RSS

Arhive pe categorii: Carte, Film și Muzică

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

Editura Publica ne propune un nou titlu editorial care are ca temă centrală realitatea înconjurătoare. Un profesor de politici publice pe numele său Bobby Duffy încearcă să afle care sunt „Pericolele percepției” și „de ce ne înșelăm în aproape toate privințele”. Într-un nou dialog alături de colegul meu psiholog Alexandru Crețu, încercăm să aflăm cât de pregătiți suntem să înfruntăm realitățile pe care nu le cunoaștem.

Dragoș Preutescu: Înainte să fin conștienți prea mult de noi ca oameni, aveam ca reper o singură realitate – natura înconjurătoare. Ea dădea tonul felului în care noi evoluam, fie că era vorba de hrană, adăpost, sau procreere. Chiar și astăzi mai avem ca reper natura, doar că ne dăm superiori și încercăm să o confruntăm sau să o stăpânim. Ar fi mult mai sigur să pornim dialogul nostru despre cartea Pericolele percepției – de ce ne înșelăm în aproape toate privințele scrisă de Bobby Duffy, încercând să explicăm care dintre următoarele două afirmații este mai aproape de adevăr: Percepția înseamnă realitate sau Realitatea înseamnă percepție? Sunt două idei pe care le poți jongla, dar eu țin să cred că tot ceea ce percepi și cum percepi și de ce percepi, formează o realitate. Prin această afirmație mulți dintre noi își construiesc impresiile despre viață și oameni. Nu știu dacă una sau cealaltă este mai adevărată, dar observ că prima afirmație este mai aproape de realitate.

20190714_212342

Alexandru Crețu: Dacă la începutul vieții pe Pământ realitatea obiectivă era singura realitate – preocupările ființelor vii fiind cele descrise de tine (hrană, apă, adăpost etc.), totul a început să se schimbe din momentul în care a apărut omul modern/homo sapiens. Acest nou animal avea caracteristici ce îl diferenția de majoritatea animalor: era biped, putea folosi cu ușurință mâinile pentru a apuca obiecte sau construi unelte, putea percepe și diferenția între o mai mare varietate de stimuli vizuali și auditivi și, cel mai important, avea un creier suficient de evoluat încât să îi permită utilizarea simbolurilor (limbaj, imagini) pentru comunicarea cu ceilalți membrii ai speciei, rezolvarea de probleme complexe folosind informațiile reținute anterior sau reflecția asupra mediului în care era (Este sigur dealul ăsta? Dar dealul celălalt? Sunt de încredere oamenii din tribul meu?). Dacă la început aceste funcții au ajutat la supraviețuire, ulterior au devenit unelte de expansiune și dezvoltare a civilizației. Ca efect secundar, acest nou creier funcționează diferit la fiecare om: acesta asimilează și filtrează informațiile din mediu în funcție de specificul individului și de experiențele anterioare, reținând unele informații și eliminând pe cele inutile. Și așa s-a născut realitatea subiectivă.

Dragoș Preutescu: Am ajuns la o realitate subiectivă, într-adevăr, dar așa cum confirmă și Bobby Duffy, omul nu mai este capabil să filtreze informația pentru că sunt din ce în ce mai diverse și mai complexe. Homo sapiens își construia percepțiile pe baza observațiilor din natură. Omul post-modern are percepțiile deja construite, pentru că le primește și doar le privește. Astfel nu știu dacă mai construim o realitate subiectivă pentru că „libertatea mințiii”  sau „nebunia de a gândi cu mintea ta” este îngrădită de mecanisme făcute să automatizeze comportamentul nostru și să distorsioneze realitatea pe care am fi dispuși să o percepem. Așa cum foarte bine afirmă și autorul, „facultățile noastre critice sunt anihilate de «răspunsurile emoționale» și «identitățile tribale»” (p. 233). Ca să urmez trendul teoriilor, suntem într-un fel de realitate post-subiectivă. Subiectivitatea e dată de percepțiile eronate cauzate de tehnologiile media și sociale. Mai mult, omul post-modern este asaltat de prejudecăți și forme avansate de dezinformare. Ce rezultă din acest „parteneriat” prejudecată – dezinformare? Și cum mai putem ajunge să rămânem în situația de a exista o realitate subiectivă.

Alexandru Crețu: Mintea umană este complexă și superioară din punct de vedere evolutiv, omul fiind capabil de multe operații precum abilitatea de amânare a recompenselor, de luare a deciziilor pe baza experiențelor trecute sau de focalizare a atenției pe stimuli diferiți ca relevanță. Cu toate aceste avantaje, mintea umană are și anumite limite: procesele cognitive superioare consumă multe resurse fizice și mentale, iar mediul (mai ales mediul digital) solicită din ce în ce mai mult răspunsuri automate din partea individului. Din cauza aceasta, omul modern tinde să apeleze la scurtături mentale pentru a lua decizii mai rapide, precum formarea unor stereotipuri, apelul la emoții în luarea deciziilor, conformarea la norme sociale etc. Faptul că trăim într-o societate digitală care oferă informații mai rapid decât putem să le procesăm ne forțează să căutăm informații adunate și compuse de alte persoane sau instituții, ceea ce în schimb ne fac mai vulnerabili la dezinformare sau manipulare. Iar odată formate atitudinile, ele pot deveni rezistente la schimbare, chiar dacă ele ar putea fi invalidate de puncte de vedere valide sau corecte.

Dragoș Preutescu: Daca este să mă opresc la un concept, ar fi cel de Umwelt („lumea înconjurătoare”), adică ce fel de lume dorim să vedem din ceea ce ni se dă. Dar o lume înconjurătoare virtuală (pentru că deja se vorbește despre o realitate virtuală) nu are limite, iar tu nu reușești să vizualizezi și să creezi o singură realitate subiectivă, ci înglobezi multe altele de care nu ai nevoie și te afectează (supraabundența de informații). Iar percepțiile unor lumi pe care presupunem că le înțelegem și le considerăm realități, conduc către comportamente absurde. Prejudecata, în mod special, se naște dintr-o lipsă de cunoaștere a mediului înconjurător. În ceea ce privește dezinformarea, o altă formă de a obstrucționa și transforma realitatea, aceasta este ambiguă. Cei care reușesc să proceseze informația cel mai bine vor reuși să se ferească de Pericolele percepției.

Alexandru Crețu: Consider că problema nu o reprezintă faptul că percepțile, reprezentările și gândurile noastre de sine, ceilalți și lume ar fi eronate datorită massmediei sau a accesului la lumea digitală, întrucât aceste limitări ale sistemului nostru cognitiv respectiv unele dezavantaje ale naturii noastre sociale avansate (ex.: conformism, stereotipizare) au existat încă de la începutul civilizației. În schimb, problema este că trăim într-o societate digitală și informațională vastă, bogată și nereglementată: avem acces rapid și (relativ) facil la nenumărate surse de informare, însă nu avem nici filtru pentru a deosebi informațiile relevante de cele irelevante sau cele adevărate de cele false și nici nu avem abilitatea de a analiza și de a evalua critic aceste informații. Dacă ar fi să căutăm soluții pentru a ne feri de formarea unor percepții eronate despre realitate, ar trebui să vorbim despre formarea la oameni a unor competențe de tratare eficientă a informațiilor precum gândirea critică, organizarea informației, înțelegerea materialului scris precum și competențe metacognitive.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă vom reuși să ne păzim în totalitate de percepțiile greșite, mai ales dacă luăm în considerare felul în care oamenii gândesc și se comportă, atât de diferit într-o societate tot mai complexă. Autorul Bobby Duffy vine și cu soluții pentru a încerca o „filtrare” a lumii în care trăim: „[…] păstrarea unei înțelegeri a lumii bazate pe fapte” (p. 35). Pentru mine mai există o soluție la fel de bună și pe care o susțin oriunde merg: CITITUL. Și exemplul suntem chiar noi, care am citit cartea Pericolele percepției. De ce ne înșelăm în aproape toate privințele și am încercat să schițăm idei despre cum gândim și simțim realitatea. Să nu ne ferim să admitem că trebuie să înfruntăm și ceea ce nu știm despre noi și lumea înconjurătoare.

Alexandru Crețu: Citind cartea lui Bobby Duffy mi-am amintit că înainte de a accepta o informație ca fiind adevărată, trebuie să o analizăm la modul obiectiv, respectiv să verificăm sursele acelei informații, datele statistice care o susțin – dacă este cazul, precum și nivelul de certitudine sau de adevăr al acelei informații (Este adevărată sau nu? Dacă da, în ce context? Etc.). Sigur că nu putem să ne ferim de convingeri eronate sau distorsionate, dar dacă ne antrenăm curiozitatea și scepticismul intelectual, respectiv gândirea critică, putem deveni mai rezistenți la presiunile venite din partea altora de a gândi la fel ca aceștia și putem deveni mai autonomi, mai eficienți și mai înțelepți. Cititul este doar primul pas. Un alt pas important ar trebui să fie antrenarea abilității de a pune întrebări și utilizarea acesteia când citim ceva nou. Nu în ultimul rând, ar trebui să începem să ne punem la îndoială convingerile majorității, ca și pe cele personale. Nu este nimic rău în a gândi diferit față de ceilalți : marile descoperiri din istorie au venit întotdeauna de la oameni îndrăznit să depășească barierele psihologice și sociale specifice vremii în care trăiau. Trebuie doar să îți permiți să faci primul pas.

Dragoș Preutescu: Eu spun că trebuie să antrenăm și multe altele ca să ne putem feri de informațiile eronate. Putem să încercăm să ne construim un spirit critic față de modul nostru de a gândi și să chestionăm serios convingerile eronate, mai ales ale majorității. Sunt de acord că trebuie să rămânem curioși față de realitatea care ne înconjoară, iar cartea lui Bobby Duffy ne poate ajuta să luăm un start bun. Noi am făcut primul pas în a citi și conștientiza care sunt Pericolele perceției. Să ne îndreptăm sigur spre următorii pași.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

Reclame
 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Ochii pot aduce mai aproape adevărul și iubirea

Romanul Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, a reușit să surprindă pe multă lume, datorită poveștii, dar și a stilului în care a fost scris acest roman (episoade poetice despre cum dramele de viață pot fi înlăturate uneori prin regăsirea celuilalt). Vă propun un dialog despre această minunată carte realizat împreună cu Diana Toderaș.

received_335949557349266

Dragoș Preutescu: Atunci când citim un roman ne întrebăm mirați de unde a venit acea poveste, cum a reușit autorul / autoarea să o imagineze sau să o găsească în spațiul social. De multe ori mi-am pus aceste întrebări, poate chiar de prea multe ori atunci când am citit romanul scriitoarei Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi. Un roman premiat și apreciat mai mult decât ne putem imagina. Și povestea nu încetează să te surprindă cât timp te gândești la ea. Un motiv al reușitei scriiturii din acest roman este că autoarea face din ochii unui om subiectul central, spațiul de regăsire, de împăcare și cugetare asupra vieții. Cum te gândeai la OCHI înainte să citești romanul Tatianei Țîbuleac?

Diana Toderaș: Este o întrebare foarte bună. Înainte să citesc romanul Tatianei Țîbuleac nu am acordat atât de mare atenție ochilor. Mă gândeam doar că pot fi verzi, albaștri sau căprui, dar niciodată nu m-am gândit că ochii pot fi puntea dintre doi oameni. Că în ei se poate concentra toată iubirea, toate dorințele nespuse, copilăria pierdută, resentimentele, dar și afecțiunea. Acest roman m-a purtat într-un carusel al sentimentelor: am trecut de la tristețe la râsete, de la furie la o durere profundă. Încă din primele pagini m-am confruntat cu ura desăvârșită a lui Aleksy, ură destinată mamei sale. Deși era ziua acesteia, băiatul o tratează cu o răutate ieșită din comun care îți dă impresia că are inima înghețată. Treptat am descoperit că nu își detesta doar mama, ura viața cu tot ce conține ea. Ce părere ai despre personajul Aleksy?

Dragoș Preutescu: Aleksy este un personaj plin de ură și resentimente, dar nu am asta m-a interesat la el. Răutatea poate fi ușor sesizată sau poate fi ușor crescută în sufletul și mintea unui om. Pe mine m-a surprins cât de frumos a reușit să descrie ochii mamei. Îi era ușor să observe defectele mamei, dar până și el a fost uimit când a văzut frumusețea din ochii ei, întrebându-se:  „de ce nu începuse mama să moară mai devreme?”. Această frumusețe a ochilor îl deranja, nu o credea posibilă, nu se vedea capabil să mai vadă ceva reușit la aspectul mamei. Transformarea lui Aleksy m-a făcut să dau o altă notă romanului scris de Tatiana Țîbuleac. Un om poate trece de la o moarte statică (pentru că viața este uneori precum un coș de gunoi, așa cum i se întâmplă lui Aleksy), la o surprindere vie, supărătoare, de neînțeles. Iubirea se naște din uimire mai tot timpul, dar iubirea de mamă de unde se naște? Cum ai simțit iubirea și frumosul în acest roman?

20190722_173052

Diana Toderaș: Am simțit iubirea în momentul în care mama băiatului i-a pregătit acestuia mere coapte, deoarece știa că din cauza urii pe care i-o poartă nu va mânca nimic altceva la masa. Am simțit dragostea în momentul în care am descoperit că Aleksy aflat la vârsta maturității avea în casă toate obiectele pe care mama sa le-a cumpărat de la târgul de vechituri în vara lor. Cele trei luni de vară sunt presărate cu multe momente nesemnificative, dar pline de dragoste. Cu fiecare pagină citită se poate observa cum relația mamă-fiu înflorește, cum ura dispare treptat, disprețul se topește și sufletul îmbrățișează iertarea. Începutul toamnei aduce și despărțirea celor doi. Modul în care fiul și mama bolnavă de cancer așteaptă moartea împreună este sfâșietor. Dar moartea a fost și cea care i-a unit. Dacă mama băiatului nu ar fi fost bolnavă de cancer, crezi că lucrurile s-ar fi petrecut la fel?

Dragoș Preutescu: Aleksy ar fi avut un destin mult mai tragic dacă nu exista vara în care să vadă ochii verzi ai mamei. Se putea sinucide, sau în cel mai bun caz ar fi avut o viață destrămată și presărată cu multe drame. Nu a fost scutit nici așa de alte drame, dar a mai înțeles ceva despre viață și despre oameni. Chiar el spune (și e descrierea perfectă pentru a arăta ceea a urmat): „e ciudat cum poți construi o viață nouă din rămășițele altor oameni” (p. 67). Lecțiile învățate de el de pe urma morții mamei sale l-au făcut să se exprime frumos în metafore și în artă. „Ochii mamei erau poveștile mele nespuse”, „ochii mamei erau scoici crescute pe copaci”, „ochii mamei erau cicatrice pe fața verii”, sunt numai câteva momente de inspirație sufletească ce îl fac pe Aleksy să tresalte în fața propriei vieți dramatice. Dramele din viață nasc cele mai reușite metafore. Nu ți se pare așa?

Diana Toderaș: Ba da, sunt total de acord cu tine. Dramele din viață reușesc să răzuiască stratul de superficialitate din sufletul oricui, lăsând să iasă la lumină cele mai frumoase metafore. Suferința, durerile, obstacolele grele din viața unui om scot la iveală geniul din acesta. Așa cum s-a întâmplat și cu Aleksy. Pierderea mamei l-a determinat să se refugieze în pictură – numai așa putea să își atenueze durerea sufletului. A ajuns un pictor renumit ce desena frânturi din vara în care a văzut cu inima ochii verzi ai mamei sale, iar picturile erau căutate în toată lumea. Îmi pare rău că nu am avut mai multe detalii despre Mika, personajul ce pare că a declanșat destrămarea familiei, distrugerea relațiilor dintre membrii acesteia și mutilarea caracterului lui Aleksy.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă acest detaliu ar fi fost semnificativ, era important (și asta a vrut și autoarea) ca toată acțiunea romanului să se desfășoare cu imaginea celor doi, mamă și fiu și relația care se construia între ei. Să nu uităm că a fost o relație care a plecat din ura băiatului pentru mamă. Este o carte ce poate primi multe note de intenție apreciativă, dar povestea rămâne una care ne confruntă, pe noi ca cititori, cu posibilitatea de a învăța că viața este mai mult decât o dramă.

Dialogul face parte din proiectul Idei și Efecte.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

„Statut și anxietate” – Cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

Etichete: , , , , , , , ,

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

Oamenii își conduc viața în urma deciziilor pe care le iau frecvent. Pentru mulți este ceva dificil, pentru alții este o simplă reacție asupra vieții. În tot acest joc pe care îl facem cu deciziile, stă timpul ce încercăm să îl stăpânim încă din cele mai vechi istorii sociale. Deciziile au ca sursă un amestec de rațiuni și emoții pe care fiecare dintre noi le are în timpul unei zile. Dar despre decizii, timp, emoții, vă propunem un dialog despre cartea lui Daniel Pink, Când – secretele științifice ale momentului perfect, Editura Publica, 2018.

20190512_134539

Alexandru Crețu: Conceptul de timp a stârnit interes pentru oameni încă de la începuturile civilizației: ne-a ajutat să anticipăm sosirea sau sfârșitul zilei și a nopții, succesiunea anotimpurilor, trecerea anilor și cu ajutorul acestuia ne-am îmbunătățit activitățile zilnice, un exemplu fiind alegerea perioadele optime de muncă și recreere zilnice (Ex: muncesc de la răsărit până la apus). Totuși, observ că abia în ultimii ani preocupările pentru gestionarea timpului au devenit din ce în ce mai acute în rândul publicului larg. Astfel, oamenii caută sfaturi pe internet, cumpără cărți de dezvoltare personală, urmăresc documentare sau emisiuni informative, sau participă la ședințe de consiliere pe tematica gestionării timpului, sperând să găsească răspuns la întrebarea Cum să câștig mai mult timp? De ce timpul a devenit o preocupare atât de importantă pentru viețile noastre din prezent? Și cum de suntem incapabili de a ne gestiona eficient propriul timp, în ciuda resurselor pe care le avem la îndemână?

Dragoș Preutescu: Oamenii cumpără de cele mai multe ori cărți de dezvoltare personală pentru a învăța să ia decizii. Orice sfat pe care îl cauți într-o carte sau la un om, e pentru a te ajuta să iei o decizie. Puține sunt cărțile care să arate că există metode de gestionare a timpului și care să funcționeze. Însă eu cred că prea multe resurse ne fac să nu reușim să construim dispoziții potențiale de a înțelege timpul. Degeaba vrei să controlezi ceva dacă nu cunoști prea multe despre acel ceva. Este exact ceea se întâmplă cu omenirea în secolul XXI. Am ajuns la concluzia că nu putem stăpâni natura dacă nu vom reuși să o cunoaștem îndeajuns. Și nu a o stăpâni în sensul de a o controla, ci de a învăța de la natură și despre natură. Timpul devine o preocupare tot mai importantă (dar tot mai puțin cunoscută) pentru că atenția noastră este tot mai extinsă. Timpul nu se poate extinde. El există și atât. În schimb, mintea, corpul nostru, psihicul, moralitatea sunt în continuă extindere. Cum pot toate aceste extinderi ale noastre să ne ajute să luăm decizii bune și să înțelegem raportarea noastră la timp?

Alexandru Crețu: Pentru început putem vorbi despre două noțiuni de timp, respectiv : timpul obiectiv, ce poate fi doar măsurat și anticipat (Ex: dacă azi știm că este 12 mai, știm că peste 2 zile sau 48 de ore va fi 12 mai), nu și modificat (Ex: ziua trece indiferent dacă muncim sau lenevim), și timpul subiectiv, respectiv percepția și experiența subiectivă, personală a timpului. În multe cărți de gestionare a timpului, printre care și cartea lui Daniel Pink, gestionarea timpului nu presupune controlul total asupra acestuia, ci lucrul cu experiența subiectivă a timpului, respectiv utilizarea în comun a cunoștințelor despre timp (momente ale zilei, săptămânii, lunii etc.) și a cunoștințelor despre activitățile noastre cu scopul creșterii eficienței și satisfacției noastre personale. Cu alte cuvinte, dacă timpul obiectiv există în afara noastră și nu poate fi controlat, atunci soluția este să ne schimbăm raportarea la el, respectiv modul în care îl utilizăm în sarcinile noastre. Am stabilit împreună că schimbarea sau extinderea raportării noastre la timp este un prim pas în gestionarea eficientă a sa. Întrebarea ar fi totuși în ce ar consta această schimbare sau extindere?

Dragoș Preutescu: Noi nu mai ținem cont de timpul obiectiv, ne „războim” cu el. Experiența personală a timpului ține de o anumită educație asupra sensului dat vieții, sau deciziilor din viață. Aici este una dintre cheile înțelegerii extinderilor și schimbărilor din viața noastră. Noi producem extinderea și schimbarea, nu timpul pe care îl găsim insuficient. Autorul face următoarea remarcă ce ne ajută să clarificăm unele idei: „începuturile contează. Nu le putem controla întotdeauna”. Avem impresia că putem controla timpul obiectiv, dar nu și momentul deciziei. Este exact invers și cred în această idee. Filozofia începutului care stă la baza momentului perfect (Când) produce schimbări și extinderi constante. Frica, depresia, anxietatea, nemulțumirea financiară etc., nu pot fi rezolvate decât printr-un nou început (o altă decizie). Pentru mine este important cum vezi tiparul din trecutul vieții tale pentru a ști să iei următoarele decizii. Luptând pentru începuturi tot mai bune și mai diverse, nu creează disconfort în percepția noastră asupra timpului? O decizie nu înseamnă neapărat un nou început, înseamnă și o construcție a timpului subiectiv.

Alexandru Crețu: Ceea ce m-a impresionat cu privire la perspectiva lui Daniel Pink este faptul că sarcina de a organiza începutul unei perioade de lucru, respectiv de a începe un proiect sau o sarcină nouă se datorează unei stări de spirit care acceptă și îmbrățișează ideea de schimbare. Schimbarea presupune tocmai acceptarea faptului că nu putem controla timpul, ci modul în care îl percepem și îl folosim. Desigur că începuturile pot induce temeri și anxietăți cu privire la schimbările ce pot apărea, respectiv dezamăgiri și frustrări legate de faptul că nu am putea primi rezultatele așteptate. Cu toate acestea, autorul este de părere că analiza, identificarea și alegerea momentului în care începem o activitate sau în care aducem schimbări sunt la fel de importante ca activitatea în sine, acestea fiind de folos atât pentru creșterea eficienței sarcinilor desfășurate, cât mai ales pentru sporirea motivației interioare și a dorinței de a crește și de a ne dezvolta. Acum că știm cât de important e începutul pentru a începe procesul de schimbare, cum ne mai poate ajuta timpul pentru a o menține și finaliza?

Dragoș Preutescu: Eu spun că ceea ce cauzează cu adevărat temeri și anxietăți cu privire la schimbările pe care suntem nevoiți să le facem în viața noastră, este momentul Când trebuie să facem asta, pentru că mulți ori amână acel moment, ori renunță la el pentru a nu se înșela, sau suferi sau cauza daune. Dar este foarte corect ceea ce ai spus, că starea de spirit și educația asupra timpului pot aduce rezultate bune. Timpul nu îl putem controla, nici extinde, îl putem educa în favoarea noastră. Dacă ești la serviciu și ceasul este cel care dă măsura activității tale, atunci ești prins în vraja timpului. Dar dacă plăcerea de a munci dă măsura activității tale, atunci ai atitudinea perfectă de a educa timpul. Dacă vrei să citești o carte și îți propui să faci asta cât mai repede pentru a începe o altă activitate, atunci timpul va fi în defavoarea ta. Dacă citești din plăcere, vei face din timp un simplu asistent la propria lectură. Așa văd eu timpul atunci când vrem să facem o schimbare. Orice activitate care nu e pentru timp, la timp, sau din timp, ajută să facem schimbarea.

Alexandru Crețu: În final vreau să punem accent tocmai pe titlul cărții lui Daniel Pink, mai exact pe ideea de moment perfect. Autorul nu spune în carte că există momente perfecte pentru a începe, continua sau finaliza o sarcină anume, ci spune că fiecare moment al zilei trebuie prețuit și valorificat, nu doar pentru că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat, ci pentru că fiecare moment al zilei este important pentru noi și că dacă îl utilizăm conform nevoilor și caracteristicilor noastre ne va ajuta să trăim mai eficient și mai satisfăcător. De altfel, autorul spune la finalul cărții că înainte de a o publica el credea că alegerea momentului este totul și că spre final el și-a schimbat crezul – totul constă în alegerea momentului. Interpretarea mea personală a acestor afirmații este că nu trebuie să facem lucrurile la timpul lor, ci noi putem alege și folosi timpul pentru a face lucrurile dorite. Ție ce impresie ți-au lăsat aceste cuvinte? Ce ar trebui să schimbăm ca să ajungem de la alegerea momentului este totul, la totul constă în alegerea momentului?

Dragoș Preutescu: Timp perfect, moment perfect, decizie perfectă, eu am să închei cu un mesaj găsit la Seneca: „Să ne purtăm în așa fel încât timpul să fie în întregime al nostru; ca să fie însă al nostru, trebuie mai întâi să începem să ne fim propriii noștri stăpâni”. De aceea pot spune în continuare că trebuie să alegem momentul când știm că suntem stăpâni pe noi. Dacă vei căuta sau aștepta momentul perfect vei ezita, vei eșua, dar dacă înțelegi un moment, o stare, o situație, atunci poți face prin decizia ta un moment important. Atât trebuie să știm – niciodată nu vom putea fi stăpâni pe consecințele sau urmările deciziilor luate în momentele perfecte, putem fi doar siguri și stăpâni pe ceea ce am decis și Când am decis.

Un dialog marca Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , ,

Muzica electronică – de la pasiune la talent – interviu cu Ciprian Delcea

Despre muzica electronică nu se știe prea multe în spațiul social românesc. Există doar mici comunități care sunt interesate de această parte a muzicii. Sunt festivaluri care se mai organizează în diferite locații ale țării și cam atât. Însă în spatele acestui stil auditiv există alte câteva zeci de genuri de muzică electronică.

Pe Ciprian Delcea îl cunosc din timpul liceului. Îi admiram pasiunea pentru geografie și matematică, domenii pentru care eu nu prea mă dădeam în vânt. Pentru noi, Ciprian era un fel de enciclopedie de unde ne luam informațiile atunci când aveam nevoie (mai în joacă, mai în serios). De câțiva ani, Ciprian a găsit o frumoasă pasiune în muzica electronică și acesta este subiectul central al interviului de mai jos.

  1. Dacă cineva dorește să îl cunoască pe Ciprian Delcea într-o singură frază, care ar fi aceasta?

Este greu să te prezinți celorlalți într-o singură frază. Pot doar să le spun celor care vor citi interviul că mă pot cunoaște urmărind harta lumii și să fiu văzut în locurile cele mai puțin cunoscute de noi și prin frumoasa logică matematică, ce reușește să facă din lumea noastră un loc al numerelor și al ecuațiilor perfecte de care eu sunt foarte atras. Așadar, matematica și geografia sunt formula minunată pentru echilibrul spiritului.

55935614_275332683398330_7938223431395311616_n

 

  1. Există vreo formulă magică ce face ca pasiunea ta pentru muzica electronică să apară la intersecția domeniilor geografie și matematică?

Nu cred că ar exista vreo formulă magică care să apară la intersecția lor. Pasiunea față de muzica electronică am avut-o încă de când aveam vreo 7 ani. Oxygene, a lui Jean Michelle Jarre și Return To Innocence, a celor de la Enigma au fost piesele care m-au fascinat foarte mult, care au fost punctul de început. Cu timpul am ascultat și am apreciat foarte mulți artiști de muzică electronică, de la eurodance la deep house. Am ascultat și ascult în continuare cam tot ce e legat de muzica electronică. Am rămas fidel genului de mai bine de 25 de ani, sunt și voi rămâne fidel în continuare. Geografia m-a atras din clasa a III-a, țin minte că un unchi mi-a adus niște hărți foarte mari ale lumii, ale României, le studiam cu mare atenție și am prins un interes deosebit. Și în prezent dacă văd o hartă oarecare în trecere, mă opresc pentru a o vedea mai îndeaproape. De la geografie a început să-mi placă istoria și astronomia. În legătură cu matematica, a început să mă atragă din clasa a VIII-a, datorită unui profesor foarte bun, până atunci nu aveam nici o tangență. Însă interesul meu față de matematică s-a pierdut cu timpul. Deci, pasiunile mele au fost paralele întotdeauna unele de altele, nu a existat vreo intersecție.

  1. În lume multe se întâmplă, așa încât îmi permit să te întreb, ce anume dorește să transmită muzica ta?

Prin muzica mea vreau sau cel puțin încerc să promovez cultura, în special domeniile științifice, dar și „atacuri” asupra societății în care trăim. Abordez mai multe stiluri, nu vreau sa fiu prizonier al unui singur stil. Cochetez cu downtempo, ambient, house, trap, dubstep și sunt în continuă explorare. Îmi caracterizez stilul, ca fiind unul dark, obscur, ciudat, experimental, nu-i găsesc o definiție precisă. Piesele pe care le am în lucru au denumiri din domeniul astronomiei (fenomene astronomice, planete, sateliți, stele), dar și numele sub care le fac este Astronomical Unit.

Câteva exemple: Miranda, F=ma, Escape Velocity. Sper să le termin cât mai curând.

  1. Cum ai defini „Big beat-ul” cu propriile cuvinte?

Big beat e un gen de muzică electronic bazat pe breakbeat și linii melodice făcute din sintetizatoare la un tempo între 100 si 140. Este originar și răspândit în Marea Britanie, care a avut succes comercial în perioada anilor ’90 – 2000. Câteva nume uriașe ale acestui gen sunt The Prodigy, Chemical Brothers, Fatboy Slim și lista continuă. Un exemplu de piesă big beat este „Firestarter”, a celor de la The Prodigy, care este una din preferatele mele. Un întreg album big beat este „The Fat Of The Land”, din care face parte „Firestarter”, care a fost un succes imens la scară mondială și unul dintre cele mai bune albume pe care le-am ascultat.

  1. Dintre toate genurile de muzică electronică ce există astăzi, pe care le apreciezi cel mai mult? În care te regăsești tu?

Cum ai punctat și tu, există zeci de stiluri derivate din genul electro. De-a lungul timpului le-am ascultat cam pe toate. Fiecare subgen are câte ceva deosebit, care mi-a atras atenția în mod deosebit. Vremurile s-au schimbat și se schimbă în această industrie, în limbajul actual se numește „trend”, e exact ca în industria modei, nu putem vorbi neapărat despre o evoluție. Însă eu sunt deschis la toate stilurile derivate din muzica electronică, de la chill out/downtempo la hardcore, nu sunt un ascultător cu o limită de genuri sau de artiști. Mă regăsesc în chill out/new age, uplifting trance, progressive, în general piese care au „acel ceva” care le scoate în evidență și îmi captează atenția.

  1. Nu te voi întreba ce artiști îți sunt modele sau pe care îi apreciezi, dar în schimb te voi întreba, cum ar arăta un adevărat artist de muzică electronică?

Voi răspunde printr-o operație matematică: Producer + Sound Designer + DJ = Artist adevărat de muzica electronică. În limbajul meu, artist complet. Să aprofundăm un pic și să explic pe scurt termenii sumei de mai sus. Producer-ul e cel care scrie/compune muzica, face aranjamentele, instrumentalele, mix și master. Sound Designer-ul crează sunetele (samples) și întregi pachete de sunete (soundbanks), pe care producer-ul/compozitorul le folosește pentru scrierea pieselor și DJ-ul care mixează piesele proprii și piesele celorlalți artiști la concerte (gig-uri). Deci, cel care face toate enumerate anterior, este un artist complet, din punctul meu de vedere.

  1. Tehnologia este într-o continuă evoluție și muzica electronică nu poate exista fără aceste tehnologii. Ce există nou pe piață în materie de tehnologie pentru muzica electronică?

Într-adevăr, tehnologia evoluează continuu și în ritm un pic accelerat, implicit și piața de instrumente analogice și digitale evoluează și se diversifică la fel ca tehnologia. Asemeni industriei IT&C, anual sau cel puțin periodic apar aparaturi noi. Câteva exemple ar fi MIDI keyboards, controller-e, drum machines, sintetizatoare. Pe partea de software, apar periodic update-uri la DAW-urile (Digital Audio Workstation, un întreg studio virtual) existente pe piață la ora actuală. Cu această ocazie, voi dezvălui modestul meu setup: PC performant, care suportă fără nici o problemă DAW-ul. Eu folosesc pentru producție Ableton Live. Plug-in-urile pe care mă axez sunt Serum, Zebra, Pigments, Analog Lab, Mini V3. Clapa este una MIDI, Arturia KeyLab Essential 49, deci 4 octave, plus aplicația TouchAble, un controller pentru Live, pe care o am instalată pe iPad. Soundcard-ul este un Creative USB Soundblaster, căștile Audio-Technica M40x și boxele Logitech Z623. Să nu uit, foarte mult îmi doresc un synth analogic semi-modular, o Arturia MiniBrute 2.

SAMSUNG CAMERA PICTURES

  1. Ce preferi: mai multă secvențialitate? Mai mult beat? Mai multe versuri în muzica electronică? Sau mai mult ambient muzical?

Prefer beat-ul bine făcut pe un fundal ambiental, „Pad” sau „string”, cum se numesc de fapt aceste sunete de fundal. În general, structura unei piese este foarte complexă, conține foarte multe elemente și foarte multe efecte. Apreciez foarte mult piesele care le au pe toate, elementele îmbinate frumos, în armonie. Când ascult o piesă, sunt foarte atent la conținutul ei, cum este făcută. Nu mă întreb „cine o cântă?”, ci „cine a creat-o? cine-i în spatele ei?”.

  1. Recomandă, te rog, o melodie pe care merită să o ascultăm și care se încadrează în genul muzicii electronice?

Voi recomanda 2 piese: Nigel Stanford – Automatica și Formal One – The Meaning.

  1. Ai păreri foarte ferme despre destule care se întâmplă în lumea de astăzi și pe care le urmăresc cu interes, dar care ar fi mesajul tău pentru generația noastră?

Într-adevăr, părerile mele față de evenimentele din lumea de astăzi nu sunt doar ferme, sunt destul de tranșante și acide. Dar nu trebuie să „consumăm” toate informațiile despre ceea ce se întâmplă în lume, nu tot ce zboară se mănâncă. Trebuie să fim selectivi în „consumul” de informație, trebuie să gândim rațional, dacă acea informație e plauzibilă sau nu. Nu trebuie să privim doar într-o singură direcție, să lăudăm întotdeauna ceea ce ne place și să criticăm ceea ce nu ne place, adică subiectivitate. Trebuie să fim obiectivi. Cultura, documentarea, gândirea înțeleaptă pot schimba întru totul oamenii, implicit evenimentele prezente și viitoare din întreaga lume.

 

Etichete: , , , , ,

Despre creativitate sau „doctoratul în existență”

Fiindcă am intrat deja în plăcutele taine ale primăverii, eu și Georgiana vă propunem următorul dialog, dintr-o serie ce a fost începută în luna ianuarie. Dacă iubirea a fost tema de deschidere al acestor dialoguri, de data aceasta am ales creativitatea să ne fie motiv pentru a dialoga. Cartea aleasă este Lecții de Magie, de Elizabeth Gilbert, o filozofie de viață ce are la bază tainele creativității. O altă carte scrisă de aceeași autoare și de o frumoasă cultură generală pe care o recomand este, Sub semnătura tuturor lucrurilor.

IMG_20160331_094600

Georgiana Ciofoaia: Frumoasă lectură ne-am luat rămășag să discutăm, Dragoș! Cu un singur lucru sunt contra: aș fi păstrat ideea titlului original ”Big Magic”, pentru că simt că Elizabeth Gilbert se ferește de a da lecții. Cartea asta este o pledoarie despre magia creativității, suma unor povești pe care le-a colecționat autoarea în speranța că, prin puterea exemplului, fiecare cititor în căutarea unei experiențe creative, își va înfrânge fricile și se va apuca de… a fi creativ. Cartea asta e mai mult un îndemn la suflecat mânecile și pus pe treabă în urmatul unui vis, decât o culegere de rețete despre „cum să”. Recunosc, am fost puțin sceptică pentru că nu s-a lipit de mine, până acum, nici o carte de dezvoltare personală sau vreun rețetar despre „cum să fii mai”… creativ, mai deștept, mai frumos. Până la mijlocul ei însă m-am convins că este o carte-experiență, nu un manual. Pe alocuri subțire, dar cum nu se poate mai nimerit.

Dragoș Preutescu: Trebuie să fiu sincer și să spun că e a treia carte scrisă de Elizabeth Gilbert, pe care o citesc. Astăzi, mai mult ca oricând, avem această tentație de a teoretiza despre creativitate și suntem cumva îndopați cu ideea că tot ce este creativitate, înseamnă și succes. Se vorbește despre „industriile creative”! Observi tentația omului de a comercializa stilurile de viață? Până și creativitatea poate fi procesată, industrializată, comercializată și cu o anumită practică bănească. Pe când autoarea ne propune, simplu, un stil de viață, o filozofie de viață ce are la bază creativitatea. Dar o carte este cu atât mai plăcută, atunci când îți aduce și un câștig în ceea ce privește cultura generală (oameni, locuri, versuri, simple întâmplări), pe care să le asociezi sau analizezi. Te întreb, oamenii creativi au aceleași „patologii” existențiale, așa cum le au vizionarii sau oamenii cu imaginație? Cred, totuși, că toți au în „pornirile” lor, IDEI. Așa cum și autoarea spunea că planeta e locuită nu doar de ființe, dar și de idei (pag. 32). Cândva întrebam: „cine a văzut o idee?” Te întreb și pe tine, Georgiana, ai văzut vreodată o idee?

Georgiana Ciofoaia: Pentru mine e al doilea volum care-mi trece prin mâini, semnat de Elizabeth Gilbert. Dar revin la creativitate și la idei și, apropo de asta, am rămas cu vorbele autoarei în minte: “Cu cât te căsătorești mai curând și mai pasional cu această idee – anume că, în ultimă instanță, totul depinde doar de tine -, cu atât o s-o duci mai bine.” – p.92. Da, Dragoș, cred în idei. Le-am simțit, m-am bucurat cu ele, de ele, de unele chiar am profitat năvalnic. Însă, Elizabeth m-a convins (dacă nu eram pe deplin asediată de gândul ăsta), că ideile nu „aparțin” oamenilor creativi, ci oamenilor care muncesc. Așa că pornirile de care vorbești tu, evident însoțite de idei, valorează… nimic, dacă nu sunt duse la un capăt (și aici, adu-ți aminte ce s-a întâmplat cu ideea romanului Ann Patchett). Mă obsedează ideea că marea magie căreia Elizabeth Gilbert i-a dedicat cartea asta, nu este întreținută de inspirația pură, ci de munca asiduă. Ce zici?

Dragoș Preutescu: Tocmai asta ne spune și autoarea, că munca este cea care creează condițiile pentru inspirație și recunoașterea „propriilor tipare psihologice”, sau „cicluri psihologice” (p. 123), ce duc la stări creative. Dacă te cunoști, orice stare a ta poate contura forme ale creativității. La fel de interesante mi se par cuvintele pe care autoarea le asociază creativității: joacă, desfătare, bonus, neseriozitate, univers, existență, artă, relaxare, paradox (p. 112). Pentru mine, joaca și arta sunt cuvintele cele mai potrivite pentru creativitate. Sunt curios să știu ce cuvinte asociezi tu, creativității? Te întreb, pentru că sunt în același sentiment cu autoarea, știind că orice formă a creativității nu se realizează prin suferință, frustrare, ci înseamnă automat eliberare, fie că o faci prin joacă, fie că o faci printr-o anumită artă („Dar dincolo de asta – de când a devenit creativitatea un concurs de suferință?”, p. 176), pentru că noi avem impresia că fiind creativi, devenim automat și artiști. Îmi aduc aminte de un roman al lui Joey Goebel (Torturați-l pe artist), unde arta capătă forme contrariante prin căile divertismentului realizate prin creativitatea dobândită de suferință, așa cum se întâmplă cu personajul principal Vincent Spinetti. Autoarea alege altceva în schimbul suferinței – iubirea (p. 180). Creativitatea ca efect al iubirii – față de muncă, față de inspirație, față de propria ta persoană cu stări diverse, față de libertate.

Georgiana Ciofoaia: Cuvântul pereche pe care i l-aș asorta creativității este „paradox”. Despre creativitate, în termeni ceva mai tehnici și mai teoretizați vorbesc Brian Clegg și Paul Birch în „Creativitatea” sau Edward de Bono în… cam aproape orice carte a lui, așa că nu voi insista asupra alegerii mele. Dar sunt de acord cu Elizabeth Gilbert și cu tine, că arta înseamnă eliberare. Chiar dacă poartă pecetea unei frustrări, a unei dureri sau a unei nevroze, creativitatea este mecanismul prin care se descuie ușile tale intime. Țin minte că, la un moment dat, într-un interviu luat unei sculptorițe, mi-a spus că n-ai cum să creezi dacă nu suferi. M-a contrariat afirmația ei și câteva zile am căutat opinii care să dezmintă „mitul artistului suferind”. Iată că l-am găsit câțiva ani mai târziu, pe la pagina 185.

Dragoș Preutescu: Înseamnă că acea sculptoriță, pe care ai întâlnit-o, nu avea încredere în propria persoană, adică nu se putea elibera (cum de altfel se întâmplă multora și sigur am pățit-o și noi), din acest motiv căuta momente de suferință pentru a fi o creatoare. Uite aici un paradox al creativității. La Elizabeth Gilbert am mai întâlnit un frumos paradox al creativității – ideea de a fi farsor (pp. 185-190). Nu în sensul negativ pe care îl știm noi, dar a fi farsor prin a înșela sistemul, poate să păcălești iluziile, să părăsești pasiunea, să te destinzi și să te detașezi de filonul martiriului. Pentru că, așa cum spune și autoarea, creativitatea nu este un război al ideilor, un război al credințelor, o luptă internă a propriilor nevroze, metode pentru a crește atitudini ca să devii. Creativitatea este pur și simplu ÎNTÂMPLARE. Sau e o simplă încredere în firescul vieții? Întâmplarea vine datorită curiozității (p. 197) și cum foarte puțini mai sunt curioși astăzi, este și normal să se caute creativitatea prin suferință. Curiozitatea înseamnă imaginație și întrebare, piloni esențiali ai creativității.

 Georgiana Ciofoaia: O bucurie, asta este creativitatea! O bucurie de a face, de a fi și, de a dărui. Știu că Elizabeth Gilbert vorbește în Lecții de Magie despre acel egoism (în care cred cu toată puterea) al creativității, însă, în definitiv, produsul creat servește mai multor suflete. Apropo, mi-a plăcut mult că a vorbit despre a crea ca despre un act egoist, doar al tău și nu o acțiune pentru ceilalți. Mă gândesc că atunci când creezi cu gândul la ce vor spune ceilalți sau ce impact va avea creația ta asupra altora, nu mai creezi liber, ci constrâns de prejudecăți. În final, mi-au rămas câteva idei frumoase despre creativitate, însă aș vrea să închei cu una singură: creativitatea este o sumă de paradoxuri pe care trebuie să o îmbrățișăm în toată splendoarea ei! Mulțumesc mult, E.G.!

Dragoș Preutescu: Trebuie să știm un lucru după ce vom citi cartea – creativitatea nu este doar un cuvânt, ea devine idee și dacă nu o prindem atunci când apare, altcineva se va folosi de dinamica și jocul ei. Elizabeth Gilbert vorbea de o tactică a lui Einstein, folosirea „jocului combinatoriu”, atunci când idei, gânduri se adună în jurul nostru, o deschidere mintală nouă către „întâmplările”. Creativitatea este eliberare, așa cum Spovedania este mărturisire. Creativitatea este mișcare și acțiune a ideilor, așa cum Spovedania este introspecție a gândurilor. Ca să fim creativi trebuie să scăpăm de patimile Egoului nostru, să scăpăm de teoriile despre pasiune și dedicație, să nu fim martiri pentru idei fixe și să căutăm UIMIREA în viața noastră. Bineînțeles, toate acestea însoțite de o minunată curiozitate pentru joc și artă.

Vă propun și un pasaj din carte la care se poate medita:

„Martirul spune: < Viața e durere>.

Farsorul spune: <Viața e interesantă>.

Martirul spune: <Sistemul e montat împotriva a tot ce-i bun și sfânt>.

Farsorul spune: <Nu există sistem, toate-s bune și nimic nu-i sfânt>.

Martirul spune: <Nimeni nu mă va înțelege vreodată>.

Farsorul spune: <Alege o carte la întâmplare!>

Martirul spune: <E cu neputință ca lumea să fie descifrată vreodată>.

Farsorul spune: <Probabil că nu… dar poate fi păcălită>.

Martirul spune: <Prin supliciul meu, adevărul va fi revelat>.

Farsorul spune: <Amice, n-am venit aici să pătimesc>.

Martirul spune: <Mai bine moartea decât dezonoarea!>

Farsorul spune: <Hai să cădem la învoială>.” (p. 186)

Dialogul despre „Femeia în fața oglinzii”, de Eric Emmanuel Schmitt.

 

Etichete: , , , , , , , ,

Filme și alte stări – interviu cu Agatha Ioana Păltinel – regizor și scenarist

Putem include filmul, alături de fotografie, în lista artelor frumoase și „împlinite” ce construiesc simțurile și gândurile noastre vizuale ale secolului XXI. Dansul, muzica, pictura, teatrul, cunoscute ca forme „vechi” în domeniul artelor, sunt completate aproape firesc de cinematografie și fotografie. Producția cinematografică este tot mai consistentă, diversă, cu un public numeros și care acaparează tehnologii ale vizualului într-o viteză nemaipomenită. Agatha Ioana Păltinel este absolventă a Universității de Teatru și Film „Ion Luca Caragiale”, din București, secția Regie de Film, iar interviul dorește să evidențieze aspectele unei activități studențești în lumea filmului.

1. De ce Agatha Ioana Păltinel a făcut o trecere importantă de la impulsurile regizorale, la cele de studierea medicinei? Cine este Agatha, într-un scurt scenariu cu posibile noțiuni medicale?

De ce? Pentru că am vrut să fac şi asta. Ba chiar încă de prin anul doi de facultate  la UNATC mă gândeam să dau admitere şi la medicină, însă mi se părea atât de prostesc acel gând, încât încercam să mi-l scot din minte. M-a atras întotdeauna şi profesia de medic, doar că nu am avut suficient de mult curaj şi aveam prea mulţi „fluturi” în cap cu arta la 18 ani ca să mă pot gândi la ceva serios. Dacă nu aş fi intrat la UNATC aş fi dat admitere cu siguranţă la medicină. În plus, oricât de clişeistic ar suna, vreau să fac medicină înainte de toate ca să ajut oameni. Filmul a fost o facultate pe care am făcut-o strict pentru mine şi care mi-a dezvoltat înfiorător de mult ego-ul şi hedonismul. Arta în general este o lume care te transformă fără să-ţi dai seama chiar, într-un om individualist. Există o aşa-numită „dezumanizare”, o alienare şi o îndepărtare de  tot ceea ce înseamnă „frumos” în lumea artistică de astăzi, amplificată tot mai mult de ideile de „extravaganţă”, „vulgaritate” şi de „compromis”, idei  de care se lovesc tot mai mulţi, fie că vor sau nu. Dacă eşti actor,eşti nevoit să joci în diverse producţii comerciale de genul „reclamă la iaurt” ca să te poţi întreţine, iar dacă eşti regizor trebuie să tot faci asistenţe şi alte munci de „sclav pe plantaţie” tot în zona de producţii comerciale. Şi tot ca regizor, în cel mai fericit caz poţi să faci un film plin cap-coadă de înjurături şi timp de un an de zile ai dat lovitura în marile festivaluri. Aş fi putut lejer să mă conformez sistemului şi să fac şi eu asta, dar mi-am dat seama că timpul e scurt și că nu voi avea o viaţă 20 de ani şi important este cu ce voi rămâne mai târziu. În aceste condiţii am decis şi simt că e momentul să îmi aleg o meserie de viitor în care să mă pot „păstra” pe mine însumi aşa cum sunt, în care să pot să ajut oamenii să-şi redobândească sănătatea fizică, în care să mă dezvolt permament şi în care să pot învăţa zilnic lucruri noi despre cum funcţionează această operă măreaţă a Creatorului, corpul uman. Şi în medicină se întâmplă „nasoale”, sunt oameni şi oameni peste tot, însă eu personal de când sunt în această facultate simt deja că am schimbat „aerul” într-un sens foarte bun. Îmi era dor de acea autenticitate şi inocenţă a oamenilor care nu sunt artişti. Acei copii care învaţă pe brânci că să ajungă viitori medici, acei copii care numai ei ştiu câte ore dorm că să poată învăţa pentru un examen şi care învaţă să devină tot mai responsabili pe măsură ce trec anii. Acei copii, studenţi la medicină, sunt cei mai sinceri şi mă bucur nespus să mă aflu printre ei. În plus, nu sunt chiar singurul om din lumea asta care s-a hotărât să mai facă încă o facultate. Sunt unii care s-au dus să facă Regie de film după medicină, cum este Andrei Negoiţă Zagorodnâi, regizorul filmului „7 Cuvinte”. Am cunoscut şi cazuri de oameni care s-au lăsat încă de prin anul întâi de film sau de teatru şi s-au apucat de medicină şi de asemenea cazuri, de oameni din cu totul alte profesii care au venit să facă film. Când eram eu în anul doi, am avut un coleg la Regie în anul întâi care era de profesie procuror. Aşadar, se poate. Important este să vrei şi să-ţi placă, restul lucrurilor se întâmplă de la sine. De asemenea, de când sunt în această facultate am cunoscut şi mulţi artişti. Oameni cu voci deosebite, oameni care au jucat teatru, oameni pasionaţi de fotografie, oameni care compun muzică, oameni care cântă la un instrument, oameni care pictează, etc. Ba chiar am şi un coleg de serie absolvent de Conservator, cu doctorat în muzică. Agatha, într-un scurt scenariu cu posibile noţiuni medicale, este o fată a cărei dorinţă în momentul acesta este să treacă de prima sesiune cu examenele luate la anatomie, biochimie şi fiziologie. Prima sesiune, pe urmă a două, anul doi şi abia din anul trei voi putea îndrăzni să-mi fac planuri de viitor în domeniul medical.

agatha

2. Cum ar fi arătat lumea dacă prima dată ar fi fost inventat filmul și abia apoi oamenii s-ar fi apucat de scris poezie?

Hm, filme inspirate din poezii sunt multe. Poezii inspirate din filme, nu prea. Sau probabil că or fi existând în literatura neomodernistă, însă eu nu cunosc. Aşa încât, dacă oamenii nu s-ar fi apucat să scrie poezie înaintea apariţiei filmului, cu siguranţă ar fi trebuit să o facă. Cu atât mai mult cu cât rolul poeziei în dezvoltarea cinematografului de artă este aproape incontestabil. Dacă nu ar fi fost poezia probabil că filmele din „Realismul poetic” ale lui Jean Vigo, Jean Renoir şi Marcel Carné, urmate de filmele lui Tarkovsky, Parajanov şi Sokurov  nu ar mai fi avut acelaşi „gust”. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, ţinând cont de faptul că primul film din istorie a fost realizat pe la 1888 în Marea Britanie de către inventatorul Louis le Prince, cu 7 ani înaintea apariţiei filmului fraţilor Lumière, probabil că până la vremea respectivă lumea ar fi fost cu siguranţă mult mai săracă din punct de vedere cultural şi mult mai puţin evoluată pe plan spiritual, fără existenţa poeziei. Cu alte cuvinte, în opinia mea, poezia a reprezentat un prag necesar în pregătirea şi aşa-numita „sensibilizare” atât culturală, socială şi spirituală a viitorului consumator de cinema de la acele vremuri şi până în zilele noastre.

3. Dacă ar fi să faci o serie de asemănări între o poezie și un film (exemplificate), care ar fi acelea?

The Raven din 1935 cu Bela Lugosi și Boris Karloff, film bazat pe poemul „Corbul” al lui Edgar Allan Poe, bineînțeles.

4. Știu că ai o pasiune aparte pentru filmul documentar. Cum a evoluat această „specie” cinematografică în ultimii ani și care îi este menirea în domeniul cunoașterii și al simțurilor (istorice, politice, culturale, economice)?

Da, am o pasiune şi pentru filmul documentar, deşi în ultima vreme nu am mai avut timp să văd filme, cu atât mai mult documentare. Filmul documentar a evoluat şi evoluează. În Bucureşti se organizează anual festivaluri pentru acest gen unde se remarcă din ce în ce mai multe producţii bune. Dintre cele mai importante festivaluri de film documentar ar fi Docu’Art şi One world Romania, cel din urmă cu tematică bazată pe drepturile omului. În cadrul One world am reuşit să văd nişte filme documentare deosebite pe care le mai ţin minte şi acum: Anton’s right here, Matthew’s laws, The act of killing, Fortress şi Winter, Go away, sunt doar câteva dintre producţiile care m-au impresionat la una dintre ediţiile acestui festival. Consider că la capitolul film documentar România a stat dintotdeauna bine, avem oameni foarte talentaţi în domeniu. În facultate am avut chiar şi doi colegi care au luat premii cu filme documentare realizate de ei. Acestea ar fi „City tour”, în regia lui Andrei Teodorescu şi „RIO”, de Bianca Rotaru, două filme documentare „fresh” pe care le recomand. Avem atât regizori cu experienţă cât şi regizori tineri studenţi care excelează în acest domeniu cinematografic, deci, evoluţia documentarului în zilele noastre este de la bine spre foarte bine. În general, regizorii care sunt foarte buni pe film de ficţiune, regizează şi documentare de excepţie. Totodată, filmul documentar reprezintă şi o manieră unică şi modernă de a prezenta pe ecran lucrurile aşa cum sunt. Personal consider că publicul român ar trebui să acorde o mai mare consideraţie acestui gen pentru că de multe ori un film documentar poate fi mult mai „încărcat” din toate punctele de vedere decât un film de ficţiune. Şi gândiţi-vă că în acest caz, în mare parte, este vorba despre o poveste reală.

5. Dintre filmele de scurt metraj la care ai lucrat, numește unul dintre ele care a avut un impact mai puternic asupra ta. De ce s-a întâmplat astfel?

Filmul de licenţă, „N-ai fost acolo”, ultimul scurt metraj pe care l-am realizat, mi-a fost cel mai drag. Am avut o echipă de oameni deosebiţi care şi-au făcut treaba impecabil şi s-au implicat intens. Cred că singura părere de rău că am renunţat la UNATC, este aceea că m-am retras fix în momentul în care am reuşit să-mi formez echipa de filmare ideală. Până în anul trei am tot schimbat oameni şi abia în anul trei mi-am descoperit „sufletele pereche” cu care aş fi putut să fac mega-filmele care să „radă” tot la Cannes. Glumesc, nu mi-am dorit să fac filme pentru premii, însă mi-am dorit încă din anul întâi de facultate o echipa omogenă de oameni serioşi, talentaţi şi dedicaţi cum a fost cea de la scurtul de licenţă. Mereu am mizat şi mizez pe oameni. Numai când am avut în jur oameni „compatibili” lucrurile au mers ca pe roate.

6. Cum te descurci cu măștile sociale din societatea noastră și cum reușești să le faci față? Suntem legați între noi prin crearea măștilor sociale, sau de valori și idei despre viață și oameni?

Apropos de măşti, primul meu film pe care l-am realizat pentru examenul din semestrul I, anul I de la Regie, s-a numit „Masca”. Tema filmului a fost „autoportret”, iar scurt-metrajul experimental „Masca” a fost fix despre măştile acestea cu care te întâlneşti şi pe care uneori eşti obligat să le porţi ca să poţi să te integrezi în societate. Când am realizat acel film eram puţin obsedată de teoria conspiraţiei, aveam  19 ani şi o puternică tendinţă, tipică vârstei, de a duce lucrurile la extrem. Acum tind să văd totul mult mai deschis şi mai relaxat. Dacă cineva poartă o mască şi tu îţi dai seama de chestia asta, nu înseamnă că trebuie să-l tratezi diferit de ceilalţi, fără respect sau cu desconsideraţie. Cu precauţie însă, da. Cu măşti sau fără, suntem toţi oameni până la urmă, iar acest lucru nu ar trebui uitat, indiferent de clasa socială, orientare politică sau religioasă. Prin crearea unor măşti sociale nu ştiu cât suntem sau nu de legaţi, personal am deprins să fiu eu însămi în toate circumstanţele, însă de valori şi idei suntem legaţi în mod sigur. Tindem să fim mai apropiaţi de oamenii cu care împărtăşim idei şi valori comune, nu? Sau cel puţin este nevoie de măcar unul sau două lucruri în comun, restul sunt „contraste” care se atrag.

7. Filmul vechi sau filmul modern ce folosește tot mai multe tehnologii de realizare a imaginii? De ce?

Atât filmul vechi cât şi filmul modern au folosit tehnicile de realizare a imaginii atât cât le-a permis bugetul şi tehnologia vremii respective. Au fost filme foarte bune din punct de vedere tehnic şi în până în anii 90’, cum ar fi „Last year at Marienbad”(1961), film care se remarcă prin tehnicile de montaj, imagine, machiaj, costume şi până la decoruri expresioniste sau „Citizen Kane”(1941), acesta din urmă fiind considerat de criticul Roger Ebert „cel mai bun film al tuturor timpurilor”. Însă cel mai elocvent exemplu de evoluţie tehnologică în cinematografie este reprezentat de Star Wars, combinaţia perfectă între vechi şi nou. Diferenţa de mijloace tehnice este remarcabilă între cele două serii, cea din 1977-1980 şi seria din 1999-2005, culminând cu episodul 7 din 2015. Tehnologia 3D şi-a spus cu desăvârșire cuvântul, în cazul unui film SF, cum este filmul lui George Lucas, fiind mai mult decât necesară. Personal, recunosc, îmi place mai mult ultima serie, deoarece efectele speciale, calitatea vibrantă a imaginii şi a montajului conturează mult mai bine atmosfera din film, locaţiile unde se desfăşoară acţiunea şi personajele. Evoluţia tehnologică în cinematografie a venit să facă mai uşoară munca realizatorilor prin mijloace tehnice de ultimă generaţie care se pretează la fel de bine atât în filme futuriste  3D sau 4D, precum şi în filme alb-negru care se mai produc şi în zilele noastre, şi printre care se numără The Artist (2011), Blancanieves (2013), sau Ida (2013).

8. Nu te voi întreba de regizori și filme preferate, dar în schimb te-aș ruga să ne povestești despre replici din filme care au avut o însemnătate pentru tine.

Nu am replici din filme care au avut însemnătate pentru mine, aș putea doar  să enumăr câteva replici din filme care mi-au plăcut, pe care le-am reținut și de care îmi mai amintesc cu drag:

 “I’m the captain of my faith, i’m the master of my soul” (Invictus, 2009, de Clint Eastwood)

“I see dead people” (The sixth sense, 1999, de M. Night Shyamalan)

“- Of course i can make the giraffe vanish!

– Then make me vanish too.” (La grande bellezza, 2013, de Paolo Sorrentino)

“Laugh, and the world laughs with you. Weep, and you weep alone.” (Oldboy, 2013, de Chan-Wook Park)

 “You know hope is a mistake. If tou can’t fix what’s broken, you’ll go insane” (Mad Max, 2015, de George Miller)

“I suppose in the end the whole of life becomes an act of letting go” (Life of PI, 2012, de Ang Lee)

“I see now death is easy. It is love that is hard” (Restless, 2011, de Gus Von Sant)

“When my love turns to hate i’ll wear a cap as i go” (Tirrez sur la pianiste, 1960, unul din filmele mele preferate în regia lui Francois Truffaut)

“I was born inside the movie of my life…I don’t remember how i got into the movie, but it continues to entertain me.” (Roger Ebert in Life itself, 2014,  regia Steve James)

“You remain dead for all eternity but you’re alive only for a brief moment” (Lilya4ever, 2002, de Lukas Moodysson)

“I don’t remember the film either, but I remember the feelings” (Amour, 2012, de Michael Haneke)

Și bineînțeles, “May the force be with you!” și „Do, or do not. There is no try” (Star Wars)

9. De curând ai început să realizezi o scurtă emisiune despre film la Radio U. Care sunt intențiile acestei emisiuni și cui i se adresează?

Emisiunea se numeşte Film U, iar intenţiile ei sunt de a aduce la cunoştinţă ascultătorilor care sunt cele mai bune producţii actuale de film şi dacă ele merită sau nu să fie văzute la cinema. Conceptul emisiunii a pornit de la faptul că şi eu mă gândeam de multe ori înainte să merg la un film dacă  merită sau nu, citeam cronici, mă uităm pe IMDB, şi negăsind ceva suficient de convingător sfârşeam de multe ori prin a merge la filme care mă dezamăgeau. Există filme care merită să fie văzute acasă şi filme care merită cu orice preţ să fie văzute într-o sală de cinema, pentru imagine, tehnică sonoră, efecte speciale, s.a. Aceste detalii fac diferenţa. Tocmai de aceea cred că ar fi utilă o astfel de emisiune prin care să-i spui omului  ce merită şi ce nu merită să vadă pe ecran mare. Emisiunea se adresează tuturor celor care au internet şi 10 minute libere să acceseze online siteul http://radio-u.umfiasi.ro.

10. Te rog să adresezi un mesaj generației noastre și să ne spui dacă viața poate fi trăită și prin film, așa cum nu de mult ni se spunea că viața poate fi trăită și prin cărțile citite.

Nu ştiu cât de în măsură sunt eu să adresez mesaje generaţiei noastre, nu sunt nici formator de opinie şi nici vreo altă personalitate influentă, ca mesajul meu să conteze sau să aibă vreun impact. Însă ca de la un simplu tânăr student, la alţi tineri ca mine pot doar să transmit următoarele: nu va lăsaţi manipulaţi, informaţi-vă constant despre ce se întâmplă în jurul vostru, vedeţi filme, consumaţi artă în general, credeţi cu tărie în ceva, citiţi şi altceva în afară de ce vi se cere la facultate, fiţi mai aspri cu voi înşivă şi mai îngăduitori cu ceilalţi; mai uşor cu spiritul de turmă şi copy-paste-ul şi mai mult cu originalitatea şi iniţiativa personală. Cam acesta ar fi mesajul. Practic, e fix ceea ce-mi sugerez şi mie. Cât despre viaţă care ar putea fi trăită prin film… E o mare diferenţă între a-ţi asemăna viaţa cu un film sau cu o carte şi a trăi prin filme văzute sau cărţi citite. Trebuie să învăţăm să facem totuşi diferenţa între ficţiune şi realitate, nu? Altfel am ajunge cu toţii nişte lunatici care se îmbracă şi se comportă aşa cum văd la actorii din filme şi care vorbesc numai cu replici din romane poliţiste.

De vizualizat:

Masca

N-ai fost acolo

Filme recomandate de Agatha:

Legile lui Matei                                 Du-te, iarna!

Anton chiar aici                                Fortăreața

Actul de a ucide                                 City Tour

Rio 2016

 

Etichete: , , , , ,