RSS

Arhive pe categorii: Relații Internaționale și Diplomație

Motive ideale pentru Europa contemporană

Public pe blog eseul câştigător la Concursul „Visul meu european”, ce s-a desfăşurat în luna aprilie a.c. Am vrut prin acest eseu să îmi exprim viziunea (simplistă) şi nevoia de a vedea în situaţia Europei de astăzi un exemplu de cum nu ar trebui să progreseze conceptul de „construcţie europeană”.

„Europa de astăzi traversează noi experiențe ale devenirii. Nu știm dacă sistemele politice, cele economice, sau cele culturale ne influențează foarte mult sau care dintre ele ne contorsionează conștiințele, dar efectele pot genera pierderi importante – de timp – parcurgerii necesare unei construcții europene importante. Întotdeauna ideea de Europă unită a fost gândită fie într-un mod suprarealistic, fie într-unul de balon al idealismului nemăsurat. Pentru noi Europa este doar un sentiment cu motive ideale ce nu poate parcurge un alt traseu decât cel al convertirii noilor viziuni venite din partea tinerilor, a generației care poate crede sau încearcă să creadă că Europa este un destin, nu născocit, inventat sau alterat din când în când cu pestrițe crize, conflicte, cât mai degrabă unul determinant al civilizației noastre. Din acest motiv, eseul de față își propune obiectivul de a oferi câteva motive ideale pentru Europa de astăzi.

Constantin Noica se întreba într-un minunat volum, “mai putem fi salvați?” (Noica 2012: 8). Își punea întrebarea aceasta prin anii ’80. Noi, privind la evenimentele recente, la scepticismul general aprofundat de “specialiștii” în Europa, la încercarea de a confisca ceea ce s-a clădit până acum, la o retrezire a tipologiilor de naționalisme care a devastat Europa ani la rândul, ne dă încrederea pentru a obține curajul necesar propunerilor venite prin scrierea acestui eseu introductiv, ca pe o încercare în explicarea motivelor îmbunătățirii condițiilor Europei de astăzi.

[…]” continuarea poate fi citită AICI.

 

Etichete: , , , ,

Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea II

Demascarea regionalizării

Regionalizarea în contextul european implică multe elemente ce pot fi sensibile, cum ar fi teritoriul, economia, funcţionarea instituţională, ierarhii etc., iar toate acestea, chiar dacă vrem sau nu să recunoaştem deţin şi destule caracteristici culturale. Este important să menţionăm că este o diferenţă între regionalizarea de tip administrativ politic instituţional şi modelele de autonomie propuse de unele regiuni, cum ar fi Catalonia. Regionalizarea este o organizare teritorială şi trebuie să se facă o trecere identitară, de la una mai unitară, naţională, la o societate mai deschisă, poate auto-determinată (termenul va trebui explicat într-un alt context mai faborabil), cu mult mai multe conectări interregionale. Pentru a se reuşi o astfel de procedură administrativ-teritorială, care de altfel funcţionează foarte bine în unele state europene, cum ar fi Germania, Elveţia, chiar Franţa, Marea Britanie, trebuie ca statul să nu mai fie înţeles ca o “ultimă expresie a identităţii unui anumit grup politico-teritorial” (Knight, 1982, p. 516). Astăzi auzim că se vorbeşte despre “societatea locală”, “societatea universală”, iar noţiunea de “naţiune” a reuşit să controleze de multe ori grupul social dominant (Knight, 1982, p. 517). Vorbim aici de înţelegerea conceptelor de stat şi teritoriu, cele care consemnează şi clarifică ideea de regionalizare.

La nivelul Uniunii Europene există şi o instituţie care va începe să primească o importanţă mai mare o dată ce conceptul de regionalizare va fi adoptat de cât mai multe state. Comitetul Regiunilor este în acest moment instituţia care se ocupă de regiunile de dezvoltare economice la nivelul UE. Are doar rol consultativ în momentul de faţă. Însă prin această instituţie s-au reuşit multe colaborări interregionale, punând în acelaşi mecanism de dezvoltare mai multe regiuni din mai multe state din Uniunea Europeană. Oficiile regionale, Uniunea Capitalelor Regionale, Asociaţia Europeană a Regiunilor Transfrontaliere, Eurocities (Hooghe & Marks, 1996, pp. 86-87) sunt doar câteva exemple de acest fel.

În ultimii ani am văzut o serie de proteste în Europa, care prin liderii lor emiteau un mesaj unionist, nicidecum separatist, cum ar fi în Republica Moldova, în Irlanda. Dar, regionalizarea ţine de existenţa ca entitate politică, însă aşa cum se precizează şi în articolul lui Knight (1982), idea de naţiune încă este o percepţie la scară mare în Europa, pentru că naţiunea “a fost definită ca o entitate culturală, mai degrabă decât una politică” (p. 519). Trebuie să observăm şi spre ce formă de organizare se îndreaptă întreaga Uniune Europeană. Se pare că va fi unul mult mai federal, în trepte, cum ne spune Barosso, iar regionalizarea este un sistem politic mult mai eficient în acest condiţii. Ideea lui Knight vine să completeze viziunea noastră teoretică:

„in some plural societies federal systems of government give legitimate recognition to regionalisms that might not be recognized within a unitary form of government” (1982, p. 524).

Poate un exemplu de înţelegere a modelului de regionalizare sunt şi proiectele la nivel european care au menirea să stimuleze iniţiativa locală pentru o dezvoltare identitară, economică, turistică, iar un prim exemplu poate fi declararea în fiecare an la nivelul Uniunii Europene a două Capitale Culturale. Anul acesta Capitalele Culturale sunt Marsillia (Franţa) şi Kosice (Slovacia).

Luând în considerare un articol de Grigg, “The logic of regional systems” (1965), regionalizarea a fost de multe ori analizată, sau confundată cu un anumit tip de clasificare. Dispune şi de anumite motive clasificante, dar regionalizarea implică un sistem de organizare ce vizează aspecte economice, etnice, turistice. Apoi este necesar să observăm dacă regionalizarea este o entitate reală, care îşi legitimează existenţa sau este un simplu “construct intelectual” (Grigg, 1965, p. 478).

E posibil ca regionalizarea să reducă din “unitatea” culturală a statelor din UE, pentru că ele au fondat acest concept de cultură pe un sentiment naţional, patriotic, istoric, religios. Nu există o formulă de calcul că o posibilă reaşezare teritorială ar produce frustrări, dar ştim că ideea de stat este una la fel de subtilă, spirituală, aşa cum este şi o cultură ce alcătuieşte societatea unui stat. Vorbim de societate şi nu de naţiune, popor, neam. De multe ori, ideea de regionalism implică o “conştiinţă etnică” (Knight, 1982, p. 523). Aşa cum menţiona Freud, „nu este suficient deci să repetăm că termenul <cultură> desemnează întreaga sumă a activităţilor şi amenajărilor prin care viaţa noastră s-a îndepărtat de cea a strămoşilor noştri animali şi care servesc pentru două scopuri: apărarea omului împotriva naturii şi reglementarea relaţiilor între oameni” (2011, p. 49).

Ce domeniu, sau ce ştiinţă are capacitatea în ziua de astăzi să se ocupe de studiul culturii? Urmărind o posibilă scară istorică, cultura a fost explicată mai întâi de filosofie, apoi de psihologie, antropologie şi se pare că acum ar fi rândul sociologiei. De ce, în special în cazul regionalizării? Pentru că sociologia se ocupă cu studiul comportamentului uman în strictă legătură cu instituţiile, cu alte grupuri sociale, cu anumite comunităţi. Pentru unii “regiunile sunt unităţi etnice şi culturale, pentru alţii economice sau geografice, sau pentru cei din urmă, simple subdivizii politice ale naţiunii-stat” (Applegate, 1999, p. 1158). Chiar dacă există tendinţa regionalizării şi se va materializa în timp, populaţiei tot trebuie să i se găsească un sens identitar, cultural deoarece “cultura trebuie să ofere totul pentru a stabili restricţii pulsiunilor agresive ale oamenilor, pentru a le diminua manifestările prin formaţiuni reacţionale psihice” (Freud, 2011, p. 84).

Unul dintre elementele care se pot manifesta diferit faţă de populaţie, va fi funcţionarea instituţională, ce îşi va schimba modelul administrativ, specific locului. Bine, dacă e să ne gândim la România, ce poate fi mai rău de atât? Trecând peste ironie, funcţionarea instituţională chiar este specifică fiecărei societăţi în parte, pentru că ea îi marchează unele existenţe:

„The institutions of man are as distinctly stratified as the earth on which he lives. They succeed each other in series substantially uniform over the globe, independent of what seem the comparatively superficial differences of race and language, but shaped by similar human nature acting through successively changed conditions in savage, barbaric, and civilized life” (în Thomas, 1936, p. 180).

În unele modele regionale, cum sunt cele ale Germaniei, Franţei, ele arată un proces de “programare structurală” (Hooghe & Marks, 1996, p. 81). Exista şi înainte o formă independentă în unele regiuni, cum este Bavaria, dar pentru ca ele să funcţioneze într-o idee de naţiune-stat, a fost nevoie de o structură care să le definească şi să le facă dinamice din punct de vedere politic, economic, turistic.

Concluzii

Cercetarea cu privire la regionalizare începe să redevină un subiect la zi. Construcţia europeană a pus un pariu pe o astfel de structură administrativ-teritorială şi chiar observăm în multe state, chiar şi în România, o discuţie tot mai amplă pe această problemă. Pentru noi este important de observat dacă modelul de regionalizare propus nu afectează sau nu inhibă culturile europene, la nivel de stat-naţional. Pentru acest motiv este necesar să aprofundăm cercetarea şi să aducem completări celor indicate într-o primă etapă în eseul de faţă.

Referințe

  1. Applegate, C., „A Europe of Regions: Reflections on the Historiography of Sub-National Places in Modern Times”, 1999, The American Historical Review, 104:4, pp. 1157-1182.
  2. Freud, S., Disconfort în cultură, Bucureşti: ALL, 2011.
  3. Grigg, D., „The logic of regional systems”, 1965, Annals of the Association of American Geographers, 55:3, pp. 465-491.
  4. Hooghe, L., Marks, G., „Europe with the regions: Channels of Regional Representation in the European Union”, 1996, The Journal of Federalism, 26:1, pp. 73-91.
  5. Knight, David B., „Indentity and territory: geographical perspectives on Nationalism and Regionalism”, 1982, Annals of the Association of American Geographers, 72:4, pp. 514-531.
  6. Thomas, W., „The comparative study of cultures”, 1936, American Journal of Sociology, 42:2, pp. 177-185.
  7. White, Leslie, A., “The concept of culture”, 1959, America Anthropologist, 61:2, pp. 227-251.

Partea I poate fi citită AICI.

 

Etichete: , , ,

Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea I

Am decis că este necesar să luăm în considerare un subiect ce de multă vreme analizează modele de administrare teritorială la nivel statal, dar mai nou, la nivelul Uniunii Europene, prin statele membre. Regionalizarea este un concept susţinut de diferiţi lideri europeni, de anumite state, dar se comportă diferit de la o zonă la alta, pentru că, din punctul nostru de vedere implică multe elemente cultură politică, economică, socială. Avem a face pe continentul european cu o sumă de culturi, care îşi manifestă identitatea teritorială, istorică, tradiţională constant, iar problema regionalizării pare a creşte numărul de întrebări cu privire la o posibilă pierdere a identităţii culturale de către unele zone specifice ale Uniunii Europene. Este posibil acest lucru? Ce este de fapt regionalizarea şi ce mecanism de organizare comportă? Există un declin al culturilor europene prin secţionarea identităţilor naţionale, unitare? La aceste întrebări încercăm să răspundem în următoarele pagini, atât cât ne permite studiul, timpul şi spaţiul necesare.

În prima etapă ne vom ocupa să analizăm cei doi termeni implicaţi în abordarea noastră teoretică: CULTURA şi REGIONALIZAREA. Vom încerca să observăm dacă poate exista o dependenţă sau interdependenţă între aceste două concepte ca să putem constata dacă aşa- numitele culturi europene[1] pot intra într-o perioadă de declin, şi cât de mult sunt sau pot fi influenţate de o posibilă regionalizare.

Cultura – motor multiplu de identitate al Uniunii Europene

Cultura unui spaţiu geografic, al unei societăţi, al unei organizaţii, al unei comunităţi există şi se formează continuu. Nu ştim însă cât de mult se schimbă sau dacă se schimbă, ori doar suferă unele mutaţii. La o simplă întrebare pe canalul de social-media, Facebook, ce este cultura?, răspunsurile au fost următoarele: “etichetă, identitate, distincție, existență, istorie, tradiții, unicitate, un mod de a fi sau face”. Iată că în mare parte cuvintele ce apar atunci când ne referim la cultură duc direct cu gândul la ideea de diferenţă, specific a ceva, al cuiva, al unui loc etc. Se poate cinstit pune întrebarea “a văzut cineva cultura?” (White, 1959, p. 228). Nu ştim dacă o anumită cultură poate fi văzută, dar ea există la un nivel al limbajului, al istoriei, al psihicului, al credinţelor. Pentru noi, dacă poţi defini cultura, înseamnă că o şi poţi vedea.

Să luăm un exemplu la scara minimă şi anume cultura unei organizaţii. Acolo se construiesc în timp anumite idei, imagini, comportamente ce definesc activitatea acelei organizaţii, iar oamenii prin identificare aderă la ea. La nivelul unui stat lucrurile stau la fel. Elementele culturale s-au format pentru a da caracteristicile existenţei sau facerii unui stat. Oamenii le-au acceptat şi le-au transmis mai departe din generaţie în generaţie. Întrebarea care se pune este, din ce este formată această cultură?

Din punctul nostru de vedere, şi aşa cum vom vedea în continuare, prin cultură înţelegem tot ce ţine de organizare la nivel social, politic, economic, prin tradiţii şi acceptare. Iată ce spune E. B. Taylor în 1871:

culture…is that complex whole which includes knowledge, belief, art morals, law, custom, and any other capabilities and habits acquired by man as a member of society (White, 1959, p. 227).

Mai departe, “…recunoaştem drept culturale toate activităţile şi valorile care le servesc oamenilor” (Freud, 2011, p. 50).

Mulţi analişti consideră că în centrul conceptului de cultură stă termenul de “behavior”, acel comportament pe care un om, sau un grup de oameni îl manifestă într-un mediu anume. Ceea ce este corect, dar ele se învaţă şi se respectă, se transmit mai departe.


[1] Ne referim la acele culturi naţionale, unitare, semnificative şi cunoscute de o anumită societate dintr-un stat european.

 

Etichete: , , ,

Faţă în faţă cu autonomia

Pentru că este necesar să participăm la o dezbatere ce aprinde multe ofensive, problema autonomiei trebuie să o clarificăm. Perioada aceasta temele la care trebuie să fim parte activă cu propuneri, clarificări şi cu bune metode de comunicare sunt: revizuirea Constituţiei, tema regionalizării şi problema minorităţilor. Mă voi opri acum doar la situaţia minorităţilor, luând în considerare şi ultimele evenimente, nu de ieri sau de azi, dar de vreo câteva luni.

În ultimul timp s-a pus problema tipului de stat pentru România, că nu este un “stat-naţiune”, iar declaraţiile au fost date de lideri politici naţionali (vezi Kelemen Hunor), sau de alţi lideri din Ungaria. Se tot plusează pe subiectul mai sus menţionat. Într-un articol am explicat ce este statul-naţiune şi de ce argumentele împotriva lui nu sunt valabile pentru cazul României. Dacă nu suntem un stat-naţiune, să ni se spună ce suntem, pentru a şti ce trebuie să explicăm şi către cine. Apoi, minoritatea rromă este cea mai mare şi care necesită o sporită atenţie acum în defavoarea celei maghiare. Sunt convins că atitudinele prea naţionaliste există doar ca o formă de stârnire a gâlcevei, aprinse de nejustificate sentimente. Trebuie să luăm în considerare relaţiile bilaterale amicale stabilite între cele două ţări şi apartenenţa lor la două organizaţii cheie (UE şi NATO), apărute după consensuri diplomatice, politice, economice, care nu vizează altceva decât colaborare şi un respect reciproc.

Din perspectiva mea problema autonomiei nu are justificare, dar este nevoie să o dezbatem pentru a-i lămuri pe cei nestăpâniţi de vitalităţile naţionaliste că nu au dreptate şi că nu este nevoie de acest joc public, mediatic, forţat, pentru a dovedi ceva ce nu are explicaţie. Dacă România vrea să mizeze pe aspectele istorice, la fel cum încearcă să facă minoritatea maghiară, suntem într-un avantaj consistent, dar consimt că nu este cazul.

De ce apar declaraţii de acest gen şi ce urmăresc ele?

Trebuie să menţionez că nu doar minoritatea maghiară pune gaz pe foc. Şi pe la Tiraspol, un anumit analist politic, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, sugera că este momentul ca România să se dezmembreze. Şi Vladimir Putin susţine cauza “moldovenismului”, acordând premii “înalte” unor nu ştiu ce istorici, pentru a nu fonda existenţa românilor. Poate nici nu ar trebui să fim atenţi la astfel de declaraţii sau evenimente, dar ele transmit un mesaj cât se poate de clar: coeziunea socio-politică din ţară, pune România sub semnul unui “stat slab” (iau în considerare teoria lui B. Buzan), iar profitorii, extremiştii, nu fac altceva decât să stea la pândă şi să aştepte momentul. El a venit din nou acum, când suntem nevoiţi să dezbatem probleme fundamentale cum sunt revizuirea Constituţiei şi tema regionalizării. Dacă a noastră clasă politică nu îşi revigorează capacitatea de stabiliza economic, social, cultural ţara, atunci să ştiţi că vom mai avea surprize.

Argumentele aduse de minoritatea maghiară nu sunt fondate. De fapt nici ei nu ştiu exact ce vor. Chiar şi “unitatea” lor este pusă sub semnul întrebării, iar un exemplu concret este că nici măcar nu au un partid în adevăratul sens al cuvântului pentru a fi reprezentaţi ca o minoritate. Mai departe, ei trebuie să înţeleagă un lucru, că regionalizarea nu este acelaşi lucru cu autonomia. Se pare că le confundă, intenţionat bineînţeles, dar realitatea conceptuală este alta. Argumentul că nu sunt respectate minorităţile în România este un fals declarat. Doresc să mi se arate în ce alt stat-naţiune din Europa, jumătate de guvern a fost format din reprezentanţi ai unei minorităţi. Ce altă minoritate, a fost aproape an de an la masa negocierilor importante pentru nevoile României. Vă asigur eu că nu mai există alt exemplu.

Ce poate face România?

1. Fie evităm să intrăm în polemica minorităţii maghiare, care nu este una fondată şi nici susţinută.

2. Fie abordăm o atitudine diplomatică bazată pe eleganţă şi fermitate, iar cu multă răbdare să explicăm şi să reacţionăm atunci când este cazul. Însă trebuie să avem o coeziune socio-politică bine definită şi mai puţin destabilizatoare. Eu aş merge pe această variantă, pentru că este nevoie să ne demonstrăm maturitatea şi existenţa ca stat.

 

Etichete: , , , ,

Rolul PE şi “uniunea politică”

În ultima săptămână două idei importante s-au abătut asupra Uniunii Europene, sau a construcţiei europene per ansamblu. Prima este foarte importantă şi anume rolul pe care Parlamentul European îl are la nivel european. Consiliul UE a decis, mai mult sau mai puţin democratic să excludă PE din procesul privind măsurile legislative din spaţiul Schengen, cu unele modificări ce privesc închiderea graniţelor în situaţii excepţionale dacă este cazul.

Organizarea comunitară prevede un aşa-numit “triunghi decizional”, în care actorii instituţionali importanţi sunt Consiliul UE, care reprezintă interesele statelor membre, Comisia Europeană, independentă faţă de nivelul naţional şi Parlamentul European, ce îi reprezintă în mod direct pe cetăţenii UE. Consiliul UE încalcă două aspecte importante privind deciziile la nivel comunitar:

  1. Nu respectă principiile care sunt la baza funcţionării instituţiilor europene: “autonomiei instituţiilor comunitare, atribuirii de competenţe, echilibrului instituţional şi principiul transparenţei”. „Echilibrul instituţional” şi „principiul transparenţei” sunt cele care ne interesează acum. Primul are la bază respectarea acelui “triunghi decizional”, în care toate instituţiile nu trebuie să încalce atribuţiile celeilalte şi toate trebuie să confere un nivel de colaborare la nivel de participare decizională. Al doilea principiu important, cel al transparenţei, are rolul de a asigura o bună guvernare în acord cu toţi actorii de la nivel comunitar, printre care îi includem şi pe cetăţenii europeni, reprezentaţi prin europarlamentari. Iată ce spune art. 15 din TFUE:

– “(1) În scopul promovării unei bune guvernări şi asigurării participării societăţii civile, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii acţionează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenţei.”

  1. Nu se ia în considerare procedura de CODECIZIE, ce are scopul de a lua deciziile la nivel comunitar între PE şi Consiliul UE, documentele fiind întocmite de COREPER (Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre), chiar dacă PE are un rol consultativ, dar a fost câştigat prin diferitele tratate adoptate la nivel comunitar, ultimul şi cel mai important fiind cel de la Lisabona.

Parlamentul European este purtătorul de cuvânt al cetăţenilor, care şi-a lărgit rolul la nivel comunitar încă de la începuturile construcţiei europene, când avea doar rol consultativ şi de strictă reprezentare, dar numiţi de statele membre. Astăzi, membri PE sunt aleşi direct de cetăţenii statelor UE şi reprezintă interesele acestora, chiar dacă există şi anumite deficite. Se vrea sau nu a accepta, este o instituţie care pune în valoare şi rolul cetăţenilor, iar Consiliul UE nu trebuie să îl excludă, pentru că prin asta exclude valoarea “cetăţeniei europene”, pe care o deţinem cu toţii.

Rolul europarlamentarilor este unul foarte important, iar demersul lor poate fi unul cât se poate de legal în viitorul apropiat pentru a contesta decizia Consiliului UE. Până acum nu am văzut o reacţie din partea acestora, puţini fiind la curent cu rolul pe care îl joacă şi îl reprezintă. Doar Renate Weber este cea care pare să aibă o poziţie mai complexă, fiind depus şi un Proiect de Raport din partea acesteia, “referitor la Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr. 562/2006 pentru instituirea de norme  comune privind reintroducerea temporară a controlului la frontierele interne în circumstanțe excepționale”, cu un număr de 16 amendamente, ce vizează unele modificări privind libera circulaţie a persoanelor în cazuri excepţionale la nivel european, ce are în vedere câteva principii, reguli şi măsuri administrative care să confere o decizie cât mai transparentă, o decizie comună, nu la “nivelul Uniunii” aşa cum vine din propunerea textului Comisiei, ci una “coordonată” privind luarea deciziilor.

(COM(2011)0560 – C7-0248/2011 – 2011/0242(COD))

Rămâne să urmărim şi să susţinem punctul de vedere al PE, pentru că este o instituţie de reprezentare a cetăţenilor şi are menirea de a fi  de acord sau nu cu unele prevederi la nivel european. O să încerc să monitorizez implicarea europarlamentarilor români privind această situaţie.

A doua problemă importantă pe care o aduc în discuţie este declaraţia Cancelarului german Angela Merkel din ultimele zile, când a spus că doreşte să se construiască o “uniune politică”, în timp, chiar dacă nu va include toţi actorii UE. Nu ştiu cum este această “uniune politică”, dar tocmai Germania şi Franţa au fost cele care au propus să scoată din “joc” PE privind normele legislative ce vizează spaţiul Schengen. Instituţiile sunt menite să construiască un consens politic, o decizie politică la nivelul UE, dar se pare că principiile care guvernează unele decizii nu sunt luate în considerare. Pentru a face o “uniune politică” este necesară cedarea unor competenţe naţionale, care sunt prevăzute în constituţiile fiecărui stat membru. Se propune un posibil model cum a fost uniunea fiscală, sau Pactul Fiscal (care nu ştiu cât de legitim este, dar avem o altă discuţie aici).

Se vrea, din câte înţeleg un model federal pentru UE, la care Franţa, Marea Britanie cu siguranţă nu vor fi de acord (nu este prima încercare de construire a unei uniuni politice). Impasul în care se regăseşte în aceste momente spaţiul comunitar ne pune la încercare dispoziţia de a merge mai departe, dar nu se cunoaşte un context exact, vizionar. Nu poate fi o idee de moment, la care se va renunţa atunci când lucrurile încep să meargă “bine”. Sistemul cu “două viteze” nu pare unul consecvent, ci doar pentru a atinge unele puncte sensibile în UE, cum se spune, se încearcă din nou o “retorică politică comunitară”. Până şi actualul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barosso spune că este necesar să se construiască un “federalism gradual. Nu ştiu care este convergenţa între cele “două viteze” şi modelul de “federalism gradual”, dar important este să nu cădem într-un masiv “deficit democratic” în construcţia europeană.

Doamna Merkel trebuie să aibă în vedere că pentru a crea o “uniune politică” trebuie să existe un nivel ridicat de încredere şi transparenţă la nivelul deciziilor comunitare.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Turcia – o nouă iniţiativă importantă

Turcia doreşte din nou să demonstreze că vrea să fie o ţară pe deplin democratică, care respectă toate prevederile internaţionale. Încearcă acest lucru încă din anul 1959 când şi-a depus candidatura pentru a fi membră a Comunităţii Europene, iar în anul 1987 aplicaţia pentru a deveni membră a UE. Abia în 1999 îi este acceptată candidatura. Din acea perioadă Turcia are iniţiative care dovedesc că este capabilă să accepte şi să respecte aquis-ul comunitar, dar şi respectarea  tuturor libertăţilor pentru minorităţile din această ţară.

Pentru cine doreşte să afle mai multe despre candidatura Turciei pentru a deveni membră UE, am scris un eseu cu titlul “L’Allemagne, La France et une possible adhésion de la Turquie a l’EU. Acum Turcia vrea să facă o altă schimbare majoră, scrierea şi adoptarea unei noi Constituţii. Problema majoră pe care această constituţie trebuie să o rezolve este cea a separatiştilor kurzi, să înlocuiască Constituţia militară din anul 1982 şi naţionalismul iniţiat de Ataturk. Dacă în ceea ce priveşte tipul de naţionalism a mai scăzut în timp datorită cerinţelor impuse de Europa, modificarea actului suprem se pare că este acum o necesitate în drumul pe care Turcia la ales să îl parcurgă.

În Iunie vor avea loc alegeri, iar Comisia de la Veneţia, un organ consultativ la Consiliului Europei (CE) pe materii constituţionale a făcut remarci importante cu privire la interzicerea unor partide de a lua parte la alegeri. Doar în cazuri extreme, unde partidele care folosesc violenţa pot fi interzise, nu şi cele care cer schimbarea Constituţiei. Premierul turc Recep Tayzip Erdogan încearcă să consulte toate formaţiunile politice din ţara sa pentru a nu exista impedimente în aducerea schimbărilor necesare.

Referinţe

  1. Turkey’s Challenges
  2. Turkey: The Politics of a new democratic Constitution
 

Etichete: , , , ,

Europa – centrul sportului mondial

Anul 2012 este unul foarte important pentru Europa. Pe lângă lunga serie de alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale în multe ţări şi rezolvarea problemelor financiare, alte două mari evenimente vor avea loc pe continentul european. Primul va fi Campionatul European de Fotbal UEFA 2012, care se va disputa în Polonia şi Ucraina. Este pentru a treia oară când două ţări organizează un campionat european de fotbal după Belgia şi Olanda în anul 2000 şi Austria şi Elveţia în anul 2008. Surpriza este poate apariţia Ucrainei, o ţară care încă nu este atât de stabilă social şi politic, dar iată că participă ca un mare organizator într-un eveniment cu o foarte mare notorietate în Europa. Polonia pe de altă parte, membră a UE, cu un alt statut internaţional i se alătură.

Al doilea eveniment major sunt Jocurile Olimpice de la Londra. Este pentru a treia oară când oraşul britanic organizează Jocurile Olimpice de vară după cele din 1908 şi 1948. Trebuie să înţelegem că nu doar simplele manifestări sportive sunt importante, dar şi impactul economic şi social pe care aceste evenimente le vor avea după anul 2012. Anul acesta, în urma unui curs urmat la Universitatea din Konstanz, în Germania (“Life in Germany after World War II”), am scris un eseu despre Jocurile Olimpice din anul 1972, care s-au desfăşurat la Munchen, Germania de Vest în acel moment şi a permis o relansare prin diplomaţia sportivă a Germaniei Federale să primească un feedback şi să îi fie iertate o parte din păcatele celui de al doilea război. Titlul eseului este “A perspective on modern Germany after WW II – The Olympic Games and the Football World Cup, Model of Diplomacy in Sport”. Poate titlul este pompos, dar am încercat în cele aproximativ 11 pagini să explic de ce un fenomen sportiv, cum sunt Jocurile Olimpice, sau un campionat de fotbal, dezvoltă un sistem al diplomaţiei sportive mai puţin văzut şi înţeles.

Europa va fi timp de trei luni în centrul atenţiei. Londra va dori să demonstreze că este capabilă să îşi relanseze poziţia de stat puternic dezvoltat economic. Ucraina va încerca să demonstreze că se poate alinia la standardele internaţionale, dar mai important, cele europene, ca o posibilă ţară care poate fi membră a UE, iar Polonia va arăta că este un puternic stat, consecvent din zona estică a Europei. Sportul este un bun aducător de pace, unitate, dezvoltare economică şi de ce să nu recunoaştem, influenţă politică. Fiind absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi urmând cursurile specializării în relaţii internaţionale şi studii europene, diplomaţia sportivă a fost un domeniu pe care am încercat să îl explic şi să înţeleg fenomenul mondial sportiv din alte perspective. Ce se va întâmpla în viitor rămâne să vedem, iar eu voi încerca să explica ipotezele dacă va fi necesar.

 

Etichete: , , , , , , , ,