RSS

Arhive pe categorii: Carte, Film și Muzică

Despre creativitate sau „doctoratul în existență”

Fiindcă am intrat deja în plăcutele taine ale primăverii, eu și Georgiana vă propunem următorul dialog, dintr-o serie ce a fost începută în luna ianuarie. Dacă iubirea a fost tema de deschidere al acestor dialoguri, de data aceasta am ales creativitatea să ne fie motiv pentru a dialoga. Cartea aleasă este Lecții de Magie, de Elizabeth Gilbert, o filozofie de viață ce are la bază tainele creativității. O altă carte scrisă de aceeași autoare și de o frumoasă cultură generală pe care o recomand este, Sub semnătura tuturor lucrurilor.

IMG_20160331_094600

Georgiana Ciofoaia: Frumoasă lectură ne-am luat rămășag să discutăm, Dragoș! Cu un singur lucru sunt contra: aș fi păstrat ideea titlului original ”Big Magic”, pentru că simt că Elizabeth Gilbert se ferește de a da lecții. Cartea asta este o pledoarie despre magia creativității, suma unor povești pe care le-a colecționat autoarea în speranța că, prin puterea exemplului, fiecare cititor în căutarea unei experiențe creative, își va înfrânge fricile și se va apuca de… a fi creativ. Cartea asta e mai mult un îndemn la suflecat mânecile și pus pe treabă în urmatul unui vis, decât o culegere de rețete despre „cum să”. Recunosc, am fost puțin sceptică pentru că nu s-a lipit de mine, până acum, nici o carte de dezvoltare personală sau vreun rețetar despre „cum să fii mai”… creativ, mai deștept, mai frumos. Până la mijlocul ei însă m-am convins că este o carte-experiență, nu un manual. Pe alocuri subțire, dar cum nu se poate mai nimerit.

Dragoș Preutescu: Trebuie să fiu sincer și să spun că e a treia carte scrisă de Elizabeth Gilbert, pe care o citesc. Astăzi, mai mult ca oricând, avem această tentație de a teoretiza despre creativitate și suntem cumva îndopați cu ideea că tot ce este creativitate, înseamnă și succes. Se vorbește despre „industriile creative”! Observi tentația omului de a comercializa stilurile de viață? Până și creativitatea poate fi procesată, industrializată, comercializată și cu o anumită practică bănească. Pe când autoarea ne propune, simplu, un stil de viață, o filozofie de viață ce are la bază creativitatea. Dar o carte este cu atât mai plăcută, atunci când îți aduce și un câștig în ceea ce privește cultura generală (oameni, locuri, versuri, simple întâmplări), pe care să le asociezi sau analizezi. Te întreb, oamenii creativi au aceleași „patologii” existențiale, așa cum le au vizionarii sau oamenii cu imaginație? Cred, totuși, că toți au în „pornirile” lor, IDEI. Așa cum și autoarea spunea că planeta e locuită nu doar de ființe, dar și de idei (pag. 32). Cândva întrebam: „cine a văzut o idee?” Te întreb și pe tine, Georgiana, ai văzut vreodată o idee?

Georgiana Ciofoaia: Pentru mine e al doilea volum care-mi trece prin mâini, semnat de Elizabeth Gilbert. Dar revin la creativitate și la idei și, apropo de asta, am rămas cu vorbele autoarei în minte: “Cu cât te căsătorești mai curând și mai pasional cu această idee – anume că, în ultimă instanță, totul depinde doar de tine -, cu atât o s-o duci mai bine.” – p.92. Da, Dragoș, cred în idei. Le-am simțit, m-am bucurat cu ele, de ele, de unele chiar am profitat năvalnic. Însă, Elizabeth m-a convins (dacă nu eram pe deplin asediată de gândul ăsta), că ideile nu „aparțin” oamenilor creativi, ci oamenilor care muncesc. Așa că pornirile de care vorbești tu, evident însoțite de idei, valorează… nimic, dacă nu sunt duse la un capăt (și aici, adu-ți aminte ce s-a întâmplat cu ideea romanului Ann Patchett). Mă obsedează ideea că marea magie căreia Elizabeth Gilbert i-a dedicat cartea asta, nu este întreținută de inspirația pură, ci de munca asiduă. Ce zici?

Dragoș Preutescu: Tocmai asta ne spune și autoarea, că munca este cea care creează condițiile pentru inspirație și recunoașterea „propriilor tipare psihologice”, sau „cicluri psihologice” (p. 123), ce duc la stări creative. Dacă te cunoști, orice stare a ta poate contura forme ale creativității. La fel de interesante mi se par cuvintele pe care autoarea le asociază creativității: joacă, desfătare, bonus, neseriozitate, univers, existență, artă, relaxare, paradox (p. 112). Pentru mine, joaca și arta sunt cuvintele cele mai potrivite pentru creativitate. Sunt curios să știu ce cuvinte asociezi tu, creativității? Te întreb, pentru că sunt în același sentiment cu autoarea, știind că orice formă a creativității nu se realizează prin suferință, frustrare, ci înseamnă automat eliberare, fie că o faci prin joacă, fie că o faci printr-o anumită artă („Dar dincolo de asta – de când a devenit creativitatea un concurs de suferință?”, p. 176), pentru că noi avem impresia că fiind creativi, devenim automat și artiști. Îmi aduc aminte de un roman al lui Joey Goebel (Torturați-l pe artist), unde arta capătă forme contrariante prin căile divertismentului realizate prin creativitatea dobândită de suferință, așa cum se întâmplă cu personajul principal Vincent Spinetti. Autoarea alege altceva în schimbul suferinței – iubirea (p. 180). Creativitatea ca efect al iubirii – față de muncă, față de inspirație, față de propria ta persoană cu stări diverse, față de libertate.

Georgiana Ciofoaia: Cuvântul pereche pe care i l-aș asorta creativității este „paradox”. Despre creativitate, în termeni ceva mai tehnici și mai teoretizați vorbesc Brian Clegg și Paul Birch în „Creativitatea” sau Edward de Bono în… cam aproape orice carte a lui, așa că nu voi insista asupra alegerii mele. Dar sunt de acord cu Elizabeth Gilbert și cu tine, că arta înseamnă eliberare. Chiar dacă poartă pecetea unei frustrări, a unei dureri sau a unei nevroze, creativitatea este mecanismul prin care se descuie ușile tale intime. Țin minte că, la un moment dat, într-un interviu luat unei sculptorițe, mi-a spus că n-ai cum să creezi dacă nu suferi. M-a contrariat afirmația ei și câteva zile am căutat opinii care să dezmintă „mitul artistului suferind”. Iată că l-am găsit câțiva ani mai târziu, pe la pagina 185.

Dragoș Preutescu: Înseamnă că acea sculptoriță, pe care ai întâlnit-o, nu avea încredere în propria persoană, adică nu se putea elibera (cum de altfel se întâmplă multora și sigur am pățit-o și noi), din acest motiv căuta momente de suferință pentru a fi o creatoare. Uite aici un paradox al creativității. La Elizabeth Gilbert am mai întâlnit un frumos paradox al creativității – ideea de a fi farsor (pp. 185-190). Nu în sensul negativ pe care îl știm noi, dar a fi farsor prin a înșela sistemul, poate să păcălești iluziile, să părăsești pasiunea, să te destinzi și să te detașezi de filonul martiriului. Pentru că, așa cum spune și autoarea, creativitatea nu este un război al ideilor, un război al credințelor, o luptă internă a propriilor nevroze, metode pentru a crește atitudini ca să devii. Creativitatea este pur și simplu ÎNTÂMPLARE. Sau e o simplă încredere în firescul vieții? Întâmplarea vine datorită curiozității (p. 197) și cum foarte puțini mai sunt curioși astăzi, este și normal să se caute creativitatea prin suferință. Curiozitatea înseamnă imaginație și întrebare, piloni esențiali ai creativității.

 Georgiana Ciofoaia: O bucurie, asta este creativitatea! O bucurie de a face, de a fi și, de a dărui. Știu că Elizabeth Gilbert vorbește în Lecții de Magie despre acel egoism (în care cred cu toată puterea) al creativității, însă, în definitiv, produsul creat servește mai multor suflete. Apropo, mi-a plăcut mult că a vorbit despre a crea ca despre un act egoist, doar al tău și nu o acțiune pentru ceilalți. Mă gândesc că atunci când creezi cu gândul la ce vor spune ceilalți sau ce impact va avea creația ta asupra altora, nu mai creezi liber, ci constrâns de prejudecăți. În final, mi-au rămas câteva idei frumoase despre creativitate, însă aș vrea să închei cu una singură: creativitatea este o sumă de paradoxuri pe care trebuie să o îmbrățișăm în toată splendoarea ei! Mulțumesc mult, E.G.!

Dragoș Preutescu: Trebuie să știm un lucru după ce vom citi cartea – creativitatea nu este doar un cuvânt, ea devine idee și dacă nu o prindem atunci când apare, altcineva se va folosi de dinamica și jocul ei. Elizabeth Gilbert vorbea de o tactică a lui Einstein, folosirea „jocului combinatoriu”, atunci când idei, gânduri se adună în jurul nostru, o deschidere mintală nouă către „întâmplările”. Creativitatea este eliberare, așa cum Spovedania este mărturisire. Creativitatea este mișcare și acțiune a ideilor, așa cum Spovedania este introspecție a gândurilor. Ca să fim creativi trebuie să scăpăm de patimile Egoului nostru, să scăpăm de teoriile despre pasiune și dedicație, să nu fim martiri pentru idei fixe și să căutăm UIMIREA în viața noastră. Bineînțeles, toate acestea însoțite de o minunată curiozitate pentru joc și artă.

Vă propun și un pasaj din carte la care se poate medita:

„Martirul spune: < Viața e durere>.

Farsorul spune: <Viața e interesantă>.

Martirul spune: <Sistemul e montat împotriva a tot ce-i bun și sfânt>.

Farsorul spune: <Nu există sistem, toate-s bune și nimic nu-i sfânt>.

Martirul spune: <Nimeni nu mă va înțelege vreodată>.

Farsorul spune: <Alege o carte la întâmplare!>

Martirul spune: <E cu neputință ca lumea să fie descifrată vreodată>.

Farsorul spune: <Probabil că nu… dar poate fi păcălită>.

Martirul spune: <Prin supliciul meu, adevărul va fi revelat>.

Farsorul spune: <Amice, n-am venit aici să pătimesc>.

Martirul spune: <Mai bine moartea decât dezonoarea!>

Farsorul spune: <Hai să cădem la învoială>.” (p. 186)

Dialogul despre „Femeia în fața oglinzii”, de Eric Emmanuel Schmitt.

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , ,

Filme și alte stări – interviu cu Agatha Ioana Păltinel – regizor și scenarist

Putem include filmul, alături de fotografie, în lista artelor frumoase și „împlinite” ce construiesc simțurile și gândurile noastre vizuale ale secolului XXI. Dansul, muzica, pictura, teatrul, cunoscute ca forme „vechi” în domeniul artelor, sunt completate aproape firesc de cinematografie și fotografie. Producția cinematografică este tot mai consistentă, diversă, cu un public numeros și care acaparează tehnologii ale vizualului într-o viteză nemaipomenită. Agatha Ioana Păltinel este absolventă a Universității de Teatru și Film „Ion Luca Caragiale”, din București, secția Regie de Film, iar interviul dorește să evidențieze aspectele unei activități studențești în lumea filmului.

1. De ce Agatha Ioana Păltinel a făcut o trecere importantă de la impulsurile regizorale, la cele de studierea medicinei? Cine este Agatha, într-un scurt scenariu cu posibile noțiuni medicale?

De ce? Pentru că am vrut să fac şi asta. Ba chiar încă de prin anul doi de facultate  la UNATC mă gândeam să dau admitere şi la medicină, însă mi se părea atât de prostesc acel gând, încât încercam să mi-l scot din minte. M-a atras întotdeauna şi profesia de medic, doar că nu am avut suficient de mult curaj şi aveam prea mulţi „fluturi” în cap cu arta la 18 ani ca să mă pot gândi la ceva serios. Dacă nu aş fi intrat la UNATC aş fi dat admitere cu siguranţă la medicină. În plus, oricât de clişeistic ar suna, vreau să fac medicină înainte de toate ca să ajut oameni. Filmul a fost o facultate pe care am făcut-o strict pentru mine şi care mi-a dezvoltat înfiorător de mult ego-ul şi hedonismul. Arta în general este o lume care te transformă fără să-ţi dai seama chiar, într-un om individualist. Există o aşa-numită „dezumanizare”, o alienare şi o îndepărtare de  tot ceea ce înseamnă „frumos” în lumea artistică de astăzi, amplificată tot mai mult de ideile de „extravaganţă”, „vulgaritate” şi de „compromis”, idei  de care se lovesc tot mai mulţi, fie că vor sau nu. Dacă eşti actor,eşti nevoit să joci în diverse producţii comerciale de genul „reclamă la iaurt” ca să te poţi întreţine, iar dacă eşti regizor trebuie să tot faci asistenţe şi alte munci de „sclav pe plantaţie” tot în zona de producţii comerciale. Şi tot ca regizor, în cel mai fericit caz poţi să faci un film plin cap-coadă de înjurături şi timp de un an de zile ai dat lovitura în marile festivaluri. Aş fi putut lejer să mă conformez sistemului şi să fac şi eu asta, dar mi-am dat seama că timpul e scurt și că nu voi avea o viaţă 20 de ani şi important este cu ce voi rămâne mai târziu. În aceste condiţii am decis şi simt că e momentul să îmi aleg o meserie de viitor în care să mă pot „păstra” pe mine însumi aşa cum sunt, în care să pot să ajut oamenii să-şi redobândească sănătatea fizică, în care să mă dezvolt permament şi în care să pot învăţa zilnic lucruri noi despre cum funcţionează această operă măreaţă a Creatorului, corpul uman. Şi în medicină se întâmplă „nasoale”, sunt oameni şi oameni peste tot, însă eu personal de când sunt în această facultate simt deja că am schimbat „aerul” într-un sens foarte bun. Îmi era dor de acea autenticitate şi inocenţă a oamenilor care nu sunt artişti. Acei copii care învaţă pe brânci că să ajungă viitori medici, acei copii care numai ei ştiu câte ore dorm că să poată învăţa pentru un examen şi care învaţă să devină tot mai responsabili pe măsură ce trec anii. Acei copii, studenţi la medicină, sunt cei mai sinceri şi mă bucur nespus să mă aflu printre ei. În plus, nu sunt chiar singurul om din lumea asta care s-a hotărât să mai facă încă o facultate. Sunt unii care s-au dus să facă Regie de film după medicină, cum este Andrei Negoiţă Zagorodnâi, regizorul filmului „7 Cuvinte”. Am cunoscut şi cazuri de oameni care s-au lăsat încă de prin anul întâi de film sau de teatru şi s-au apucat de medicină şi de asemenea cazuri, de oameni din cu totul alte profesii care au venit să facă film. Când eram eu în anul doi, am avut un coleg la Regie în anul întâi care era de profesie procuror. Aşadar, se poate. Important este să vrei şi să-ţi placă, restul lucrurilor se întâmplă de la sine. De asemenea, de când sunt în această facultate am cunoscut şi mulţi artişti. Oameni cu voci deosebite, oameni care au jucat teatru, oameni pasionaţi de fotografie, oameni care compun muzică, oameni care cântă la un instrument, oameni care pictează, etc. Ba chiar am şi un coleg de serie absolvent de Conservator, cu doctorat în muzică. Agatha, într-un scurt scenariu cu posibile noţiuni medicale, este o fată a cărei dorinţă în momentul acesta este să treacă de prima sesiune cu examenele luate la anatomie, biochimie şi fiziologie. Prima sesiune, pe urmă a două, anul doi şi abia din anul trei voi putea îndrăzni să-mi fac planuri de viitor în domeniul medical.

agatha

2. Cum ar fi arătat lumea dacă prima dată ar fi fost inventat filmul și abia apoi oamenii s-ar fi apucat de scris poezie?

Hm, filme inspirate din poezii sunt multe. Poezii inspirate din filme, nu prea. Sau probabil că or fi existând în literatura neomodernistă, însă eu nu cunosc. Aşa încât, dacă oamenii nu s-ar fi apucat să scrie poezie înaintea apariţiei filmului, cu siguranţă ar fi trebuit să o facă. Cu atât mai mult cu cât rolul poeziei în dezvoltarea cinematografului de artă este aproape incontestabil. Dacă nu ar fi fost poezia probabil că filmele din „Realismul poetic” ale lui Jean Vigo, Jean Renoir şi Marcel Carné, urmate de filmele lui Tarkovsky, Parajanov şi Sokurov  nu ar mai fi avut acelaşi „gust”. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, ţinând cont de faptul că primul film din istorie a fost realizat pe la 1888 în Marea Britanie de către inventatorul Louis le Prince, cu 7 ani înaintea apariţiei filmului fraţilor Lumière, probabil că până la vremea respectivă lumea ar fi fost cu siguranţă mult mai săracă din punct de vedere cultural şi mult mai puţin evoluată pe plan spiritual, fără existenţa poeziei. Cu alte cuvinte, în opinia mea, poezia a reprezentat un prag necesar în pregătirea şi aşa-numita „sensibilizare” atât culturală, socială şi spirituală a viitorului consumator de cinema de la acele vremuri şi până în zilele noastre.

3. Dacă ar fi să faci o serie de asemănări între o poezie și un film (exemplificate), care ar fi acelea?

The Raven din 1935 cu Bela Lugosi și Boris Karloff, film bazat pe poemul „Corbul” al lui Edgar Allan Poe, bineînțeles.

4. Știu că ai o pasiune aparte pentru filmul documentar. Cum a evoluat această „specie” cinematografică în ultimii ani și care îi este menirea în domeniul cunoașterii și al simțurilor (istorice, politice, culturale, economice)?

Da, am o pasiune şi pentru filmul documentar, deşi în ultima vreme nu am mai avut timp să văd filme, cu atât mai mult documentare. Filmul documentar a evoluat şi evoluează. În Bucureşti se organizează anual festivaluri pentru acest gen unde se remarcă din ce în ce mai multe producţii bune. Dintre cele mai importante festivaluri de film documentar ar fi Docu’Art şi One world Romania, cel din urmă cu tematică bazată pe drepturile omului. În cadrul One world am reuşit să văd nişte filme documentare deosebite pe care le mai ţin minte şi acum: Anton’s right here, Matthew’s laws, The act of killing, Fortress şi Winter, Go away, sunt doar câteva dintre producţiile care m-au impresionat la una dintre ediţiile acestui festival. Consider că la capitolul film documentar România a stat dintotdeauna bine, avem oameni foarte talentaţi în domeniu. În facultate am avut chiar şi doi colegi care au luat premii cu filme documentare realizate de ei. Acestea ar fi „City tour”, în regia lui Andrei Teodorescu şi „RIO”, de Bianca Rotaru, două filme documentare „fresh” pe care le recomand. Avem atât regizori cu experienţă cât şi regizori tineri studenţi care excelează în acest domeniu cinematografic, deci, evoluţia documentarului în zilele noastre este de la bine spre foarte bine. În general, regizorii care sunt foarte buni pe film de ficţiune, regizează şi documentare de excepţie. Totodată, filmul documentar reprezintă şi o manieră unică şi modernă de a prezenta pe ecran lucrurile aşa cum sunt. Personal consider că publicul român ar trebui să acorde o mai mare consideraţie acestui gen pentru că de multe ori un film documentar poate fi mult mai „încărcat” din toate punctele de vedere decât un film de ficţiune. Şi gândiţi-vă că în acest caz, în mare parte, este vorba despre o poveste reală.

5. Dintre filmele de scurt metraj la care ai lucrat, numește unul dintre ele care a avut un impact mai puternic asupra ta. De ce s-a întâmplat astfel?

Filmul de licenţă, „N-ai fost acolo”, ultimul scurt metraj pe care l-am realizat, mi-a fost cel mai drag. Am avut o echipă de oameni deosebiţi care şi-au făcut treaba impecabil şi s-au implicat intens. Cred că singura părere de rău că am renunţat la UNATC, este aceea că m-am retras fix în momentul în care am reuşit să-mi formez echipa de filmare ideală. Până în anul trei am tot schimbat oameni şi abia în anul trei mi-am descoperit „sufletele pereche” cu care aş fi putut să fac mega-filmele care să „radă” tot la Cannes. Glumesc, nu mi-am dorit să fac filme pentru premii, însă mi-am dorit încă din anul întâi de facultate o echipa omogenă de oameni serioşi, talentaţi şi dedicaţi cum a fost cea de la scurtul de licenţă. Mereu am mizat şi mizez pe oameni. Numai când am avut în jur oameni „compatibili” lucrurile au mers ca pe roate.

6. Cum te descurci cu măștile sociale din societatea noastră și cum reușești să le faci față? Suntem legați între noi prin crearea măștilor sociale, sau de valori și idei despre viață și oameni?

Apropos de măşti, primul meu film pe care l-am realizat pentru examenul din semestrul I, anul I de la Regie, s-a numit „Masca”. Tema filmului a fost „autoportret”, iar scurt-metrajul experimental „Masca” a fost fix despre măştile acestea cu care te întâlneşti şi pe care uneori eşti obligat să le porţi ca să poţi să te integrezi în societate. Când am realizat acel film eram puţin obsedată de teoria conspiraţiei, aveam  19 ani şi o puternică tendinţă, tipică vârstei, de a duce lucrurile la extrem. Acum tind să văd totul mult mai deschis şi mai relaxat. Dacă cineva poartă o mască şi tu îţi dai seama de chestia asta, nu înseamnă că trebuie să-l tratezi diferit de ceilalţi, fără respect sau cu desconsideraţie. Cu precauţie însă, da. Cu măşti sau fără, suntem toţi oameni până la urmă, iar acest lucru nu ar trebui uitat, indiferent de clasa socială, orientare politică sau religioasă. Prin crearea unor măşti sociale nu ştiu cât suntem sau nu de legaţi, personal am deprins să fiu eu însămi în toate circumstanţele, însă de valori şi idei suntem legaţi în mod sigur. Tindem să fim mai apropiaţi de oamenii cu care împărtăşim idei şi valori comune, nu? Sau cel puţin este nevoie de măcar unul sau două lucruri în comun, restul sunt „contraste” care se atrag.

7. Filmul vechi sau filmul modern ce folosește tot mai multe tehnologii de realizare a imaginii? De ce?

Atât filmul vechi cât şi filmul modern au folosit tehnicile de realizare a imaginii atât cât le-a permis bugetul şi tehnologia vremii respective. Au fost filme foarte bune din punct de vedere tehnic şi în până în anii 90’, cum ar fi „Last year at Marienbad”(1961), film care se remarcă prin tehnicile de montaj, imagine, machiaj, costume şi până la decoruri expresioniste sau „Citizen Kane”(1941), acesta din urmă fiind considerat de criticul Roger Ebert „cel mai bun film al tuturor timpurilor”. Însă cel mai elocvent exemplu de evoluţie tehnologică în cinematografie este reprezentat de Star Wars, combinaţia perfectă între vechi şi nou. Diferenţa de mijloace tehnice este remarcabilă între cele două serii, cea din 1977-1980 şi seria din 1999-2005, culminând cu episodul 7 din 2015. Tehnologia 3D şi-a spus cu desăvârșire cuvântul, în cazul unui film SF, cum este filmul lui George Lucas, fiind mai mult decât necesară. Personal, recunosc, îmi place mai mult ultima serie, deoarece efectele speciale, calitatea vibrantă a imaginii şi a montajului conturează mult mai bine atmosfera din film, locaţiile unde se desfăşoară acţiunea şi personajele. Evoluţia tehnologică în cinematografie a venit să facă mai uşoară munca realizatorilor prin mijloace tehnice de ultimă generaţie care se pretează la fel de bine atât în filme futuriste  3D sau 4D, precum şi în filme alb-negru care se mai produc şi în zilele noastre, şi printre care se numără The Artist (2011), Blancanieves (2013), sau Ida (2013).

8. Nu te voi întreba de regizori și filme preferate, dar în schimb te-aș ruga să ne povestești despre replici din filme care au avut o însemnătate pentru tine.

Nu am replici din filme care au avut însemnătate pentru mine, aș putea doar  să enumăr câteva replici din filme care mi-au plăcut, pe care le-am reținut și de care îmi mai amintesc cu drag:

 “I’m the captain of my faith, i’m the master of my soul” (Invictus, 2009, de Clint Eastwood)

“I see dead people” (The sixth sense, 1999, de M. Night Shyamalan)

“- Of course i can make the giraffe vanish!

– Then make me vanish too.” (La grande bellezza, 2013, de Paolo Sorrentino)

“Laugh, and the world laughs with you. Weep, and you weep alone.” (Oldboy, 2013, de Chan-Wook Park)

 “You know hope is a mistake. If tou can’t fix what’s broken, you’ll go insane” (Mad Max, 2015, de George Miller)

“I suppose in the end the whole of life becomes an act of letting go” (Life of PI, 2012, de Ang Lee)

“I see now death is easy. It is love that is hard” (Restless, 2011, de Gus Von Sant)

“When my love turns to hate i’ll wear a cap as i go” (Tirrez sur la pianiste, 1960, unul din filmele mele preferate în regia lui Francois Truffaut)

“I was born inside the movie of my life…I don’t remember how i got into the movie, but it continues to entertain me.” (Roger Ebert in Life itself, 2014,  regia Steve James)

“You remain dead for all eternity but you’re alive only for a brief moment” (Lilya4ever, 2002, de Lukas Moodysson)

“I don’t remember the film either, but I remember the feelings” (Amour, 2012, de Michael Haneke)

Și bineînțeles, “May the force be with you!” și „Do, or do not. There is no try” (Star Wars)

9. De curând ai început să realizezi o scurtă emisiune despre film la Radio U. Care sunt intențiile acestei emisiuni și cui i se adresează?

Emisiunea se numeşte Film U, iar intenţiile ei sunt de a aduce la cunoştinţă ascultătorilor care sunt cele mai bune producţii actuale de film şi dacă ele merită sau nu să fie văzute la cinema. Conceptul emisiunii a pornit de la faptul că şi eu mă gândeam de multe ori înainte să merg la un film dacă  merită sau nu, citeam cronici, mă uităm pe IMDB, şi negăsind ceva suficient de convingător sfârşeam de multe ori prin a merge la filme care mă dezamăgeau. Există filme care merită să fie văzute acasă şi filme care merită cu orice preţ să fie văzute într-o sală de cinema, pentru imagine, tehnică sonoră, efecte speciale, s.a. Aceste detalii fac diferenţa. Tocmai de aceea cred că ar fi utilă o astfel de emisiune prin care să-i spui omului  ce merită şi ce nu merită să vadă pe ecran mare. Emisiunea se adresează tuturor celor care au internet şi 10 minute libere să acceseze online siteul http://radio-u.umfiasi.ro.

10. Te rog să adresezi un mesaj generației noastre și să ne spui dacă viața poate fi trăită și prin film, așa cum nu de mult ni se spunea că viața poate fi trăită și prin cărțile citite.

Nu ştiu cât de în măsură sunt eu să adresez mesaje generaţiei noastre, nu sunt nici formator de opinie şi nici vreo altă personalitate influentă, ca mesajul meu să conteze sau să aibă vreun impact. Însă ca de la un simplu tânăr student, la alţi tineri ca mine pot doar să transmit următoarele: nu va lăsaţi manipulaţi, informaţi-vă constant despre ce se întâmplă în jurul vostru, vedeţi filme, consumaţi artă în general, credeţi cu tărie în ceva, citiţi şi altceva în afară de ce vi se cere la facultate, fiţi mai aspri cu voi înşivă şi mai îngăduitori cu ceilalţi; mai uşor cu spiritul de turmă şi copy-paste-ul şi mai mult cu originalitatea şi iniţiativa personală. Cam acesta ar fi mesajul. Practic, e fix ceea ce-mi sugerez şi mie. Cât despre viaţă care ar putea fi trăită prin film… E o mare diferenţă între a-ţi asemăna viaţa cu un film sau cu o carte şi a trăi prin filme văzute sau cărţi citite. Trebuie să învăţăm să facem totuşi diferenţa între ficţiune şi realitate, nu? Altfel am ajunge cu toţii nişte lunatici care se îmbracă şi se comportă aşa cum văd la actorii din filme şi care vorbesc numai cu replici din romane poliţiste.

De vizualizat:

Masca

N-ai fost acolo

Filme recomandate de Agatha:

Legile lui Matei                                 Du-te, iarna!

Anton chiar aici                                Fortăreața

Actul de a ucide                                 City Tour

Rio 2016

 

Etichete: , , , , ,

Singurătatea ca libertate totală

Cine nu se gândește din timp în timp la libertatea deplină, fără să fie constrâns de un sistem (un establishment), să nu aibă o grijă a zilei de mâine, să meargă oriunde și oricum, cu oricine, să nu se gândească la un posibil viitor mai bun, să nu lupte pentru acumularea de venituri și alte multe nesăbuite realități? E posibil, dar așa cum s-a menționat în filmul, Sans toit ni loi (fără acoperiș și fără lege), primul difuzat la Festivalul de Film Francez, despre care voi vorbi în rândurile următoare, “libertatea totală, deplină, duce la singurătate”. O dramă din anul 1985, regizată de Agnes Varda, cunoscută pentru filmele ei care prezintă o realitate pură, experimentală, distinctivă și egală de multe ori în nivelul afecțiunilor.

Pentru mine altceva devine mai important la început, este de condamnat un astfel de comportament, o ieșire din uzualul cotidian, sau fiecare decide pentru propria libertate? E de înțeles că a trăi într-un tip de libertate, deplină, trebuie să nu afecteze libertatea celorlați, ea se poate manifesta doar în cercurile unde și alții sunt dependenți sau aderă la ea, restul rămân la mână celebrului “contract social” propus de multă vreme de J. J. Rousseau (este interesantă povestea din spatele acestui concept apărut în anul 1762).

Vagabondajul (filmul are titlul de Vagabond în limba engleză) este o formă a singuratății, un tip de libertate acceptată. Dacă o să consultăm definițiile din dicționar iată ce ni se spune:

VAGABÓND, -Ă – (Cel) care rătăcește fără rost; (cel) care nu are domiciliu, loc stabil de așezare, meserie precisă, existență stabilă. ♦ (Fig.) Nestatornic, inconstant. ♦ (Om) de nimic, fără căpătâi. [< fr. vagabond, it. vagabondo < lat. vagabondus <vagari – a rătăci]. 

VAGABONDÁJ s. n. Vagabondare; starea celui care vagabondează. ♦ Infracțiune comisă de omul capabil de muncă ce refuză să exercite o ocupație, fără domiciliu stabil și lipsit de mijloace cinstite de trai. – Din fr. vagabondage. 

VAGABONDÁJ s. 1. v. hoinăreală. 2. hoinăreală, pribegie, pribegire, vagabondare. (Un ~ din loc în loc.) 

Sursa: DEX ’98 (1998)

După cum se observă și definițiile oferă o reprezentare negativă, sumbră a omului vagabond. Înțelegem că nu este un om care să aibă o meserie stabilă, o locuință, dar nu înțeleg de ce trebuie să fie un “om de nimic”? Este vagabondajul o infracțiune? E posibil să rătăcești cu rost, sau fără rost? Sunt întrebări oneste la care e nevoie să găsim niște răspunsuri. Cu adevărat avem mai multe forme de manifestare a vagabondajului, cum ar fi cerșetoria, infracțiunea etc., dar câteva diferențe se fac văzute.

Fără să mai continui cu o analiză socio-politică, filmul Sans toit ni loi, depășește barierele la care ne gândim atunci când reducem totul la un simplu termen. Până și celelalte personaje, admit, mai mult sau mai puțin onest, că ar dori să aibă același curaj pentru a trăi liberi. Curajul pare a fi ultima frontieră de acceptare a unei asemenea condiții și la drept vorbind este. Curajul se pierde când ai câștigat o stare de bine, confortabilă, fără prea multe riscuri, un fel de bunăstare, o acumulare de ceva, (a unui rost!?). Ce se întâmplă când nu le ai, sau nu le dorești? Cauți o scăpare. Personajul principal nu trăiește din milă, sau ca într-o tragedie. Muncește pentru banii câștigați, încearcă să iubească, adoră muzica și pare să accepte toate acestea. Se folosește de singurătate pentru a nu păcătui, a nu fi dependentă, amenințată de depresii, sau alte nevoi articifiale numite “dorințe”. Nu pare a trăi pentru un scop, pentru cineva, nu distruge, nu consumă exagerat, nu o interesează aspectele sociale care o înconjoară. Iată libertatea deplină!

La Clubul “Opinia Educată, ne-am asumat riscul să analizăm un articol despre singurătate și pot spune că personajul filmului acceptă doar o singurătate fizică, care este “o constantă cu viața noastră, cu scopul de a menține o lume de relații plină și de a nu pierde lupta ce ne-ar arunca în pragul incertitudinii, unde își dau întâlnire cele două lumi în care trăim: în una ne aflăm mereu, în cealaltă din când în când. Cea dintotdeauna, cea interioară, este cea adevărată; cealaltă, exterioară, este trecătoare.” Dar pentru a veni în aliniere cu starea interioară, trebuie să îți creezi mediul, ambientul. Exteriorul este un element solid, iar schimbarea lui duce la cele mai diferite stări, pe care le dorești pentru totdeauna, sau doar vrei să le experimentezi.

Așadar, contrar stării de libertate deplină (în cazul de față vagabondajul), este omul stabil, cel cu rost. Supraviețuirea și conviețuirea se contrazic de foarte multe ori și totuși există împreună, sunt interdependente, nu se pot separa, indiferent în care stare te regăsești, liber, sau cu un contract. Filmul nu face o pledoarie sau o critică asupra vreunui sistem (politic, economic, moral), dar arată că realitatea este mai presus de concepte și definiții, că omul este o făptură creată și condusă de stări împlinite sau neîmplinite, că el poate deveni un mijloc, sau un element.

 

Etichete: , , , , ,

Ce salvează o dramă?

OARE ce este imprevizibilul când la mijloc este un film? Oare ce este drama când o copilărie este furată? Oare ce este melodrama, dacă nu mai mult de o nebunie care încearcă să învie pe notele muzicii clasice? Oare ce este muzica clasică fără poveștile nebănuite? Toate, fără un răspuns în timp, nu ar fi decât o notă DO, ce moare încă înainte de a naște, în mintea unui compozitor, sau al unui public care așteaptă să înceapă să fie cântată.

Imprevizibilul are o ritmicitate aparte când știi că mergi la un Festival de Film (de data aceasta, unul chilean), și aștepți ca ceva de care nu ai auzit, sau nu ai văzut, să explice, să te învețe, să te facă să simți peste tonul acordat unei simple impresii. Drama a fost combinată foarte bine cu muzica, cea clasică, și a devenit o melodramă, cea învățată de la grecii antici, dar acum interpretată conform timpurilor noastre. Melodrama se numește Fuga, un film chilean din anul 2006, care are în prim-plan un tânăr, traumatizat de moartea surorei sale și care încearcă de fiecare dată să găsească o liniște, sau o scăpare prin muzică. Și totuși pare prea simplu!

Povestea se învârte în jurul “Rapsodiei Macabra”, de Eliseo Montalban, un compozitor chilean. Compoziția muzicală nu are un început și un sfârșit, cel puțin nu în lumea strict a muzicii. O muzică ce provoacă sentimente apăsătoare, uneori chinuitoare, care se joacă mai tot timpul cu sunetele copilărești, anterioare parcă unui destin. Practic asta transmite, iar filmul evidențiază calitatea clasică a muzicii prin repetiția și drama tânărului. Nu știu dacă reușești să observi valoarea actoricească într-un astfel de film, nici nu știu dacă este posibil, sau dacă merită, mai ales când muzica clasică este o activitate zilnică personală. Pe mine cel puțin, acum după ce am urmărit filmul, m-au interesat alte lucruri. Cum de reușește muzica, în decorurile cele mai puțin primitoare să ofere alternativa unei scăpări? “La musica es la unica salida”, pare a zice regizorul. Muzica este una dintre scăpări, într-adevăr.

Revenind la scenariul propus, regizorul provoacă drama tânărului și atenția spectatorilor către mai multe ipostaze, prin care, muzica dacă nu este înțeleasă, te ucide (muzica perfectă, ca să fiu mai specific). Fie că a trebuit să înfrunte duritatea propriului tată, pierderea persoanei iubite, sau faptul că ajunge într-un ospiciu, nimic nu lasă de bănuit că muzica ar ceda. Lupta se dă pentru sau împotriva acceptării.

Am ascultat de mai multe ori, după vizionarea filmului, “Rapsodia Macabra”. Nu știu dacă am vrut să urmez obsesia din film, dar am vrut să fiu sigur că pot înțelege și altfel ceea ce a fost prezentat în film. Așa cum se aude și simte, ritmul copilăresc, ca un început puțin întunecat, face intrarea de fiecare dată a momentelor de suspans, o intrare în tragism, dar acompaniate de aceleași sunete ușoare, mult mai melodice ale pianului și grupului de viori. Parcă ai vedea în fața ta o nebunie de mișcări, la care nu găsești un răspuns. Răspunsul nu poate veni singur. El vine, așa cum sugerează și filmul cu o dramă. Chiar “Rapsodia Macabra” începe ca o dramă.

Filmul are un final neașteptat. Cine s-ar fi gândit că Eliseo Montalban mai trăiește după toată durerea provocată de nebunie? Cine ar fi spus că însăși compoziția nu are un final, indiferent dacă la el s-ar mai adăuga o altă tragedie? Numai că de această dată, sfârșitul este chiar Eliseo, fie din egoismul de a lua cu el, în marea albastră, ultima parte a melodie, fie din dorința de a salva alte vieți, care ar avea același destin dramatic influențate de muzica compusă. Pentru iubitorii de muzică clasică, filmul nu este o simplă regizare care să te facă să fii comod în sunetele unei compoziții perfecte, ci are menirea să te pună în fața unei forțe care guvernează doar situații dramatice, fie că sunt imaginate, sau poate chiar trăite. Din punctul meu de vedere Rapsodia Macabra nu are un final, pentru că niciodată nu poți intuie ce apare după o tragedie. Poate fi un geniu, poate fi o serie de alte urmări nemeritate, poate fi o sufocare a propriei nebuniei, sau poate fi orice altceva ce planează în jurul imprevizibilului. Sunt la fel de convins că pot găsi o altă interpretare a filmului o oră mai târziu, sau o zi, sau o lună, dar OARE e posibil așa ceva?

 

Etichete: , , , , , , ,

Înfruntând iubirea – România

Ultimul film din cadrul Festivalului Multicolor, desfăşurat la Iaşi în perioada 28 mai – 3 iunie, a fost difuzat aseară. Seara românească a avut un frumos succes. Totul a început cu membrii Asociaţiei Super Tineri Asyris, cei care pentru aproape 90 de minute au creat şi oferit publicului spectator momente artistice cu muzică şi dansuri populare. Ţin să îi felicit pentru lucrurile frumoase pe care le realizează şi pentru iniţiativa de a promova tradiţiile noastre atât în România, cât şi în alte state din Europa.

Filmul “Loverboy” a fost cel care a încheiat festivalul. În regia lui Cătălin Mitulescu, scenariul are în vedere grupurile care se ocupă cu traficul de fiinţe umane. Cei doi actori principali, George Piştereanu (Luca) şi Ada Condeescu (Veli) se arată încă o dată compatibili pentru a juca împreună. Ultimul film în care aceştia au apărut a fost “Eu când vreau să fluier, fluier”. Dacă nu ştiaţi cum decurg racolările de fete pentru trafic şi prostituţie, iată că filmul oferă un exemplu, un model.

Ce mi se pare important de precizat, este că regizorul vrea să demonstreze că Luca înfruntă iubirea. El ştie că poate iubi şi că poate avea o altă viaţă, găsind în Veli din câte se pare persoana potrivită, dar nu reuşeşte să depăşească obstacolul “devenirii” sale ca persoană prin faptele pe care le-a săvârşit şi le săvârşeşte. Veli se îndrăgosteşte de Luca şi fuge din mijlocul familiei sale pentru a fi alături de el încercând să îi fie aproape. Totuşi pare cam prea mult când ea îşi doreşte să se “vândă” altora pentru ca Luca să poată câştiga bani. Nu pot să cred că este o iubire dăruită, nu intră la această categorie. Sunt convins că este mai mult o acceptare a propriului destin. Fiind dintr-o familie nevoiaşă, găseşte în Luca singura evadare din traiul pe care îl are, dar ajunge să devină implicată în dedesubturile în care iubitul ei este atras.

Filmul poate să ofere un răspuns de ce se petrec aceste lucruri. Cum ajung fetele să devină sclave altora, dorind în primă fază să fie în centrul atenţiei alături de băieţi “buni”, cu un spirit de aventură mai ridicat. Este adus în prim-plan şi jocul psihologic pe care grupul de băieţi îl construiesc, fiind foarte important în “serviciile” prestate de ei.

Ajungând la finalul Festivalului Multicolor îmi iau răspunderea să fac un clasament personal şi un top al filmelor văzute după cum urmează:

  1. Los lunes al sol” – Spania
  2. Upperdog” – Norvegia
  3. Going for Green” – Marea Britanie
  4. Loverboy” – România
  5. Un viaggio chiamato amore” – Italia
  6. Les bureaux de Dieu” – Franţa
  7. Lola rennt!” – Germania

A fost o plăcere să fiu pentru o săptămână unul dintre “Bloggerii Oficiali” ai evenimentului. O experienţă meritată şi provocatoare, pentru că nu este uşor să urmăreşti atâtea tendinţe cinematografice şi să poţi oferi câte o recenzie, interpretată şi înţeleasă. Felicitări echipei Multicolor şi celor care au contribuit la realizarea acestui festival.

Toate recenziile pentru filmele difuzate la Festivalul Multicolor pot fi găsite pe pagina “Cultură”.

 

Etichete: , , , , , ,

Mai crede Dumnezeu în noi? – Spania

Procentul cetăţenilor la nivel european în şomaj are cea mai mare creştere istorică înregistrată până acum. Spania are cel mai mare procent, peste 24% din populaţia ţării este şomeră. Intenţionat aduc în discuţie aceste date, pentru că filmul despre care voi vorbi, difuzat la Festivalul Multicolor, tocmai acest aspect social, numit ŞOMAJUL, îl tratează şi este adus în centrul atenţiei.

Filmul “Mondays in the sun (sp. Los lunes al sol)”, este o ecranizare spaniolă din anul 2002, regizat de Fernando Leon de Aranoa. Traducerea oferită în română a fost puţin ciudată, dar aş putea spune că reflectă în mare parte subiectul filmului – “Viaţa de după”. Pot face două interpretări ale titlurilor în engleză şi română. “Mondays in the sun” face referire la întâlnirile dintre personaje pe faleza din Vigo, Galicia, dimineaţa, privind soarele şi încercând să depăşească problema lipsei locurilor de muncă. De altfel semnifică şi călătoriile acestora, zi de zi cu feribotul către oraşele mai mari pentru a căuta un loc de muncă.

Viaţa de după” mi se pare un titlu relevant, dar care nu prea face legătura cu cel original. Interpretarea este simplă şi anume că există o altă viaţă după ce rămâi şomer. Totul se tranformă, iar timpul capată o conotaţie dramatică, neîmplinită. Personajele Santa, Jose, Lino, Reina, Amador şi Lazaro sunt uniţi de destinul nefericit al şomajului. Fiecare îşi apără gândurile şi se manifestă diferit faţă de situaţia dată. Dacă filmul de la seara franceză, “Les bureaux de Dieu”, avea clar o semnificaţie feministă, iată că cel spaniol, “Los lunes al sol”, prezintă şi perspectiva “masculocraţiei”. Tot dintr-o perspectivă dramatică, bărbatul, cel care vrea să fie capul familiei, cel care nu îşi găseşte rostul decât în specializarea dobândită pentru a munci, este subiectul care domină scenariul filmului. Nu mi-am dat seama în ce an se desfăşoară acţiunea, dar se pare că pe la sfârşitul anilor ’90.

Acţiunea este plasată în oraşul spaniol Vigo, situat în partea de nord-vest a ţării, în Galicia. Economia oraşului era bazată pe construirea de bărci şi vapoare. Acum în acest oraş, principala companie producătoare este PSA Peugeot Citroen. De asemenea, Vigo are cel mai mare port de pescuit din Europa, unde se fabrică conserve de peşte şi alte mici industrii din acelaşi domeniu. Personajele principale ale filmului erau muncitori pentru construirea de vapoare. După o restructurare şi falimentare a companiei, aceştia rămân fără un loc de muncă, singura lor calificare pentru a munci fiind distrusă. Din acest moment începe o altă viaţă pentru cele şase personaje în lupta pentru un loc de muncă dusă cu noul capitalism şi provocările sociale de care au parte.  Oraşul Vigo, unul industrializat în acele timpuri intră într-o nouă ordine economică, companiile încercând o restructurare de personal şi eventual o privatizare, ceea ce duce la un număr mare de şomeri.

Şocul unor astfel de manevre economice este imens la nivel comunitar. România a fost în aceeaşi situaţie. O ţară puternic industrializată, care începând cu anii ’93-’94 începe un amplu proces de falimentare-privatizare. Problema se pune în specializarea forţei de muncă şi media de vârstă pentru lucrători. Personajele filmului sunt trecute de vârsta de 35 de ani, incapabile de a accepta noile tendinţe şi imposibil de a-şi găsi un alt loc de muncă. Păstrarea, dacă pot spune aşa, a unui “status quo” pe care aceştia îl aveau ca muncitori le era mult mai benefică. Aşa cum se menţionează şi în trailer-ul filmului, “esta pelicula no esta basada en una historia real, esta basada en miles” relevă semnificaţia povestea din spatele scenariului. Când ai la nivelul unui oraş de mărime medie un număr de 200-300 de şomeri problema poate fi soluţionată prin câteva măsuri sociale, dar când ai câteva mii, deja totul are o altă conotaţie şi dimensiunea socială.

Scena poate cea mai emoţionantă şi importantă, a fost când bătrânul Amador, beat, le spune colegilor săi: “Întrebarea nu este dacă noi mai credem în Dumnezeu, întrebarea este dacă Dumnezeu mai crede în noi”. Până acum, din seria filmelor difuzate la Festivalul Multicolor, “Los lunes al sol” este preferatul meu, urmat de “Upperdog”. Filmul merită văzut pentru că scoate în evidenţă o realitate dură a celor care sunt în şomaj şi nu îşi pot găsi un loc de muncă. Acelaşi lucru se întâmplă acum în Europa, în special în Spania.

 

Etichete: , , , , , , , ,