RSS

Arhive pe categorii: Politică și Politici Publice

Democrația – între destin și circumstanțe, între iluzii și speranțe

Dragoș-Andrei Preutescu: Alegerile prezidențiale din acest an au pus tema democrației într-o nouă dimensiune a îndeplinirii. Acest lucru nu se întâmplă foarte des și nici la un mod ideal. Nici acum, după rezultate, putem constata că nu avem parte de o democrație ca un model ideal. Nu știu dacă este binevenit să o avem astfel. Circumstanțele au făcut să arătăm, tot noi, românii, o față diferită a democrației. Dacă în ’89 se stătea la rând pentru alimente, azi se stă la rând pentru vot. Și nu oriunde, ci în toată Europa. Europa a învățat în acest an cum se stă la rând pentru a vota. Oare și-au schimbat europenii viziunea asupra democrației după cele oferite de români? De cealaltă parte, eu presimt o conceptualizare teoretică diferită a democrației, care nu mai înseamnă „puterea poporului” ca simplă retorică populistă, cât a echilibrului stabilit între puterea poporului (o numim societate, iar societatea e diferită de popor) și sistemul politic (ne gândim direct la partide și politicieni și reformele pe care nu reușesc să le realizeze). Destinul nostru a fost vizualizat de vot, circumstanțele ne-au fost date de generația noastră și schimbările economice și sociale pe care le trăim. Cum putem defini acest nou tip de democrație ce se găsește, în primul rând, între destin și circumstanțe?

Vasile Brașovanu: Cu siguranţă este faptul că atât românii cât şi europenii vor ţine minte ziua în care democraţia în România s-a jucat de-a democraţia. Nu e admisibil ca tu, guvern al unei ţări cu regim democratic să te joci cu regulile democraţiei, să mimezi respectarea unuia dintre cele mai fundamentale drepturi şi anume acela de a-ţi alege conducătorii liber şi corect. Ori noi am demonstrat că oamenii pe care tot noi i-am ales acum 2 ani se joacă într-un mod discreţionar cu puterea, am asistat poate la tentativa de a rescrie regulile democraţiei, am arătat cât de slabe ne sunt instituţiile şi cât de politizate pot fi şi funcţiile publice, am arătat că partizanatul şi frica de a nu pierde puterea sunt mai importante decât voinţa unor oameni care într-un final, mai mult sau mai puţin informaţi, mai mult sau mai puţin animaţi de sentimentul cetăţenesc şi de reponsabilitatea alegerii viitorului au mers şi şi-au exprimat nemulţumirea în cazul unora sau încrederea în cazul altora. Nu cred că votul a fot animat de viziunea economică ori socială pe care au încercat într-o anumită măsură să o prezinte principalii candidaţi în această cursă electorală, cât adâncirea unor clivaje mai vechi din societatea românească, am apelat la frici şi mituri pe care le credeam stinse, am reînviat sentimente deloc sănătoase pentru un regim democratic consolidat. Cu toate acestea observ şi o dorinţă de reformare a clasei politice tocmai prin candidatura unui om care nu a făcut până recent politică la nivel naţional. Poate fi şi acesta un semn că e rândul oamenilor profesionişti, e rândul ca partidele politice să se profesionalizeze, să aleagă elitele având alte criterii faţă de cele folosite până acum în a atrage elite. Profesionalizarea politicului şi atragerea elitelor din rândul oamenilor care au rezultate în calitatea lor de reprezentanţi ai comunităţii chiar şi la nivel local arată că începem să punem preţ pe competenţă, iar faptul că un om care cred eu şi-a demonstrat calităţile  în cele aproape 4 mandate de primar demonstrează că politica de vârf nu se face doar la Bucureşti, că încrederea oamenilor şi votul lor poate merge către oameni mai puţin charismatici dar cu siguranţă mai competenţi. Nu cred că asistăm la o reconceptualizare a noţiunii de putere a poporului, ci mai degrabă la efectele unor acţiuni care au dezamăgit profund societatea românească şi care arată că în ciuda miturilor cum că alegem răul cel mai mic am ales binele în faţa unui aşa-zis bine dar care venea oarecum forţat.

Dragoș-Andrei Preutescu: Eu totuși susțin că democrația aceasta  pentru vot și prin proteste, care nu e totuna cu o anumită cultură politică sau cu o democrație consolidată (dată de instituții care funcționează bine și cu legi valabile), a ținut de o voință a oamenilor. Voința aceasta face un pas și în fața ideii de putere, sau de a fi la putere. Tipul acesta de democrație s-a născut după o perioadă de frustrări, care nu știu dacă s-au potolit, iar momentul alegerilor au produs o formă de refulare. Că a fost împotriva unui partid sau a unui candidat, încă nu știm, dar trebuie să fim sinceri cu noi și să înțelegem că în această campanie nu s-au prezentat programe politice și nu a fost o confruntare politică între dreapta și stânga, cum ne place să credem. Confruntarea dintre dreapta și stânga se va da pe viitoarele programe politice, pe care eu încă nu le-am văzut. Mergând pe câteva idei ale lui Almond și Verba (Cultura Civică), este drept că s-a realizat o nouă orientare a politicii publice prin candidatura lui Iohannis (dar sper să nu rămână o simplă orientare); avem apoi un nou model de socializare, cel online, care se pare, a făcut și mai mult diferența în aceste alegeri. Democrația a fost regândită și prin circumstanța dată de social-media. Nu știu însă dacă avem o orientare cultural-politică, dar vom vedea. Mă întreb cum va reacționa generația noastră mai departe? Cu siguranță va fi o luptă între iluzii și noi speranțe.

Vasile Brașovanu: Deşi asistăm la un nou model de socializare politică, new media e doar unul din mijloacele de implicare politică. Întradevăr, în turul II al acestor alegeri dat fiind că 8 milioane de români zilnic interacţionează în spaţiul online, 3 milioane din ei având acces la mijloacele de comunicare online de pe telefoanele mobile, au făcut ca manifestaţiile de solidarizare şi abuzurile autorităţilor române prin nerespectarea dreptului de a vota a celor din diasporă să fie distribuite şi mediatizate în rândul unei categorii sociale care până acum nu participa în mod tradiţional la alegeri. Ceea ce am văzut duminică însă este doar un prim pas. Cred că este foarte important să nu uităm că mijloacele de implicare în spaţiul public nu se reduc doar la vot. Cred că este important ca în continuare să menţinem activ spiritul cetăţenesc, să monitorizăm activitatea reprezentanţilor, a actorilor politici, să reacţionăm atunci cand observăm derapaje. Dezavantajul mijloacelor new media ar fi în aceea că produc atomizare şi polarizare dat fiind că atitudinile sunt lipsite de o anumită personificare, pe forumuri subiectele politice sunt dezbătute în mod agresiv, există un limbaj de multe ori tendenţios dat fiind că internetul îţi oferă posibilitatea de a contesta fără să îţi asumi o responsabilitate efectivă aşa cum se întâmplă în cazul comunicării tradiţionale când interlocutorii se cunosc, interacţionează în spaţiul real. Să sperăm că nu am asistat pur şi simplu la un val cu o puternică încărcătură emoţională ci la crearea şi dezvoltarea unei atitudini cetăţeneşti responsabile, care să arate că e interesată de viaţa cetăţii, iar acest lucru se pare că depinde de noi, de generaţia Facebook.

Dragoș-Andrei Preutescu: Referitor la new media, susțin că acestea produc cele mai frumoase aparențe. Cândva am mai discutat despre asta. Sunt de acord cu formularea ta că avem un nou model de socializare politică. Ei bine, cum facem ca acest model de socializare politică să confere o valoare corectă conceptului de democrație consolidată? În fapte, bineînțeles. De aceea spun că trebuie și el reinventat. Poate că deja se întâmplă asta. Și mai important, care sunt caracteristicile acestei noi socializări politice? Nu aș dori să facem lecții de futurism ideologic, dar vorbim foarte des de democrație, implicare civică, libertare, JUSTIȚIE și este necesar să ne consolidăm rațiunea asupra realităților, în primul rând. Realități pe care fie le substituim nevoilor noastre moderne, fie le utilizăm (poate ca în teoriile utilitariste) pentru a genera noile tendințe morale ale societății în care trăim. Am pus democrația între destin și circumstanțe, între iluzii și speranțe după finalizarea alegerilor, pentru că nu sunt sigur dacă va exista cu adevărat o orientare către problemele actuale ale societății românești. Dacă toate acestea pot fi rezolvate prin simpla utilizare a simbolismului, nu știu cum putem conduce dezbaterea mai departe. În final, permite-mi să redau câteva versuri pe care le-am identificat (culmea, imediat după finalizarea alegerilor) într-un eseu al lui Russell și care poate caracteriza foarte bine imaginarul publicului român din acest moment:

„Prea fărîmițate sînt lumea și viața.

Mă voi îndrepta deci către profesorul neamț

Care știe cum să pună la un loc faptele vieții

Și să facă din ele un sistem lesne de înțeles.”  (Filozofii ale puterii)

Vasile Brașovanu: Cu tot optimismul de care dau dovadă atunci când vorbesc despre parcursul viitor al democraţiei în România nu cred că este de ajuns ca doar modelul de socializare să sufere schimbări. Cultura politică, instituţiile politice se schimbă cu greu, e nevoie de o implicare, informare susţinută, în lipsa perseverenţei în ceea ce priveşte monitorizarea actorilor politici, a interesului pentru binele public, nu cred că putem vorbi despre democraţie consolidată. În ultimii ani conform datelor prezentate în Indexul Democraţie de către cei de la The Economist se observă că ţara noastră nu este un regim democratic consolidat ci este o democraţie semiconsolidată. Cred că mai mult ca oricând este nevoie să avem aşteptări reale, să încercăm să privim dincolo de clivaje sau de optimismul exagerat de care dau unii dovadă şi să fim ancoraţi în realitatea politică. Idealizarea sau pesimismul exagerat nu fac altceva decât să provoace dezamăgire şi lehamite, aşa că zic să nu lăsăm treburile cetăţii în grija unui singur om ci să ne asumăm răspunderea pentru alegerile făcute încercând să demonstrăm că doar prin implicarea ce porneşte de la nivelul comunităţii regulile democraţiei pot aduce binele general.

 

Etichete: , , , , ,

Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea II

Demascarea regionalizării

Regionalizarea în contextul european implică multe elemente ce pot fi sensibile, cum ar fi teritoriul, economia, funcţionarea instituţională, ierarhii etc., iar toate acestea, chiar dacă vrem sau nu să recunoaştem deţin şi destule caracteristici culturale. Este important să menţionăm că este o diferenţă între regionalizarea de tip administrativ politic instituţional şi modelele de autonomie propuse de unele regiuni, cum ar fi Catalonia. Regionalizarea este o organizare teritorială şi trebuie să se facă o trecere identitară, de la una mai unitară, naţională, la o societate mai deschisă, poate auto-determinată (termenul va trebui explicat într-un alt context mai faborabil), cu mult mai multe conectări interregionale. Pentru a se reuşi o astfel de procedură administrativ-teritorială, care de altfel funcţionează foarte bine în unele state europene, cum ar fi Germania, Elveţia, chiar Franţa, Marea Britanie, trebuie ca statul să nu mai fie înţeles ca o “ultimă expresie a identităţii unui anumit grup politico-teritorial” (Knight, 1982, p. 516). Astăzi auzim că se vorbeşte despre “societatea locală”, “societatea universală”, iar noţiunea de “naţiune” a reuşit să controleze de multe ori grupul social dominant (Knight, 1982, p. 517). Vorbim aici de înţelegerea conceptelor de stat şi teritoriu, cele care consemnează şi clarifică ideea de regionalizare.

La nivelul Uniunii Europene există şi o instituţie care va începe să primească o importanţă mai mare o dată ce conceptul de regionalizare va fi adoptat de cât mai multe state. Comitetul Regiunilor este în acest moment instituţia care se ocupă de regiunile de dezvoltare economice la nivelul UE. Are doar rol consultativ în momentul de faţă. Însă prin această instituţie s-au reuşit multe colaborări interregionale, punând în acelaşi mecanism de dezvoltare mai multe regiuni din mai multe state din Uniunea Europeană. Oficiile regionale, Uniunea Capitalelor Regionale, Asociaţia Europeană a Regiunilor Transfrontaliere, Eurocities (Hooghe & Marks, 1996, pp. 86-87) sunt doar câteva exemple de acest fel.

În ultimii ani am văzut o serie de proteste în Europa, care prin liderii lor emiteau un mesaj unionist, nicidecum separatist, cum ar fi în Republica Moldova, în Irlanda. Dar, regionalizarea ţine de existenţa ca entitate politică, însă aşa cum se precizează şi în articolul lui Knight (1982), idea de naţiune încă este o percepţie la scară mare în Europa, pentru că naţiunea “a fost definită ca o entitate culturală, mai degrabă decât una politică” (p. 519). Trebuie să observăm şi spre ce formă de organizare se îndreaptă întreaga Uniune Europeană. Se pare că va fi unul mult mai federal, în trepte, cum ne spune Barosso, iar regionalizarea este un sistem politic mult mai eficient în acest condiţii. Ideea lui Knight vine să completeze viziunea noastră teoretică:

„in some plural societies federal systems of government give legitimate recognition to regionalisms that might not be recognized within a unitary form of government” (1982, p. 524).

Poate un exemplu de înţelegere a modelului de regionalizare sunt şi proiectele la nivel european care au menirea să stimuleze iniţiativa locală pentru o dezvoltare identitară, economică, turistică, iar un prim exemplu poate fi declararea în fiecare an la nivelul Uniunii Europene a două Capitale Culturale. Anul acesta Capitalele Culturale sunt Marsillia (Franţa) şi Kosice (Slovacia).

Luând în considerare un articol de Grigg, “The logic of regional systems” (1965), regionalizarea a fost de multe ori analizată, sau confundată cu un anumit tip de clasificare. Dispune şi de anumite motive clasificante, dar regionalizarea implică un sistem de organizare ce vizează aspecte economice, etnice, turistice. Apoi este necesar să observăm dacă regionalizarea este o entitate reală, care îşi legitimează existenţa sau este un simplu “construct intelectual” (Grigg, 1965, p. 478).

E posibil ca regionalizarea să reducă din “unitatea” culturală a statelor din UE, pentru că ele au fondat acest concept de cultură pe un sentiment naţional, patriotic, istoric, religios. Nu există o formulă de calcul că o posibilă reaşezare teritorială ar produce frustrări, dar ştim că ideea de stat este una la fel de subtilă, spirituală, aşa cum este şi o cultură ce alcătuieşte societatea unui stat. Vorbim de societate şi nu de naţiune, popor, neam. De multe ori, ideea de regionalism implică o “conştiinţă etnică” (Knight, 1982, p. 523). Aşa cum menţiona Freud, „nu este suficient deci să repetăm că termenul <cultură> desemnează întreaga sumă a activităţilor şi amenajărilor prin care viaţa noastră s-a îndepărtat de cea a strămoşilor noştri animali şi care servesc pentru două scopuri: apărarea omului împotriva naturii şi reglementarea relaţiilor între oameni” (2011, p. 49).

Ce domeniu, sau ce ştiinţă are capacitatea în ziua de astăzi să se ocupe de studiul culturii? Urmărind o posibilă scară istorică, cultura a fost explicată mai întâi de filosofie, apoi de psihologie, antropologie şi se pare că acum ar fi rândul sociologiei. De ce, în special în cazul regionalizării? Pentru că sociologia se ocupă cu studiul comportamentului uman în strictă legătură cu instituţiile, cu alte grupuri sociale, cu anumite comunităţi. Pentru unii “regiunile sunt unităţi etnice şi culturale, pentru alţii economice sau geografice, sau pentru cei din urmă, simple subdivizii politice ale naţiunii-stat” (Applegate, 1999, p. 1158). Chiar dacă există tendinţa regionalizării şi se va materializa în timp, populaţiei tot trebuie să i se găsească un sens identitar, cultural deoarece “cultura trebuie să ofere totul pentru a stabili restricţii pulsiunilor agresive ale oamenilor, pentru a le diminua manifestările prin formaţiuni reacţionale psihice” (Freud, 2011, p. 84).

Unul dintre elementele care se pot manifesta diferit faţă de populaţie, va fi funcţionarea instituţională, ce îşi va schimba modelul administrativ, specific locului. Bine, dacă e să ne gândim la România, ce poate fi mai rău de atât? Trecând peste ironie, funcţionarea instituţională chiar este specifică fiecărei societăţi în parte, pentru că ea îi marchează unele existenţe:

„The institutions of man are as distinctly stratified as the earth on which he lives. They succeed each other in series substantially uniform over the globe, independent of what seem the comparatively superficial differences of race and language, but shaped by similar human nature acting through successively changed conditions in savage, barbaric, and civilized life” (în Thomas, 1936, p. 180).

În unele modele regionale, cum sunt cele ale Germaniei, Franţei, ele arată un proces de “programare structurală” (Hooghe & Marks, 1996, p. 81). Exista şi înainte o formă independentă în unele regiuni, cum este Bavaria, dar pentru ca ele să funcţioneze într-o idee de naţiune-stat, a fost nevoie de o structură care să le definească şi să le facă dinamice din punct de vedere politic, economic, turistic.

Concluzii

Cercetarea cu privire la regionalizare începe să redevină un subiect la zi. Construcţia europeană a pus un pariu pe o astfel de structură administrativ-teritorială şi chiar observăm în multe state, chiar şi în România, o discuţie tot mai amplă pe această problemă. Pentru noi este important de observat dacă modelul de regionalizare propus nu afectează sau nu inhibă culturile europene, la nivel de stat-naţional. Pentru acest motiv este necesar să aprofundăm cercetarea şi să aducem completări celor indicate într-o primă etapă în eseul de faţă.

Referințe

  1. Applegate, C., „A Europe of Regions: Reflections on the Historiography of Sub-National Places in Modern Times”, 1999, The American Historical Review, 104:4, pp. 1157-1182.
  2. Freud, S., Disconfort în cultură, Bucureşti: ALL, 2011.
  3. Grigg, D., „The logic of regional systems”, 1965, Annals of the Association of American Geographers, 55:3, pp. 465-491.
  4. Hooghe, L., Marks, G., „Europe with the regions: Channels of Regional Representation in the European Union”, 1996, The Journal of Federalism, 26:1, pp. 73-91.
  5. Knight, David B., „Indentity and territory: geographical perspectives on Nationalism and Regionalism”, 1982, Annals of the Association of American Geographers, 72:4, pp. 514-531.
  6. Thomas, W., „The comparative study of cultures”, 1936, American Journal of Sociology, 42:2, pp. 177-185.
  7. White, Leslie, A., “The concept of culture”, 1959, America Anthropologist, 61:2, pp. 227-251.

Partea I poate fi citită AICI.

 

Etichete: , , ,

Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea I

Am decis că este necesar să luăm în considerare un subiect ce de multă vreme analizează modele de administrare teritorială la nivel statal, dar mai nou, la nivelul Uniunii Europene, prin statele membre. Regionalizarea este un concept susţinut de diferiţi lideri europeni, de anumite state, dar se comportă diferit de la o zonă la alta, pentru că, din punctul nostru de vedere implică multe elemente cultură politică, economică, socială. Avem a face pe continentul european cu o sumă de culturi, care îşi manifestă identitatea teritorială, istorică, tradiţională constant, iar problema regionalizării pare a creşte numărul de întrebări cu privire la o posibilă pierdere a identităţii culturale de către unele zone specifice ale Uniunii Europene. Este posibil acest lucru? Ce este de fapt regionalizarea şi ce mecanism de organizare comportă? Există un declin al culturilor europene prin secţionarea identităţilor naţionale, unitare? La aceste întrebări încercăm să răspundem în următoarele pagini, atât cât ne permite studiul, timpul şi spaţiul necesare.

În prima etapă ne vom ocupa să analizăm cei doi termeni implicaţi în abordarea noastră teoretică: CULTURA şi REGIONALIZAREA. Vom încerca să observăm dacă poate exista o dependenţă sau interdependenţă între aceste două concepte ca să putem constata dacă aşa- numitele culturi europene[1] pot intra într-o perioadă de declin, şi cât de mult sunt sau pot fi influenţate de o posibilă regionalizare.

Cultura – motor multiplu de identitate al Uniunii Europene

Cultura unui spaţiu geografic, al unei societăţi, al unei organizaţii, al unei comunităţi există şi se formează continuu. Nu ştim însă cât de mult se schimbă sau dacă se schimbă, ori doar suferă unele mutaţii. La o simplă întrebare pe canalul de social-media, Facebook, ce este cultura?, răspunsurile au fost următoarele: “etichetă, identitate, distincție, existență, istorie, tradiții, unicitate, un mod de a fi sau face”. Iată că în mare parte cuvintele ce apar atunci când ne referim la cultură duc direct cu gândul la ideea de diferenţă, specific a ceva, al cuiva, al unui loc etc. Se poate cinstit pune întrebarea “a văzut cineva cultura?” (White, 1959, p. 228). Nu ştim dacă o anumită cultură poate fi văzută, dar ea există la un nivel al limbajului, al istoriei, al psihicului, al credinţelor. Pentru noi, dacă poţi defini cultura, înseamnă că o şi poţi vedea.

Să luăm un exemplu la scara minimă şi anume cultura unei organizaţii. Acolo se construiesc în timp anumite idei, imagini, comportamente ce definesc activitatea acelei organizaţii, iar oamenii prin identificare aderă la ea. La nivelul unui stat lucrurile stau la fel. Elementele culturale s-au format pentru a da caracteristicile existenţei sau facerii unui stat. Oamenii le-au acceptat şi le-au transmis mai departe din generaţie în generaţie. Întrebarea care se pune este, din ce este formată această cultură?

Din punctul nostru de vedere, şi aşa cum vom vedea în continuare, prin cultură înţelegem tot ce ţine de organizare la nivel social, politic, economic, prin tradiţii şi acceptare. Iată ce spune E. B. Taylor în 1871:

culture…is that complex whole which includes knowledge, belief, art morals, law, custom, and any other capabilities and habits acquired by man as a member of society (White, 1959, p. 227).

Mai departe, “…recunoaştem drept culturale toate activităţile şi valorile care le servesc oamenilor” (Freud, 2011, p. 50).

Mulţi analişti consideră că în centrul conceptului de cultură stă termenul de “behavior”, acel comportament pe care un om, sau un grup de oameni îl manifestă într-un mediu anume. Ceea ce este corect, dar ele se învaţă şi se respectă, se transmit mai departe.


[1] Ne referim la acele culturi naţionale, unitare, semnificative şi cunoscute de o anumită societate dintr-un stat european.

 

Etichete: , , ,

Faţă în faţă cu autonomia

Pentru că este necesar să participăm la o dezbatere ce aprinde multe ofensive, problema autonomiei trebuie să o clarificăm. Perioada aceasta temele la care trebuie să fim parte activă cu propuneri, clarificări şi cu bune metode de comunicare sunt: revizuirea Constituţiei, tema regionalizării şi problema minorităţilor. Mă voi opri acum doar la situaţia minorităţilor, luând în considerare şi ultimele evenimente, nu de ieri sau de azi, dar de vreo câteva luni.

În ultimul timp s-a pus problema tipului de stat pentru România, că nu este un “stat-naţiune”, iar declaraţiile au fost date de lideri politici naţionali (vezi Kelemen Hunor), sau de alţi lideri din Ungaria. Se tot plusează pe subiectul mai sus menţionat. Într-un articol am explicat ce este statul-naţiune şi de ce argumentele împotriva lui nu sunt valabile pentru cazul României. Dacă nu suntem un stat-naţiune, să ni se spună ce suntem, pentru a şti ce trebuie să explicăm şi către cine. Apoi, minoritatea rromă este cea mai mare şi care necesită o sporită atenţie acum în defavoarea celei maghiare. Sunt convins că atitudinele prea naţionaliste există doar ca o formă de stârnire a gâlcevei, aprinse de nejustificate sentimente. Trebuie să luăm în considerare relaţiile bilaterale amicale stabilite între cele două ţări şi apartenenţa lor la două organizaţii cheie (UE şi NATO), apărute după consensuri diplomatice, politice, economice, care nu vizează altceva decât colaborare şi un respect reciproc.

Din perspectiva mea problema autonomiei nu are justificare, dar este nevoie să o dezbatem pentru a-i lămuri pe cei nestăpâniţi de vitalităţile naţionaliste că nu au dreptate şi că nu este nevoie de acest joc public, mediatic, forţat, pentru a dovedi ceva ce nu are explicaţie. Dacă România vrea să mizeze pe aspectele istorice, la fel cum încearcă să facă minoritatea maghiară, suntem într-un avantaj consistent, dar consimt că nu este cazul.

De ce apar declaraţii de acest gen şi ce urmăresc ele?

Trebuie să menţionez că nu doar minoritatea maghiară pune gaz pe foc. Şi pe la Tiraspol, un anumit analist politic, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, sugera că este momentul ca România să se dezmembreze. Şi Vladimir Putin susţine cauza “moldovenismului”, acordând premii “înalte” unor nu ştiu ce istorici, pentru a nu fonda existenţa românilor. Poate nici nu ar trebui să fim atenţi la astfel de declaraţii sau evenimente, dar ele transmit un mesaj cât se poate de clar: coeziunea socio-politică din ţară, pune România sub semnul unui “stat slab” (iau în considerare teoria lui B. Buzan), iar profitorii, extremiştii, nu fac altceva decât să stea la pândă şi să aştepte momentul. El a venit din nou acum, când suntem nevoiţi să dezbatem probleme fundamentale cum sunt revizuirea Constituţiei şi tema regionalizării. Dacă a noastră clasă politică nu îşi revigorează capacitatea de stabiliza economic, social, cultural ţara, atunci să ştiţi că vom mai avea surprize.

Argumentele aduse de minoritatea maghiară nu sunt fondate. De fapt nici ei nu ştiu exact ce vor. Chiar şi “unitatea” lor este pusă sub semnul întrebării, iar un exemplu concret este că nici măcar nu au un partid în adevăratul sens al cuvântului pentru a fi reprezentaţi ca o minoritate. Mai departe, ei trebuie să înţeleagă un lucru, că regionalizarea nu este acelaşi lucru cu autonomia. Se pare că le confundă, intenţionat bineînţeles, dar realitatea conceptuală este alta. Argumentul că nu sunt respectate minorităţile în România este un fals declarat. Doresc să mi se arate în ce alt stat-naţiune din Europa, jumătate de guvern a fost format din reprezentanţi ai unei minorităţi. Ce altă minoritate, a fost aproape an de an la masa negocierilor importante pentru nevoile României. Vă asigur eu că nu mai există alt exemplu.

Ce poate face România?

1. Fie evităm să intrăm în polemica minorităţii maghiare, care nu este una fondată şi nici susţinută.

2. Fie abordăm o atitudine diplomatică bazată pe eleganţă şi fermitate, iar cu multă răbdare să explicăm şi să reacţionăm atunci când este cazul. Însă trebuie să avem o coeziune socio-politică bine definită şi mai puţin destabilizatoare. Eu aş merge pe această variantă, pentru că este nevoie să ne demonstrăm maturitatea şi existenţa ca stat.

 

Etichete: , , , ,

Suntem nişte plagiaţi!?

Dragoş-Andrei Preutescu: Ultimele dezvăluiri despre formele umane personalizate luate sau născute prin metoda plagiatului par să fie singurul adevăr despre ce suntem şi unde suntem la nivel de societate. Modelul plagiatului nu e de ieri sau de azi. El este de foarte multă vreme şi a reuşit să aducă în braţele administrării, conducerii şi a puterii cei mai vicioşi oameni “învăţaţi”, trecuţi printr-o singură schemă academică – “Copy-Paste”. Oare reuşim noi să depăşim acest impediment şi să ne căutăm un drum mai drept? Problema nu este doar la virtuoşii noştri politicieni cu teze de doctorat cumpărate sau copiate, ci o vedem în fiecare zi în facultăţile universităţilor. Sincer să fiu nici până acum nu am avut un întreg seminar (indiferent de disciplină) dedicat învăţării formelor de citare şi sancţionare a plagiatului. Ce facem în situaţia unei ordini sociale educaţionale definită prin plagiat?

Elena Ungureanu: Acest subiect de actualitate, „plagiatul”, precum şi amploarea pe care a luat-o, nu sunt altceva decât tertipuri utilizate în scop de şantaj politic şi compromitere publică, aspecte ce ating inevitabil şi domeniul educaţiei. Construirea unei cariere academice pe baza „furtului intelectual” mi se pare demnă pentru impostori. A clădi ceva pe munca altor persoane este uşor, dar din păcate „nu poţi să prinzi rădăcini picate din cer”. Supramediatizarea plagiatului sper să-şi dovedească şi implicaţiile sociale pozitive, în sensul că trebuie să devină un semnal de alarmă în vederea responsabilizării şi diminuării acesui conflict din sfera academică. Totuşi, de ce se face atât tam-tam referior la plagiat doar în cazul celor care se hotărăsc să iasă din mulţime şi să facă un pas spre public, când exemplele sunt nenumărate?

Dragoş-Andrei Preutescu: Sper că ne dăm seama împreună de golănia politică de care avem parte prin forma de reprezentare a plagiatului. Nu vorbim de X sau de Z, ci de un anumit mod de comportare, care va viza sau nu va viza întreaga societate. Când avem şantajişti în politică e normal să se ducă lupte pe toate fronturile. Nu îţi confisca anumite credinţe pretinzând că unul e mai brav decât altul. E o întreagă joacă dea şoarecele şi pisica între cei care au fost “parteneri”. Acum treaba cu plagiatul e doar un fel de caşcaval sau peşte sărat, depinde cui îi este destinat, pisicii sau şoarecelui. Să înţeleg să plagiatul a devenit metodă de şantaj? Păi ele nu cumva se exclud sau îşi maximizează rolul negativ purtat? Când menţionezi că “nu poţi prinde rădăcini picate din cer” clar poţi deveni un adept al compromiterii şi al unui viitor şantaj (aici fiind politic). Da, ai dreptate, şantajul a devenit un obicei politic frecvent utilizat şi nu doar în această zonă poate fi observat. Mă întreb, cine sunt părinţii fondatori ai şantajului în România? Eu spun un lucru, şantajistul şi plagiatorul au la fel de multe vicii separat, dar dublate împreună. Ce ne facem în situaţia asta? Cui să dăm crezare fără a pica în vreo capcană populistă sau intelectualistă?

Elena Ungureanu: Eu nu caut să dau dreptate niciunei categorii. Vreau doar să mă informez şi prin polemică să încerc să descopăr adevărul. Între şantajist şi plagiator există o diferenţă mare. Plagiator poate fi oricine, şantajist nu. E uşor să dai un Copy-Paste, sau să transcrii un fragment dintr-o carte sau să te foloseşti de orice alt tip de sursă inspiraţională nemenţionând sursa. În schimb, pentru a folosi tehnica şantajului trebuie să dispui de o inteligenţă net superioară. Trebuie abilitate şi un acut simţ al perspicacităţii. Revenind la întrebarea ta: cine sunt fondatorii şantajului în România? nu cred că aş putea găsi un răspuns satisfăcător. E ca şi cum te-aş întreba eu pe tine: ce a fost prima dată: oul sau găina? Şi nici nu cred că dacă am avea un răspuns, ne-ar ajuta cu ceva. De ce să căutăm acul în carul cu fân? Problema e ACUM şi AICI. E vorba despre realitatea care ne înconjoară şi care lasă de dorit. Mă refer la acei oameni care pe noi ne reprezintă în lume, oameni care se vor a fi academicieni cu toate titlurile posibile fără a le merita, oameni care vorbesc despre moralitate şi etică profesională în condiţiile în care le încalcă cu desăvârşire. Oare unde se va ajunge în contextul în care actualmente se pierde foarte mult din credibilitatea sistemului educaţional român?

Dragoş-Andrei Preutescu: Şantajul a devenit o formă de manipulare foarte bine pusă la punct. E adevărat şi susţin ideea ta că un şantajist e mai puternic şi mai vicios decât un plagiator. Dacă realitatea este cea pe care o vedem, trebuie atunci să admitem că noi suntem nişte plagiaţi, atât timp cât trăim într-o societate condusă de plagiatori. Este România o ţară plagiată? Sau societatea românească este plagiată? Sistemul de educaţie nici nu mai contează pentru nimeni în astfel de contexte. Totul e la voia întâmplării acolo. Nici măcar nu mai putem vorbi de o credibilitate. Este distorsionat tot sistemul. În lupta păcătoşilor nu mai avem simţ al raţiunii şi al dreptăţii, pentru că nici măcar lupta nu se duce corect.

Revenind la compromiterea publică, iată că zi de zi ne sunt aduse la cunoştinţă cele mai neaşteptate întâmplări. Acum descoperim cine suntem cu adevărat. Cine ne conduce, cine ne învaţă, cine ne salvează, cine ne judecă, cine ne apără, dar dacă totul este făcut sub forma plagiatului (+ a şantajului), atunci ele nu au nici măcar o minimă valabilitate. Poate mă înşel. Eu aştept să văd că din toate acestea am învăţat ceva şi nu o să mai repetăm nimic, dar tare mă tem că luptele duse ca într-un joc ireal ne vor copleşi.

Elena Ungureanu: În tot acest amalgam referitor la idei prelucrate şi preluate care abundă în realitatea actuală, propun să apelăm la originalitate. În orice domeniu! Ieşirea din tipare! De ce fiecare proiect, idee, reclamă, linie melodică, etc. să aibă o rădăcină în „ceva existent”? Nicolas Boileau– Despréaux spune că “Avant donc que d’écrireapprenez à penser.” / “Înainte de-a scrie, învaţă-te-a gândi”. Să luăm aminte!

 

Etichete: , , , , ,

Un gând pentru democraţie

Îmi este greu să găsesc un început normal pentru această postare, încercând să vorbesc despre ultimele alegeri care au avut loc în ţară. Nu ştiu dacă mai este necesar să îmi chinui gândurile sau ideile vorbind despre Iaşi şi cine şi cum ne va conduce în următorii patru ani. Printr-un amestec neînţeles de “continuitate”, “schimbare”, promisiuni şi figuri ce se cred şi se vor crede zei politici, foarte puţin mai reuşeşti să fii uman, sau abil să vorbeşti despre ce se petrece. Nu vreau să dramatizez nimic, nu vreau să mă ascund în spatele unor pereţi, dar sunt convins că mulţi se vor bate cu pumnul în piept şi vor spune: “Na Dragoş, ţi-am spus că tot x va ieşi în W poziţie?”. Eu mi-am asumat rolul de tânăr care speră, care ştie ce spune şi de ce le spune. Mi-am asumat o poziţie publică pentru a croi un nou traseu oraşului, cu alţi oameni, cu alte viziuni. Nu a fost să fie, şi cu greu pot depăşi pragul de peste 60% obţinut de unii la alegeri. Dramatismul aici este, în aceste mari procente care vor distruge o parte a democraţiei noastre şi aşa şubredă, încât doar ei mă mai pot adresa direct.

Gândul meu pentru democraţie este să revină şi să rămână printre noi. Eu am votat în favoarea ei, nu pentru un partid, nu pentru foloase şi relaţii, ci pentru oameni şi idei. Se pare că am dat greş şi am înţeles încă o dată că dreptatea e greu de găsit, ea fiind mâna dreaptă a democraţiei. După un duş rece, la propriu şi la figurat, după urmărirea declaraţiilor publice, după un parcurs academic prin articolele apărute imediat ce alegerile s-au terminat, îmi îngădui să spun că deţin o doză minunată de naivitate. O naivitate apărută din încrederea acordată oamenilor şi tinerilor generaţiei mele, care ori nu vrem, ori nu ştim, nu prea ne place să ne acordăm susţinere, fugind de responsabilităţi şi păşind de fiecare dată acolo unde e cald şi bine (dar nu întotdeauna corect).

Democraţia nu se naşte în victorii apocaliptice, iar eu nu le accept. Oamenii buni nu contează atunci când febra electorală şi ahtierea pentru putere construiesc cele mai hilare figuri imaginate sau neimaginate de cei care pun la bătaie vise şi speranţe. Iată că sunt nevoit să mi le pun la congelator şi poate cândva voi fi nevoit să mă încred din nou în ele.

Am văzut şi am urmărit întreaga campanie şi mi-am dat seama că preţul de a fi om este mare şi mic în condiţiile unei superbe bătălii pentru cine ştie ce ipotetice plecăciuni în faţa viciilor, a puterii şi a unor personaje adunate proporţional pentru a inventa caractere, orgolii şi năstruşnice bucurii, sau mai bine spus bizare. Iată că le-am văzut şi îmi pot da acceptul să nu cred în ele şi să rămân perseverent în dorinţa mea de a nu le urma ca exemplu. O să fiu nevoit de astăzi să le văd zi de zi, iar mai chinuitor de atât nu ştiu dacă poate exista ceva. Sunt convins că şi alţi tineri din generaţia mea cunosc acest sentiment şi îl cunosc cu atât mai mult cu cât îşi respectă principiile şi valorile pe care le urmeză. Se pare că în vâltoarea turmelor de oameni toate acestea nu au nicio valoare, iar eu trebuie să accept doar teoretic ideile lui Nietzsche care într-o “Genealogie a moralei” ne spune ce este ea (morala) şi cum poate fi ea salvată. Pot să îmi mai amintesc de un roman al lui Sam Bourne, “Omorâţi-i pe cei drepţi!”, şi să ies cu ajutorul literaturii din vraja care a pătruns prin minţile multora dintre noi (cât de benefic este, vom vedea).

Aşadar, dragă democraţie, nu ne părăsi. Suntem păcătoşi prin noi înşine, dar nu dorim să ne măcelărim de chinurile slăvitelor mediocrităţi ale timpurilor în care trăim. Mai lasă-ne speranţa să putem contesta, de a ne exprima liber, de a construi ceea ce noi, cei din această generaţie resemnată, să avem puterea (nu în procente apocaliptice) să ne desăvârşim totuşi, şi prin lucruri bine intenţionate şi gândite. Până atunci eu te iau de mâna dreaptă şi continui să mărşăluiesc cu tine în cenuşiile realităţi în care mă regăsesc. Eu o să fiu demn, aşa cum ne îndeamnă Dan Puric într-una din ultimele sale cărţi.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,