RSS

Arhive pe categorii: Aviz Teoretic

Ziua Internațională a Votului din România

De fiecare dată când sunt alegeri în țara noastră, am impresia că e ziua noastră internațională, cea a  votului. Pentru mine, o zi de vot, se prezintă în mai multe scene, în care sunt și eu implicat, chiar și atunci când nu este necesar.

Decorul: Zi luminată și cu multă căldură. Se pare că astrele vor să le dea sorți de izbândă și altora. Într-o zi de decembrie, în zi de vot, să ai parte de un astfel de moment meteorologic, nu e de ici colea. Viitorii politologi și specialiști în electorale vor consemna în dezbaterile lor acest moment „istoric” ce a decis viitorul unei nații (de obicei nu ne spun care VIITOR e ales pentru noi).

Încep a mă întreba dacă merită efortul de a merge la secția de votare. Până mă hotărăsc, găsesc un film cu Woody Allen. Pare a fi drogul cel mai minunat în momente de inconștiență, puțină depresie, gânduri contradictorii.

Aflu (indirect) că la noi ziua are „24 de ore de exclusivitate”. Unii și-ar dori să existe mai multe ore într-o zi, pentru și mai multă exclusivitate. Întotdeauna e loc de mai multă „exclusivitate”. Am convingerea să prin această forță a Exclusivității, care are intenția de a lungi timpul, se vor desface și misterele fizicii cuantice. Așadar, merită să fim optimiști.

După un timp, hotărârea este luată. În drumul spre secție își fac apariția alte decoruri și scene.

Scena 1: cârduri de babe sau băboi și turme de moșnegi mărșăluiesc prin blocuri și străzi adiacente. Tineri și tineri-adulți au aspecte revoluționare și înaintătoare către schimbare. Privirile întortocheate sunt un mecanism greu de deslușit. Te întrebi dacă nu cumva te-ai pierdut în spațiu.

Scena 2: Nu îmi găsesc secția de votare. Se pare că s-au schimbat cumva „apartenențele” la o anumită secție. O caut în jur de 20 de minute. Dar e o căutare-plimbare (gândesc pozitiv). Vremea îmi este favorabilă, așa că de ce să nu descopăr puțin cartierele și în același timp să îmi satisfac și poftele pentru o plimbare de duminică. Totuși, duminica votului în România, este zi internațională, pe care alții nu o au.

Scena 3: Dintr-o mașină foarte fițosoasă coboară, lângă o secție de votare, doi bărbați masivi, în tricouri (e o modă ca iarna să porți tricou și ochelari de soare), plini de tatuaje (Scuze! Acum am înțeles de ce au tricouri, ca să li se vadă tatuajele. Dar tot nu înțeleg care e treaba cu ochelarii de soare). O bătrânică, firavă (dar nu la gură, trebuie înțeles acest aspect), își plimbă cățelul, firav și el, pe străduțele dintre secțiile de votare. Din priviri parcă, cei doi bărbați intră în conflict cu băbuța:

– Votăm cu partidul comunist, cu poporul! Trăiască! zice unul dintre bărbați.

– Trebuie să știți să mai vorbiți, ca să votați. Oferă replica bătrânica mai guralivă.

Hohote de râs animalice din parte bărbătoilor. Și scena se stinge după alte scurte replici în strigare, la fel de repede cum se aprinde. Uneori am impresia că un astfel de moment poate declanșa un eventual al treilea Război Mondial. Nu de la conflictele politice masive ale liderilor cei mari poate izbucni o nouă conflagrație mondială.

Scena 4: Găsesc secția de votare. Găsesc decorul specific al școlilor și grădinițelor din România. Pereți plini cu poze ale elevilor și diferite chestiuțe hand-made, realizate tot de aceștia. Văd zâmbete false, văd o inițiere în „pușcăria” vieții. Așa sunt școlile și grădinițele de la noi. Paradoxal, în ele se decid viitorul țării.

Mersul pe holurile acestor instituții a fost o dilemă pentru mine. Nu am știut dacă trebuie să merg pe dreapta sau pe stângă, sau să păstrez o linie mai centrată până ajung în interiorul secției de votare. Ăsta e un alt moment de contradicție a conștientului. Până la urmă ajungi acolo.

Scena 5: Membrii secției de votare, sunt oameni care cer voturi. O vezi în privirile lor. Iar dacă nu văd în tine un posibil caz afirmativ, îți dai seama din privirile lor că te consideră o cauză pierdută. Sobrietatea este și aici o casă bună.

Scena 6: Îmi permit să răsfoiesc cele două „manuale” ale viitorurilor, sau viitorilor? – cea a senatului și cea a camerei deputaților. Nume, sigle, desene. Nimic ce merită o posibilă atenție a mea. Se pare că nu am fost atent la dezbaterile din timpul campaniei și nu cunosc candedații. Asta e, merg mai departe. Îmi asum riscul.

Scena 7: Părăsesc secția de votare, ușurat de sarcina greoaie de a fi cetățean respectat pentru votul dat. În ziua de azi dacă nu votezi, nu prea te mai respectă lumea. Te consideră un intrus, un ins care nu mai vrea binele democrației, al celorlalți cetățeni. Trebuie să te conformezi ca să poți supraviețui. Votul pentru supraviețuire!! Iată un bun slogan ce trebuia folosit în campania electorală.

Scena 8: Oamenii pe care îi întâlnești în drumul tău de întoarcere, chicotesc, fac în continuare campanie. Încă nu e decis totul. Alții par îngrijorați. Nu știu dacă au luat decizia bună. E și normal, cu atâtea variante de viitor, să fii îngrijorat. Forfota e mare, dar prezeța la vot, încă și mai scăzută.

Scena 9: ….

NOTE

  1. Am scris articolul înainte de afișarea rezultatelor, ca să nu pară că am fost influențat.

    2. Dacă mă întrebați cu cine am votat, nu o să știu să vă răspund. Am și uitat. Era prea obositor să mai țin minte după toată aventura până la secție. Important este să îmi eliberez mintea, ca să fiu apt până la următoarele alegeri.

    3. La finalul zilei am decis să îmi cumpăr o carte. Așa, ca o formă de protest.

    4. Mâine voi afla că nu am ales viitorul cel corect. Va începe o nouă luptă pentru un alt viitor.

    5. Dacă nu îți faci și selfie cu buletinul care arată că ai votat, sau atunci când ești în secția de votare, ești un demodat.

 

Anunțuri
 

Etichete: , , , ,

Pentru Diana-Elena Gugulică!

Pentru oamenii veseli și buni

Atunci când un eveniment tragic sau neplăcut se întâmplă, o serie de întrebări apar în mintea oricărui om. Unii spun că nu mai pot gândi pe moment și este adevărat, dar apoi tot la întrebări ajungi. Așa se întâmplă și cu mine după cazul verișoarei Diana-Elena Gugulică. A părăsit lumea într-un loc cunoscut ca simbol al iubirii, un loc de pelerinaj al îndrăgostiților. Câți nu și-au împlinit și manifestat iubirile în parcul Copou? Acum acel loc va fi diferit, poate nu pentru toată lumea, dar cu siguranță pentru cei ce au cunoscut-o pe Diana. M-am gândit mult dacă e necesar să scriu acest articol, dar trebuie să o fac pentru că în acest moment doar posibilitatea de a vorbi despre Diana rămâne o sursă vie de adevăr prin tot ce a fost și a dorit să devină. Și mai scriu pentru că și Dianei îi plăcea să scrie, să citească. Scrisul rămâne o mărturie diferită ale celor care au fost și ale celor care mai sunt.

Andrei Pleșu ne povestea despre „întrebările rusești”: ce este iubirea? Ce este viața? Ce este moartea? (în special la Tolstoi), ce este binele? Pentru mine e mult mai limpede că și noi românii avem o listă specifică de întrebări, pe care nu le-am identificat în literatură, dar în viața de zi cu zi sigur se întâmplă așa: ce este suferința? De ce murim? De ce există criminali? Ce este răul? De ce avem probleme?

Imaginația omului care face și vrea să facă rău depășește de multe ori orice imaginație a omului bun, mai cumpătat, mai vesel. Oamenii răi au un șablon simplificat despre viață, pe când oamenilor buni întotdeauna le place să descopere viața, să învețe despre ea, să învețe despre oameni. Un astfel de om rău este și criminalul (un rău absolut). Și ce om rău poate fi cel care planifică totul, din timp, iar la final își așteaptă nu o sentință judecătorească, cât un anumit tip de atenție publică. Când mi se aduce argumentul că „a fost fără discernământ, era minor”, pe mine personal mă îngrozește. Un criminal nu are o vârstă a copilăriei, a adolescenței, a maturității etc. Nu poți spune că o persoană bătrână a comis o crimă pentru că nu mai este lucid datorită vârstei. Nu există o vârstă specifică pentru a comite o crimă. De ce întotdeauna căutăm să evităm realitatea, de ce nu încercăm să găsim adevăratele cauze ale unor astfel de comportamente? Ele există și nu de ieri, de azi. Răspunsul este simplu: pentru că alții ne învață ce este răul, de ce trebuie să ne fie milă de cei răi, de unde vine el. Întotdeauna un infractor va dori să îți insufle două tipuri de sentimente – FRICA și MILA. Și aici intră și cei care apără infractorii, cei care îi creează și îi protejează.

Observ un comportament tipic și în rândul politicienilor, la orice fel de situație de genul acesta. Vin cu niște aere de sentimentaliști și încearcă să ne emoționeze, pretinzând că și ei sunt emoționați de ceea ce s-a întâmplat. Haideți să fim sinceri cu noi, așa cum trebuie să fim de foarte multe ori: politicienilor nu le pasă de noi! E foarte simplu. Eu nu pot accepta forme de manifestare sentimentalistă ipocrite. În astfel de situații de cele mai multe ori e bine să taci. Să nu politizăm nimic de pe urma suferinței oamenilor buni.

Aud discutându-se tot mai mult de numărul de camere de SUPRAVEGHERE neexistente pentru a opri astfel de tragedii. Vă asigur că un criminal nu va ține cont de asta. Un criminal își va crea propriul plan (cum de altfel s-a și întâmplat). Vă dau și un exemplu – cum am fi putut opri crima unui obsedat împotriva unei tinere din scara unui bloc (un caz recent)? Ar trebui să amplăsăm camere de SUPRAVEGHEAT și în scările de bloc? Căile de a preveni astfel de nenorociri nu sunt numărul mare de camere de filmat, cât mai degrabă influențele pe care unii le au datorită mediului în care cresc. Problema este că nu percepem realitățile sociale bine, pentru că alții ne spun care este realitatea. Dacă veți citi Codul Penal sau Codul de Procedură Penală veți fi uimiți de ce libertate li se oferă infractorilor de orice fel. Iar cei care ne falsifică realitatea ne spun: “păi ținem cont de libertățile oamenilor și drepturile lor, trebuie să fim umani”. Fals! Ei nu știu că “dreptul la viață” nu este același cu “dreptul de a lua o viață”. Problemele sociale sunt multiple, iar cauzele sunt numeroase, pornind de la mediul familial până la cum funcționează o instituție a statului (care ar trebui să prevină și să protejeze).

Revenind la cazul Dianei, am rămas uimit de curajul pe care l-a avut mergând să se întâlnească cu acest personaj rău. Curajul de a înfrunta răul! De unde să știe ea că deja a întâlnit „răul absolut”? CURAJUL! Asta ne trebuie multora dintre noi în ziua de azi. Întotdeauna voi fi alături de oamenii buni și veseli, de oamenii care vor înfrunta răul. Oamenii buni sunt naivi și inocenți. Acești oameni ne arată că umanitatea și spiritul liber înseamnă cu totul altceva decât ne spun alții sau încearcă să ne învețe. Am fost uimit și de câtă multă lume o cunoștea la vârsta de 16 ani, datorită energiei și activității ei. Uimit din nou pentru că personajul nu a reușit să comită nenorocirea decât printr-o minciună. Aceea că Diana va primi un dar, un dar pe care l-a crezut adevărat, așa, în vârsta inocenței la care se afla ea. Dacă sacrificul Dianei este unul care va însemna ceva pentru ca noi să învățăm din el, atunci așa să fie, dar dacă nu reușim să intervenim, să prevenim și să înfruntăm răul, un astfel de sacrificiu este în van. Opinia tuturor celor care au cunoscut-o pe Diana și cei care au venit ca într-un pelerinaj în ultimele sale zile pe acest tărâm al oamenilor vii, a fost că se dorește DREPTATE, nu răzbunare:  „legile sunt prea ușoare, de asta își permit să facă asta”, „merită să fie pedepsiți în același mod”, „un criminal va rămâne un criminal orice ar fi” (mai ales unul care planifică totul), „cum se va face dreptate pentru o persoană nevinovată?”.

Câteva concluzii

  • Diana ar fi putut reuși să prevină nenorocirea ce s-a abătut asupra ei cu ajutorul familiei, prietenilor, dar a vrut singură, prin curaj, să înfrunte omul rău.
  • Tare mi-ar place să consolidăm Codul Penal și de Procedură Penală în favoarea oamenilor buni și să aud asta din gura politicienilor, juriștilor. Vorbim de un criminal care a planificat totul.
  • Parcul Copou trebuie de azi înainte să nu mai fie un parc doar al îndrăgostiților, dar și un parc al oamenilor veseli, activi, iubitori și plini de viață, așa cum a fost și Diana.
  • Băieți și fete – iubiți sincer și nu încercați să impuneți nimic cu forța. Nu există gelozie dintr-o iubire prea mare. Asta se numește altfel: INVIDIE! Fiți conștienți de toate acțiunile voastre, pentru că viața merită să fie frumoasă și trebuie să fie frumoasă. Dacă nu reușiți prin metodele simple ale rațiunii, atunci e recomandabil să vorbiți cu prietenii, familia, fie să faceți un duș cu apă rece, fie să vă oferiți singuri câte două perechi de palme înainte de a lua o decizie.

 

Etichete: , ,

Șansa generației noastre

Cu sinceritate gândesc la o posibilitate ca generația noastră să poată ieși din nivelul de ignoranță, excitare mediatică sau spectacol de societate, zisă democratică. Nu e vorba despre gândirea în perspectivă, de împlinirea unor dorințe, ci de simple orientări în sfera binelui, a dreptății și a corectitudinii. Putem merge pe varianta unei viziuni și să ne inițiem aceste viziuni pentru a crea un spațiu comun trăibil. Inițiativa unei viziuni, a unei atitudini civice, nu este o impunere de ansamblu a unor repere, valori, principii. Inițiativa înseamnă imaginație și prima cerință pentru a încerca să înțelegi. Măcar atât, pentru că nu mulți au forța să și acționeze, cu toate că ar fi nemaipomenit. Urmează apoi, ușor, responsabilitatea și cercetarea. Trebuie să ne formăm un cadru (nu tipic), un cadru pentru înțelegere și cercetare. Acest cadru poate fi creat prin mai multe moduri. Unul dintre ele ar fi scrisul, dar nu doar atât. Viziunea noastră trebuie să ne determine să fim și să dovedim că am dobândit o anumită maturitate în ceea ce privește rolul pe care îl poate arăta generația noastră (știind că părinții și bunicii au fost încercați șă încă mai sunt încercați de diferite sisteme). Fie că este vorba de anumite sfere ale socialului: politic, sociologic, artistic, psihologic, linvgistic, dorința noastră ar trebuie să fie aceea de a contribui acționând (prea mulți teoreticieni nu va rezolva nicio problemă, mai ales într-ale civismului) la formarea unei culturi societale dezvoltate și civilizate.

Această dezvoltare nu este egală cu progresul deșănțat și grandomania partizană. Dezvoltarea tocmai asta înseamnă – maturitate – iar la fiecare vârstă există un anumit grad de maturitate. Vârstă atât a persoanelor cât și a generațiilor. Dezvoltarea nu înseamnă etape, tipologii, modele impuse sau prezentate scenic (e ca și cum cineva ne hrănește cu lăptic). Ea înseamnă preocuparea pentru cotidianul real, cu ale sale probleme și tendințe și rolul pe care fiecare dintre noi ni-l asumăm în aceste contexte. Din nou, asumarea, adică responsabilitatea, înseamnă înțelegere și predispoziția pentru a fi parte la această rațiune, uneori ca spectator, alteori ca persoană care acționează și în final, decident întra-ale funcționării statului. Dezvoltarea nu înseamnă nici norme, reglementări și standardizări, adică o formă mai specifică a monopolului. Ea înseamnă grija pentru calitate prin cumpătare și educație. Calitatea înspre bine și nu înspre forme ale răului ce duc la puteri și înstăpâniri de tot felul.

Civilitatea, pe cealaltă parte, nu este o dorință, este o împlinire, o găsire a identității individuale, comunitare și societale. Trebuie să ne gândim că orice lucru rău întâmplat cuiva, ne poate afecta și pe noi la un moment dat, pentru că un sistem nu funcționează întotdeauna prin tragere la sorți. Când fac referire la sistem, includ fără nicio reținere instituțiile și modul în care acestea funcționează într-un stat. Justiție, mediul sanitar, educație, siguranța publică ș.a.m.d. Nu este obligatoriu ca un sistem corupt, să lovească deodată pe toată lumea. Tocmai asta e problema în România actuală, sistemul lovește sistematic și punctat, încât ne dă impresia că noi nu suntem parte la acest joc. Dar cu toate acestea suntem sau vom fi afectați mai devreme sau mai târziu.

Este important ca tinerii generației noastre să colaboreze și nu să se alieze cu sistemul. Este important să colaborăm prin orice mijloc, să ne exprimăm ideile, să le argumentăm, să luptăm împotriva corupției, a nedreptății pe care o vedem la tot pasul în România. Nu trebuie să fim adepți care impun tipuri de moralități, pentru a deveni niște autorități într-un anumit domeniu, dar ar trebui să ne dorim să contribuim la consolidarea și imaginarea unei societăți civilizate. Suntem într-o  etapă de maturitate și trebuie să ne aducem contribuția prin exemplul personal și prin a răspunde prompt și sigur la nedreptate. Generația noastră are acum o șansă și șansa noastră este SĂ NU NE ALIEM CU SISTEMUL. TREBUIE SĂ COLABORĂM ȘI SĂ LUPTĂM ÎMPOTRIVA NEDREPTĂȚILOR DE ORICE FEL.

 

A face pentru a scrie. A scrie pentru a înțelege. A înțelege pentru a face.

 
 

Etichete: , , , , , ,

Mass-media: manipulare sau civism?

Un dialog despre mass-media cu Vasile Brașovanu.

Vasile Brașovanu: În democraţie fie că vorbim de omul de rând, opinia publică, mass-media sau puterea politică, cu toţii prin cuvânt vrem într-o anumită măsură să accedem la putere. Pentru unii puterea poate însemna libertate, pentru alţii ea se poate traduce în foloase materiale, manipulare sau minciună. Totul depinde de scopul ce se află în mâinile celui care deţine puterea dată de cuvânt. Vedem astăzi că opinia publică, cea care în mod normal ar trebui să reflecte interesele comunităţii, se află nu de puţine ori în nevoia de a primi cât mai multă informaţie. Informaţia poate ajunge la omul de rând prin intermediul canalelor media. Puterea politică foloseşte acest nou mod de comunicare pentru a dialoga cu masele. Întrebarea care se ridică e dacă puterea politică poate în secolul XXI în România să ascundă adevărul prezentând neadevărul ca adevăr prin intermediul mass-mediei şi dacă nu este de datoria acesteia ca înainte de a face publică o anumită chestiune să analizeze veridicitatea acelei informaţii?

Dragoș-Andrei Preutescu: E posibil să fi pornit din start cu un deficit al ideilor de media și putere (politică). Nu știu dacă există dialog, cât mai degrabă flux de informații care dau senzația unui dialog. Problema cu mass-media de astăzi este că dorește să aibă putere sau să acceadă la un anumit nivel de putere. Până acum mass-media era un transmițător, un intermediar. De accea nu mai avem cum să ne gândim la idei, cuvinte sau chiar fapte. Trebuie să ne gândim strict la mijloace și scopuri. Tentaculele media de astăzi sunt multiplicate, pentru că oricine se poate folosi de un astfel de instrument. „Opinia publică” sau „consumatorii” media atestă un atașament vulgar față de veridicitatea a „ceva”. Manipularea, știm cât de mult o folosește mass-media, dar nu cred că se poate vorbi despre civism. Nu îmi imaginez cum ar suna o descriere a „civismului media”. Când văd 50 de microfoane și sute de camere de filmat într-un singur loc, toate acestea nu îmi inspiră nimic. S-a trecut de la forme ale scrisului, la forța imaginilor, a filmărilor. Practic noi ar trebui să avem un manual de traducere a veridicității media în plan personal pentru a mai deosebi ceva de altceva.

Vasile Braşovanu: Atunci când vorbesc despre civism media fac referire la faptul că mass-media ar trebui să se constituie ca un pilon al reprezentării societăţii civile, a intereselor şi nevoilor oamenilor, dat fiind că ea este considerată ca fiind a patra putere în stat ce are rolul de a veghea la bunul mers al democraţiei. Revenind însă la tema discuţiei noastre, Machiavelli spunea acum 500 de ani că „toată arta politicii este aceea de a se face să se creadă”. Cu ce preţ însă? Renunţăm la adevăr în schimbul dezinformării uneori chiar deliberate cu riscul de a cădea pradă pretenţiilor autoritare ale unor oameni care sunt certaţi cu domnia legii, bunul simţ?

Dragoş-Andrei Preutescu: Mass-media nu își poate asuma acest rol și nici nu trebuie să facă asta. Din acest motiv se creează euforia oamenilor din media sau specialiștilor în media că ei sunt cei care pot reprezenta interesele și nevoile oamenilor. Mass-media este cea care prezintă, nu cea care reprezintă.

Textul poate fi citit integral AICI.

 

Etichete: , , ,

Respect pentru cultură și educație

Întotdeauna vorbim de educație, cultură și cât de importante sunt ele pentru o societate civilizată sau cel puțin normală într-un context de progres în ale accesului la cunoaștere. Știm că sistemul de educație din România nu este sănătos, că o cultură a ideilor, o „piață a ideilor” (Patapievici) nu există, dar câteva condiții pentru a păși în această direcție sunt elementare. Un exemplu în acest sens sunt bibliotecile publice. Nu am reușit să experimentez calitatea (în materie de titluri) a multor biblioteci și forma lor de lucru. Însă am experimentat timp de câteva luni calitatea unei biblioteci germane (deschisă non-stop, zeci de mii de titluri în foarte multe limbi străine, bibliotecari drăguți, număr nelimitat de cărți pe care le poți împrumuta, spații minunat amenajate pentru studiu etc. etc.) și bibliotecile din Iași. Mai exact, Biblioteca Central Universitară „Mihai Eminescu” și Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi”.

Am să aduc în atenție problemele și lipsa unui mediu deschis pentru educație, cultură, studiu, pe care ar trebui să îl ofere Biblioteca Central Universitară, unde mii de studenți sau alte persoane interesate vin să își satisfacă „poftele” intelectuale.

Mobilierul sălilor de studiu sunt de demult, din vremuri vechi. Dacă vrei să ai probleme ale coloanei vertebrale și nu știi cum, aici e locul perfect. Poate vrei să îți testezi capacitatea de răbdare, de chin.

Lipsa energiei și căutarea alternativei. Știm că într-o lume a tehnologiei avansate, multă lume vine cu laptopul, are nevoie de acces la internet, caută cărți în arhivă, reviste, se scriu licențe, dizertații (mai mult sau mai puțin plagiate, dar e important că se încearcă ceva) încât energia este vitală. Sunt săli unde nu există destule prize și unde de multe ori nu merg. Ori trebuie să stai la rând, ori cauți alternativa. Este un demers contratimp, nu se știe când se va opri curentul sau când nu vor funcționa prizele. Am ajuns la concluzia că funcționează în serie – azi la primul etaj, mâine la al doilea și așa mai departe. E adevărat, păienjenișul de fire de la toate aceste „cutii negre” este fabulos. Din când în când mai sunt unii gânditori care se împiedică, iar atmosfera devine amuzantă sau tragică pentru deținătorul de laptop. Depinde cum te poziționezi.

Cititori care caută în îngrămădeala deja specifică, deloc intimă, un locșor unde să își satisfacă nevoile intelectuale, în tihnă, fără a fi privit de vreun feibucist cu rânjetul în excitație. În situația aceasta am fost pus și eu de multe ori. Intimitatea unui cititor împătimit, curios, îndrăgostit de cărți este esențială. Încă un motiv că spațiul și mobilierul dăunează grav acestei nobile dorințe – de a fi singur sau cu mai multă liniște, doar tu și câteva cărți. Am sugerat la un moment dat ca în Corpul E să se facă o anexă a BCU, unde să existe spații de studiu, de dialog, de petrecere a timpului liber cu prietenii și cărțile în față.

Bibliotecarele demne de o asemănare cu personajul Cruella de Vile, dar cu ceva calmante la bord. Privirea lor distrugătoare, replicile în funcție de starea de sănătate sau salariul primit, sunt elemente cheie la care trebuie să fii atent. Scuipă cu ochii întrebări de genul “ce cauți pe aici?”, “ce vrei de la mine?”, “așteaptă!”. Dacă ai nevoie de o informație (mai clară) trebuie să fii grijuliu să nu deranjezi prea mult. Să nu mai spun că domnul de la “informații” e pus parcă să te pedepsească pentru fiecare incapacitate personală. Mai sunt și personaje simpatice care lucrează acolo, le poți identifica ușor în atmosfera alb-negru.

Mirosurile nu sunt nici ambientale, nici de carte. E un mozaic de transpirație (vara e o atmosferă incendiară), parfumuri (după gust), mâncăruri gătite și negătite pe care studenții le au la ei. De multe ori ești făcut să nu mai știi la ce pagină ai rămas cu cititul.

Privirile unor cititori scot în evidență o gamă largă de noi (re)sentimente. Cu ce au greșit că se află acolo! Pentru unii chiar e un chin să citească sau să se pregătească la unele materii, darămite să mai stea închiși și în sălile unei biblioteci defectuoase. Bine, de multe ori și eu îmi pun întrebarea asta – ce caut într-o astfel de bibliotecă? Sunete de tocuri și pantofi pe o pardoseală greoaie, încât orice mișcare nu are cum să nu fie sesizabilă, depistată, care să îți atragă atenția.

Cărți sunt și nu prea. Adică ce se citește de regulă și ce s-a vândut mai bine, că oricum ce apare nou pe piață (și de calitate) rar găsești. Totuși, vrei să fii în pas cu tonul cultural al vremii, dar pentru asta trebuie să ai importante răspunderi economice și să investești. Până la un punct este corect, dar ce se întâmplă când ești șomer, student sau fost student, o persoană în căutarea liniștii sufletești în paginile unor cărți, care dorește să investească banii în altceva, iar cărțile să le ai la dispoziție prin viza permisului de bibliotecă plătită la zi? Este important să existe un acces deschis la piața de carte pe care nu toți și-o pot permite. Este punctul esențial de a arăta respect pentru cultură și educație.

Pe lângă toate acestea, mobilier vechi, săli puține și mici, din timp în timp se mai organizează și expoziții sau conferințe (vezi cea cu dermatologia), care ocupă sălile și așa puține pentru studiu. Dacă vreau să merg într-un centru comercial, am unde să mă duc, dar eu vin la bibliotecă, vin să citesc, nu să aflu ce fel de pudre au mai apărut pe piață. Nomenclaturiștii (foștii) mi-ar replica urgent: „capitalism și economie de piață!”.

E posibil ca tot ce am spus că fie doar mofturi personale, dar, cu toate acestea consider necesare următoarele:

–          Achiziție de carte

–          Mobilier și săli amenajate ca să fii fericit și împlinit când vii să citești o carte

–          Energie și aerisire

–          Corpul E – o posibilă anexă a BCU

–          Simplificarea modului de împrumut a cărților

–          Accesul (electronic) la cuprinsul cărților, ca să știi dacă ceea ce împrumuți îți va fi util

O bibliotecă este simbolul central prin care arăți că respecți cultura și educația. Restul vin din motivațiile personale.

Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” a început să facă achiziție de cărți, ceea ce e foarte bine, pentru că accesul (ieșenilor) la cărți nu costă nimic, dar e în urmă rău de tot cu spațiile de studiu, lectură. În schimb, la BCU se plătește taxă. Fiind cititor, îți asumi câteva riscuri de nivel înalt dacă dorești să ai parte de serviciile unei biblioteci publice în Iași.

 

Etichete: , , , ,

Discurs – ‘Generaţia între paradoxuri’

Discursul a fost ţinut în faţa colegilor de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul cursului festiv dedicat absolvirii celor trei ani de facultate. Redau mai jos textul acestui discurs:

            ‘Salut prezenţa voastră aici, a rudelor, familiilor, prietenilor şi îi mulţumim domnului profesor pentru dispoziţia de a fi astăzi alături de noi şi pentru ceilalţi profesori, care sunt prezenţi, sunt sigur, cu sufletul la acest eveniment.

Permiteţi-mi să vă vorbesc, nu din poziţia de şef de an, cât mai degrabă, din postura unui amic, poate a unui prieten pentru unii dintre voi şi bineînţeles, ca student pentru domnul profesor.

Ideile de astăzi se vor concentra pe tema generaţiei noastre aflată între paradoxurile cotidiene. O generaţie nu între tranziţii, reforme sau regimuri politice/sociale – nu mai sunt de mult cuvinte valabile, ci doar abuzuri dialectice.

O constatare importantă despre noi, tinerii, este că nu mai credem în nimic. Este un mare păcat să nu mai avem orizonturi şi viziuni, nu doar despre societate, dar cel puţin pentru propria noastră viaţă. Într-o ţară unde:

–        Încă îl mai alegem pe Barabas în locul lui Iisus, făcând din puşcărie spaţiu de pelerinaj şi loc pentru căutarea de noi eroi naţionali;

–          Unde acordăm premii de excelenţă în educaţie pentru cei suspectaţi de plagiat sau unii care deja au fost dovediţi plagiatori;

–          Unde magnaţi din mass-media şi căutători de putere comodă, ne fac legile şi ne povestesc despre valori şi principii – doar ne „povestesc”;

–        Unde Constituţia se face la o ţigară şi la un pahar cu vin între moştenitorii patriei ce nu-şi legitimează existenţa nici în cel mai mic amănunt.

Pentru toate cele menţionate mai sus şi multe altele, ne întrebăm cu ce mai poate contribui generaţia noastră între aceste paradoxuri?

Am avut parte de o călătorie academică de trei ani de zile. Emoţii, încercări, tendinţe de performanţă – unii au reuşit, alţii mai puţin – şi profesori pe care poate nu o să-i uităm. Acum, suntem absolvenţi, încă tineri – pentru că unii la vârsta noastră au ajuns bătrâni – cu speranţe, neliniştiţi, romantici, însă trebuie să intervenim între aceste paradoxuri. Din acest motiv, Luaţi-vă Libertatea:

–        De a nu accepta abuzurile şi nedreptăţile perfecţionate de unii prin media, prin propriile lor sisteme de educaţie, prin puterea lor de a vă domina;

–          Să interveniţi acolo unde ridicolul şi prostia caută pături pentru a se înveli;

–       De a nu cădea în patima ŞOMAJULUI; aveţi propriile voastre iniţiative şi construiţi totul prin muncă şi demnitate;

–          Să iubiţi şi să suferiţi;

–          De a face parte din cercuri VIRTUOASE şi evitaţi-le pe cele VICIOASE. Nimic nu este mai simplu decât să fii comod, iraţional, fără afectivitate şi predispus la a face rău celorlalţi.

Nu vă fie frică să aveţi idealuri, ambiţii, vise şi nu în ultimul rând, nu îngăduiţi nimic din ce este exces de înşelătorie cotidiană, pentru ca mai târziu să nu aveţi pentru ce să pătimiţi.

Pentru a combate existenţa noastră între paradoxurile de astăzi, putem urma o simplă deviză:

„Să te străduieşti, să cauţi, să nu găseşti şi să nu te dai bătut niciodată”.

Nu trebuie să fim resemnaţi şi să acţionăm în disperare.

Închei prin a vă spune că:

Teama noastră cea mai profundă nu e că suntem incapabili. Teama noastră cea mai profundă este că suntem mult prea puternici. Ne sperie cel mai mult lumina din noi, nu întunericul. Dacă ești neînsemnat, nu aduci servicii nimănui. Nu vei câștiga nimic dacă te faci mic, ca ceilalți oameni să nu se simtă nesiguri în preajma ta. Toți avem o aură strălucitoare, precum copiii. Nu e doar apanajul unora, ci al tuturor. Dacă propria lumină va străluci fără să vrem, vom permite celorlalți să facă la fel. Dacă ne eliberăm de propriile temeri, prezența noastră îi va elibera și pe ceilalți” (Coach Carter)’

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Hayek şi etica constituţionalismului

Şi pentru că s-a vorbit despre o posibilă nouă Constituţie, redau aici trei fragmente dintr-o lucrare celebră a lui Hayek (Constituţia Libertăţii). Dacă luăm în considerare situaţia actuală, ne dăm seama cât de „particularizată” va fi noua lege fundamentală, totul fiind pus pe ideea (în mintea legiuitorilor de comisii speciale): „ce mai trebuie ca să ne fie bine?” Din punctul meu de vedere, o Constituţie este un set de filosofii politice, nu un fel de emergenţă de tehnicitate care spune la fiecare cum va centra şi cum va da cu capul în mingea asta pătrată, numit statul român. Când propui pentru Constituţie modele de subordonare şi verificare (aşa le numesc ei), totul este clar, nu va exista stat de drept. Parlamentul cu puteri enorme (ascuns sub tirania majorităţii – aceea de 35% dintre cetăţeni, care se spune că vin la vot), că Justiţia mai trebuie să fie cumva subordonată, atunci nu vorbim de lege fundamentală, ci de una foarte circumspectă şi pragmatică din motive personale ale politicienilor.

A. “Întâia maximă a unui stat liber este aceea că legile trebuie făcute de un grup de oameni şi administrate de un alt grup; cu alte cuvinte, caracterul legislativ şi cel judiciar trebuie menţinute separate. Când aceste funcţii sînt reunite în aceeaşi persoană sau adunare, se emit legi particulare pentru cazuri particulare, adesea izvorâte din motive parţiale şi dirijate către scopuri personale; când ele sînt menţinute separate, legile generale sînt făcute de un grup de oameni, fără ca ei să prevadă la cine se vor referi ele; iar o dată făcute, ele trebuie aplicate de către celălalt grup, indiferent cine vor fi cei afectaţi […] Când părţile şi interesele ce urmau a depinde de legi erau cunoscute, simpatia legiuitorilor se îndrepta inevitabil într-o parte sau alta; iar dacă nu ar exista nici reguli fixe care să le călăuzească deciziile, nici puteri superioare care să le controleze dezbaterile, aceste înclinaţii ar influenţa integritatea justiţiei publice. Consecinţa ar fi aceea că supuşii unei astfel de constituţii ar trăi fie în lipsa unor legi constante, adică fără reguli prestabilite de adjudecare, fie sub legi făcute pentru persoane particulare, marcate de contradicţiile şi inechităţile mobilurilor cărora le datorează originea.

B. Prin separarea între funcţia legislativă şi cea judecătorească, în ţara noastră s-au luat măsuri efective de protecţie împotriva acestor pericole. Parlamentul nu cunoaşte indivizii cărora li se vor aplica actele sale, nu are înaintea sa nici cazuri particulare, nici tabere, nu serveşte nici unor scopuri private: în consecinţă, hotărârile sale vor fi inspirate de consideraţii privind efectele şi tendinţele universale, care vor produce întotdeauna reglementări imparţiale şi în general avantajoase.” (William Paley, în Hayek – Constituţia Libertăţii, pp. 191-192)

C. “De aceea, ideea unei constituţii implică nu doar ierarhia autorităţilor sau a puterilor, ci şi ierarhia regulilor sau a legilor: cele care reprezintă un grad mai înalt de generalitate şi provin de la o autoritate superioară ar urma să controleze conţinutul deciziilor mai specializate, adoptate de către o autoritate delegată.” (p. 197)

 

Etichete: , , , , ,