RSS

Arhivele lunare: februarie 2012

Lipsa de originalitate (creativitate) ne va face o societate mediocră

Știți acei oameni care se dau mari cu realizările altora? Acele persoane care nu știu să stea bine pe propriile picioare și deodată devin mari? Poate cunoașteți și ziare care “excelează” în articole nemaipomenite?

Societatea românească nu a fost capabilă să facă o clară departajare între a imita și a lua ca model. Țin minte că la ultimele două training-uri pe care le-am susținut am vorbit și despre cele două forme foarte nuanțate în mintea noastră.

Chiar și fondatorii Junimii, au remarcat acest aspect, că totul la noi este bazat pe copiere, o imitație perfectă, nici măcar nu putem vorbi de o adaptare (ar fi fost bine). Cine stă să verifice de unde a venit ideea, modelul creat, originalitatea, autenticitatea? Nimeni. Tocmai de aceea avem personaje mistificate de darul de a imita până la refuz cu scopul de a spune “eu am făcut asta”, “sunt deștept foc și uite ce am realizat”, “mi-a venit o idée de proiect”, “vreau să ajut, să fac că e bine” etc.

Când vorbim de imitatori, facem referire la acele persoane care nu vor recunoaște că altcineva a fost în spatele acelei “idei bune” sau „idei mari”. El va mușamaliza foarte bine produsul finit, îl va ambala până îi ies ochii din orbită ca să aibă pieptul mare. Și uite așa devenim mediocri și înceți la minte. Niște mimi ce excelează în săli de spectacole care ar trebui să fie goale, dar de fapt sunt pline de cei care abia așteaptă la rând să devină imitatori şi să aprecieze “munca mimilor”.

Cei care iau un model își recunosc sursa de informare, îi recunosc pe creator. Originalitatea și creativitatea nu mai este un plus pentru cel care le creează, doar dacă și le ține foarte bine păzite. Persoana care imită nu va ajunge niciodată cu bine la punctul final, pentru că nu are în minte viziunea creatorului. Se va cufunda în reușite fantastice și se va “înneca ca țiganul la mal”.

Să luăm exemplul unui ziar. Dacă mie îmi vine ideea să vorbesc creativ despre X situație, cine mă cunoaște pe mine atât de mult încât să îmi recunoască munca? Dar dacă la ziar scrie nenea Y, om de cultură, cunoscut pe acel subiect, după două zile, altfel stă treaba. La oamenii politicieni nu mai spun. Așteaptă comentariile, analizele, experiențele pentru a vedea care e direcţia pentru viitor, înșelând minți și suflete cu idei copiate, dar transportate de gândiri vulgare și meschine, hai să zicem mitocani sau mitocane. Nu îi vedeţi? acum vorbesc despre cultură, cărţi citite, sport, politică externă. Dar ei nu sunt vinovaţi, ei îşi urmează destinul fals, mitic şi depravat. Vinovaţii sunt cei care îi ascultă, îi ridică în slăvi. O să vă miraţi când o să ştiţi ce de adulatori există. Soluţia: oamenii de bună-credinţă, cunoscători, cei care apreciază autenticul şi dezvoltarea ideilor în locuri neînrădăcinate cu proaste obiceiuri meschine trebuie să renască, atunci avem o şansă. Exemple am cu sutele, dar cine mă crede pe mine? Mai degrabă ascultaţi un specialist în Z, W, M domeniu, decât un simplu cetăţean care se chinuie şi face muncă voluntară. Specialiştii ăştia apar ca omizile. Hop, na că sunt specialist!

Astăzi e mai simplu pentru mimi şi imitatori. Sursele de informare şi căutarea unei idei profunde sunt mai uşor de găsit. O persoană din T orăşel transmite un mesaj pe FB, TW, blog (nesemnificat am spune, pentru că persoana este nesemnificativă), dar la colţ stă un Raptosaurus gata să triumfe. Tocmai de aceea critic reţelele sociale şi am început nici în puterea blogurilor să nu mai cred. Majoritatea bloggerilor suferă de un sindrom al “marketing-ului online”, sunt un fel de pseudo-economişti, sau pseudo-promotori, pseudo-muncitori.

Cicero, mare gânditor antic, ne învaţă cum să facem diferenţa între adevărata virtute şi imitarea acesteia.

Trebuie, însă, distinse cu atenţie, ca să nu ne amăgească acele vicii care par a imita virtutea. Căcirăutatea imită prudenţa, sălbăticia în alungarea plăcerilor imită temperanţa, trufia care se înalţă prea mult imită mărinimia sufletului şi risipa imită dărnicia, îndrăzneala imită curajul, duritatea sălbatică imită răbdarea, cruzimea imită dreptatea, superstiţia imită religia, moliciunea sufletului imită blândeţea, timiditatea imită sfiiciunea, cearta şi capcana cuvintelor imită înţelepciunea disputelor şi fluxul gol al rostirii imită forţa oratorică. Toate cele exagerate în acest gen par asemănătoare străduinţelor bune.

Ca să depăşim momentele de felul “toată lumea este rea”, “cine să mai creadă?”, “nu mai sunt prieteni adevăraţi” şi multe altele, e nevoie să învăţăm corect o virtute, asta doar dacă vrem. Trebuie să ştim care ne sunt valorile şi principiile. Trebuie să fim recunoscători și sinceri cu ideile și faptele noastre. Sinceritatea! Principiile! Recunoștință! Ce abstract sună pentru viețile celor sălbăticiți de notorietatea făcută de munca neajutoraților căutători de dreptate și cultură civică. Părerea mea nu contează pentru că eu nu sunt un specialist, un foarte bun cunoscător, un internaut care fur vizualizări ca să arăt ce vizitat sunt eu şi citit. Trebuie să învăţăm să facem distincţia între cel care creează şi cel care imită.

Reclame
 

Etichete: , , , , , , ,

Un experiment (fără FB) şi activismul civic în social-media

De ceva vreme îmi doream să renunţ la a mai folosi reţelele sociale Facebook şi Twitter. Am aproape 4 zile de când nu le mai utilizez. Nu mi s-a întâmplat nimic. Nu sunt foarte curios să aflu ce mai e nou pe social-media, nu consider că pierd contactul cu realitatea, într-un cuvânt e foarte bine. Am decis să încep experimentul cu un număr de 7 zile fără social-media (e adevărat, la mijloc este şi un pariu cu miză mare). Chiar astăzi citesc în presă că se răspândeşte o malarie-boală-virus (nu se ştie exact) pe FB. Ce bine că nu sunt pe acolo! Glumesc. Dar nu este o glumă să ne dăm seamă cam până unde este cu adevărat o reţea de socializare FB-ul şi până unde este manipulare şi dependenţă. Pe viitor intenţionez (dacă rămân sănătos după experimentul meu) să cresc numărul de zile în care să nu vizitez reţelele sociale.

Activismul civic în social-media

Social media can’t provide what social change has always required.

Pot conduce reţelele de social-media, sau pot ele construi un activism civic cu privire la anumite probleme sociale? Ei bine se pare că nu. Ultimul exemplu a fost aşa numitul protest Anti-ACTA în România şi ţările din Europa. Dar mă voi referi strict la România. La Iaşi pe FB şi-au anunţat prezenţa în jur de 10.000 de persoane. Au fost doar câteva zeci. În celelalte oraşe situaţia nu a fost mai diferită. Unde se mai găseşte utilitatea implicării? Unde se construiesc mişcările sociale? Nu pe FB sau TW. În ultima perioadă am tot scris şi criticat impactul reţelelor sociale în societate şi în modul de a privi relaţiile interumane. Malcolm Gladwell are un articol mai mult decât eficient în care explică contradicţia dintre adevărata mişcare socială şi falsa mişcare socială creată pe FB de exemplu.  “Small Change – Why the revolution will not be tweeted” este titlul articolului apărut în The New Yorker în 2010.  El pune problema în felul următor: care este rolul social-media în mişcările sociale? Nu joacă un rol important pentru că nu implică un sacrificiu din partea celor care protestează. Ei nu participă direct la crearea unei mişcări sociale. A da “like” sau “accept” pentru un eveniment nu este de ajuns. Mai mult, social-media nu este capabilă să dezvolte un activism coerent în privinţa unor probleme. Este doar un fals angajament şi iluzoriu al celor care se declară participanţi la o mişcare virtuală. Al treilea aspect este că social-media creează legături slabe între potenţialii protestatari. Ei nu comunică, nu se cunosc, nu se ştie dacă împărtăşesc aceleaşi valori, sentimente şi nu sunt convinşi că va exista o rezolvare a problemei pentru care protestează, pentru că nu cred cu adevărat în ceea ce fac. Legătura nu s-a creat pe încredere, coerenţă, sentimente şi emoţii. E vorba doar de un contact virtual care se epuizează la primul plictis. 

Mai important, social-media nu creează ierarhii sau forme de leadership. Nimeni nu ştie cine conduce, de ce, cine reprezintă pe cine etc. Relaţiile între persoane sunt create artificial de butoanele calculatoarelor. E adevărat, este şi aceasta un protest să faci parte şi să susţii o ”cauză” pe net. Dar nu e de ajuns şi este nesemnificativ. Nu pot să îmi dau seama dacă în alte ţări conexiunile între persoane sunt mai apropiate decât cele create pe internet. Fie au grupuri bine organizate cu lideri, fie pur şi simplu sunt mai activi social. Aici în Konstanz nu a fost o mare agitaţie. Oraşul este mic, totul a fost anunţat pe internet. Singura diferenţă este că presa din câte îmi aduc aminte şi alte persoane importante au luat parte la eveniment.

La fel s-a întâmplat cu protestele împotriva politicienilor. Traian Băsescu avea la un moment dat mai mulţi susţinători (“like-uri”) pe FB decât cei care protestau împotriva lui şi a guvernului. “Facebook activism succeeds not by motivating people to make a real sacrifice but by motivating them to do things that people do when they are not motivated enough to make a real sacrifice.” Foarte simplu! Ştii ce este ACTA? ai citit documentul? (nici eu nu am găsit forma finală a Tratatului ca să pot comenta îndeajuns de mult). Crezi în ceea ce pretinzi că vrei să schimbi? Dacă nu, atunci nu se validează nimic. Să nu se creadă că sunt un adept al protestului fizic. Nicidecum. Sunt adeptul dialogului şi al bunului mod de a înţelege o problemă. Doar în cazuri extreme intervine forma finală, cea a protestului.

În concluzie, social-media rar poate crea o coerenţă în activismul publicului pentru rezolvarea unor probleme. Legăturile nu se fac virtual, dialogul nu se poartă prin simplul “like” sau acceptarea unei “cauze”, ci implică mai mult decât atât: soluţii, sacrificiu, lideri etc. etc.

 
2 comentarii

Scris de pe 02/13/2012 în Social Media

 

Etichete: , , , , , ,

Inimă vs. Minte

„E atât de greu să stai între minte şi inimă şi să te lupţi s-o împaci pe cea din urmă cu dreptăţile celei dintâi.”

~Gala Galaction~

 

Dragoş Preutescu: M-am gândit că ar trebuie să scriem ceva interesant. Nu ştiu ce ar putea fi interesant, în aşa fel încât să depăşim pe cât posibil limitele nimicului şi al insecurităţii vizionare. Dar vreau să vorbim despre ochiul ascuns al acţiunilor noastre. Acţiunile noastre se bazează oare pe false aparenţe, pe un matrix al colportării sau pe un simplu efect ce străbate atât inima, cât şi mintea? Şi vreau să punem în toată această acţiune un amestec de frivolice gândiri exterioare. În această consecinţă tu cu ce acţionezi, cu inima, sau cu mintea? Ce te face să ai dreptul la o proprietate decizională? Şi de ce?

Elena Ungureanu: Eu am încredere că ochiul tău va şti să descopere întotdeauna mecanismul care stă la baza acţiunilor noastre. Vorbim de aparenţă sau de esenţă? Cred că dacă aş avea cea mai sclipitoare minte dar nu aş şti să o trec prin filtrul inimii, nimic nu sunt. Căci puterea inimii este infinit mai măreaţă decât cea a creierului, ea te înalţă, ea te ridică, ea te fortifică. Dar pentru a cuceri Inima trebuie să te angajezi în luptă, trebuie credinţă, osteneală şi perseverenţă deoarece încununarea vine întotdeauna doar la sfârşit. Oare nu cumva tocmai acest joc între inimă şi minte va face să răsară Soarele?

Dragoş Preutescu: Vorbim de esenţă. Aparenţa e uşor de câştigat şi manipulat. Dar poate cele mai sclipitoare minţi sunt conduse de cele mai sclipitoare inimi şi invers, nu crezi? Nu consider că inima te fortifică, mai degrabă te defineşte ca fiinţă şi te împacă cu simpla condiţie a oamenilor, că suntem muritori şi veşnic atraşi de vise şi idealuri (mai bune, nebune sau rele). Mintea este cea care face acte de împăcare între afirmare, toleranţă, succes, deznodământ şi discernământ. Inima te pune în braţele mecanismului, dar mintea conduce mecanismul spre cauzele realizării. Oare toţi percep inima şi mintea ca două jurisprudenţe? Şi încă ceva, poate ochiul  meu înţelege mecanismul, dar ce se întâmplă cu ochii celorlalţi? Ei cum văd mecanismul acţiunilor noastre?

Elena Ungureanu: În acest caz, propun să apelăm la puţină maieutică. Cine sunt ceilalţi? Trebuie să dăm explicaţii celorlalţi pentru acţiunile noastre atâta timp cât ele ne privesc numai pe noi? Pentru a lua o decizie, trebuie să mă raportez la ceilalţi? Nu! Pentru că eu am o inimă suficient de puternică şi o minte destul de curajoasă încât pot să fac mecanismul să meargă şi fără intervenţia „gândirii exterioare”. Pentru că adevăratele răspunsuri le găsim doar în noi înşine. Ceilalţi ne pot ghida, ne pot înţelege superficial, aparent, banal, dar profunzimea lucrurilor o simte doar cel care trăieşte în vârtejul mecanismului. Sunt conştientă că acest mecanism al acţiunilor noastre va pendula mereu între „inimă” şi „minte”, dar în acelaşi timp ştiu că inima va fi cea care îi va strălucire, pentru că „ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată”.

Dragoş Preutescu: Nu trebuie să ne raportăm la ceilalţi, nicidecum, dar când spui că ne “pot ghida” atunci apare o lipsă în vârtejul mecanismului. “Ceilalţi” sunt toţi cei care pătrund în ochiul mecanismului tău fie cu voia ta, fie forţat. Dar dacă nu ar mai fi “ceilalţi” cum s-ar mai raporta inima faţă de minte? “Ceilalţi” reprezintă oamenii care ne înconjoară, care apelează la noi, ne urmează, ne folosesc. Şi în momentul ăsta începi să primeşti indicaţii fie de la inimă, fie de la minte. Ce se întâmplă când vrei să faci ceva util pentru “ceilalţi”, iar ei nu înţeleg? Dar atunci când lucrezi într-o echipă, sau vrei să formezi o echipă? Echipa poate înseamna cel puţin două persoane. Unde este ochiul în echipă?

Elena Ungureanu: Aici este vorba despre registrul mecanismului. Datorită unicităţii sale, fiecare persoană reprezintă un prototip mental în sine şi drept urmare, are capacitatea de a extrage ceea ce este util pentru sine şi de a se alătura (sau nu) celor care promovează utilul. Multe traiectorii originale ale acestui „ochi în echipă” se formează incognito, la adăpostul privirilor unui colectiv, departe de gândirea exterioară. Pentru echilibru în acţiunile întreprinse trebuie să înţelegem dinamica interacţiunilor celor două componente ale mecanismului (Inimă şi Minte). Eficienţa şi forţa unui colectiv depind de funcţionarea optimă şi de calitatea acestor două elemente. Tot ea face să înaintăm prudent, cu răbdare sau, dimpotrivă, în regim de urgenţă, spre un nivel de ambiţie al cărei proximitate şi intensitate variază în funcţie de idealurile noastre.

Dragoş Preutescu: Ca o ultimă remarcă, cu ce este mai diferit un ideal faţă de un model? Discutăm foarte mult despre modele astăzi, dar până la urmă esenţa despre care am vorbit la început şi scopul acelui “ochi în echipă” pare să fie idealul.

Elena Ungureanu

Dragoş-Andrei Preutescu

 

Etichete: , , , , , ,

Puterea membrilor

Ultimele poziţionări ale unor importanţi membri de partid din România au dus la dezbateri care vizau consecinţele şi motivaţia lor, dar şi a celor care vor alege în viitor. Vorbim în continuare despre o nouă clasă politică, cu noi lideri, tehnocraţi, persoane carismatice, dar nu ştim de unde să începem.  Oare schimbarea unei clase politice vine numai din protestele de stradă? Sau doar din propria iniţiativă a unor importanţi lideri (prea puţin probabil)? O soluţie acum ar fi punctul de vedere al membrilor de partid. Nu vorbesc de marii lideri ai partidelor, ci vorbesc de membrii simpli şi de sub-lideri. Dacă o logică a protestelor nu găsim, lideri noi nu am identificat, atunci problema trebuie rezolvată în interiorul partidelor. Rolul le revine celor care mai au credinţă şi respect faţă de societate. Fiind mai educaţi, mai neprinşi în artele marilor compromisuri şi cu un discurs foarte bun, pot face o diferenţă şi îmbunătăţi o viitoare clasă politică.

Am şi câteva exemple. Unul dintre ele este cazul doamnei Adriana Săftoiu (PNL). A demisionat din Parlament, dar continuă să fie membru de partid, ceea ce îi oferă posibilitatea să ajusteze mult mai bine cu puncte de vedere critice situaţia politică actuală.  Ultimele declaraţii făcute susţin ipoteza mea. Adriana Săftoiu lansează un mesaj apolitic (fiind membru de partid) şi echilibrat: „Sunt parlamentarul care nu a trişat cu penibila condică de prezenţă, care nu şi-a dat cartela altor colegi sau alte giumbuşlucuri. Am reuşit, de multe ori să nu ne ridicăm la a fi «elita clasei politice». Am încercat să susţin orice propunere bună, indiferent cine a iniţiat-o. Au venit propuneri din partea PDL-ului, unele bune, altele cumplit de rele, dar nu mi-a păsat culoarea politică” (sursă: Adevărul.ro).

Al doilea caz este cel al europarlamentarul Cristian Preda din partea PD-L. Printre ultimele propuneri menţionate a fost aceea de alegere a unui premier independent în fruntea Guvernului. Un tehnocrat, care să conducă un guvern politic. „Eu cred că soluţia dezirabilă în acest moment ar fi un guvern de larg consens, asta ar fi soluţia ideală. Un asemenea guvern are o raţiune tocmai pentru că suntem în an electoral: un guvern de larg consens care să asigure, care să garanteze alegeri neconstetate. Mă tem însă că nu suntem într-o asemenea perspectivă. Nu există în clasa politică asemenea resurse, nu poţi să faci din nimic un lucru bun, nu se poate. Cred că soluţia fezabilă este în acest moment un guvern cu un premier independent şi, în acelaşi timp, un guvern cu o majoritate cât mai semnificativă. Un asemenea guvern nu ar elimina suspiciunile, dar un premier independent ar garanta totuşi, altfel decât un guvern de larg consens, o anumită neutralitate faţă de jocul politic” (sursă: Gândul.info).

Exemplele pot continua. Ludovic Orban, Daniel Oajdea etc. Sincer, nu identific la PSD o astfel de persoană. Dacă are cineva un exemplu, cu mare interes voi da atenţie. De ce vorbesc despre rolul membrilor de partid? Pentru că acolo se face selecţia, pentru că ei pot juca rolul de sub-lideri şi pot demara o competiţie mai corectă în cadrul partidelor. Pentru că în opinia lui Richard Katz (vezi “Party as linkage: A vestigial function?”) membri de partid, sau viitorii membri de partid, sunt o sursă de comunicare între lideri şi alegători. Ei pot demara şi construi un canal de participare activă a cetăţenilor în deciziile luate de marii lideri. Problema este cum se legitimează ei în propunerile şi acţiunile făcute. Ce motivaţii au? Sunt personale sau de grup? Au un plan politic sau doresc să câştige aprecieri şi critici?

Mai important decât atât, trebuie să observăm ce direcţie urmează membri şi sub-liderii de partid. Pe cea a partidelor, a cetăţenilor sau a altor membri de partid? Membri de partid mai pot fi puşi în categoria de non-lideri (vezi Pippa Norris despre conflictul ideologic, poziţionarea sub-liderilor şi non-liderilor). Dacă membri de partid urmează o direcţie a cerinţelor opiniei publice, aici trebuie să aibă discernământul şi pragmatismul de a alege ce este potrivit pentru politicile publice şi clasa politică din România. Am văzut că în stradă fiecare e cu problema lui sau a altuia. Aşa cum am mai menţionat, trebuie să ne concentrăm pe 3 mari domenii: Justiţie, Educaţie şi Sănătate.

Identificarea de lideri din rândul cetăţenilor, sau lideri care se pot identifica din rândul protestatarilor, este o altă discuţie. E puţin controversată, dar soluţii există. Ceea ce am explicat eu este doar o ipoteză. Sunt convins că membri de partid vor citi articolul. Nu este important să citim, ci să înţelegm şi să acţionăm. Dar cel care va încerca să copie un mecanism, sau un model de înţelegere, va pica în capcană dacă nu are consilieri buni sau intenţii mai bune (nu zic bune că idealizez ceva ce nu se poate achiziţiona într-un timp prea scurt).

 

Etichete: , , , , , , , , ,