Clandestinitatea – dovada singurătății acute

Clandestinitatea – dovada singurătății acute

Totdeauna singură. Nefericiri paralele de Aurora Liiceanu

O persoană cunoscută remarca într-o excursie montană, că printre participanți, circa 90% erau femei singure. Și își punea întrebarea: de ce sunt atât de multe femei singure? Care este explicația?

Singurătatea este o stare acumulată din nevoi și vise neîmplinite, anxietăți, frici ale existenței, lipsa comunicării flexibile în lumi complexe, indecizia, incoerența, neasumarea, lipsa recunoașterilor sociale, lipsa unei identități etc.. Pe de o parte, avem sentimentul de singurătate, cel care apare în gândurile noastre și de cealaltă parte, singurătatea acută, izolarea, ieșirea din cotidian, egoismul. Pe scurt, aproape tot ce nu am trăit sau nu trăim bine, transformăm în singurătate.

Modelul femeilor singure face subiectul analizei oferite de psihologul Aurora Liiceanu (Totdeauna singură. Nefericiri paralele). O femeie singură se află de cele mai multe ori în două ipostaze: Este singură pentru că nu dorește să aibă vreo răspundere vizavi de o altă persoană. Și în discursul lor găsim cuvinte precum presiune, responsabilitate, independență, autonomie, frică, identitate. Sau este singură pentru că așteptările ei față de un bărbat nu sunt îndeplinite. Și aici, așteptările sunt cele în care bărbatul e nevoit să aibă update-uri suficiente pentru a accepta o nouă condiție socială a femeii. Ceea ce este corect.

Cele două femei care apar în cartea Aurorei Liiceanu, Catherine și Claudia, au așteptări de la bărbații pe care îi plac și, aparent, îi iubesc. Fiecare venind pe un alt traseu psihologic de unde putem identifica aceste așteptări. Ceea ce ne face să presupunem că ele pun bărbatul într-o anumită ecuație. Există și varianta foarte modernă, unde majoritatea femeilor scot bărbatul din orice ecuație, iar aceasta este o altă cauză a singurătății.

Putem remarca în analiza Aurorei Liiceanu ipostaze ale creșterii și descreșterii nivelului de singurătate. Ceea ce face ca această analiză să fie validă, este că aduce în atenție viețile a două femei din epoci diferite. Catherine, fiica unui celebru medic francez, care a trăit la sfârșitul secolul XIX, începutul secolului XX și Claudia, o femeie a timpurilor noastre, prinsă în vâltoarea unui trai familial neîmplinit, compromițător.

Catherine ajunge în ipostaza de singurătate pentru că imaginile ei despre iubire și bărbați sunt încărcate de o lipsă a paternității, iar Claudia trăiește premise ale complicității, ajungând să „exerseze” singurătatea cu bărbați care nu văd niciun potențial la ea, nu au așteptări de la ea. De obicei, rezultatul acestor ipostaze ale singurătății este clandestinitatea. Totul e trăit cu frică, cu anxietăți, de cele mai multe ori cu purtări ascunse. Pe de o parte avem „rigiditatea imaginarului” (Catherine) și de cealaltă parte avem un model de „singurătate existențială” (Claudia).

Îmi vin în minte, pentru completarea analizelor făcute de Aurora Liiceanu, două titluri: Secolul singurătății. O pledoarie pentru relațiile interumane de Noreena Hertz și Femeia singură și Făt-Frumos de Jean-Claude Kaufmann. Prima arată tendințele progresive și dăunătoare ale singurătății, iar al doilea titlu, un studiu sociologic, explică acest fenomen social al femeilor singure. Ceea ce am remarcat, adăugând la ideile propuse de Aurora Liiceanu, este că femeia are o stare continuă, uneori confuză, de construire a propriei identități. Așa ceva este cu mai puțin realist în societățile conservatoare, sau puțin progresiste. Catherine încercă să se elibereze de modelul matern (Mama era rigidă, intransingentă, incapabilă de flexibilitate și căldură. Era aspră și lipsită de tandrețe), de aici cauza lipsei iubirii tatălui față de mama ei. Presiunea de a arăta și a căuta iubirea într-o altă manieră, dar ajungând de cele mai multe ori la același model de bărbat, ca al tatălui, așa cum este prezentată infidelitatea lui Paul Valéry față de Catherine.

Binomul persoană centrală­ – persoană periferică este o altă temă importantă identificată de autoare, care poate deveni o cauză a singurătății. „Într-un cuplu, așadar, fiecare își construiește propria poveste, iar noi putem vedea ficțiunea subiectivă pe care cei doi o creează” (p. 56). La Claudia, clandestinitatea este mult mai evidentă, „fiind clandestină, relația lor favoriza această desprindere de realitate. Dar nu poate exista dragoste fără acel bizar farmec dat de atracția care precedă cunoașterea și a cărei nebulozitate facilitează idealizarea”. Clandestinitatea poate fi asociată ușor și cu impactul moral al iubirii, de unde apar idealizări ale iubirii, mituri: „A iubi pe cineva este moral numai atunci când dragostea este îndreptată către cineva de la care nu avem așteptări, atunci când dragostea nu vine la schimb cu altceva”  (p. 127).

„Misterul potrivirii”, „idealizarea iubirii”,  „relație clandestină”, refacerea sinelui prin dezvăluire și deschidere, moralitatea neechivalentă cu iubirea, mitul iubirii fără așteptări,  „iubirea este un construct personal”, „sinceritatea sexuală”, „iubiri periferice”, „iubiri centrale”, bântuirea trecutului, incertitudinea zilei de mâine, „ritualul reproșurilor”, sunt teme importante pe care le putem găsi în succinta, dar incitanta analiză făcută de Aurora Liiceanu celor două femei, Catherine și Claudia.

 

Scopul fake news – Pseudorealitatea

Fiind dependenți de internet, posibilitatea de a fi „atacați” de știri false, este una tot mai mare. Alături de psihologul Alexandru Ioan Crețu, vă propunem un dialog despre cartea lui Marian Voicu, Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism (Editura Humanitas, 2018). O carte ce investighează realitatea fake news și felul în care acestea pot fi combătute și înțelese.

Alexandru Crețu: În ultima vreme ne confruntăm din ce în ce mai des cu știrile fake, respectiv știrile fabricate cu scopul de a susține o anumită agendă politică sau pentru a promova o anumită ideologie în rândul unei comunități. Cel mai adesea, acest tip de știri este propagat prin intermediul spațiului virtual, prin intermediul rețelelor sociale și a site-urilor de știri alternative. Mai mult, chiar personalități celebre din media încep să propage știrile respective, fără a fi interesate de acuratețea acestor informații sau de consecințele propagării acestora în rândul comunității. Astfel, știrea nu mai este doar o unealtă de a informa, ci este mai degrabă o modalitate de a manipula opinia publică, de a provoca reacții emoționale negative de tipul neîncrederii sau nesupunerii față de autoritate. Ce altceva consideri că mai au în comun aceste așa zise fake news? 

Dragoș Preutescu: Știrile fake au o constantă bine cunoscută: năucirea percepției asupra realității, iar acest tip de știri apelează aproape întotdeauna la stimularea unor anumite emoții: frică, anxietate, oboseală, ură etc. Dacă este să mă ghidez după cartea autorului Marian Voicu, pentru știrile fake mai putem asocia următoarele cuvinte: populism, postadevăr, distorsiune, provocare, dezinformare, mecanisme de difuzare, narațiune mincinoasă, metanarațiune, metalimbaj etc. Așa cum spune autorul în cartea lui, „am tranzacționat în mod conștient adevărul cu emoția” (p. 446). Cum este posibil să facem conștient astfel de transferuri, atâta timp cât scopul știrilor fake este acela de a ne lua conștiința? Și eu când mă gândesc la conștiință, mă gândesc la percepție. Dacă nu există percepție, nu există conștiință și nici realitate. Apare pseudorealitatea, adică „o consolare pentru «nedreptățile» din realitate” (p. 391).

Alexandru Crețu: Într-adevăr, unul dintre meritele știrilor fake este acela conform căruia acestea oferă o explicație alternativă simplă și care vizează o abordare holistică a unor fenomene socioeconomice complexe. Totodată, știrile fake reprezintă în ochii multor oameni o alternativă la presa și media tradițională care nu de puține ori s-a dovedit a fi coruptă, părtinitoare unei ideologii politice sau orientată spre profit, urmărind creșterea audienței, fie exagerând importanța unei știri, fie creând știri pornind de la anumite zvonuri (Ex: Reportajul Sky News despre traficanții de arme din România). Cu toate defectele ei, presa tradițională este mereu supusă fact-checking-ului: reporterii trebuie să adune informații corecte, sursele trebuie verificate, eventual trebuie publicate corectări ale informațiilor greșite. Trusturile alternative care promovează știrile fake nu sunt supuse acelorași rigori: informația nu este verificată atent, obiectivitatea surselor nu este analizată, iar conținutul urmărește mai degrabă provocarea unor reacții emoționale decât informarea cititorilor. Aici vine o întrebare, pusă și de Marian Voicu: Trăim oare într-o epocă post-adevăr? 

Dragoș Preutescu: Înainte să răspundem la întrebarea despre post-adevăr, ar fi bine să ne întrebăm, ce anume contribuie la aflarea adevărului? Spiritul critic, rațiunea, diversitatea știrilor (conținut, formă, surse), controlul emoțiilor la impactul primirii unei știri, verificarea, cunoștințele, sunt cele care contribuiau la asumarea unui adevăr. Mai mult, oamenii nu mai caută o anumită cunoaștere, oamenii caută să consume orice în materie de știri. În epoca post-adevăr, nimeni nu își asumă nimic, toată lumea primește ce i se dă și cum i se dă. Dar astăzi, nici măcar ideea de adevăr (real, veridic, faptic, clar) nu mai este menționată. Acum se vorbește despre realitate. Nu crezi că schimbarea aceasta de paradigmă a gândirii și a vizualizării, de la adevăr la real, a adus majore schimbări în percepția știrilor, a informației difuzate? Apoi, cum bine remarca autorul, rețele de socializare au devenit din ce în ce mai frecventate de cei care lansează fake news. Post-adevărul e un efect al modului în care operăm cu știrile și informația. 

Alexandru Crețu: Este adevărat că am trecut de la un mod universal de consum informațional la unul particularizat, individualizat: dacă în trecut informația provenea doar din anumite surse (radio, TV și ziare) și se adresa maselor, astăzi informația provine din surse multiple (televizor, ziare, radio, știri internet, blog, Youtube, podcasturi, streaming etc.), fiind adaptată fiecărei persoane. Să luăm de exemplu Facebook: știrile sau anunțurile apar în newsfeed-ul fiecăruia dintre noi sunt rezultatul nu selecției obiective, ci a relevanței pentru individ și pentru interesele acestuia, respectiv în funcție de activitățile de pe pagină: prieteni adăugați, like-uri la anumite postări, înscrierea în anumite grupuri, comentarii la postări politice etc.. Practic, vorbim despre un sistem care filtrează informația în funcție de interesele noastre. Iar acest tip de informație nu dezvoltă gândirea obiectivă și critică, ci mai degrabă ne predispune la un stil de gândire rigid și rezistent la schimbare, unul care caută informațiile care confirmă convingerile noastre, respectiv care respinge orice informație nouă care este în contradicție cu ceea ce știm. Iar de aici până la atitudini sau convingeri fundamentaliste nu mai este cale lungă.

Dragoș Preutescu: Este foarte bun exemplul tău. Faptul că primim totul pe tavă, cu tot ce ne poate mulțumi fără a depune vreun efort, reduce capacitatea noastră de a înțelege și ierarhiza informația bună.  Sunt curios să aflu, care dintre exemplele pe care le oferă autorul în cartea sa, ți se par cele mai instructive? Cum putem ajunge la un fact checking? O să avem nevoie de profesori care să ne arate cum să ieșim din labirinturile știrilor false? Este internetul „a cincea putere”? Sunt întrebări la care merită să ne gândim atunci când analizăm situația știrilor false din viața noastră. Chiar autorul ne spune că „libertatea Internetului a fost clădită pe încredere, până acum. Fenomenul cunoscut ca fake news va schimba totul. Epoca romantică a Internetului a luat sfârșit” (p. 444). Să înțelegem de aici că urmează un Ev Mediu al internetului?

Alexandru Crețu: Nu aș spune că suntem într-o perioadă de Ev Mediu al Internetului, cât mai degrabă într-o perioadă de tip Revoluție Digitală, similară Revoluției Industriale. Referitor la ultima, implementarea motorului cu aburi sau altor tehnologii inovatoare în industrie a dus la transformarea radicală a societății: creșterea venitului, diminuarea sărăciei, creare de locuri de muncă. Desigur că industrializarea a avut la început și consecințe negative (Ex: exploatarea muncitorilor, mai ales minori), însă elita intelectuală și opinia publică au militat pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și a beneficiilor angajaților, fapt ce a dus la apariția noțiunilor de bază de drept al muncii. Astăzi vorbim de Revoluția Digitală, caracterizată prin acces universal la informație și la comunicare. Este normal ca pe lângă beneficii să existe și consecințe negative: dezinformare, incitarea la ură sau promovarea atitudinilor extremiste. Consider că internetul nu ar trebui să promoveze informații false, însă nu sunt de acord nici cu diminuarea libertății de exprimare. Soluția, așa cum afirmă autorul, ar fi antrenarea noastră încă de la debutul școlarității cu privire la utilizarea precaută și critică a internetului. Întrebarea este cum putem implementa totuși aceste măsuri? 

Dragoș Preutescu: Ca să poți implementa un sistem de școlarizare de acest fel, ai nevoie de oameni care să înțeleagă fenomenul. În primul rând ar trebui să le vorbim copiilor despre internet și cum poate fi el folosit (orele de IT sunt superficiale și învechite), abia apoi să trecem la cele complexe, cum este situația fake news. Noi folosim internetul doar pentru distracție, iar percepție celor mici crește cu această idee de a folosi internetul. Ceea ce e fals și trebuie schimbat. Dar îi dai dreptate și autorului care ne spune că „deocamdată, conceptul de fake news este asumat greșit de Occident. Cei mai mulți cred că fenomenul este inedit, că s-a născut odată cu alegerile prezidențiale americane sau, în cel mai bun caz, cu Brexitul. Occidentul este incapabil să vadă conexiunile între trecutul imperial sovietic al Rusiei, în care au fost cultivate maskirovka, dezinformarea și propaganda, și prezentul neoimperial, în care acestea sunt adaptate noilor media. Relația de cauzalitate dintre fake news și populism este privită cu neîncredere” (p. 448). După cum bine știm, la nivel european s-a aprobat un plan de monitorizare a știrilor false pentru a contracara acest val de populism în media. Cartea lui Marian Voicu este un bun motor de educație în privința felului în care gestionăm informația.