RSS

Arhive pe categorii: Atitudini educate

„Iluzia cunoașterii” și de ce e bine să gândim și singuri uneori

Omul a generat cunoaștere și și-a crescut rata de inteligență încă de la primele conștientizări de sine. Suntem în pragul în care inteligența nativă va întâlni un adversar interesant – inteligența artificială. Cheia viitorului nostru stă în ideea că trebuie să înțelegem pentru a cunoaște. Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri de Steven Sloman și Philip Fernbach (Editura Publica, 2017) explorează, prin povești, teorii și date științifice, capacitățile noastre (individuale și colective) de a cunoaște și de a înțelege. Vă invit la un dialog despre acest volum, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Al. I. Cuza din Iași.

Dragoș Preutescu: Oare putem ajunge la o cunoaștere clară, perfectă, limpede, sau să avem o gândire perfectă? Cunoașterea, cel puțin în ziua de astăzi, este o adevărată știință. Informațiile sunt de n ori multiplicate, cuvintele sunt folosite în n contexte și cu n înțelesuri, iar oamenii comunică într-o diversitate nemaipomenită și sigur nu ne vom opri aici. A cunoaște devine o întreagă rețea de analiză, percepție, empatie, comunicare. Suntem nevoiți în urma acestor schimbări majore, să creăm sisteme de cunoaștere, sau sisteme de gândire a cunoașterii. De aceea, volumul Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri de Steven Sloman și Philip Fernbach, încearcă să ne aducă mai aproape de momentele cunoașterii. Așa cum spun autorii, „mintea omenească este deopotrivă genială și jalnică, sclipitoare și idioată. Oamenii sunt capabili de cele mai remarcabile isprăvi, realizări care îi sfidează pe zei” (p. 11). Omul este singura ființă care poate gândi pentru a construi cunoaștere, ce îi va fi tot de trebuință lui.

20191210_082439

Cezara Dima: Nu cred că se poate ajunge vreodată la ceva asemănător unei gândiri perfecte. Așa cum creierul nostru nu se poate compara cu memoria procesată de computere, nici acestea nu sunt infailibile la rândul lor, deținând o capacitate limitată de memorare și existând mereu o marjă de eroare a  comenzilor procesate. De asemenea, cum poți ști că o decizie pe care o iei este cea corectă, cea morală, cea mai bună dintre toate variantele, în condițiile în care noi nu suntem capabili de obiectivitate pură și perspectivele noastre vor fi întotdeauna limitate? Toate aceste întrebări sunt discutate în Iluzia cunoașterii, încercând să aducă mai multă lumină în această dilemă umană a dorinței de cunoaștere absolută. Ce am apreciat cel mai mult a fost explicarea faptului că cea mai apropiată de absolut este cunoașterea colectivă în detrimentul cunoașterii individuale. Fiecare parte din societatea noastră este o urmare a lucrului în echipă, a multiplelor cunoștințe și perspective ale diverselor minți. Așa cum au arătat și autorii, oamenii foarte încrezători în cunoștințele lor au tendința să creadă că pot explica cu exactitate noțiuni din domenii în care nu sunt specializați, dar pe care le consideră banale, precum funcționarea unui fermoar sau a unei biciclete, doar pentru a li se demonstra contrariul.

Dragoș Preutescu: Rațiunea este cea care îți dă capacitatea de a lua o decizie bună. Rațiunea ține de înțelegere și de contextualizare. Pot fi doar până la un punct de acord cu cei doi autori, care spun că o cunoaștere colectivă este absolută, dar să nu uităm că marile progrese ale umanității s-au realizat în urma unor cunoașteri individuale. Până la urmă ce înseamnă cunoaștere individuală? Este capacitatea de a gândi singur, de a raționa, de a imagina și crea, atât pentru folosul tău, cât și pentru grupul / comunitatea din care faci parte. Cum ar fi arătat lumea dacă Giordano Bruno, Baruch Spinoza, Galileo Galilei, Isaac Newton și mulți alții ar fi urmat cunoașterea colectivă? De altfel, nu pot fi în totalitate de acord cu subtitlul cărții, de ce nu gândim niciodată singuri. E adevărat, o gândire independentă ține cont de variabilele externe (oameni, evenimente, fenomene, opinii etc.) pentru a ajunge la un raționament sau cunoaștere obiectivă, așa cum o numești. Libertatea de gândire este cea care dă valoare unei cunoașteri  individuale, ca mai apoi să se transforme în una colectivă. Explicația nu poate exista în afara înțelegerii. Asta spun eu că este esența ideii de cunoaștere.

Cezara Dima: Tocmai datorită faptului că există oameni talentați, oameni geniali în anumite domenii, omenirea a putut ajunge la mari progrese, într-adevăr. Dar până și astfel de minți au nevoie de ajutor pentru ca ideea lor să se impună. Giordano Bruno, de exemplu, nu ar fi putut să își dezvolte teoriile cu privire la pluralismul cosmologic dacă nu ar fi avut înaintea sa puternica influență a studiilor lui Copernic și a ideilor care circulau în mediul academic în perioada șederii sale în Anglia. De asemenea, persoana care a putut demonstra cu ajutorul formulelor fizice fenomenele planetelor a fost Galilei. Abilitățile lui axate pe științele exacte au putut demonstra aplicat ceea ce Bruno, specialistul în filosofie, a putut doar teoretiza. De aceea autorii vorbesc despre cunoaștere ca un proces care funcționează cel mai bine doar în momentul în care ideile se ciocnesc și devin complementare. Cunoașterea colectivă nu este promovată sub forma unui sistem în care toți oamenii gândesc și acționează la fel, neavând voie să se abată de la normă, ci sub forma unei munci de echipă, în care fiecare om joacă un rol crucial, oricât de mărunt ar părea acesta. Așa cum teoria planetelor care se învârt în jurul unui centru solar ar fi fost, probabil, mai ușor demonstrată și acceptată dacă trei oameni talentați precum Copernic, Bruno și Galilei ar fi putut lucra împreună, și un obiect banal precum un hanorac are nevoie de efortul comun al unui croitor și al mai multor lucrători textilieri care să conceapă bucăți precum un șnur sau un fermoar. De aceea cred că ceea ce încearcă autorii să ne spună nu este că gândim cel mai bine împreună, ci că dacă ne încăpățânăm să gândim și să acționăm singuri, fără idei contradictorii sau suport, nu suntem capabili de a face un lucru complex și complet. Dar probabil că mă abat prea mult de la subiect. Mai devreme ai vorbit despre capacitatea oamenilor de a raționa. Ce părere ai despre capitolul în care se discută despre raționamentul cauzal?

Dragoș Preutescu: Dacă ne gândim la cunoașterea colectivă ca la ceva ce s-a acumulat de-alungul timpului, atunci da, ai dreptate despre felul în a evoluat cunoașterea și gândirea, pentru a da ceva umanității. Una este evoluția cunoașterii și alta este cunoașterea colectivă. Dar ceea ce rămâne valabil, este că prin gândire cunoașterea se maturizează și oricât am încerca să susținem gândirea colectivă, nu este tocmai o realitate. Cât privește întrebarea ta, trebuie să menționez că modelul cauzal la care fac referire cei doi autori, este un amănunt științific al posibilităților date de rațiunea (gândirea) umană. Dar, putem observa că mulți oameni se raportează diferit la această parte a felului de a cunoaște – fenomenul social este motivul pentru care se construiește o cunoaștere socială  de tipul cauză – efect. În primul rând, realitatea este una divizată astăzi, mai puțin concretă și directă, tocmai din acest motiv nu văd raționamentul cauzal un model de cunoaștere colectivă. Noi cunoaștem fenomene (luând în considerare și răspândirea eficientă a informațiilor prin diversele canale de comunicare) ca modele de raționalitate. Dacă observăm că există o mișcare feministă în Germania, atunci construim o gândire care provoacă un anumit tip de rațiune. Raționamentul cauzal este un model bun oferit de autori care confirmă ipoteza lor, că nu gândim niciodată singuri, dar asta nu înseamnă că e singurul model. Acum, te întreb (urmărind și evoluția cărții), crezi că astăzi, noi oamenii, avem un deficit de gândire sau un deficit de cunoaștere?

Cezara Dima: Aș zice că nivelul de cunoaștere al unei persoane, comunități sau societăți este direct proporțional cu disponibilitatea de a gândi. Odată ce decizi că nu merită să îți bați capul prea mult cu o situație, limitându-te astfel la ceea ce știai până în acel punct, ajungi să îngrădești și aria potențială de cunoaștere. Studiile prezentate de cei doi autori demonstrează cum refuzul de a înțelege mai mult dintr-o situație sau din lumea înconjurătoare poate duce la erori și la consecințe destul de grave. Fie că e vorba de inabilitatea noastră de a cere sfatul altei persoane sau de respingerea progresului intelectual, situații precum o neînțelegere în familie, un diagnostic medical, o cercetare științifică sau chiar o criză militară, cer ca noi să ne depășim zona de confort a cunoașterii și să alegem mai des să cooperăm în folosul nostru și al binelui comun.

Dragoș Preutescu: Cunoașterea înseamnă în primul rând dorință de înțelegere. Acest lucru se poate aplica și la nivel colectiv. Mă pot gândi la toate mișcările sociale care au loc în lume. Putem afirma că oamenii au intuit (fiecare în felul lui) că sistemele politice și economice au generat crize imense, unele de încredere, dar nu putem confirma că acești oameni cunosc și de ce s-a ajuns la aceste crize. Dar o idee la care și autorii apelează, este aceea de a vedea „cum îi facem pe oameni mai inteligenți”. Să ne gândim la educație? La instituțiile sociale? La comunitățile de interacțiune la care luăm parte? La internetul care poate fi folosit mai inteligent? Nu știu dacă există un model sigur în această privință, dar te asigur că e foarte greu să îi faci pe oameni să înțeleagă (adică să vadă și să accepte adevărul, schimbarea, lipsa de gândire etc.). Cunoașterea rămâne un subiect deschis și foarte important pentru viitorul omenirii. Să sperăm că nu vom fi învățați să înțelegem și să cunoaștem de roboții încărcați cu inteligență. Mulțumesc pentru frumosul dialog.

Articole similare care te pot interesa

„Furtul” – un roman al percepției

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

 

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Ce vrem de la cărți?

Cu ceva zile în urmă am propus un sondaj, unde întrebam pentru ce motiv citește fiecare dintre noi:

Există mai multe motive pentru a invoca nevoia de a citi sau de a recomanda cuiva să citească o carte. Sunt curios ce alegeți (doar o singură variantă):
  1. „Cine are carte are parte”
  2. „Cine citește are parte de vindecare”
  3. „Cititul este un dialog cu noi înșine”
  4. „Cititul este un dialog social”
Recunosc, pentru această postare am fost inspirat de un articol scris de Matei Vișniec.

Prima variantă nu a primit niciun vot. Celebrul proverb românesc, „Ai carte, ai parte”, rămâne doar o frumoasă zicere în folclorul și gândirea românilor. În primul rând nu există aplicabilitate pentru această formulă, nu este reală cu ceea ce ne propunem prin lectură, iar promovarea valorilor sau a unui model de atitudine socială nu mai reprezintă ceva semnificativ. Meritocrația nu mai contează, educația este o variabilă ce iese în evidență în situațiile sociale (multe de comentat aici). Chiar dacă formula apare în Transilvania prin secolul XIX (conform unor teorii), care nu avea neapărat legătură cu cititul și educația, mi-a plăcut să văd că ne-am îndepărtat de ceea ce ni se tot repeta de bunici și părinți.

20191208_184333

Varianta 4„Cititul este un dialog social”, primește doar două voturi. Cu adevărat, putem spune că se scrie pentru a comunica, pentru a transmite un model de viață, pentru a propune idei, teorii, personaje, povești, posibilități ale lumilor viitoare, dar puțini dintre noi vedem în citit o modalitate de a interpreta lumea socială și un mod de a oferi feedback, de a raționa, sau de a reacționa. Citești pentru a fi critic, pentru a cunoaște, pentru a răspunde inteligent, cu raționalitate la niște stimuli exteriori, cauți răspunsuri la cei care vin către tine cu povești. Doar cluburile de carte, unde întâlnirile sunt frecvente, mai dau o notă pozitivă acestei variante de viziune asupra cititului.

Varianta 3„Cititul este un dialog cu noi înșine”, primește patru voturi. Una dintre funcțiile esențiale ale cititului, acela de a ne pune întrebări, pentru a ne cunoaște, pentru a ne înțelege pe noi ca indivizi, este important de avut în vedere. Pare o atitudine egoistă, dar este una care nu are cum lipsi din motivațiile cititorilor. Interogația propriei gândiri și a propriilor sentimente prin citit, este benefică.

Varianta 2„Cine citește are parte de vindecare”, primește cele mai multe voturi (11) din cele exprimate. Este varianta pentru care optez chiar și eu. Sunt mai multe motive pentru care cititul este o formă de a te vindeca, unde includ și „dialogul cu noi înșine”. Cotidianitatea frustrantă, schimbătoare, lipsită de valori și repere, fugitivitatea informațiilor și a ideilor în spațiile virtuale de comunicare, lipsa contactelor sociale offline, ne îmbolnăvesc și la propriu și la figurat. Cititul te învață să te vindeci de aceste îmbolnăviri, prin moderație, prin lipsa dependențelor, prin răbdare, prin adecvarea răspunsurilor la realităților sociale, prin reducerea deficiențelor de gândire și limbaj etc. Cititul este un medicament, un tratament și o modalitate de a cunoaște pentru a înțelege. Sunt bucuros să văd că reușim să găsim în citit un fond bun pentru vindecare.

Alte articole care te pot interesa

Poveste despre Om și Univers

Gânduri și idei despre târgul de carte „Gaudeamus” 2019

„Machitorii” de cărți

 

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Acest articol face parte din proiectul Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Gânduri și idei despre târgul de carte „Gaudeamus” 2019

Timp de două zile am fost prezent la Târgul de carte „Gaudeamus”, ce s-a desfășurat în perioada 20-24 noiembrie 2019 în București. Cunoscut ca fiind cel mai mare târg de carte organizat în România, nu pot spune că cele văzute acolo au ajuns la nivelul așteptărilor avute de mine. Am reușit să fiu prezent la câteva lansări de carte, foarte diverse prin ceea doresc să ofere cititorilor. Lansările de carte la care am participat, sunt următoarele:

  • Romaero. 1951-2008 de Traian Doman (Editura Vremea). Dacă este cineva curios de evoluția aeronautică din România, cartea se bazează pe documente din arhiva companiei românești.
  • 24 martie. Cronica infernului kosovar. Povestire, jurnal, meditație de Fehmi Ajvazi. Editura Corint a venit cu cel mai bine amenajat spațiu pentru lansări și evenimente, dar și cu o ofertă de carte (prin reduceri) foarte bine gândită. Am fost prezent și la alte lansări de la această editură și pot spune că m-am simțit minunat.

20191122_105438

  • Filosofi și teologi actuali de Andrei Marga (Editura Meteor Publishing). Cu un public numeros, dar și o „echipă” de prezentare a cărții reușită, cartea domnului Andrei Marga face o evaluare a felului în care filosofia poate să redevină un punct important în gândirea „actualității”. Nu sunt un mare fan al domnului Andrei Marga, dar apreciez felul în care scrie și gândește filosofic.

20191121_172912

  • Doamna Rodica Baconsky este o traducătoare puțin cunoscută în rândul tinerilor. De fapt, puțini dintre noi acordăm o atenție deosebită traducătorilor, celor care încearcă să ne aducă mai aproape de scrierile străinilor. În prezența traducătoarei deja menționate, am avut parte de o frumoasă prezentare a mai multor cărți traduse de doamna Baconsky: De te duci peste râu de Genevieve Damas (Editura Școala Ardeleană), Dezmoșteniții. Transmiterea – extrema urgență de Francois-Xavier Bellamy (Editura Casa Cărții de Știință),  O limbă venită de departe de Akira Mizubayashi (Editura Casa Cărții de Știință). Am văzut cât de importantă este conexiunea traducător – scriitor, pentru că astfel se pot transmite cât mai bine ideile pe care un scriitor străin le aduce prin cărțile sale.

20191122_133442

Câteva idei importante despre acest târg:

  • Am constatat o lipsă a marcajelor și a spațiilor pentru evenimentele organizate. Fiecare editură a încercat să organizeze lansări și conferințe la propriile standuri. Mulți dintre vizitatori erau dezorientați.
  • Toate editurile au încercat să ofere reduceri consistente pentru cărți.
  • Ploaia și condițiile climatice au reușit să îi oprească pe mulți să vină la acest târg.
  • Editura Corint a venit cu cea mai consistentă ofertă de reduceri pentru cărți.
  • Editura Baroque Books & Arts a avut cea mai frumoasă amenajare a spațiului pentru prezentarea cărților. Este de altfel o editură care se remarcă prin eleganță și stil.
  • Greta Thunberg a fost personajul cel mai important (ca model) pentru cei mici. Meritul pentru acest lucru trebuie să i se acorde Editurii Seneca, editură care a tradus și a publicat sub forma unei cărțulii, mare parte din discursurile acestui tânăr lider care luptă pentru protejarea și conservarea naturii.
  • Este important de știut că unele edituri au reușit să întrețină o atmosferă foarte bună în relația lor cu clienții, fie prin oferta de carte, fie prin evenimente, fie prin scriitorii sau alte personaje prezente la standurile lor.
  • Cele mai consistente oferte de carte (NOUTĂȚI) au venit venit din partea Editurii Litera, Editura ART, Editura Publica și Editura Baroque Books & Arts.

20191122_134040

  • Este o experiență pe care merită să o încercați dacă aveți timpul necesar și plăcerea de a vedea care sunt cele mai importante edituri din țară (mai toate sunt prezente la acest târg) și cu ce oferte vin acestea pentru cititorii lor.

20191126_141541

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Acest articol face parte din proiectul Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Poveste despre Om și Univers

Omul a fost pe rând: povestitor, filosof, credincios, sociolog, psiholog, cercetător, dar în final a ajuns să încerce să determine orice amănunt din viața sa. Iar acum se simte Singur.

„Multe probleme dificile se ivesc în legătură cu procesul de cunoaștere. Este dificilă definirea cunoașterii, este dificil să decidem dacă posedăm vreo cunoștință și, chiar dacă se acceptă că uneori avem cunoștințe, este dificil să descoperim dacă putem vreodată să știm că suntem în posesia unei cunoștințe într-un caz particular sau în altul.” [1]

De aceea, „orice om are de ales între a respira prin invidie și ură, ori prin admirație și iubire”. [2]

20190902_111031

„Dacă, de exemplu, bun înseamnă inteligent, iar virtutea înseamnă înțelepciune; dacă oamenii ar putea fi învățați să-și vadă singuri de propriile interese, să vadă efectele pe termen lung ale faptelor lor, să-și critice și să-și coordoneze dorințele, astfel încât dintr-un haos al autoanulării să rezulte o armonie intenționată și creativă, poate că, doar așa, omul educat și sofisticat va găsi acea moralitate care, pentru cel lipsit de educație, stă în precepte și constrângeri exterioare. Poate că toate păcatele nu sunt altceva decât eroare, vedere fragmentară, nebunie? Omul inteligent poate avea aceleași impulsuri violente și antisociale ca și cel ignorant, dar, cu siguranță, le va controla mai bine și va ceda mai rar tentațiilor grosiere din el. Iar într-o societate administrată inteligent – una care mai mult îi restituie individului puterea decât îi restrânge libertatea – avantajul fiecăruia dintre indivizi ar consta într-o conduită loială și doar o vedere clară ar fi necesară pentru a asigura pacea, ordinea și bunăvoința.” [3]

Deci, să nu uităm că omul a fost la început un povestitor și că dincolo de el este Universul și adevărul liber pe care îl putem găsi acolo.

Referințe

[1] Russell, Bertrand, Credința unui om liber. Scrieri esențiale, vol. 1, Traducere din limba engleză de Dan Crăciun, Editura Vellant, București, 2018, pp. 162-163.

[2] Liiceanu, Gabriel, Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului, Editura Humanitas, București, 2019, p. 272.

[3] Durant, Will, Povestea filosofiei. Viețile și ideile celor mai importanți filosofi occidentali, Traducere din limba engleză de Doru Căstăian, Editura Herald, București, 2019, pp. 25-26.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Susține proiectul Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

Editura Publica ne propune un nou titlu editorial care are ca temă centrală realitatea înconjurătoare. Un profesor de politici publice pe numele său Bobby Duffy încearcă să afle care sunt „Pericolele percepției” și „de ce ne înșelăm în aproape toate privințele”. Într-un nou dialog alături de colegul meu psiholog Alexandru Crețu, încercăm să aflăm cât de pregătiți suntem să înfruntăm realitățile pe care nu le cunoaștem.

Dragoș Preutescu: Înainte să fin conștienți prea mult de noi ca oameni, aveam ca reper o singură realitate – natura înconjurătoare. Ea dădea tonul felului în care noi evoluam, fie că era vorba de hrană, adăpost, sau procreere. Chiar și astăzi mai avem ca reper natura, doar că ne dăm superiori și încercăm să o confruntăm sau să o stăpânim. Ar fi mult mai sigur să pornim dialogul nostru despre cartea Pericolele percepției – de ce ne înșelăm în aproape toate privințele scrisă de Bobby Duffy, încercând să explicăm care dintre următoarele două afirmații este mai aproape de adevăr: Percepția înseamnă realitate sau Realitatea înseamnă percepție? Sunt două idei pe care le poți jongla, dar eu țin să cred că tot ceea ce percepi și cum percepi și de ce percepi, formează o realitate. Prin această afirmație mulți dintre noi își construiesc impresiile despre viață și oameni. Nu știu dacă una sau cealaltă este mai adevărată, dar observ că prima afirmație este mai aproape de realitate.

20190714_212342

Alexandru Crețu: Dacă la începutul vieții pe Pământ realitatea obiectivă era singura realitate – preocupările ființelor vii fiind cele descrise de tine (hrană, apă, adăpost etc.), totul a început să se schimbe din momentul în care a apărut omul modern/homo sapiens. Acest nou animal avea caracteristici ce îl diferenția de majoritatea animalor: era biped, putea folosi cu ușurință mâinile pentru a apuca obiecte sau construi unelte, putea percepe și diferenția între o mai mare varietate de stimuli vizuali și auditivi și, cel mai important, avea un creier suficient de evoluat încât să îi permită utilizarea simbolurilor (limbaj, imagini) pentru comunicarea cu ceilalți membrii ai speciei, rezolvarea de probleme complexe folosind informațiile reținute anterior sau reflecția asupra mediului în care era (Este sigur dealul ăsta? Dar dealul celălalt? Sunt de încredere oamenii din tribul meu?). Dacă la început aceste funcții au ajutat la supraviețuire, ulterior au devenit unelte de expansiune și dezvoltare a civilizației. Ca efect secundar, acest nou creier funcționează diferit la fiecare om: acesta asimilează și filtrează informațiile din mediu în funcție de specificul individului și de experiențele anterioare, reținând unele informații și eliminând pe cele inutile. Și așa s-a născut realitatea subiectivă.

Dragoș Preutescu: Am ajuns la o realitate subiectivă, într-adevăr, dar așa cum confirmă și Bobby Duffy, omul nu mai este capabil să filtreze informația pentru că sunt din ce în ce mai diverse și mai complexe. Homo sapiens își construia percepțiile pe baza observațiilor din natură. Omul post-modern are percepțiile deja construite, pentru că le primește și doar le privește. Astfel nu știu dacă mai construim o realitate subiectivă pentru că „libertatea mințiii”  sau „nebunia de a gândi cu mintea ta” este îngrădită de mecanisme făcute să automatizeze comportamentul nostru și să distorsioneze realitatea pe care am fi dispuși să o percepem. Așa cum foarte bine afirmă și autorul, „facultățile noastre critice sunt anihilate de «răspunsurile emoționale» și «identitățile tribale»” (p. 233). Ca să urmez trendul teoriilor, suntem într-un fel de realitate post-subiectivă. Subiectivitatea e dată de percepțiile eronate cauzate de tehnologiile media și sociale. Mai mult, omul post-modern este asaltat de prejudecăți și forme avansate de dezinformare. Ce rezultă din acest „parteneriat” prejudecată – dezinformare? Și cum mai putem ajunge să rămânem în situația de a exista o realitate subiectivă.

Alexandru Crețu: Mintea umană este complexă și superioară din punct de vedere evolutiv, omul fiind capabil de multe operații precum abilitatea de amânare a recompenselor, de luare a deciziilor pe baza experiențelor trecute sau de focalizare a atenției pe stimuli diferiți ca relevanță. Cu toate aceste avantaje, mintea umană are și anumite limite: procesele cognitive superioare consumă multe resurse fizice și mentale, iar mediul (mai ales mediul digital) solicită din ce în ce mai mult răspunsuri automate din partea individului. Din cauza aceasta, omul modern tinde să apeleze la scurtături mentale pentru a lua decizii mai rapide, precum formarea unor stereotipuri, apelul la emoții în luarea deciziilor, conformarea la norme sociale etc. Faptul că trăim într-o societate digitală care oferă informații mai rapid decât putem să le procesăm ne forțează să căutăm informații adunate și compuse de alte persoane sau instituții, ceea ce în schimb ne fac mai vulnerabili la dezinformare sau manipulare. Iar odată formate atitudinile, ele pot deveni rezistente la schimbare, chiar dacă ele ar putea fi invalidate de puncte de vedere valide sau corecte.

Dragoș Preutescu: Daca este să mă opresc la un concept, ar fi cel de Umwelt („lumea înconjurătoare”), adică ce fel de lume dorim să vedem din ceea ce ni se dă. Dar o lume înconjurătoare virtuală (pentru că deja se vorbește despre o realitate virtuală) nu are limite, iar tu nu reușești să vizualizezi și să creezi o singură realitate subiectivă, ci înglobezi multe altele de care nu ai nevoie și te afectează (supraabundența de informații). Iar percepțiile unor lumi pe care presupunem că le înțelegem și le considerăm realități, conduc către comportamente absurde. Prejudecata, în mod special, se naște dintr-o lipsă de cunoaștere a mediului înconjurător. În ceea ce privește dezinformarea, o altă formă de a obstrucționa și transforma realitatea, aceasta este ambiguă. Cei care reușesc să proceseze informația cel mai bine vor reuși să se ferească de Pericolele percepției.

Alexandru Crețu: Consider că problema nu o reprezintă faptul că percepțile, reprezentările și gândurile noastre de sine, ceilalți și lume ar fi eronate datorită massmediei sau a accesului la lumea digitală, întrucât aceste limitări ale sistemului nostru cognitiv respectiv unele dezavantaje ale naturii noastre sociale avansate (ex.: conformism, stereotipizare) au existat încă de la începutul civilizației. În schimb, problema este că trăim într-o societate digitală și informațională vastă, bogată și nereglementată: avem acces rapid și (relativ) facil la nenumărate surse de informare, însă nu avem nici filtru pentru a deosebi informațiile relevante de cele irelevante sau cele adevărate de cele false și nici nu avem abilitatea de a analiza și de a evalua critic aceste informații. Dacă ar fi să căutăm soluții pentru a ne feri de formarea unor percepții eronate despre realitate, ar trebui să vorbim despre formarea la oameni a unor competențe de tratare eficientă a informațiilor precum gândirea critică, organizarea informației, înțelegerea materialului scris precum și competențe metacognitive.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă vom reuși să ne păzim în totalitate de percepțiile greșite, mai ales dacă luăm în considerare felul în care oamenii gândesc și se comportă, atât de diferit într-o societate tot mai complexă. Autorul Bobby Duffy vine și cu soluții pentru a încerca o „filtrare” a lumii în care trăim: „[…] păstrarea unei înțelegeri a lumii bazate pe fapte” (p. 35). Pentru mine mai există o soluție la fel de bună și pe care o susțin oriunde merg: CITITUL. Și exemplul suntem chiar noi, care am citit cartea Pericolele percepției. De ce ne înșelăm în aproape toate privințele și am încercat să schițăm idei despre cum gândim și simțim realitatea. Să nu ne ferim să admitem că trebuie să înfruntăm și ceea ce nu știm despre noi și lumea înconjurătoare.

Alexandru Crețu: Citind cartea lui Bobby Duffy mi-am amintit că înainte de a accepta o informație ca fiind adevărată, trebuie să o analizăm la modul obiectiv, respectiv să verificăm sursele acelei informații, datele statistice care o susțin – dacă este cazul, precum și nivelul de certitudine sau de adevăr al acelei informații (Este adevărată sau nu? Dacă da, în ce context? Etc.). Sigur că nu putem să ne ferim de convingeri eronate sau distorsionate, dar dacă ne antrenăm curiozitatea și scepticismul intelectual, respectiv gândirea critică, putem deveni mai rezistenți la presiunile venite din partea altora de a gândi la fel ca aceștia și putem deveni mai autonomi, mai eficienți și mai înțelepți. Cititul este doar primul pas. Un alt pas important ar trebui să fie antrenarea abilității de a pune întrebări și utilizarea acesteia când citim ceva nou. Nu în ultimul rând, ar trebui să începem să ne punem la îndoială convingerile majorității, ca și pe cele personale. Nu este nimic rău în a gândi diferit față de ceilalți : marile descoperiri din istorie au venit întotdeauna de la oameni îndrăznit să depășească barierele psihologice și sociale specifice vremii în care trăiau. Trebuie doar să îți permiți să faci primul pas.

Dragoș Preutescu: Eu spun că trebuie să antrenăm și multe altele ca să ne putem feri de informațiile eronate. Putem să încercăm să ne construim un spirit critic față de modul nostru de a gândi și să chestionăm serios convingerile eronate, mai ales ale majorității. Sunt de acord că trebuie să rămânem curioși față de realitatea care ne înconjoară, iar cartea lui Bobby Duffy ne poate ajuta să luăm un start bun. Noi am făcut primul pas în a citi și conștientiza care sunt Pericolele perceției. Să ne îndreptăm sigur spre următorii pași.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

Oamenii își conduc viața în urma deciziilor pe care le iau frecvent. Pentru mulți este ceva dificil, pentru alții este o simplă reacție asupra vieții. În tot acest joc pe care îl facem cu deciziile, stă timpul ce încercăm să îl stăpânim încă din cele mai vechi istorii sociale. Deciziile au ca sursă un amestec de rațiuni și emoții pe care fiecare dintre noi le are în timpul unei zile. Dar despre decizii, timp, emoții, vă propunem un dialog despre cartea lui Daniel Pink, Când – secretele științifice ale momentului perfect, Editura Publica, 2018.

20190512_134539

Alexandru Crețu: Conceptul de timp a stârnit interes pentru oameni încă de la începuturile civilizației: ne-a ajutat să anticipăm sosirea sau sfârșitul zilei și a nopții, succesiunea anotimpurilor, trecerea anilor și cu ajutorul acestuia ne-am îmbunătățit activitățile zilnice, un exemplu fiind alegerea perioadele optime de muncă și recreere zilnice (Ex: muncesc de la răsărit până la apus). Totuși, observ că abia în ultimii ani preocupările pentru gestionarea timpului au devenit din ce în ce mai acute în rândul publicului larg. Astfel, oamenii caută sfaturi pe internet, cumpără cărți de dezvoltare personală, urmăresc documentare sau emisiuni informative, sau participă la ședințe de consiliere pe tematica gestionării timpului, sperând să găsească răspuns la întrebarea Cum să câștig mai mult timp? De ce timpul a devenit o preocupare atât de importantă pentru viețile noastre din prezent? Și cum de suntem incapabili de a ne gestiona eficient propriul timp, în ciuda resurselor pe care le avem la îndemână?

Dragoș Preutescu: Oamenii cumpără de cele mai multe ori cărți de dezvoltare personală pentru a învăța să ia decizii. Orice sfat pe care îl cauți într-o carte sau la un om, e pentru a te ajuta să iei o decizie. Puține sunt cărțile care să arate că există metode de gestionare a timpului și care să funcționeze. Însă eu cred că prea multe resurse ne fac să nu reușim să construim dispoziții potențiale de a înțelege timpul. Degeaba vrei să controlezi ceva dacă nu cunoști prea multe despre acel ceva. Este exact ceea se întâmplă cu omenirea în secolul XXI. Am ajuns la concluzia că nu putem stăpâni natura dacă nu vom reuși să o cunoaștem îndeajuns. Și nu a o stăpâni în sensul de a o controla, ci de a învăța de la natură și despre natură. Timpul devine o preocupare tot mai importantă (dar tot mai puțin cunoscută) pentru că atenția noastră este tot mai extinsă. Timpul nu se poate extinde. El există și atât. În schimb, mintea, corpul nostru, psihicul, moralitatea sunt în continuă extindere. Cum pot toate aceste extinderi ale noastre să ne ajute să luăm decizii bune și să înțelegem raportarea noastră la timp?

Alexandru Crețu: Pentru început putem vorbi despre două noțiuni de timp, respectiv : timpul obiectiv, ce poate fi doar măsurat și anticipat (Ex: dacă azi știm că este 12 mai, știm că peste 2 zile sau 48 de ore va fi 12 mai), nu și modificat (Ex: ziua trece indiferent dacă muncim sau lenevim), și timpul subiectiv, respectiv percepția și experiența subiectivă, personală a timpului. În multe cărți de gestionare a timpului, printre care și cartea lui Daniel Pink, gestionarea timpului nu presupune controlul total asupra acestuia, ci lucrul cu experiența subiectivă a timpului, respectiv utilizarea în comun a cunoștințelor despre timp (momente ale zilei, săptămânii, lunii etc.) și a cunoștințelor despre activitățile noastre cu scopul creșterii eficienței și satisfacției noastre personale. Cu alte cuvinte, dacă timpul obiectiv există în afara noastră și nu poate fi controlat, atunci soluția este să ne schimbăm raportarea la el, respectiv modul în care îl utilizăm în sarcinile noastre. Am stabilit împreună că schimbarea sau extinderea raportării noastre la timp este un prim pas în gestionarea eficientă a sa. Întrebarea ar fi totuși în ce ar consta această schimbare sau extindere?

Dragoș Preutescu: Noi nu mai ținem cont de timpul obiectiv, ne „războim” cu el. Experiența personală a timpului ține de o anumită educație asupra sensului dat vieții, sau deciziilor din viață. Aici este una dintre cheile înțelegerii extinderilor și schimbărilor din viața noastră. Noi producem extinderea și schimbarea, nu timpul pe care îl găsim insuficient. Autorul face următoarea remarcă ce ne ajută să clarificăm unele idei: „începuturile contează. Nu le putem controla întotdeauna”. Avem impresia că putem controla timpul obiectiv, dar nu și momentul deciziei. Este exact invers și cred în această idee. Filozofia începutului care stă la baza momentului perfect (Când) produce schimbări și extinderi constante. Frica, depresia, anxietatea, nemulțumirea financiară etc., nu pot fi rezolvate decât printr-un nou început (o altă decizie). Pentru mine este important cum vezi tiparul din trecutul vieții tale pentru a ști să iei următoarele decizii. Luptând pentru începuturi tot mai bune și mai diverse, nu creează disconfort în percepția noastră asupra timpului? O decizie nu înseamnă neapărat un nou început, înseamnă și o construcție a timpului subiectiv.

Alexandru Crețu: Ceea ce m-a impresionat cu privire la perspectiva lui Daniel Pink este faptul că sarcina de a organiza începutul unei perioade de lucru, respectiv de a începe un proiect sau o sarcină nouă se datorează unei stări de spirit care acceptă și îmbrățișează ideea de schimbare. Schimbarea presupune tocmai acceptarea faptului că nu putem controla timpul, ci modul în care îl percepem și îl folosim. Desigur că începuturile pot induce temeri și anxietăți cu privire la schimbările ce pot apărea, respectiv dezamăgiri și frustrări legate de faptul că nu am putea primi rezultatele așteptate. Cu toate acestea, autorul este de părere că analiza, identificarea și alegerea momentului în care începem o activitate sau în care aducem schimbări sunt la fel de importante ca activitatea în sine, acestea fiind de folos atât pentru creșterea eficienței sarcinilor desfășurate, cât mai ales pentru sporirea motivației interioare și a dorinței de a crește și de a ne dezvolta. Acum că știm cât de important e începutul pentru a începe procesul de schimbare, cum ne mai poate ajuta timpul pentru a o menține și finaliza?

Dragoș Preutescu: Eu spun că ceea ce cauzează cu adevărat temeri și anxietăți cu privire la schimbările pe care suntem nevoiți să le facem în viața noastră, este momentul Când trebuie să facem asta, pentru că mulți ori amână acel moment, ori renunță la el pentru a nu se înșela, sau suferi sau cauza daune. Dar este foarte corect ceea ce ai spus, că starea de spirit și educația asupra timpului pot aduce rezultate bune. Timpul nu îl putem controla, nici extinde, îl putem educa în favoarea noastră. Dacă ești la serviciu și ceasul este cel care dă măsura activității tale, atunci ești prins în vraja timpului. Dar dacă plăcerea de a munci dă măsura activității tale, atunci ai atitudinea perfectă de a educa timpul. Dacă vrei să citești o carte și îți propui să faci asta cât mai repede pentru a începe o altă activitate, atunci timpul va fi în defavoarea ta. Dacă citești din plăcere, vei face din timp un simplu asistent la propria lectură. Așa văd eu timpul atunci când vrem să facem o schimbare. Orice activitate care nu e pentru timp, la timp, sau din timp, ajută să facem schimbarea.

Alexandru Crețu: În final vreau să punem accent tocmai pe titlul cărții lui Daniel Pink, mai exact pe ideea de moment perfect. Autorul nu spune în carte că există momente perfecte pentru a începe, continua sau finaliza o sarcină anume, ci spune că fiecare moment al zilei trebuie prețuit și valorificat, nu doar pentru că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat, ci pentru că fiecare moment al zilei este important pentru noi și că dacă îl utilizăm conform nevoilor și caracteristicilor noastre ne va ajuta să trăim mai eficient și mai satisfăcător. De altfel, autorul spune la finalul cărții că înainte de a o publica el credea că alegerea momentului este totul și că spre final el și-a schimbat crezul – totul constă în alegerea momentului. Interpretarea mea personală a acestor afirmații este că nu trebuie să facem lucrurile la timpul lor, ci noi putem alege și folosi timpul pentru a face lucrurile dorite. Ție ce impresie ți-au lăsat aceste cuvinte? Ce ar trebui să schimbăm ca să ajungem de la alegerea momentului este totul, la totul constă în alegerea momentului?

Dragoș Preutescu: Timp perfect, moment perfect, decizie perfectă, eu am să închei cu un mesaj găsit la Seneca: „Să ne purtăm în așa fel încât timpul să fie în întregime al nostru; ca să fie însă al nostru, trebuie mai întâi să începem să ne fim propriii noștri stăpâni”. De aceea pot spune în continuare că trebuie să alegem momentul când știm că suntem stăpâni pe noi. Dacă vei căuta sau aștepta momentul perfect vei ezita, vei eșua, dar dacă înțelegi un moment, o stare, o situație, atunci poți face prin decizia ta un moment important. Atât trebuie să știm – niciodată nu vom putea fi stăpâni pe consecințele sau urmările deciziilor luate în momentele perfecte, putem fi doar siguri și stăpâni pe ceea ce am decis și Când am decis.

Un dialog marca Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , ,

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Percepția noastră asupra imaginilor se schimbă constant. De la pictură, arhitectură, film, cărți, natură, fotografie (mai ales), ne înconjurăm de imagini. Horst Bredekamp, un istoric al artei, face o analiză a „actului de imagine”, o incursiune istorică și filozofică asupra reprezentărilor date de imagini într-un volum apărut la Editura Tact în anul 2018, cu o traducere din limba germană de Andrei Anastasescu. Am construit un dialog alături de Mihaela Sonea, doctorandă în cadrul Școlii Doctorale de Studii Filologice a Facultății de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza”.

received_284744272436143

Locație foto: Librarium Iulius Mall

Mihaela Sonea: De câteva săptămâni, în fiecare seară înainte de culcare iau Actul de imagine cu mine în pat. O citesc seara pentru că mi-am dat seama că nu e o carte pe care să o pot citi dimineața la cafea, cum fac cu altele pe care le citesc ca să mă destind. Deși e un subiect de nișă, m-a prins de la primele pagini, pentru că tocmai la raportul dintre imagine și cuvânt mă gândesc adesea și mă întreb care dintre cele două rămâne mai mult cu noi. Ambele ne modelează gândirea, ceea ce produce un efect direct asupra modului în care simțim și acționăm, dar care ne influențează mai mult sau care ne provoacă mai mult în a descifra natura lumii? Nu este un mister faptul că Bredekamp înclină balanța spre imagine, ne dăm seama din titlul cărții, însă ce se află în spatele imaginii și nu se găsește în spatele cuvântului? Cum se face că oamenii se lasă impresionați și copleșiți de magia imaginii mai mult decât de cea a cuvântului, având în vedere că ambele au același creator?

Dragoș Preutescu: Ce se ascunde în spatele imaginii, nu se găsește și în spatele cuvântului. Chiar autorul menționează că actul de imagine ia locul actului de limbaj. Imaginea oferă în schimb un alt sistem de limbaj, unul simbolic, metaforic, iar în spatele fiecărei imagini se formează o percepție a fiecăruia dintre noi pe care o avem asupra acelei imagini. E o întrebare foarte bună dacă putem descifra natura lumii. Să luăm un exemplu actual – prima imagine cu o gaură neagră ce a fost difuzată publicului. Ce impact a avut această imagine asupra ta? Cum percepi lumea, universul, după ce ai văzut imaginea? Cei care ne oferă imagini știu că vor avea un efect asupra privitorilor. Ar fi bine dacă am avea o explicație clară despre ceea ce produce o imagine în mintea celui care o vede, dar mai avem mult până acolo. Trăim în cutii de imagini. Facebook este o astfel e cutie. Televizorul este o cutie cu imagini, cartea la fel. De-a lungul timpului, fiecare a oferit și încă oferă o percepție diferită asupra naturii lumii. Oare „imaginile pot decide asupra libertății privitorului”?

received_1059754807566730

Mihaela Sonea: După ce am văzut prima imagine cu gaura neagră mi-am dat seama că toți oamenii de știință au studiat până acum ceva ce nu au văzut niciodată, dar de care erau siguri că există. Au reușit să alinieze și să sincronizeze opt telescoape de pe jumătate de mapamond, ca să demonstreze existența unui fapt invizibil până atunci. Acesta e un exemplu clar în care imaginea cântărește mult mai mult decât cuvântul. De la Platon știm că imaginile sunt mai puternice decât adevărul sau ideile, că acestea au contribuit la modelarea omului cu mult înaintea apariției scrisului sau vorbitului. Imaginile decid cu siguranță asupra libertății privitorului, pentru că omul nu este capabil să înțeleagă decât ceea ce a creat el însuși. Sigur, ne putem apropia de ceea ce a fost construit de o forță creatoare superioară, dar nu vom pătrunde niciodată legile creației întru totul. Capacitatea noastră de cunoaștere răzbate doar până la marginile a ceea ce am produs noi înșine. Bredekamp oferă nenumărate exemple de imagini: evoluția omului conturată de către Darwin, imaginile de pe monede, tablourile pictate cu sângele din propriile răni ale lui Yoko Ono, prima radiografie umană sau atacul de la Charlie Hebdo. Toate m-au făcut să mă întreb dacă pentru privitor imaginea conturează un aliat sau un adversar, dacă ne confruntăm mai mult cu imaginea în sine (cu autonomia și autosuficiența ei), cu suma interpretărilor îndreptate către aceasta sau cu perspectivele care ne scapă interpretării.

Dragoș Preutescu: Atunci când un privitor vede o imagine, el este cuprins în primă fază de emoții, este surprins și abia apoi decide dacă vrea să pătrundă și mai mult înțelesul acesteia. Imaginea relevă o realitate (adevărată sau falsă), nu o imită așa cum face pictura sau sculptura. Să ne gândim la toate imaginile pe care le avem la îndemână despre schimbarea climei și despre zonele poluate de om sau icoanele care reprezintă personaje biblice sau sfinți. Toate au un impact emoțional puternic, dar cred că ne scapă perspectiva interpretării în aceste ultime cazuri. Important este să ne dăm seama ce vede mintea noastră prin ochi. Ochii sunt poarta către imaginație. Apare mai întâi imaginea și apoi imaginația. Are loc o reprezentare, o percepție, care face jocul realității. Fiecare dintre ele are reguli specifice de interpretare. Dacă eu postez o imagine cu o carte, pentru privitor impactul este doar unul imaginativ (depinde de ceea ce vrea el să vadă în acea imagine – titlul, culoarea coperții, imaginea de pe copertă, autorul etc.). De multe ori, imaginea acționează în locul privitorului. Cum este și exemplul cazului Charlie Hebdo. Este un bun exemplu de act de imagine. Mi se pare firească întrebarea: noi privim imaginea sau imaginea ne privește pe noi? Actul de imagine este o teorie a privirii, iar atunci când încerci să teoretizezi privirea, vrei să îți educi simțurile percepției și reprezentării lumii.

Mihaela Sonea: Imaginilor le revine un rol central în teologie pentru că au funcționat ca model indispensabil în societate; se simte o forță activă inerentă a icoanelor până în contemporaneitate: femeile poartă văl în timpul slujbei și stau în partea stângă înăuntrul bisericii nu pentru că s-ar spune în Biblie ceva despre aceste obișnuințe, ci pentru că Maica Domnului are capul acoperit de văl în icoana care se află în stânga ușilor centrale ale iconostasului, iar creștinii urmează acest tipar. După aceeași analogie, bărbații își dau jos pălăria în biserică și stau în partea dreaptă. Astfel, înțelegem că icoanele generează un model atât de intens, încât a intra fără văl în biserică sau a sta în partea bărbaților au ajuns să fie păcate menționate în îndreptarele pentru spovedanie. Foarte puțini oameni mai știu de unde provin obișnuințele despre care tocmai am menționat, dar totuși le urmează. Prin urmare, vedem cum actul de imagine ne influențează și ne privește direct, mult mai profund decât îl influențăm sau privim noi. Lucrurile stau așa de la origini și vor continua în același ritm, chiar dacă se schimbă paradigma: în societățile puternic tehnicizate, tot imaginile ocupă o poziție privilegiată, iar individul este nevoit să se adapteze și să se consolideze pe sine într-o epocă a provocărilor vizuale. Din carte aflăm că, luând drept exemplu fotojurnalismul, Ernst Gombrich a demonstrat că supraproducția de imagini nu le anulează acestora forța, chiar dimpotrivă, se constituie în sursa unei puternice presiuni pentru individ. Actul de imagine ajunge să fie plasat într-o poziție centrală, ceea ce conduce la un conflict între operă și creator; este în carte o povestire originară din Asia Mică în care, având sentimentul propriei imperfecțiuni, un vas de cupru își mustră creatorul, îl blestemă și îi cere să-l arunce în apă. Astfel, raportul dintre cei doi se modifică în profunzime. Mă întreb dacă actele de imagine create de noi astăzi au devenit deja adversarele noastre sau încă nu ne regăsim într-un conflict de tipul celui tocmai menționat.

Dragoș Preutescu: Idee „consolidării pe sine” mi se pare una ce merită dezbătută. Imaginea, în accepțiunea autorului, substituie („Forme de substituție a socialului”) sinele, pentru că individul are nevoie să se identifice, să se asocieze, să se depersonalizeze prin actul de imagine. Să luăm exemplul canalelor de social-media care au o funcție importantă – promovarea imaginii. Fiecare dintre noi postăm tone de fotografii care încearcă să construiască un act de imagine ce ar trebui să fie o „consolidare de sine”, dar se întâmplă exact invers. Imaginea dezintegrează sinele în piese sau forme de imagine. Noi creăm acte de imagine, dar facem asta pentru că socialul cere această preocupare din partea noastră. De aici apare și presiunea așezată pe sinele individului. Este identic cu exemplul dat de tine despe icoane; faptul că există platforme pline cu imagini ne fac să ne conformăm și să acționăm după un model, să facem cu toții același lucru. Actele de imagine din social-media ne modifică statutul de individ, nicidecum nu ne consolidează sinele. Și, ca să închei, există astăzi un conflict ce trebuie analizat, cel dintre noi și actele de imagine despre noi. Nu mai avem dreptul asupra propriei imagini, imaginea are dreptul asupra noastră.

Un dialog marca Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , ,