RSS

Arhive pe categorii: Atitudini educate

Spovedanie la o cafea

Cafeaua a reprezentat, la fel ca alte tabieturi cotidiene (fumatul, băuturile elegante) un mod de a conviețui, de unul singur sau în colectivități. Însă nu despre aceste forme extinse ale cafelei voi vorbi. Îmi voi îngădui să caut în savurarea unei cafele o intimitate spirituală. Mai mult spus, o spovedanie. Cafeaua o poți bea în locuri publice sau în privat. Dar ce este mai important, la fel ca multe alte plăceri nevinovate ale vieții, este cu cine bei o cafea. Sau cu cine fumezi o țigară, sau cu cine fumezi o narghilea, sau cu cine bei un pahar de vin. „La o cafea” este un fel de strigare către surpriza pe care doi oameni și-o pot oferi atunci când are loc această acțiune. Nu e doar despre „a bea”, sau „a savura”.

Atunci când bei o cafea este altceva când faci asta în Turcia, în Armenia, în Grecia sau în Italia. Locul unde cafeaua este băută este o cu totul altă poveste pentru care ar merita să vorbim.

„La o cafea” poți povesti despre viață mai degajat, pentru că nu ești prins de frenezia alcoolului așa cum se întâmplă cu vinul, sau cu fumul expirat din plămâni în cazul fumatului. La cafea, dacă îi păstrezi gustul amar (fără să îndulcești nimic), simți că trebuie să fii sincer cu viața și cu poveștile despre viață. Acel gust amar, autentic, neîndulcit, e cel care îți stabilește limita în spovedanie. Guști mai întâi din amar ca mai apoi să dai dulcele din viață. Iar amarul în cafea are arome diferite, exact așa cum sunt și viețile fiecăruia dintre noi.
„La o cafea”, spovedania devine un îmbietor joc al metaforelor, al privirilor și al singurătăților care trebuie îmbrățișate sau iubite.

IMG_20180218_084343

Bineînțeles, nu poţi bea o cafea stând pe rețelele sociale și să te aștepți să existe și o spovedanie. Contactul este cel care dă o altă valoare spovedaniei la o cafea. El dezleagă și leagă misterele fricilor, dorințelor și închipuirilor noastre despre lume. Cafeaua nu produce nostalgie sau melancolie, ci creează spirit de împărtășire, de gândire. Asta ține mult de modul în care e savurată cafeaua, de locul și de omul (femeie sau bărbat) de lângă tine.
Prin spovedanie la o cafea te aranjezi în chipul celuilalt. Pentru că te poți întreba ce anume dă sens unor momente.

Atunci când vorbim despre o spovedanie la o cafea nu avem cum să nu ne gândim la valoarea de miracol pe care un astfel de moment îl oferă. Te simți împrejurat de o dragoste de viață ce nu poate fi comparată cu alte situații. Gândești în imagini ale gustului. Conversezi pentru a construi antologii de emoții și intelectualități echilibrate. Rămâi uimit de recunoștința pe care trebuie să o acorzi cafelei chiar dacă nu ești un băutor înrăit, sau „tocmit” cu cafeaua. Cafeaua, băută cu gingășie, nu reprezintă o idee generală despre viață, ci caută specificul în fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare stare și apoi așteaptă un deznodământ prielnic, așa cum se întâmplă în lumile cerești.

În final, cafeaua este perfectă doar într-o spovedanie.

Reclame
 

Etichete: , , , , ,

Homo Ludens Amor – în amintirea lui Stephen Hawking

În amintirea lui Stephen Hawking și iubirea lui față de Univers și toate miracolele ascunse de acesta. În iubire trebuie să cauți miracolul – al întâlnirii, al devenirii, al lipsirii de convenții și al lipsei de prejudecăți. Stephen Hawking a iubit oamenii pentru că a iubit Universul.

Am aflat că dragostea nu o stăpânești sau o cunoști, fiind mai pasional sau mai perfect în acțiunile tale. Dacă faci asta, cu siguranță la un moment dat se va răzbuna pe tine. Cu dragostea pot exista două feluri de a acționa: ori te joacă, ori o joci. Observați că prin tot ceea ce spunem, scriem și facem cu privire la iubire, ne duce la formarea unei culturi a iubirii? Un sens cărturăresc, cult, care să fie recunoscut, apreciat, unic. Pe scurt, o culturalizare a iubirii. Unii îi dau o formă a căutării, alții a pierderii, unii vorbesc despre dezordini, alții despre simple convenții. Și totuși, nu știu dacă e bine să „înstăpânim” aceste patternuri, de aceea eu aleg varianta jocului, a râsului în iubire și prin iubire, al timpului pierdut în fața agresivelor dileme existențiale. Poate jocul doborâ această culturalizare a iubirii? Jocul face să nu existe o religiozitate a iubirii, să nu existe un „terorism romantic”, sau dragostea să se manifeste într-un mod marxist, așa cum povestea Alain de Botton, în Eseuri de îndrăgostit.

„Trebuie să îmi ocup timpul. Așa scap de condiția de a mă gândi la iubire.” E o condiție dată de natura noastră umană, dar pe care, se pare că nu o mai putem stăpâni. Pe de o parte este corectă această idee. Când depui multă pasiune într-o posibilă relație sau în una deja existentă, totul poate părea epuizant până la un punct și asta sperie pe mulți dintre noi. Dar, a te gândi că trebuie să scapi de condiția de a iubi, te duce către un vid existențial. Frică, neputință, nesiguranță, imposibilitatea de a te despărți de trecut, cercuri vicioase, iată ce duce la incapacitatea de a merge spre jocurile iubirii.

Iubirea poate crea suferință: „nu vreau să mai iubesc ca să nu sufăr”. Iată o condiție dată de culturalizarea iubirii. Așadar avem condițiile naturale, care ne îndreptățesc să ne apropiem prin iubire de celălalt și condițiile date de culturalizare, care fac să respectăm niște legi scrise. Iubirea nu este o lege și nici nu poate fi legiferată. Tocmai asta facem acum, ne legiferăm raporturile sociale pentru relațiile de cuplu (de orice fel). Culturalizarea înseamnă și un sistem de gândire înregistrat cu tot felul de abordări sistematice a ideii de a fi într-o relație: „dacă ar fi fost ceva, se petrecea”, „nu a fost să fie”, „nu știu dacă merită să încercăm”, „nu mai este cum era înainte”. Pentru această măsură a gândirii, filmul Mr. Nobody, poate ajuta la găsirea unei viziuni. Una dintre replicile care mi-au plăcut în acest film, este următoarea: „Când nu iei nicio decizie, totul este posibil”. Și când nu ai nicio decizie pentru o posibilă relație, sau într-o relație, totul este posibil, pentru că tu imaginezi. Dar dacă vei lua o decizie, ceva se va întâmpla.

Nu mai avem răbdare să „încercăm”. Poate nu știți, dar iubirea este o „încercare” a vieții. Să ne cunoaștem, să îi cunoaștem pe alții, dar să cunoaștem unele sensuri ale vieții. Îndrăgostirea este cel mai plăcut sentiment, care deschide drumul către iubire. Dacă îndrăgostirea este sinceră, iubirea va fi vrednică, fără a se gândi la „ce se va întâmpla”.

Stabilim pentru iubire niște obiective, îi căutăm un scop al existenței. Începem să facem diagrame GANT, să completăm formulare SMART. Căutăm să semnăm contracte. Contractualismul este o altă formă de pierdere a sensului iubirii. Iubirea este o chestiune de stare, pe care o cultivi prin felul tău de a fi în raport cu o persoană de lângă tine. Dacă plecăm la drum cu premisa că vrem să găsim „o iubire care să dureze toată viața”, atunci nu am înțeles că de la iubire nu trebuie să avem așteptări, ea se manifestă pur și simplu. Iubirea acționează ca orice activist destoinic – își caută libertatea în gândire și acțiune. Iubirea este creativă și caută energii, rezonanțe, sau chiar „universuri accidentale”.

Trebuie să mai și vrei să fii iubit/ă sau să iubești.

Am întâlnit la un moment dat un domn, ce avea probleme cu fosta soție. Din spusele dumnealui, o femeie rea, care a creat doar suferință. Îmi recomanda să dau multe teste dacă decid să am o relație cu cineva. „Să vezi dacă merită”, îmi spunea. Iată încă o formă a culturalizării: căutarea MERITULUI în iubire. El nu trebuie căutat în iubire, ci într-o profesie, într-o conversație sau o dezbatere. Iubirea nu caută merite, recunoaștere, diplome. Iubirea caută întotdeauna împărtășire, caută înțelepciune. Câți mai sunt pe lumea asta care încearcă să ajungă la înțelepciune prin iubire?

„Iubirea este un RISC.” Nu știu dacă Beck Ulrich, în Risk society, considera iubirea un risc, ce trebuie combătută cu politici publice sau norme instituționale. Nici unii dintre marii spiritualiști orientali nu consideră iubirea un risc. Chiar ar râde de noi dacă ar auzi așa ceva.

„Iubirea înseamnă RESPONSABILITATE.” Culturalizarea iubirii te pune față în față cu situațiile extreme că tu ești responsabil de felul în care iubește celălalt. Dacă celălalt nu știe să caute, nu are această intenție, nu se eliberează de contractualism, cade în păcatul responsabilității în numele iubirii. Responsabil poți fi pentru acte de adevăr, dreptate, sinceritate ș.a.m.d. Fiind responsabil în iubire nu mai creezi intimul, tu creezi contractul care trebuie să respecte anumite reguli și norme.

Trăind într-o lume a interconectării virtuale, exprimarea emoțiilor și a sentimentelor nu mai au loc printr-un contact direct ce creează rezonanțe. Oamenii devin dificili în a-și manifesta și înțelege emoțiile, de aceea caută să nu experimenteze joaca prin iubire. Se sperie de celălalt pentru că este lipsit de energiile care îl duc la celălalt. Iubirea care nu este culturalizată propune și o viziune a lumii și a oamenilor. Cultură, cultură, dar până la iubire, vă rog!

Câteva recomandări de lectură care pot completa ideile exprimate de mine în acest articol:

  1. Bucurați-vă de fericirea voastră, de Paul Brinkley-Rogers (Editura Publica, 2017).
  2. Un an de studiu, de Anne Wiazemsky (Editura Nemira, 2016).
  3. Eseuri de îndrăgostit, de Alain de Botton (Editura Humanitas, 2013).
  4. Zorba grecul, de Nikos Kazantzakis (Editura Humanitas, 2011)
  5. Arta de a iubi, de Erich Fromm (Editura Trei, 2016)
 

Etichete: , , , , , , , ,

„Machitorii” de cărți

Recunosc, ideea nu îmi aparține, ci a venit din partea unei persoane cunoscute. Însă mi-am luat dreptul să dezvolt și să conturez o imagine pentru ceea ce sunt „machitorii” de cărți.

Cuvântul machitor are un sens negativ în spațiul public și este înțeles de ce. Cei care beau mult, cei care sunt prieteni deosebiți cu băutura, cei care au dorința să se îmbete, să se facă „cometă”, primesc în semn de distincție, această catalogare, ca fiind machitori. Te poți întreba, de ce unii vor să își bea viața? Cum de altfel te poți întreba, de ce unii își citesc viața și nu o trăiesc? Sau, de ce unii își scriu viața și apoi o citesc? Sunt idei pe care le-am tot auzit. Chiar am fost acuzat că sunt manipulat de cărți. O fi adevărat, dar oare băutura (în exces), sau orice alt viciu, nu manipulează un om? Ține de o filozofie a moralității pe care nu vreau să mi-o asum în această postare, pentru că sentimentul e același, unul spune, „uite cât bea ăla!”, iar celălalt spune, „uite cât citește ăsta!”.

Dar haideți să vedem ce se întâmplă dacă folosim același cuvânt și pentru alte categorii, grupuri de persoane, care dezvoltă o dorință neîncetată pentru ceva, așa cum sunt cei care iubesc și citesc cărți. Bine, apar niște diferențe semnificative în ceea ce privește consecințele, ceea ce este „după”. Dacă pentru un iubitor de băutură, ce reușește să își anihileze conștientul, pleacă dintr-un bar (sau chiar dintr-o cameră în alta în propria casă), pe șapte cărări, la fel și un cititor, atunci când părăsește o bibliotecă, o librărie, sau termină de citit o carte, se ridică și pleacă pe șapte cărări pline de gânduri, de idei. Adică nu își anihilează conștientul, ci îl face mai dur, mai perspicace. Machială există și de o parte și de alta a baricadei. Și în cazul băutorilor și în cazul cititorilor e de preferat să existe machială de calitate. Nu pot spune că piața de carte din România este un avantaj pentru mine, ca cititor, dar pot să remarc oferta pentru pasionații de lichide.

20171206_114551

Se pune întrebarea, logică de altfel, dacă cei care preferă cărțile, sunt doar sunt niște „băutori” de cărți. Evident, există cititori de toate felurile, iubitori de cărți de toate felurile, și de multe ori, cum este și cazul meu, reușesc să mă „machiesc” bine cu destule cărți. Apoi mai este acea limită, dintre viciu și plăcere. Nu este ușor, nici pentru un cititor și nici pentru un băutor înrăit, să facă alegeri, când ai opțiuni sau când ești ispitit. Viciul este un bun camarad al sentimentelor frustrante din viața noastră – invidie, neputință, dorință de a căuta răzbunare, plăcerile mărunte care vin repede și pleacă la fel de repede etc. În schimb, plăcerea capătă o conotație pozitivă atunci când o asociezi unor idei precum, cunoaștere, educație, respect pentru cei care gândesc ceva și transmit mai departe, nevoia de a căuta idei despre viață, despre oameni. Încercarea de a înțelege, de a cunoaște, de a te autoeduca, pare o machială pentru unii. De ce să te „îmbeți” cu atâtea cuvinte și idei, când viața e mai simplă decât atât?

Există machitori de lichide și machitori de litere, de idei. Machitorii de lichide caută să își excite simțurile, machitorii de litere caută să le ordoneze (dar asta nu însemnă că suntem lipsiți de excitație). Așadar, există o machială a viciului și o machială  a plăcerii. Am întâlnit persoane care sunt la fel de buni machitori, atât la cărți, cât și la lichide.

20171130_173550

De multe ori sunt cu adevărat un machitor de cărți, pentru că mă las vrăjit de titluri, de idei, de numele unor anumiți autori, de campaniile de marketing, însă reușesc după destulă machială să citesc și cărți bune. Cred că e o diferență enormă. Iar această diferență ar trebui să trezească în noi un sentiment mai puțin dăunător pentru cei care adaugă vieții lor și această calitate de a fi cititori. Eu îi consider pe cei care citesc cărți (dacă se poate cât mai diverse), niște oameni cu deosebite calități, iar plăcerea nu mai este una măruntă, ci una virtuoasă. Poate este un motiv care dovedește de ce nu suntem atrași de ideea de a citi, pentru avem o imagine negativă despre „machitorii” de cărți.

 

Etichete: , , , , ,

Ziua Internațională a Votului din România

De fiecare dată când sunt alegeri în țara noastră, am impresia că e ziua noastră internațională, cea a  votului. Pentru mine, o zi de vot, se prezintă în mai multe scene, în care sunt și eu implicat, chiar și atunci când nu este necesar.

Decorul: Zi luminată și cu multă căldură. Se pare că astrele vor să le dea sorți de izbândă și altora. Într-o zi de decembrie, în zi de vot, să ai parte de un astfel de moment meteorologic, nu e de ici colea. Viitorii politologi și specialiști în electorale vor consemna în dezbaterile lor acest moment „istoric” ce a decis viitorul unei nații (de obicei nu ne spun care VIITOR e ales pentru noi).

Încep a mă întreba dacă merită efortul de a merge la secția de votare. Până mă hotărăsc, găsesc un film cu Woody Allen. Pare a fi drogul cel mai minunat în momente de inconștiență, puțină depresie, gânduri contradictorii.

Aflu (indirect) că la noi ziua are „24 de ore de exclusivitate”. Unii și-ar dori să existe mai multe ore într-o zi, pentru și mai multă exclusivitate. Întotdeauna e loc de mai multă „exclusivitate”. Am convingerea să prin această forță a Exclusivității, care are intenția de a lungi timpul, se vor desface și misterele fizicii cuantice. Așadar, merită să fim optimiști.

După un timp, hotărârea este luată. În drumul spre secție își fac apariția alte decoruri și scene.

Scena 1: cârduri de babe sau băboi și turme de moșnegi mărșăluiesc prin blocuri și străzi adiacente. Tineri și tineri-adulți au aspecte revoluționare și înaintătoare către schimbare. Privirile întortocheate sunt un mecanism greu de deslușit. Te întrebi dacă nu cumva te-ai pierdut în spațiu.

Scena 2: Nu îmi găsesc secția de votare. Se pare că s-au schimbat cumva „apartenențele” la o anumită secție. O caut în jur de 20 de minute. Dar e o căutare-plimbare (gândesc pozitiv). Vremea îmi este favorabilă, așa că de ce să nu descopăr puțin cartierele și în același timp să îmi satisfac și poftele pentru o plimbare de duminică. Totuși, duminica votului în România, este zi internațională, pe care alții nu o au.

Scena 3: Dintr-o mașină foarte fițosoasă coboară, lângă o secție de votare, doi bărbați masivi, în tricouri (e o modă ca iarna să porți tricou și ochelari de soare), plini de tatuaje (Scuze! Acum am înțeles de ce au tricouri, ca să li se vadă tatuajele. Dar tot nu înțeleg care e treaba cu ochelarii de soare). O bătrânică, firavă (dar nu la gură, trebuie înțeles acest aspect), își plimbă cățelul, firav și el, pe străduțele dintre secțiile de votare. Din priviri parcă, cei doi bărbați intră în conflict cu băbuța:

– Votăm cu partidul comunist, cu poporul! Trăiască! zice unul dintre bărbați.

– Trebuie să știți să mai vorbiți, ca să votați. Oferă replica bătrânica mai guralivă.

Hohote de râs animalice din parte bărbătoilor. Și scena se stinge după alte scurte replici în strigare, la fel de repede cum se aprinde. Uneori am impresia că un astfel de moment poate declanșa un eventual al treilea Război Mondial. Nu de la conflictele politice masive ale liderilor cei mari poate izbucni o nouă conflagrație mondială.

Scena 4: Găsesc secția de votare. Găsesc decorul specific al școlilor și grădinițelor din România. Pereți plini cu poze ale elevilor și diferite chestiuțe hand-made, realizate tot de aceștia. Văd zâmbete false, văd o inițiere în „pușcăria” vieții. Așa sunt școlile și grădinițele de la noi. Paradoxal, în ele se decid viitorul țării.

Mersul pe holurile acestor instituții a fost o dilemă pentru mine. Nu am știut dacă trebuie să merg pe dreapta sau pe stângă, sau să păstrez o linie mai centrată până ajung în interiorul secției de votare. Ăsta e un alt moment de contradicție a conștientului. Până la urmă ajungi acolo.

Scena 5: Membrii secției de votare, sunt oameni care cer voturi. O vezi în privirile lor. Iar dacă nu văd în tine un posibil caz afirmativ, îți dai seama din privirile lor că te consideră o cauză pierdută. Sobrietatea este și aici o casă bună.

Scena 6: Îmi permit să răsfoiesc cele două „manuale” ale viitorurilor, sau viitorilor? – cea a senatului și cea a camerei deputaților. Nume, sigle, desene. Nimic ce merită o posibilă atenție a mea. Se pare că nu am fost atent la dezbaterile din timpul campaniei și nu cunosc candedații. Asta e, merg mai departe. Îmi asum riscul.

Scena 7: Părăsesc secția de votare, ușurat de sarcina greoaie de a fi cetățean respectat pentru votul dat. În ziua de azi dacă nu votezi, nu prea te mai respectă lumea. Te consideră un intrus, un ins care nu mai vrea binele democrației, al celorlalți cetățeni. Trebuie să te conformezi ca să poți supraviețui. Votul pentru supraviețuire!! Iată un bun slogan ce trebuia folosit în campania electorală.

Scena 8: Oamenii pe care îi întâlnești în drumul tău de întoarcere, chicotesc, fac în continuare campanie. Încă nu e decis totul. Alții par îngrijorați. Nu știu dacă au luat decizia bună. E și normal, cu atâtea variante de viitor, să fii îngrijorat. Forfota e mare, dar prezeța la vot, încă și mai scăzută.

Scena 9: ….

NOTE

  1. Am scris articolul înainte de afișarea rezultatelor, ca să nu pară că am fost influențat.

    2. Dacă mă întrebați cu cine am votat, nu o să știu să vă răspund. Am și uitat. Era prea obositor să mai țin minte după toată aventura până la secție. Important este să îmi eliberez mintea, ca să fiu apt până la următoarele alegeri.

    3. La finalul zilei am decis să îmi cumpăr o carte. Așa, ca o formă de protest.

    4. Mâine voi afla că nu am ales viitorul cel corect. Va începe o nouă luptă pentru un alt viitor.

    5. Dacă nu îți faci și selfie cu buletinul care arată că ai votat, sau atunci când ești în secția de votare, ești un demodat.

 

 

Etichete: , , , ,

Arta de a călători – Interviu cu Apostol Ștefan – planificator de călătorii

Să călătorim pare a fi o necesitate tot mai mare pentru mulți dintre noi, însă de puține ori putem ieși de sub influența turismului marketizat, care ne face să mergem acolo unde nu am vrea, dar trebuie, să vizităm ce trebuie, dar care nu ne este necesar. Formele și felurile în care poți călători s-au diversificat, și tot mai mulți încearcă să se regăsească sau să cunoască realitatea exterioară prin aceste „ieșiri” din spațiul confortului personal, dar nu foarte mulți călătoresc în adevăratul sens al cuvântului. Se întâmplă astfel, pentru că atunci când vrei să călătorești trebuie să îți asumi niște riscuri. Lumea este vastă, cu oameni și locuri, iar noi nu trebuie decât să ne bucurăm de toate acestea și nu neapărat cu resurse financiare imense. Interviul cu Ștefan Apostol, vine să contureze o imagine personală a ideii de călător și să scoată în evidență această necesitate existentă încă din vechi timpuri.

  1. Nu știu dacă „planificator de călătorii” este cea mai bună titulară aleasă pentru tine, dar mi-ar plăcea să ne spui de ce Apostol Ștefan este un călător și cum au început toate aceste aventuri?

Consider că cea mai bună titulatură care mi se potrivește este „un călător ce primește lumină de la Dumnezeu și are menirea să o împrăștie pe pământ”. A venit un moment în această viață când am văzut cel mai frumos răsărit de soare: cel al cunoașterii de sine. Mi-am dat seama că viața este ca un munte. Suișurile, coborâșurile, avalanșele sau crevasele, sunt toate elemente care fac parte din viață. Mi-am dorit atunci un singur lucru: să pornesc în călătoria din mine însumi, o călătorie care are ca scop cucerirea vârfului din sufletul meu. Așa a început totul.

dscf4820

2. Știu că ai scris o teză de licență despre oceane și mediile lor naturale. Ne poți povesti puțin despre această aventură studențească?

Teza de licență…amintiri frumoase. Mulțumesc, Dragoș. Îmi amintesc că eram în anul I de facultate și în momentul în care ni s-a spus ca vom avea o licență de dat la finalul celor 3 ani de studii, am știut imediat despre ce trebuie să scriu. Ce nu știam însă era că voi avea o temă cu un impact deosebit asupra mea în viitor. Am ales transporturile în primă fază. Toate. Domnul profesor îndrumător mi-a spus ca e prea mult și atunci m-a rugat să aleg unul dintre ele. A fost cea mai simplă alegere făcută în viață. Tema mea s-a numit „Turismul de croazieră pe mări și oceane”. O incursiune în istoria omenirii, o aventură în toate porturile lumii, o reîntoarcere pe Titanic. Emoție, curiozitate și performanță (am avut o vară la dispoziție și am lucrat între 10 și 12 ore pe zi). Așa mi-aș putea descrie lucrarea de licență.

3. Unde ai călătorit prima dată? Sau prima dată ți-ai exercitat calitatea de turist și abia apoi ai devenit un călător?

Mulți ani de zile am fost turist. Din ce îmi amintesc am mers fie la Borca, fie la o mănăstire din Bucovina. Când am început Facultatea de Geografie însă, în 2005, am învățat ce înseamnă să fii cu adevărat un călător. N-avea să mai dureze mult și făceam următorul pas: acela de a deveni explorator.

dsc_0717

4. Care a fost cea mai lungă călătorie?

Am făcut două călătorii foarte lungi în doi ani consecutivi: 2010 și 2011, ambele cu o distanță medie de 10500-11200 km. Romania – Ungaria – Austria – Germania – Olanda – Danemarca – Suedia – Italia – Elveția – Austria – Ungaria – Romania și Romania – Ungaria – Austria – Germania – Danemarca – Suedia – Norvegia – Germania – Austria – Ungaria – Romania. Total 22985 km parcurși cu trenul, autocarul și feribotul. La care se adaugă 62 de trenuri schimbate.

Cea mai lungă călătorie ca durată a fost de 22 ore și a fost făcută între Stockholm și Narvik, orășel situat în interiorul Cercului Polar de Nord.

5. Ce ai căutat în călătoriile tale? De ce ai vrut să ajungi în locurile pe care le-ai vizitat?

În călătoriile mele am căutat să mă cunosc. Să învăț cine sunt și ce sunt. Să aflu răspunsul la întrebarea care este menirea mea pe această lume. În explorările mele de asemenea am căutat să îmi depășesc limitele. Să găsesc acel curaj și acea motivație pentru a sparge cu viteza luminii tot ce mă împiedicase până atunci să duc o viață așa cum îmi doresc. I did it!

6. De multe ori tragem destule învățăminte de pe urma călătoriile pe care le avem. Ce ai învățat tu cel mai mult din propriile călătorii?

Așa este. Am învățat că doar în noi stă puterea de a ne dezvolta. Am învățat că fiecare dintre noi poartă cu sine o torță a biruinței, o torță care ne va lumina pașii în drumul nostru spre vârf. Când vom avea răspunsul la întrebarea „ești pregătit?” atunci aventura noastră va începe.

6

7. Ai o formă preferată de a călători (avion, tren, mașină etc.) sau lași totul să vină de la sine?

Până acum am călătorit cu trenul, cu autocarul și cu feribotul în străinătate. În țara noastră am călătorit cu mașina, cu trenul și cu autocarul. Consider că fiecare mijloc de transport are ceva minunat de oferit, dar trebuie să recunosc, am două mari pasiuni: vaporul și trenul.

8. Oamenii sunt o resursă inepuizabilă. Ce fel de oameni ai întâlnit în drumurile tale?

În drumul meu îmi place să cred că am întâlnit oameni de toate felurile. De la cei timizi la cei deschiși ca o carte, de la cei demni la cei cu două fețe. Am întâlnit în traseele mele în străinătate oameni foarte deschiși și curajoși. Vietnam, Statele Unite ale Americii, Ecuador, Suedia, Singapore, Malaesya sau China. Toate persoanele cu care am avut onoarea să conversez venite din aceste țări au reprezentat pentru mine o minunată provocare.

9. Ai scris despre călătoriile tale, sau intenționezi să faci asta?

Am scris un articol despre una dintre călătorii și intenționez pe viitor să scriu o carte.

10. La final, te invit să lași un mesaj generației noastre.

Alegeți-vă un munte și cuceriți-l. Credeți în voi înșivă. Sunteți plini de resurse și aveți capacitatea de a câștiga orice fel de bătălie. Aveți limite sau aveți temeri? Uitați de ele. Limita voastră trebuie să fie cerul și Groapa Marianelor. Sunteți proprii voștri campioni. Aveți tot ce vă este necesar pentru a porni astăzi în drumul spre cucerirea propriului vostru munte. Înarmați-vă cu un singur gând: eu pot, eu voi reuși, eu am reușit. Și veți învinge!

Vă doresc succes!

Foto 1: Copenhaga-Danemarca

Foto 2: Finse-Norvegia si Amalienburg Castle

Foto 3:  Bad Ischl-Austria

 

Etichete: , , , , , ,

Make LOVE, not SELFIE!

Tendințele virtuale pe care ni le asumăm tot mai mult, duc la o pierdere importantă în ceea ce privește stabilitatea și valoarea relațiilor noastre sociale. Avem impresia că virtualul ne oferă camera unde să ne ascundem, unde să ne vărsăm egoismul, unde să savurăm clipele de magie ale popularității. Ni le oferă, chiar mai mult decât ne dorim noi asta.

Nu pot să nu remarc genialitatea în observații ale lui A. Paleologu: „Numai cuplul e o realitate umană, aptă de fericire (și tot ce intră în alchimia fericirii: suferință, sacrificiu, bucurie, gratitudine). Aptă, nu îndreptățită. Aș putea zice că fericirea nu numai că nu e un <drept>, ci o îndatorire, cea de a aprehenda miracolul vieții.” Astăzi, cuplul înseamnă ripostă, neîncredere, confruntare, capacitatea de a-l înșela pe celălalt, de a testa limitele puterii de a poseda sentimentele cuiva. În cuplu se poate crea doar fericire. Și aici nu e vorba de un idealism personal, ci de o chestiune de bun-simț. Una este să înșeli, să provoci suferință, să urăști, să faci rău și alta este să refuzi iubirea, să oferi doar pentru a vedea bucuria.

Dacă în istoria nu foarte îndepărtată eram îndemnați astfel – Make LOVE, not WAR – eu îmi îngădui să încerc o altă regulă – Make LOVE, not SELFIE. Unii nici măcar nu mai au ocazia de a se uita în oglindă. Acest sentiment de SELFIE a înlocuit și singura metodă de a ne observa, de a ne studia – OGLINDA. Nu ne mai privim în oglindă, ne uităm la noi printr-un SELFIE.

Recunosc lipsa noastră de a relaționa și de a crea relații sociale, indiferent de tipul acestora. Oamenii fug de posibilitatea de a conversa direct, de privirile directe, de atingeri, de capacitatea de a descoperi sentimente prin experiența directă într-o relație. Și e firesc să se întâmple astfel. Confundăm individualismul cu egoismul, neîncrederea cu frica și nevoia de a iubi și de a fi iubiți cu aceea de a ne face populari, pentru că unii cred că popularitatea le aduce și iubire. Popularitatea se presupune că ar înseamna putere. Puterea de a dobândi pe cineva, prin ceea ce se presupune că ești sau arăți că ești. Și aici nu vorbim de mediul virtual ca dimensiune nocturnă a confuziilor noastre sociale, ci de mediul real care a creat din om o stafie, cel care fuge de realitate pentru că îi obstrucționează și îi năucește „starea de bine” dată de virtual. Dacă realul arată multe despre noi (eșecuri, dependențe, vicii, virusuri romantice, devianțe emoționale), virtualul ascunde tot ce nu vedem la noi. Pentru că virtualul nu asigură „contactul”.

Culturalizarea iubirii (despre care voi scrie curând) ne induce ideea că trebuie să avem standarde pentru perechea noastră și să reglementăm până și sentimentele de iubire sau capacitatea de a relaționa. Îmi aduc aminte de o frază dintr-o carte a lui Fabio Stassi (Ultimul dans al lui Charlot): „[…] pentru că numai în dezordinea iubirii orice acrobație devine posibilă”. Acrobațiile sunt făcute astăzi de virtual (în toate privințele). Imaginați-vă o lume unde oamenilor le-ar fi frică să danseze, să sărute, să se țină de mână. Dacă nu reușiți să mergeți atât de departe cu imaginația, sigur observați cum oamenii dansează, iubesc, își construiesc familii, disprețuiesc, suferă, în mediul virtual.

Nu într-un SELFIE stă calitatea relațiilor noastre sociale și nu printr-un SELFIE dobândim  calități de „iubitori”. Așadar, Make LOVE, not SELFIE și vedeți ce se întâmplă. Astfel, poate nu le-om mai da atât de lucru psihoterapeuților și vom descoperi că viața are mai multe dimensiuni și o singură direcție – adevărul descoperit prin relațiile sociale.

 

Etichete: , , , , ,