RSS

Arhive pe etichete: oameni

Arta de a călători – Interviu cu Apostol Ștefan – planificator de călătorii

Să călătorim pare a fi o necesitate tot mai mare pentru mulți dintre noi, însă de puține ori putem ieși de sub influența turismului marketizat, care ne face să mergem acolo unde nu am vrea, dar trebuie, să vizităm ce trebuie, dar care nu ne este necesar. Formele și felurile în care poți călători s-au diversificat, și tot mai mulți încearcă să se regăsească sau să cunoască realitatea exterioară prin aceste „ieșiri” din spațiul confortului personal, dar nu foarte mulți călătoresc în adevăratul sens al cuvântului. Se întâmplă astfel, pentru că atunci când vrei să călătorești trebuie să îți asumi niște riscuri. Lumea este vastă, cu oameni și locuri, iar noi nu trebuie decât să ne bucurăm de toate acestea și nu neapărat cu resurse financiare imense. Interviul cu Ștefan Apostol, vine să contureze o imagine personală a ideii de călător și să scoată în evidență această necesitate existentă încă din vechi timpuri.

  1. Nu știu dacă „planificator de călătorii” este cea mai bună titulară aleasă pentru tine, dar mi-ar plăcea să ne spui de ce Apostol Ștefan este un călător și cum au început toate aceste aventuri?

Consider că cea mai bună titulatură care mi se potrivește este „un călător ce primește lumină de la Dumnezeu și are menirea să o împrăștie pe pământ”. A venit un moment în această viață când am văzut cel mai frumos răsărit de soare: cel al cunoașterii de sine. Mi-am dat seama că viața este ca un munte. Suișurile, coborâșurile, avalanșele sau crevasele, sunt toate elemente care fac parte din viață. Mi-am dorit atunci un singur lucru: să pornesc în călătoria din mine însumi, o călătorie care are ca scop cucerirea vârfului din sufletul meu. Așa a început totul.

dscf4820

2. Știu că ai scris o teză de licență despre oceane și mediile lor naturale. Ne poți povesti puțin despre această aventură studențească?

Teza de licență…amintiri frumoase. Mulțumesc, Dragoș. Îmi amintesc că eram în anul I de facultate și în momentul în care ni s-a spus ca vom avea o licență de dat la finalul celor 3 ani de studii, am știut imediat despre ce trebuie să scriu. Ce nu știam însă era că voi avea o temă cu un impact deosebit asupra mea în viitor. Am ales transporturile în primă fază. Toate. Domnul profesor îndrumător mi-a spus ca e prea mult și atunci m-a rugat să aleg unul dintre ele. A fost cea mai simplă alegere făcută în viață. Tema mea s-a numit „Turismul de croazieră pe mări și oceane”. O incursiune în istoria omenirii, o aventură în toate porturile lumii, o reîntoarcere pe Titanic. Emoție, curiozitate și performanță (am avut o vară la dispoziție și am lucrat între 10 și 12 ore pe zi). Așa mi-aș putea descrie lucrarea de licență.

3. Unde ai călătorit prima dată? Sau prima dată ți-ai exercitat calitatea de turist și abia apoi ai devenit un călător?

Mulți ani de zile am fost turist. Din ce îmi amintesc am mers fie la Borca, fie la o mănăstire din Bucovina. Când am început Facultatea de Geografie însă, în 2005, am învățat ce înseamnă să fii cu adevărat un călător. N-avea să mai dureze mult și făceam următorul pas: acela de a deveni explorator.

dsc_0717

4. Care a fost cea mai lungă călătorie?

Am făcut două călătorii foarte lungi în doi ani consecutivi: 2010 și 2011, ambele cu o distanță medie de 10500-11200 km. Romania – Ungaria – Austria – Germania – Olanda – Danemarca – Suedia – Italia – Elveția – Austria – Ungaria – Romania și Romania – Ungaria – Austria – Germania – Danemarca – Suedia – Norvegia – Germania – Austria – Ungaria – Romania. Total 22985 km parcurși cu trenul, autocarul și feribotul. La care se adaugă 62 de trenuri schimbate.

Cea mai lungă călătorie ca durată a fost de 22 ore și a fost făcută între Stockholm și Narvik, orășel situat în interiorul Cercului Polar de Nord.

5. Ce ai căutat în călătoriile tale? De ce ai vrut să ajungi în locurile pe care le-ai vizitat?

În călătoriile mele am căutat să mă cunosc. Să învăț cine sunt și ce sunt. Să aflu răspunsul la întrebarea care este menirea mea pe această lume. În explorările mele de asemenea am căutat să îmi depășesc limitele. Să găsesc acel curaj și acea motivație pentru a sparge cu viteza luminii tot ce mă împiedicase până atunci să duc o viață așa cum îmi doresc. I did it!

6. De multe ori tragem destule învățăminte de pe urma călătoriile pe care le avem. Ce ai învățat tu cel mai mult din propriile călătorii?

Așa este. Am învățat că doar în noi stă puterea de a ne dezvolta. Am învățat că fiecare dintre noi poartă cu sine o torță a biruinței, o torță care ne va lumina pașii în drumul nostru spre vârf. Când vom avea răspunsul la întrebarea „ești pregătit?” atunci aventura noastră va începe.

6

7. Ai o formă preferată de a călători (avion, tren, mașină etc.) sau lași totul să vină de la sine?

Până acum am călătorit cu trenul, cu autocarul și cu feribotul în străinătate. În țara noastră am călătorit cu mașina, cu trenul și cu autocarul. Consider că fiecare mijloc de transport are ceva minunat de oferit, dar trebuie să recunosc, am două mari pasiuni: vaporul și trenul.

8. Oamenii sunt o resursă inepuizabilă. Ce fel de oameni ai întâlnit în drumurile tale?

În drumul meu îmi place să cred că am întâlnit oameni de toate felurile. De la cei timizi la cei deschiși ca o carte, de la cei demni la cei cu două fețe. Am întâlnit în traseele mele în străinătate oameni foarte deschiși și curajoși. Vietnam, Statele Unite ale Americii, Ecuador, Suedia, Singapore, Malaesya sau China. Toate persoanele cu care am avut onoarea să conversez venite din aceste țări au reprezentat pentru mine o minunată provocare.

9. Ai scris despre călătoriile tale, sau intenționezi să faci asta?

Am scris un articol despre una dintre călătorii și intenționez pe viitor să scriu o carte.

10. La final, te invit să lași un mesaj generației noastre.

Alegeți-vă un munte și cuceriți-l. Credeți în voi înșivă. Sunteți plini de resurse și aveți capacitatea de a câștiga orice fel de bătălie. Aveți limite sau aveți temeri? Uitați de ele. Limita voastră trebuie să fie cerul și Groapa Marianelor. Sunteți proprii voștri campioni. Aveți tot ce vă este necesar pentru a porni astăzi în drumul spre cucerirea propriului vostru munte. Înarmați-vă cu un singur gând: eu pot, eu voi reuși, eu am reușit. Și veți învinge!

Vă doresc succes!

Foto 1: Copenhaga-Danemarca

Foto 2: Finse-Norvegia si Amalienburg Castle

Foto 3:  Bad Ischl-Austria

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , ,

Un gând pentru democraţie

Îmi este greu să găsesc un început normal pentru această postare, încercând să vorbesc despre ultimele alegeri care au avut loc în ţară. Nu ştiu dacă mai este necesar să îmi chinui gândurile sau ideile vorbind despre Iaşi şi cine şi cum ne va conduce în următorii patru ani. Printr-un amestec neînţeles de “continuitate”, “schimbare”, promisiuni şi figuri ce se cred şi se vor crede zei politici, foarte puţin mai reuşeşti să fii uman, sau abil să vorbeşti despre ce se petrece. Nu vreau să dramatizez nimic, nu vreau să mă ascund în spatele unor pereţi, dar sunt convins că mulţi se vor bate cu pumnul în piept şi vor spune: “Na Dragoş, ţi-am spus că tot x va ieşi în W poziţie?”. Eu mi-am asumat rolul de tânăr care speră, care ştie ce spune şi de ce le spune. Mi-am asumat o poziţie publică pentru a croi un nou traseu oraşului, cu alţi oameni, cu alte viziuni. Nu a fost să fie, şi cu greu pot depăşi pragul de peste 60% obţinut de unii la alegeri. Dramatismul aici este, în aceste mari procente care vor distruge o parte a democraţiei noastre şi aşa şubredă, încât doar ei mă mai pot adresa direct.

Gândul meu pentru democraţie este să revină şi să rămână printre noi. Eu am votat în favoarea ei, nu pentru un partid, nu pentru foloase şi relaţii, ci pentru oameni şi idei. Se pare că am dat greş şi am înţeles încă o dată că dreptatea e greu de găsit, ea fiind mâna dreaptă a democraţiei. După un duş rece, la propriu şi la figurat, după urmărirea declaraţiilor publice, după un parcurs academic prin articolele apărute imediat ce alegerile s-au terminat, îmi îngădui să spun că deţin o doză minunată de naivitate. O naivitate apărută din încrederea acordată oamenilor şi tinerilor generaţiei mele, care ori nu vrem, ori nu ştim, nu prea ne place să ne acordăm susţinere, fugind de responsabilităţi şi păşind de fiecare dată acolo unde e cald şi bine (dar nu întotdeauna corect).

Democraţia nu se naşte în victorii apocaliptice, iar eu nu le accept. Oamenii buni nu contează atunci când febra electorală şi ahtierea pentru putere construiesc cele mai hilare figuri imaginate sau neimaginate de cei care pun la bătaie vise şi speranţe. Iată că sunt nevoit să mi le pun la congelator şi poate cândva voi fi nevoit să mă încred din nou în ele.

Am văzut şi am urmărit întreaga campanie şi mi-am dat seama că preţul de a fi om este mare şi mic în condiţiile unei superbe bătălii pentru cine ştie ce ipotetice plecăciuni în faţa viciilor, a puterii şi a unor personaje adunate proporţional pentru a inventa caractere, orgolii şi năstruşnice bucurii, sau mai bine spus bizare. Iată că le-am văzut şi îmi pot da acceptul să nu cred în ele şi să rămân perseverent în dorinţa mea de a nu le urma ca exemplu. O să fiu nevoit de astăzi să le văd zi de zi, iar mai chinuitor de atât nu ştiu dacă poate exista ceva. Sunt convins că şi alţi tineri din generaţia mea cunosc acest sentiment şi îl cunosc cu atât mai mult cu cât îşi respectă principiile şi valorile pe care le urmeză. Se pare că în vâltoarea turmelor de oameni toate acestea nu au nicio valoare, iar eu trebuie să accept doar teoretic ideile lui Nietzsche care într-o “Genealogie a moralei” ne spune ce este ea (morala) şi cum poate fi ea salvată. Pot să îmi mai amintesc de un roman al lui Sam Bourne, “Omorâţi-i pe cei drepţi!”, şi să ies cu ajutorul literaturii din vraja care a pătruns prin minţile multora dintre noi (cât de benefic este, vom vedea).

Aşadar, dragă democraţie, nu ne părăsi. Suntem păcătoşi prin noi înşine, dar nu dorim să ne măcelărim de chinurile slăvitelor mediocrităţi ale timpurilor în care trăim. Mai lasă-ne speranţa să putem contesta, de a ne exprima liber, de a construi ceea ce noi, cei din această generaţie resemnată, să avem puterea (nu în procente apocaliptice) să ne desăvârşim totuşi, şi prin lucruri bine intenţionate şi gândite. Până atunci eu te iau de mâna dreaptă şi continui să mărşăluiesc cu tine în cenuşiile realităţi în care mă regăsesc. Eu o să fiu demn, aşa cum ne îndeamnă Dan Puric într-una din ultimele sale cărţi.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Feminism şi Bărbătism

Iată un nou interviu, realizat cu Oana Cristina Moga, o persoană dezinvoltă, adeptă a gândirii filosofice şi dedicată domeniului comunicării şi relaţiilor publice. Temele principale ale acestui interviu sunt femeia, bărbatul şi iubirea. Dacă poate exista un trend de bărbatism, răspunsul poate fi găsit mai jos.

  1. Ce ne poţi spune despre tine Oana? E ceva special ce trebuie ştim despre o persoană dezinvoltă, dezinteresată de fricile lumeşti?

Despre mine pot spune că sunt o fiinţă îndrăgostită de viaţă şi de oameni. Îmi place să descopăr misterul şi complexitatea vieţii, fiind pasionată de ştiinţele socio-umane, o iubitoare de artă şi tot ce înseamnă creaţie. Sunt o dependentă de comunicare, absolvind Facultatea de Comunicare şi  Relaţii Publice. În prezent, urmez un program masteral pe Managementul Resurselor Umane. Nu ştiu dacă diplomele sunt importante în această viaţă, pentru că nişte bucăţi de hârtie, statutul social, nu definesc un om. Omul nu înseamnă doar o fiinţă socială, condiţionată de anumite norme sociale şi credinţe. Consider că toţi oamenii sunt speciali. Poate nu toţi conştientizează acea esenţă din ei, care îi face atât de speciali. Personal, acea esenţă îmi place să o simt la un om cu care interacţionez. Acea sclipire care îl face atât de special, pe care nu o pot chiar descrie în cuvinte, ci doar o simt. Sunt bogăţii ascunse ce rămân nevăzute în ochii noştri, ce aşteaptă să fie descoperite. Frica este instinctuală, o iluzie, o otravă ce nu ne lasă să vedem frumuseţiile vieţii. Câteodată frica e benefică, câteodată e chiar distrugătoare, pentru că ne poate arunca într-un cotidian iluzoriu. E adevărat când se spune că, dacă vrei să scapi de frici, trebuie să intri direct în ele. Dar pentru asta e necesar să te cunoşti pe tine însuţi, să te descoperi pe tine însuţi, ca mai apoi să descoperi şi lumea dincolo de condiţionările sociale. Eu trec printr-o continuă dezvoltare a fiinţei mele, descoperindu-mi chiar şi impulsul de a scrie gânduri, versuri. Şi dacă ar fi să spun ceva despre mine, într-un singur cuvânt, acesta ar fi marea. Acest univers ne oferă multe lumi colorate, dar trebuie să fim pregătiţi să le primim şi abia apoi să le înţelegem.

  1. Văd zi de zi o ascensiune a miracolului feminist. Pe când apare şi un trend de bărbătism? Ce poate fi bărbătismul?

Da, şi eu observ acest fapt. Această luptă dintre femei vs. bărbaţi, e atât de veche, încât o poţi dezbate ore în şir şi, poate nici atunci nu ajungi la o finalitate concisă. Succesiunea istorică a matriarhatului şi patriarhatului lasă, bineînţeles, multe lipsuri, plusuri şi semne de întrebare, zic eu. Poate că în momentul actual, se impune o mai mare ascensiune a feminismului. Este nevoie de o sensibilitate mai mare în această societate ieşită din ţâţâni, pe care doar o femeie o deţine. Există diferenţe de ordin biologic, psihologic şi social, între femei şi bărbaţi. Trendul bărbatismului cred că există deja, dar nu a fost probabil accentuat. Cred că este doar o clasificare, un contra-atac, chiar comprimare a identităţii masculine, apărută după această ascensiune a feminismului. Cu siguranţă viaţa în comun ar fi mai uşoară dacă fiecare bărbat şi femeie ar înţelege că amândoi sunt de aceeaşi parte, şi nu ar mai încerca să se domine unul pe altul. Până atunci, vom asista în continuare la separarea făcută de propria minte şi de social, dintre femeie şi bărbat.

  1. Sincer vorbind, mişcarea feministă are conotaţii politice sau strict sociale?

Dacă spunem social, nu putem să nu spunem şi politic. Politica este prima putere în stat. În acest caz consider că este vorba mai mult despre conotaţii sociale. Poate se reîncearcă o reorganizare a memoriei sociale. Psihologia colectivă este prezentă, mentalul colectiv lasă amprente în evoluţia societăţii. Este tot timpul cauză şi efect. Noi observăm efectele, ca să cercetăm şi să descoperim cauzele.

  1. Care este formula corectă: Om-suferinţă-iubire, suferinţă-Om-iubire sau poate suferinţă-iubire-Om? De ce?

Formulă corectă este pentru fiecare persoană în parte. Personal, consider că este suferinţă-om-iubire.  Acum depinde şi care iubire. Prin starea de suferinţă se poate ajunge la om, şi abia apoi la iubire. Omul se poate depăşi  prin iubire. Fericirea şi iubirea sunt stări evoluate ale omului, poate chiar stări naturale. Şi totuşi, omul trebuie depăşit ca să ajungă la uman, lărgind câmpul conştiinţei. Să fie conştient de el şi de realitatea în care trăieşte. În societatea de astăzi, omul s-a pierdut pe sine. Majoritatea se lasă condus de indiferenţă, nesinceritate, orgoliu, invidie, frică, gelozie, laşitate, nestăpânire, ipocrizie, lene, vanitate, sete de răzbunare şi de intrigă. Se observă prezenţa unui caracter neîngrijit, care s-a tranfosmat într-unul de proastă calitate. Oamenii au uitat să se crească, să se educe, chiar să gândească. Parcă au devenit nişte roboţi, dependenţi de plăceri efemere, condiţionaţi de mituri sociale. Întreaga ţară suferă de o criză morală şi culturală, iar prea mulţi citesc în Cancan şi alte stupizenii. Uşor brutală, dar face parte din realitatea socială de azi.

  1. Există vreo diferenţă între Feminitate şi Feminism? Care mai este locul femeii astăzi în societate?

Bineînţeles că există. Feminismul este conceptul teoretic, doctrina poziţionării faţă de drepturile şi rolurile femeii în societate. Este ca un fel de asediu mai puţin agresiv, ce luptă şi promovează afirmarea glasului femeii în realitatea socială. Şi când spun feminism, mă gândesc bineînţeles la Simone de Beauvoir, pioniera feminismului. Feminitatea e ceva viu, ca un diamant ce se descoperă şi se lasă să strălucească. Feminitatea se reflectă în exterior, doar dacă curge pe dinăuntru. Consider că este descoperirea propriei fiinţe, încrederea în tine, frumuseţea interioară, parfumul acelei flori gingaşe şi puternice în acelaşi timp,  misterul fiecărei femei. Feminitatea nu este frumuseţe fizică, dar aşa este percepută de majoritatea femeilor, deoarece frumuseţea fizică vinde în această societate capitalistă. O femeie fără trăsături fizice deosebite poate fi extrem de feminină, în schimb una ce prezintă doar o frumuseţe fizică, păleşte, în faţa feminităţii.

Locul femeii în societate încă este desconsiderat. Acum depinde dacă acea femeie trăieşte pentru ea sau caută valorizare exterioară, adică aprobare socială. Fiecare femeie îşi defineşte propriul rol în societate.

  1. Ce înseamnă pentru tine viaţa? Care sunt cele trei cuvinte definitorii pentru ea?

Viaţa pentru mine este un proces de evoluţie şi creaţie. E ca un dans de copil prin furtună, cu acele pietricele şi bolovani, cu acea lumină şi întuneric, cu acele întrebări care te închid şi deschid. Viaţa:  emoţie, profunzime, joc.

  1. Întrebare capcană: Filosofi sau Psihologi? De ce?

Filosofi. Tocmai din cauza acestui „de ce”, care m-a urmărit de mic copil. Căutătorul de adevăr e viu. Mi-aş dori să văd cât mai mulţi oameni care, îşi amintesc de copilul din ei.

  1. Jocul dintre o femeie şi un bărbat este Iubirea? Sau este vorba de o dispută a orgoliilor bazate pe concepte diferite ale compasiunii şi înţelegerii?

Nu se poate chiar reduce şi generaliza jocul dintre un bărbat şi o femeie. Iubirea matură este jocul real, care poate dura sau nu toată viaţa. Orice bărbat şi femeie, trebuie să fie conştienţi că o singură fiinţă, nu le va putea satisface nevoile şi dorinţele toată viaţa. În mare parte relaţia de cuplu este trăită ca o dispută continuă a ego-urilor. Şi, bineînţeles, în orice fel de relaţie va exista tot timpul un schimb subtil de putere. Se întâmplă mai rar ca partenerii să se perceapă la acelaşi nivel, cu aceleaşi atribute, adică pe o poziţie de egalitate. Aceasta ar fi o relaţie sănătoasă, unde se simt cât mai puţin urmele de supunere şi dominare, unde aceste roluri sunt jucate alternativ. Făcând o analogie cu celebrele filme, dacă nu e “Fight Club”, e “The Hunger Games”. Să nu uităm că prima lecţie de iubire se învaţă în copilărie. Mama este mai degrabă cea care ne învaţă ce este iubirea. Iubirile viitoare vor fi condiţionate tocmai de relaţia mamă-copil. Mulţi oameni iubesc imatur, din cauză că au fost insuficient iubiţi în copilărie, sau au fost prea copleşiţi cu iubire. Aceştia vor ajunge să iubească infantil, unde iubirea este doar o nevoie, o lipsă, pe care vor încerca să o umple cu orice preţ.

  1. Pe ce se bazează activitatea sau acţiunea umană: egoism, cunoaştere sau necesitate?

Dintr-o viziune reducţionistă, motoarele naturii umane sunt fricile şi interesele. Egoismul este genetic, deci fiecare om este egoist. Poate suntem chiar conduşi doar de egoism şi hedonism. Dintr-o viziune istorică, evoluţia societăţii umane s-a datorat psihopaţiilor şi geniilor. Concluzionând, aş putea accepta că se bazează pe necesitate (nevoie, lipsă), unde egoismul şi cunoaşterea sunt un fel de extensii. Nu consider că ar trebui să reducem omul doar la instincte şi nici să negăm natura reală a omului. Omul poate deveni mai mult decât un instinctual. Şi aici nu mă rever neapărat la valul spiritualităţii ipocrite, adoptată de multă lume. Mă refer la o sinceritate trecută de aprobarea socială, dincolo de iluziile cu care omul obişnuit se hrăneşte zilnic. Omul poate deveni real, capabil să-şi explice realitatea în care trăieşte. Cu părere de rău, societatea capitalistă asta a făcut din om, l-a redus la instincte. E ca şi cum l-a virusat în inconştient, ca să-l poată controla.

  1. Inteligenţă, pasiune sau cumpătare? Care este mesajul tău pentru generaţia noastră?

INTELIGENŢĂ. Inteligenţa pură, e doar a copilului care am fost. Până omul nu îl recunoaşte, şi îl lasă liber să cerceteze, nu va ajunge la inteligenţă. Inteligenţa este înnăscută, şi purtătorul o poate într-adevăr antrena, sau ucide. Societatea cu normele, îndoctrinările şi condiţionările sale, este a doua care ucide inteligenţa. Primii care ucid inteligenţa copilului sunt părinţii. Trist, dar adevărat. Realitatea nu e frumoasă, este foarte dură, de aceea mulţi preferă să plutească într-o lume iluzorie. Încerc să nu devin foarte sarcastică, dar mulţi au devenit nişte drogaţi care aleargă după “lideri”, mai ceva ca nemţii după Hitler. Poate că unii au devenit incapabili să mai gândească pentru ei, și au nevoie de alții ca să gândească pentru ei. Mulțimea cere “lideri”, pentru că doar așa, ei pot fi siguri, pot avea certitudine. Doar așa, mulțimea poate să vadă singuranța pe care ar trebui să o aibă în viață. Or, ca să ceri singuranţă vieţii, înseamnă să te minţi singur. Pentru cine are ochi să vadă dincolo de cuvinte este altceva. Majoritatea a devenit incapabilă să aleagă pentru ea. Deşi, ideea liberului arbitru este şi ea doar o iluzie. Singura entitate care alege pentru un om, este inconştientul său. Alegerile raţionale sunt prea puţine. Se refugiază în plăceri efemere, acestea fiind singura scăpare. Au ajuns să trăiască în lumea imaginară, prinşi în trecut sau în viitor. Nu degeaba a ajuns Freud la concluzia că oamenii trăiesc după două principii: principiul realității și principiul plăcerii. Poate că și el era nebun, la fel ca Einstein.  Aş vrea să cerceteze mai mult şi să nu mai creadă orice aud şi văd, fară să aibă o bază reală. Să-şi descopere curajul din ei, să analizeze şi să gândească mai mult, să devină mici cercetători. Omule, îndrăznește să cauți în lume, lumi nebănuite! Oamenii fără curaj sunt cei care și-au închis copilul din ei!

 
2 comentarii

Scris de pe 06/04/2012 în Interviu

 

Etichete: , , , , , , , , ,