RSS

Arhivele lunare: Iunie 2012

Susţine o cauză

Cât de curând la Iaşi se va desfăşura un eveniment important care va configura un nou concept de interactivitate între oamenii cu idei, donatorii, susţinătorii şi cei care pot pune în practică proiectele ce vizează oraşul şi comunitatea noastră. Swimathon este un proiect cu tradiţie pentru colectarea de fonduri destinate unor proiecte sau cauze susţinute de ONG-uri sau persoane fizice.

Am luat decizia de a fi unul dintre înotători pentru colectarea de fonduri. Aşadar cei care doresc să mă susţină pe mine şi echipa mea pot fi prezenţi pe data de 6 iulie la Ştrandul Municipal, începând cu ora 15.00, iar pentru fiecare lungime de bazin pe care eu o voi înota poate fi donată o anumită sumă de bani, începând de la 1 Ron, sau orice altă sumă pe care un susţinător doreşte să o acorde.

Fondul pentru care înot este “Ideile tale schimbă Iaşul”:

Prin Fondul “Ideile tale schimbă Iașul” ne dorim să aducem o schimbare pozitivă la nivelul mentalității colective, să dăm un imbold comunității înspre a se coagula și a înfăptui lucrurile pe care și le dorește. Prin acest fond ne-am propus reactivarea spiritului comunitar și încurajarea inițiativelor venite dinspre comunitate. Inițiativele pot viza orice domeniu, atât timp cât de ideile propuse pot beneficia un număr cât mai mare de membri ai urbei în care locuim. Astfel, dorim să dăm curaj, încredere și mai ales responsabilitate indivizilor care își doresc o schimbare și acționează în consecință.

Vă aştept la Swimathon pentru a susţine cauza pentru care înot.

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , ,

Suntem nişte plagiaţi!?

Dragoş-Andrei Preutescu: Ultimele dezvăluiri despre formele umane personalizate luate sau născute prin metoda plagiatului par să fie singurul adevăr despre ce suntem şi unde suntem la nivel de societate. Modelul plagiatului nu e de ieri sau de azi. El este de foarte multă vreme şi a reuşit să aducă în braţele administrării, conducerii şi a puterii cei mai vicioşi oameni “învăţaţi”, trecuţi printr-o singură schemă academică – “Copy-Paste”. Oare reuşim noi să depăşim acest impediment şi să ne căutăm un drum mai drept? Problema nu este doar la virtuoşii noştri politicieni cu teze de doctorat cumpărate sau copiate, ci o vedem în fiecare zi în facultăţile universităţilor. Sincer să fiu nici până acum nu am avut un întreg seminar (indiferent de disciplină) dedicat învăţării formelor de citare şi sancţionare a plagiatului. Ce facem în situaţia unei ordini sociale educaţionale definită prin plagiat?

Elena Ungureanu: Acest subiect de actualitate, „plagiatul”, precum şi amploarea pe care a luat-o, nu sunt altceva decât tertipuri utilizate în scop de şantaj politic şi compromitere publică, aspecte ce ating inevitabil şi domeniul educaţiei. Construirea unei cariere academice pe baza „furtului intelectual” mi se pare demnă pentru impostori. A clădi ceva pe munca altor persoane este uşor, dar din păcate „nu poţi să prinzi rădăcini picate din cer”. Supramediatizarea plagiatului sper să-şi dovedească şi implicaţiile sociale pozitive, în sensul că trebuie să devină un semnal de alarmă în vederea responsabilizării şi diminuării acesui conflict din sfera academică. Totuşi, de ce se face atât tam-tam referior la plagiat doar în cazul celor care se hotărăsc să iasă din mulţime şi să facă un pas spre public, când exemplele sunt nenumărate?

Dragoş-Andrei Preutescu: Sper că ne dăm seama împreună de golănia politică de care avem parte prin forma de reprezentare a plagiatului. Nu vorbim de X sau de Z, ci de un anumit mod de comportare, care va viza sau nu va viza întreaga societate. Când avem şantajişti în politică e normal să se ducă lupte pe toate fronturile. Nu îţi confisca anumite credinţe pretinzând că unul e mai brav decât altul. E o întreagă joacă dea şoarecele şi pisica între cei care au fost “parteneri”. Acum treaba cu plagiatul e doar un fel de caşcaval sau peşte sărat, depinde cui îi este destinat, pisicii sau şoarecelui. Să înţeleg să plagiatul a devenit metodă de şantaj? Păi ele nu cumva se exclud sau îşi maximizează rolul negativ purtat? Când menţionezi că “nu poţi prinde rădăcini picate din cer” clar poţi deveni un adept al compromiterii şi al unui viitor şantaj (aici fiind politic). Da, ai dreptate, şantajul a devenit un obicei politic frecvent utilizat şi nu doar în această zonă poate fi observat. Mă întreb, cine sunt părinţii fondatori ai şantajului în România? Eu spun un lucru, şantajistul şi plagiatorul au la fel de multe vicii separat, dar dublate împreună. Ce ne facem în situaţia asta? Cui să dăm crezare fără a pica în vreo capcană populistă sau intelectualistă?

Elena Ungureanu: Eu nu caut să dau dreptate niciunei categorii. Vreau doar să mă informez şi prin polemică să încerc să descopăr adevărul. Între şantajist şi plagiator există o diferenţă mare. Plagiator poate fi oricine, şantajist nu. E uşor să dai un Copy-Paste, sau să transcrii un fragment dintr-o carte sau să te foloseşti de orice alt tip de sursă inspiraţională nemenţionând sursa. În schimb, pentru a folosi tehnica şantajului trebuie să dispui de o inteligenţă net superioară. Trebuie abilitate şi un acut simţ al perspicacităţii. Revenind la întrebarea ta: cine sunt fondatorii şantajului în România? nu cred că aş putea găsi un răspuns satisfăcător. E ca şi cum te-aş întreba eu pe tine: ce a fost prima dată: oul sau găina? Şi nici nu cred că dacă am avea un răspuns, ne-ar ajuta cu ceva. De ce să căutăm acul în carul cu fân? Problema e ACUM şi AICI. E vorba despre realitatea care ne înconjoară şi care lasă de dorit. Mă refer la acei oameni care pe noi ne reprezintă în lume, oameni care se vor a fi academicieni cu toate titlurile posibile fără a le merita, oameni care vorbesc despre moralitate şi etică profesională în condiţiile în care le încalcă cu desăvârşire. Oare unde se va ajunge în contextul în care actualmente se pierde foarte mult din credibilitatea sistemului educaţional român?

Dragoş-Andrei Preutescu: Şantajul a devenit o formă de manipulare foarte bine pusă la punct. E adevărat şi susţin ideea ta că un şantajist e mai puternic şi mai vicios decât un plagiator. Dacă realitatea este cea pe care o vedem, trebuie atunci să admitem că noi suntem nişte plagiaţi, atât timp cât trăim într-o societate condusă de plagiatori. Este România o ţară plagiată? Sau societatea românească este plagiată? Sistemul de educaţie nici nu mai contează pentru nimeni în astfel de contexte. Totul e la voia întâmplării acolo. Nici măcar nu mai putem vorbi de o credibilitate. Este distorsionat tot sistemul. În lupta păcătoşilor nu mai avem simţ al raţiunii şi al dreptăţii, pentru că nici măcar lupta nu se duce corect.

Revenind la compromiterea publică, iată că zi de zi ne sunt aduse la cunoştinţă cele mai neaşteptate întâmplări. Acum descoperim cine suntem cu adevărat. Cine ne conduce, cine ne învaţă, cine ne salvează, cine ne judecă, cine ne apără, dar dacă totul este făcut sub forma plagiatului (+ a şantajului), atunci ele nu au nici măcar o minimă valabilitate. Poate mă înşel. Eu aştept să văd că din toate acestea am învăţat ceva şi nu o să mai repetăm nimic, dar tare mă tem că luptele duse ca într-un joc ireal ne vor copleşi.

Elena Ungureanu: În tot acest amalgam referitor la idei prelucrate şi preluate care abundă în realitatea actuală, propun să apelăm la originalitate. În orice domeniu! Ieşirea din tipare! De ce fiecare proiect, idee, reclamă, linie melodică, etc. să aibă o rădăcină în „ceva existent”? Nicolas Boileau– Despréaux spune că “Avant donc que d’écrireapprenez à penser.” / “Înainte de-a scrie, învaţă-te-a gândi”. Să luăm aminte!

 

Etichete: , , , , ,

Omul “Tele-ghidat”

Ce ar fi dacă am şti să nu ne mai lăsăm păcăliţi? Iată enigma zilelor noastre. Şi nu vorbim aici de cele mai mari conspiraţii, sau cele mai ciudate şi trăsnite poveşti spuse de oameni care gândesc mai fantezist (sunt alte idei aici). Vorbim de o realitate cât se poate de dură şi înfricoşătoare. Da, ştiu că totul este atât de precar pentru înecaţii de frică şi alte minunăţii cotidiene, dar ce pot să spun, “Cu o voce puternică şi o strategie perfidă, câştigi în faţa oricărui adevăr”.

Nu scriu toate acestea doar pentru a-mi îndulci sentimentele, ci pentru că în ultima perioadă mania de a scoate “apocalipticul” din întunericul său pare a cuprinde o mare parte din mass-media şi oamenii politici, care se arată lipsiţi de hăţurile democraţiei şi a unei minunate, dar iluzorii dreaptăţi. Am văzut poveştile de la TVR şi ICR, am văzut cum unii ne învaţă că la noi cultura nu are nevoie de banii statului, că artistul e un furăcios de sentimente, scriitorul un contabil neplătit prin propria muncă şi câte şi mai câte. Recunosc, există şi “controversaţi”. Să nu uit, din nou suntem învăţaţi ce e dreapta, ce e stânga, că parcă nu am şti (şi am tot repetat pe blog) că noi, în ţărişoara noastră avem o stânga de stânga şi o stânga de dreapta.

Pe mine mă preocupă în acest moment televiziunile ad-honc-tronc-Bum! “bum” fiind explozia din capul păcăliţilor. Am înţeles că nu mai are voie statul să dea bani pentru cultură sau manifestări culturale, că unii care mai creează pot deveni sau sunt deja impostori, dar atunci mă întreb la ce pot fi destinaţi banii de la buget? Pe educaţie, sănătate şi agricultură nu avem multe procente date. Vă reamintesc eu unde se pot duce banii: campanii electorale, “premii” sociale, bugetărime fără instituţionalizare (nu prea ştiu ce înseamnă asta, dar mi-a trecut aşa fulgerător prin cap), maşini de lux etc.

Perfect până aici! Să luăm un exemplu. Eu am un prieten, Toto. Nu doar eu, dar şi amicii mei (imaginari) îl consideră un talent pentru nu ştiu ce tip de artă. Săracul nu are capacitatea să îşi desăvârşească talentul, nu ştie de unde să înceapă, sau poate ştie, dar nu are resurse. Sunt convins că trebuie eliminat din cercurile vicioşilor, sau a obsedaţilor de bugete. Toto nu e singurul exemplu de genul acesta. După “liberali” cultura se face doar dacă ai bani se pare, sau se cumpără cum bani, după ăilalţi de stânga se face, dar prin câteva manevre de impotenţă creatoare.

Revenind la scopul acestui articol, vreau să scot în evidenţă “apocaliptizarea” televiziunilor care mai au nevoie şi ele, din când în când de un sens al normalităţii. Avem astăzi parte, într-o majoritate covârşitoare de un nou tip de om. Este vorba de Omul “Tele-ghidat”. Nu este ideea mea, ci provine dintr-un articol citit recent în volumul “Mass-media şi democraţia în România postcomunistă” (coordonatori Daniel Şandru şi Sorin Bocancea). Articolul este semnat de Sabin Drăgulin, “Puterea cuvântului versus puterea imaginii”, unde autorul face o interpretare pe o lucrare a lui Giovanni Sartori, “Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”. Tema principală al acestui articol este explicarea conceptului de “sărăcire a înţelegerii”, fenomen care se abate din ce în ce mai mult asupra raţiunii individuale sau colective. Televiziunea devine astfel o “putere politică” ce se abate asupra conştiinţelor sau inconştienţilor, iar rezultatul este într-o anume manieră vizibil acum, dar va fi şi mai vizibil în viitor.

Dependenţa unora de a rămâne blocaţi în trusturi sau în imaginile televizate, fără a încerca să ofere replică, fără dialog, dezbatere, dovedeşte că suntem ataşaţi de o maşinărie din care cu dificultate o mai poţi părăsi. Se pare că dezbaterea se poate rezuma la două importante elemente: “cuvântul” sau “imaginea”. Depinde unde se poziţionează fiecare. “Cunoaşterea prin concepte înseamnă elitism, în timp ce cunoaşterea prin imagini este democratică”(p. 161). E cât se poate de adevărat. Nu îi poţi interzice unei televiziuni să “informeze” corect, pentru că la urma urmei ce este “corect”? Nu poţi acuza trusturile că devoalează nimic, că atunci nu ar mai exista libertate de exprimare. Şi tot aşa până când prăpastia e demult în faţa noastră. Când spun prăpastie mă refer bineînţeles la “tele-ghidare”. “Televiziunea are un efect exploziv, deoarece ia locul aşa-numiţilor lideri intermediari de opinie şi înlătură din cale mulţimea de <autorităţi cognitive> care stabilesc în mod diferit, pentru fiecare dintre noi, în cine să credem, cine este demn de încredere, şi cine nu”(p. 163). Nu ni se mai oferă nicio o fărâmă de înţelegere. Totul se vede în sânge, în bătaie, în sinucidere (dacă e politică e şi mai grav), în imagini abuzive etc. Tocmai de aici avem şi “sărăcirea înţelegerii”, furată de imagine în schimbul cuvântului. Omul nu mai este capabil să înţeleagă şi nici nu ştie dacă ar mai vrea asta, tocmai din acest motiv “importanţa cuvântului în sensul sartorian al înţelegerii a trecut într-un plan secundar. Ceea ce contează este imaginea. Efectul este că natura omului politic s-a denaturat, chiar dacă scopul a rămas acelaşi. Politica tinde să nu se mai desfăşoare în sediile tradiţionale. Parlamentul, sediile de partid, comiţiile încep să fie înlocuite din ce în ce mai mult cu prezenţele la televiziune. Nu mai avem omul politic, indiferent de natura democratică sau mai puţin nedemocratică a acestuia, care vine să lupte în agora pentru câştigarea adeziunilor, a voturilor. Omul politic se transformă într-un produs de marketing, care este vândut cetăţeanului prin intermediul mass-media. Aici apare diferenţa majoră, este un nou stil de a face politică. Ideea în sine nu implică probleme de tip ideologic, şi asta pentru că obiectivele şi scopurile au rămas neschimbate. Totuşi, ceea ce s-a observat a fost că, în cazul în care piaţa media este controlată de stat apar abuzuri, iar natura fundamentală a celei de-a patra puteri în stat, care este aceea de a informa corect demos-ul, se transformă în aceea de a-l influenţa, cu scopul de a-l controla” (p. 166). Am văzut să un astfel de sistem funcţionează. Scăparea vine de la noi, cei mai tineri, care prin multiplele surse de informare mai putem înlătura prăpastia “tele-ghidării”, dar asta se rezolvă şi printr-o participare civică mai bătăioasă. Până atunci “apocaliptizarea” continuă.

PS: Trebuie să spun adevărul. Toto este doar un căţel, un adept al lătratului şi al leneviei cu burta la soare, dar să ştiţi că mulţi, foarte mulţi oameni se aseamănă cu el. Şi ăsta este un talent.

 

Etichete: , , , , , , ,

Ce înseamnă să fii Blogger!?

Dragoş-Andrei Preutescu: M-am gândit că ar fi bine să readucem în discuţie noţiunea de “blogger” şi ce mai reprezintă astăzi un blog, ce trebuie să fie scris pe un astfel de site şi cui i se adresează. Eu am o părere personală că blogging-ul se face din nevoia de a transmite ceva util, autentic, personal, adecvat unei cerinţe a publicului (ţintă sau în general). A fi blogger sau a deţine un blog/site personal nu înseamnă neapărat doar reclame şi vânzare online, sunt convins că acestea ies din sfera blogging-ului. Chiar aş vrea părerea ta Anca, pentru că tu studiezi comunicarea şi relaţiile publice. Mi-ar face plăcere să delimităm şi să explicăm trei etape de evoluţie a blogging-ului, prima fiind perioada de început, a doua este cea în care ne aflăm noi acum şi ultima să reprezinte câteva predicţii pentru viitorul unui blog sau blogger.

Anca Gîlcă: Voi începe cu un gând care chiar ieri s-a abătut în mintea mea: cum ar fi să renunţ la blog? Am început o discuţie cu argumente pro şi contra, eu fiind de ambele părţi. Argumentele pro au fost concentrate mai mult pe managementul timpului: voi câştiga mai mult timp pentru mine. De fapt, acesta a fost un singur argument pro. Mai apoi, a venit rândul împotrivirii şi m-am întrebat de ce am blog şi de ce nu vreau să renunţ la el. Am creat blogul într-un moment în care, în viaţa de student, frustrările au atins o anumită cotă şi am decis să le aştern pe o pagină de wordpress. Mă linişteam când primeam comentarii şi vedeam că există oameni care au opinii asemănătoare cu ale mele şi mă încurajează să scriu. Dacă aş renunţa la blog ar însemna să renunţ la acest spaţiu care este doar al meu şi care îmi oferă libertatea de a-mi exprima punctul de vedere. Un alt motiv pentru care nu renunţ la blog este pentru că doresc să promovez proiectele la care lucrez sau proiectele în care cred.

La începutul acestui an am decis să trec de pe wordpress pe .com pentru că am fost încurajată de numărul de cititori şi de proiectele la care lucram. Simţeam nevoia de o altă casă în online. Consider că aceasta a fost cea de a doua etapă în evoluţia mea ca blogger. Sunt foarte mulţumită de mutarea făcută şi am un simţ al responsabilităţii mai ridicat: postez mai des, mă documentez mult mai bine, încerc să diversific temele abordate şi să creez content original.

În calitate de fost student la „Comunicare şi relaţii publice” cred că blogul m-a ajutat să îmi construiesc o anumită imagine ca viitor specialist în acest domeniu, să mă promovez ca pe un potenţial colaborator. Angajatorii te caută pe Google dacă sunt într-adevăr interesaţi de tine şi dacă ajung la un blog bine construit şi întreţinut care poartă semnătura ta, atunci îl vei ajuta să te cunoască mai bine şi, mai mult decât atât, să afle despre tine cam ceea ce vrei tu.

Închei cu predicţiile pentru viitorul bloggerului. Nu îmi permit să vorbesc în general despre blogger pentru că fiecare are specializarea lui şi, cel mai important, personalitatea sa. În ceea ce mă priveşte, voi continua să scriu şi voi căuta mereu să adun cunoştinţe noi care să mă ajute să abordez teme pe domeniul meu de activitate astfel încât să vin în ajutorul studenţilor şi absolvenţilor pentru a se perfecţiona. Cred cu tărie că numărul bloggerilor va fi din ce în ce mai mare, de la an la an.

Dragoş-Andrei Preutescu: Există posibilitatea ca blogurile să reprezinte principala sursă de informare pentru cititori, iar acestea să înlocuiască ziarele online? Din punctul meu de vedere avem la dispoziţie trei categorii de bloguri: cele pentru publicitate şi monetizare, cele mixte (personal + articole de specialitate) şi cele strict pe domenii de specialitate. Care sunt cele mai utile? Sau pe care dintre ele le citeşti cel mai des, sau le preferi?

Un alt aspect pe care îl contest sunt acei “specialişti” în ale blogging-ului, care ne spun cum să scriem, ce să scriem, pentru ce, cum să facem bani cu blogul, cum să avem mai multe vizualizări (valabile sau nu) etc. Eu sunt convins că nu avem nevoie de ei şi că fiecare dintre noi poate fi destul de conştient de cum să lucreze cu un blog.

În final nu pot spune că un blogger este cineva care transmite o informaţie autentică, cu implicaţii civice, care aderă la un anumit grad de originalitate şi un spirit de personalitate aparte.

Anca Gîlcă: Observaţiile notate de tine sunt pertinente şi de actualitate. Le voi lua pe rând.

Cred cu tărie că blogurile nu pot lua locul ziarelor! Suntem bloggeri, nu jurnalişti şi publicul nu va avea niciodată încredere în lumea blogosferei aşa cum are în presă. Aşa cum e presa noastră – de calitate sau ba – oamenii o consumă şi îi oferă credit. Un blogger poate să aibă parte de încrederea publicului său dacă este specializat pe un anumit domeniu. Eu nu pot spune că cititorii mei au încredere în mine astfel încât eu dacă scriu despre Dragoş Preutescu că a comis un accident de circulaţie să şi fiu crezută. Ba chiar cred că atunci când citim o ştire pe un blog, adaptată bineînţeles în stilul bloggerului respectiv, vom purcede spre Google sau spre site-ul de ştiri în care avem noi încredere.

Sunt de acord cu tine în ceea ce priveşte clasificarea blogurilor. Nu cred că există bloggeri buni la toate aşa că mi-am trecut pe lista de follow bloggeri din toate cele trei categorii.

Trebuie să te contrazic la aspectul notat cu privire la „profesorii blogosferici”. Consider că există oameni care chiar sunt în măsură să îţi dea sfaturi prin care să devii mai bun tu, ca blogger. Îmi amintesc că atunci când am decis să am blog am citit destul de multe articole despre asta ca să îmi dau seama dacă m-aş pricepe (tehnic vorbind) şi dacă aş putea să îmi asum responsabilitatea pentru el. Acum nu mai citesc astfel de bloguri pentru că prefer să merg la evenimente şi să socializez cu oameni care mă pot ajuta concret atunci când întâmpin o problemă cu blogul sau nu ştiu ce decizie să iau când primesc o ofertă de advertorial.

Bloggerii nu prezintă atât de multă siguranţa precum presa, însă consider că pe alocuri sunt surse mai bune de informare decât mass-media.

 
 

Etichete: , , , ,

Un gând pentru democraţie

Îmi este greu să găsesc un început normal pentru această postare, încercând să vorbesc despre ultimele alegeri care au avut loc în ţară. Nu ştiu dacă mai este necesar să îmi chinui gândurile sau ideile vorbind despre Iaşi şi cine şi cum ne va conduce în următorii patru ani. Printr-un amestec neînţeles de “continuitate”, “schimbare”, promisiuni şi figuri ce se cred şi se vor crede zei politici, foarte puţin mai reuşeşti să fii uman, sau abil să vorbeşti despre ce se petrece. Nu vreau să dramatizez nimic, nu vreau să mă ascund în spatele unor pereţi, dar sunt convins că mulţi se vor bate cu pumnul în piept şi vor spune: “Na Dragoş, ţi-am spus că tot x va ieşi în W poziţie?”. Eu mi-am asumat rolul de tânăr care speră, care ştie ce spune şi de ce le spune. Mi-am asumat o poziţie publică pentru a croi un nou traseu oraşului, cu alţi oameni, cu alte viziuni. Nu a fost să fie, şi cu greu pot depăşi pragul de peste 60% obţinut de unii la alegeri. Dramatismul aici este, în aceste mari procente care vor distruge o parte a democraţiei noastre şi aşa şubredă, încât doar ei mă mai pot adresa direct.

Gândul meu pentru democraţie este să revină şi să rămână printre noi. Eu am votat în favoarea ei, nu pentru un partid, nu pentru foloase şi relaţii, ci pentru oameni şi idei. Se pare că am dat greş şi am înţeles încă o dată că dreptatea e greu de găsit, ea fiind mâna dreaptă a democraţiei. După un duş rece, la propriu şi la figurat, după urmărirea declaraţiilor publice, după un parcurs academic prin articolele apărute imediat ce alegerile s-au terminat, îmi îngădui să spun că deţin o doză minunată de naivitate. O naivitate apărută din încrederea acordată oamenilor şi tinerilor generaţiei mele, care ori nu vrem, ori nu ştim, nu prea ne place să ne acordăm susţinere, fugind de responsabilităţi şi păşind de fiecare dată acolo unde e cald şi bine (dar nu întotdeauna corect).

Democraţia nu se naşte în victorii apocaliptice, iar eu nu le accept. Oamenii buni nu contează atunci când febra electorală şi ahtierea pentru putere construiesc cele mai hilare figuri imaginate sau neimaginate de cei care pun la bătaie vise şi speranţe. Iată că sunt nevoit să mi le pun la congelator şi poate cândva voi fi nevoit să mă încred din nou în ele.

Am văzut şi am urmărit întreaga campanie şi mi-am dat seama că preţul de a fi om este mare şi mic în condiţiile unei superbe bătălii pentru cine ştie ce ipotetice plecăciuni în faţa viciilor, a puterii şi a unor personaje adunate proporţional pentru a inventa caractere, orgolii şi năstruşnice bucurii, sau mai bine spus bizare. Iată că le-am văzut şi îmi pot da acceptul să nu cred în ele şi să rămân perseverent în dorinţa mea de a nu le urma ca exemplu. O să fiu nevoit de astăzi să le văd zi de zi, iar mai chinuitor de atât nu ştiu dacă poate exista ceva. Sunt convins că şi alţi tineri din generaţia mea cunosc acest sentiment şi îl cunosc cu atât mai mult cu cât îşi respectă principiile şi valorile pe care le urmeză. Se pare că în vâltoarea turmelor de oameni toate acestea nu au nicio valoare, iar eu trebuie să accept doar teoretic ideile lui Nietzsche care într-o “Genealogie a moralei” ne spune ce este ea (morala) şi cum poate fi ea salvată. Pot să îmi mai amintesc de un roman al lui Sam Bourne, “Omorâţi-i pe cei drepţi!”, şi să ies cu ajutorul literaturii din vraja care a pătruns prin minţile multora dintre noi (cât de benefic este, vom vedea).

Aşadar, dragă democraţie, nu ne părăsi. Suntem păcătoşi prin noi înşine, dar nu dorim să ne măcelărim de chinurile slăvitelor mediocrităţi ale timpurilor în care trăim. Mai lasă-ne speranţa să putem contesta, de a ne exprima liber, de a construi ceea ce noi, cei din această generaţie resemnată, să avem puterea (nu în procente apocaliptice) să ne desăvârşim totuşi, şi prin lucruri bine intenţionate şi gândite. Până atunci eu te iau de mâna dreaptă şi continui să mărşăluiesc cu tine în cenuşiile realităţi în care mă regăsesc. Eu o să fiu demn, aşa cum ne îndeamnă Dan Puric într-una din ultimele sale cărţi.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Rolul PE şi “uniunea politică”

În ultima săptămână două idei importante s-au abătut asupra Uniunii Europene, sau a construcţiei europene per ansamblu. Prima este foarte importantă şi anume rolul pe care Parlamentul European îl are la nivel european. Consiliul UE a decis, mai mult sau mai puţin democratic să excludă PE din procesul privind măsurile legislative din spaţiul Schengen, cu unele modificări ce privesc închiderea graniţelor în situaţii excepţionale dacă este cazul.

Organizarea comunitară prevede un aşa-numit “triunghi decizional”, în care actorii instituţionali importanţi sunt Consiliul UE, care reprezintă interesele statelor membre, Comisia Europeană, independentă faţă de nivelul naţional şi Parlamentul European, ce îi reprezintă în mod direct pe cetăţenii UE. Consiliul UE încalcă două aspecte importante privind deciziile la nivel comunitar:

  1. Nu respectă principiile care sunt la baza funcţionării instituţiilor europene: “autonomiei instituţiilor comunitare, atribuirii de competenţe, echilibrului instituţional şi principiul transparenţei”. „Echilibrul instituţional” şi „principiul transparenţei” sunt cele care ne interesează acum. Primul are la bază respectarea acelui “triunghi decizional”, în care toate instituţiile nu trebuie să încalce atribuţiile celeilalte şi toate trebuie să confere un nivel de colaborare la nivel de participare decizională. Al doilea principiu important, cel al transparenţei, are rolul de a asigura o bună guvernare în acord cu toţi actorii de la nivel comunitar, printre care îi includem şi pe cetăţenii europeni, reprezentaţi prin europarlamentari. Iată ce spune art. 15 din TFUE:

– “(1) În scopul promovării unei bune guvernări şi asigurării participării societăţii civile, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii acţionează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenţei.”

  1. Nu se ia în considerare procedura de CODECIZIE, ce are scopul de a lua deciziile la nivel comunitar între PE şi Consiliul UE, documentele fiind întocmite de COREPER (Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre), chiar dacă PE are un rol consultativ, dar a fost câştigat prin diferitele tratate adoptate la nivel comunitar, ultimul şi cel mai important fiind cel de la Lisabona.

Parlamentul European este purtătorul de cuvânt al cetăţenilor, care şi-a lărgit rolul la nivel comunitar încă de la începuturile construcţiei europene, când avea doar rol consultativ şi de strictă reprezentare, dar numiţi de statele membre. Astăzi, membri PE sunt aleşi direct de cetăţenii statelor UE şi reprezintă interesele acestora, chiar dacă există şi anumite deficite. Se vrea sau nu a accepta, este o instituţie care pune în valoare şi rolul cetăţenilor, iar Consiliul UE nu trebuie să îl excludă, pentru că prin asta exclude valoarea “cetăţeniei europene”, pe care o deţinem cu toţii.

Rolul europarlamentarilor este unul foarte important, iar demersul lor poate fi unul cât se poate de legal în viitorul apropiat pentru a contesta decizia Consiliului UE. Până acum nu am văzut o reacţie din partea acestora, puţini fiind la curent cu rolul pe care îl joacă şi îl reprezintă. Doar Renate Weber este cea care pare să aibă o poziţie mai complexă, fiind depus şi un Proiect de Raport din partea acesteia, “referitor la Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr. 562/2006 pentru instituirea de norme  comune privind reintroducerea temporară a controlului la frontierele interne în circumstanțe excepționale”, cu un număr de 16 amendamente, ce vizează unele modificări privind libera circulaţie a persoanelor în cazuri excepţionale la nivel european, ce are în vedere câteva principii, reguli şi măsuri administrative care să confere o decizie cât mai transparentă, o decizie comună, nu la “nivelul Uniunii” aşa cum vine din propunerea textului Comisiei, ci una “coordonată” privind luarea deciziilor.

(COM(2011)0560 – C7-0248/2011 – 2011/0242(COD))

Rămâne să urmărim şi să susţinem punctul de vedere al PE, pentru că este o instituţie de reprezentare a cetăţenilor şi are menirea de a fi  de acord sau nu cu unele prevederi la nivel european. O să încerc să monitorizez implicarea europarlamentarilor români privind această situaţie.

A doua problemă importantă pe care o aduc în discuţie este declaraţia Cancelarului german Angela Merkel din ultimele zile, când a spus că doreşte să se construiască o “uniune politică”, în timp, chiar dacă nu va include toţi actorii UE. Nu ştiu cum este această “uniune politică”, dar tocmai Germania şi Franţa au fost cele care au propus să scoată din “joc” PE privind normele legislative ce vizează spaţiul Schengen. Instituţiile sunt menite să construiască un consens politic, o decizie politică la nivelul UE, dar se pare că principiile care guvernează unele decizii nu sunt luate în considerare. Pentru a face o “uniune politică” este necesară cedarea unor competenţe naţionale, care sunt prevăzute în constituţiile fiecărui stat membru. Se propune un posibil model cum a fost uniunea fiscală, sau Pactul Fiscal (care nu ştiu cât de legitim este, dar avem o altă discuţie aici).

Se vrea, din câte înţeleg un model federal pentru UE, la care Franţa, Marea Britanie cu siguranţă nu vor fi de acord (nu este prima încercare de construire a unei uniuni politice). Impasul în care se regăseşte în aceste momente spaţiul comunitar ne pune la încercare dispoziţia de a merge mai departe, dar nu se cunoaşte un context exact, vizionar. Nu poate fi o idee de moment, la care se va renunţa atunci când lucrurile încep să meargă “bine”. Sistemul cu “două viteze” nu pare unul consecvent, ci doar pentru a atinge unele puncte sensibile în UE, cum se spune, se încearcă din nou o “retorică politică comunitară”. Până şi actualul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barosso spune că este necesar să se construiască un “federalism gradual. Nu ştiu care este convergenţa între cele “două viteze” şi modelul de “federalism gradual”, dar important este să nu cădem într-un masiv “deficit democratic” în construcţia europeană.

Doamna Merkel trebuie să aibă în vedere că pentru a crea o “uniune politică” trebuie să existe un nivel ridicat de încredere şi transparenţă la nivelul deciziilor comunitare.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Feminism şi Bărbătism

Iată un nou interviu, realizat cu Oana Cristina Moga, o persoană dezinvoltă, adeptă a gândirii filosofice şi dedicată domeniului comunicării şi relaţiilor publice. Temele principale ale acestui interviu sunt femeia, bărbatul şi iubirea. Dacă poate exista un trend de bărbatism, răspunsul poate fi găsit mai jos.

  1. Ce ne poţi spune despre tine Oana? E ceva special ce trebuie ştim despre o persoană dezinvoltă, dezinteresată de fricile lumeşti?

Despre mine pot spune că sunt o fiinţă îndrăgostită de viaţă şi de oameni. Îmi place să descopăr misterul şi complexitatea vieţii, fiind pasionată de ştiinţele socio-umane, o iubitoare de artă şi tot ce înseamnă creaţie. Sunt o dependentă de comunicare, absolvind Facultatea de Comunicare şi  Relaţii Publice. În prezent, urmez un program masteral pe Managementul Resurselor Umane. Nu ştiu dacă diplomele sunt importante în această viaţă, pentru că nişte bucăţi de hârtie, statutul social, nu definesc un om. Omul nu înseamnă doar o fiinţă socială, condiţionată de anumite norme sociale şi credinţe. Consider că toţi oamenii sunt speciali. Poate nu toţi conştientizează acea esenţă din ei, care îi face atât de speciali. Personal, acea esenţă îmi place să o simt la un om cu care interacţionez. Acea sclipire care îl face atât de special, pe care nu o pot chiar descrie în cuvinte, ci doar o simt. Sunt bogăţii ascunse ce rămân nevăzute în ochii noştri, ce aşteaptă să fie descoperite. Frica este instinctuală, o iluzie, o otravă ce nu ne lasă să vedem frumuseţiile vieţii. Câteodată frica e benefică, câteodată e chiar distrugătoare, pentru că ne poate arunca într-un cotidian iluzoriu. E adevărat când se spune că, dacă vrei să scapi de frici, trebuie să intri direct în ele. Dar pentru asta e necesar să te cunoşti pe tine însuţi, să te descoperi pe tine însuţi, ca mai apoi să descoperi şi lumea dincolo de condiţionările sociale. Eu trec printr-o continuă dezvoltare a fiinţei mele, descoperindu-mi chiar şi impulsul de a scrie gânduri, versuri. Şi dacă ar fi să spun ceva despre mine, într-un singur cuvânt, acesta ar fi marea. Acest univers ne oferă multe lumi colorate, dar trebuie să fim pregătiţi să le primim şi abia apoi să le înţelegem.

  1. Văd zi de zi o ascensiune a miracolului feminist. Pe când apare şi un trend de bărbătism? Ce poate fi bărbătismul?

Da, şi eu observ acest fapt. Această luptă dintre femei vs. bărbaţi, e atât de veche, încât o poţi dezbate ore în şir şi, poate nici atunci nu ajungi la o finalitate concisă. Succesiunea istorică a matriarhatului şi patriarhatului lasă, bineînţeles, multe lipsuri, plusuri şi semne de întrebare, zic eu. Poate că în momentul actual, se impune o mai mare ascensiune a feminismului. Este nevoie de o sensibilitate mai mare în această societate ieşită din ţâţâni, pe care doar o femeie o deţine. Există diferenţe de ordin biologic, psihologic şi social, între femei şi bărbaţi. Trendul bărbatismului cred că există deja, dar nu a fost probabil accentuat. Cred că este doar o clasificare, un contra-atac, chiar comprimare a identităţii masculine, apărută după această ascensiune a feminismului. Cu siguranţă viaţa în comun ar fi mai uşoară dacă fiecare bărbat şi femeie ar înţelege că amândoi sunt de aceeaşi parte, şi nu ar mai încerca să se domine unul pe altul. Până atunci, vom asista în continuare la separarea făcută de propria minte şi de social, dintre femeie şi bărbat.

  1. Sincer vorbind, mişcarea feministă are conotaţii politice sau strict sociale?

Dacă spunem social, nu putem să nu spunem şi politic. Politica este prima putere în stat. În acest caz consider că este vorba mai mult despre conotaţii sociale. Poate se reîncearcă o reorganizare a memoriei sociale. Psihologia colectivă este prezentă, mentalul colectiv lasă amprente în evoluţia societăţii. Este tot timpul cauză şi efect. Noi observăm efectele, ca să cercetăm şi să descoperim cauzele.

  1. Care este formula corectă: Om-suferinţă-iubire, suferinţă-Om-iubire sau poate suferinţă-iubire-Om? De ce?

Formulă corectă este pentru fiecare persoană în parte. Personal, consider că este suferinţă-om-iubire.  Acum depinde şi care iubire. Prin starea de suferinţă se poate ajunge la om, şi abia apoi la iubire. Omul se poate depăşi  prin iubire. Fericirea şi iubirea sunt stări evoluate ale omului, poate chiar stări naturale. Şi totuşi, omul trebuie depăşit ca să ajungă la uman, lărgind câmpul conştiinţei. Să fie conştient de el şi de realitatea în care trăieşte. În societatea de astăzi, omul s-a pierdut pe sine. Majoritatea se lasă condus de indiferenţă, nesinceritate, orgoliu, invidie, frică, gelozie, laşitate, nestăpânire, ipocrizie, lene, vanitate, sete de răzbunare şi de intrigă. Se observă prezenţa unui caracter neîngrijit, care s-a tranfosmat într-unul de proastă calitate. Oamenii au uitat să se crească, să se educe, chiar să gândească. Parcă au devenit nişte roboţi, dependenţi de plăceri efemere, condiţionaţi de mituri sociale. Întreaga ţară suferă de o criză morală şi culturală, iar prea mulţi citesc în Cancan şi alte stupizenii. Uşor brutală, dar face parte din realitatea socială de azi.

  1. Există vreo diferenţă între Feminitate şi Feminism? Care mai este locul femeii astăzi în societate?

Bineînţeles că există. Feminismul este conceptul teoretic, doctrina poziţionării faţă de drepturile şi rolurile femeii în societate. Este ca un fel de asediu mai puţin agresiv, ce luptă şi promovează afirmarea glasului femeii în realitatea socială. Şi când spun feminism, mă gândesc bineînţeles la Simone de Beauvoir, pioniera feminismului. Feminitatea e ceva viu, ca un diamant ce se descoperă şi se lasă să strălucească. Feminitatea se reflectă în exterior, doar dacă curge pe dinăuntru. Consider că este descoperirea propriei fiinţe, încrederea în tine, frumuseţea interioară, parfumul acelei flori gingaşe şi puternice în acelaşi timp,  misterul fiecărei femei. Feminitatea nu este frumuseţe fizică, dar aşa este percepută de majoritatea femeilor, deoarece frumuseţea fizică vinde în această societate capitalistă. O femeie fără trăsături fizice deosebite poate fi extrem de feminină, în schimb una ce prezintă doar o frumuseţe fizică, păleşte, în faţa feminităţii.

Locul femeii în societate încă este desconsiderat. Acum depinde dacă acea femeie trăieşte pentru ea sau caută valorizare exterioară, adică aprobare socială. Fiecare femeie îşi defineşte propriul rol în societate.

  1. Ce înseamnă pentru tine viaţa? Care sunt cele trei cuvinte definitorii pentru ea?

Viaţa pentru mine este un proces de evoluţie şi creaţie. E ca un dans de copil prin furtună, cu acele pietricele şi bolovani, cu acea lumină şi întuneric, cu acele întrebări care te închid şi deschid. Viaţa:  emoţie, profunzime, joc.

  1. Întrebare capcană: Filosofi sau Psihologi? De ce?

Filosofi. Tocmai din cauza acestui „de ce”, care m-a urmărit de mic copil. Căutătorul de adevăr e viu. Mi-aş dori să văd cât mai mulţi oameni care, îşi amintesc de copilul din ei.

  1. Jocul dintre o femeie şi un bărbat este Iubirea? Sau este vorba de o dispută a orgoliilor bazate pe concepte diferite ale compasiunii şi înţelegerii?

Nu se poate chiar reduce şi generaliza jocul dintre un bărbat şi o femeie. Iubirea matură este jocul real, care poate dura sau nu toată viaţa. Orice bărbat şi femeie, trebuie să fie conştienţi că o singură fiinţă, nu le va putea satisface nevoile şi dorinţele toată viaţa. În mare parte relaţia de cuplu este trăită ca o dispută continuă a ego-urilor. Şi, bineînţeles, în orice fel de relaţie va exista tot timpul un schimb subtil de putere. Se întâmplă mai rar ca partenerii să se perceapă la acelaşi nivel, cu aceleaşi atribute, adică pe o poziţie de egalitate. Aceasta ar fi o relaţie sănătoasă, unde se simt cât mai puţin urmele de supunere şi dominare, unde aceste roluri sunt jucate alternativ. Făcând o analogie cu celebrele filme, dacă nu e “Fight Club”, e “The Hunger Games”. Să nu uităm că prima lecţie de iubire se învaţă în copilărie. Mama este mai degrabă cea care ne învaţă ce este iubirea. Iubirile viitoare vor fi condiţionate tocmai de relaţia mamă-copil. Mulţi oameni iubesc imatur, din cauză că au fost insuficient iubiţi în copilărie, sau au fost prea copleşiţi cu iubire. Aceştia vor ajunge să iubească infantil, unde iubirea este doar o nevoie, o lipsă, pe care vor încerca să o umple cu orice preţ.

  1. Pe ce se bazează activitatea sau acţiunea umană: egoism, cunoaştere sau necesitate?

Dintr-o viziune reducţionistă, motoarele naturii umane sunt fricile şi interesele. Egoismul este genetic, deci fiecare om este egoist. Poate suntem chiar conduşi doar de egoism şi hedonism. Dintr-o viziune istorică, evoluţia societăţii umane s-a datorat psihopaţiilor şi geniilor. Concluzionând, aş putea accepta că se bazează pe necesitate (nevoie, lipsă), unde egoismul şi cunoaşterea sunt un fel de extensii. Nu consider că ar trebui să reducem omul doar la instincte şi nici să negăm natura reală a omului. Omul poate deveni mai mult decât un instinctual. Şi aici nu mă rever neapărat la valul spiritualităţii ipocrite, adoptată de multă lume. Mă refer la o sinceritate trecută de aprobarea socială, dincolo de iluziile cu care omul obişnuit se hrăneşte zilnic. Omul poate deveni real, capabil să-şi explice realitatea în care trăieşte. Cu părere de rău, societatea capitalistă asta a făcut din om, l-a redus la instincte. E ca şi cum l-a virusat în inconştient, ca să-l poată controla.

  1. Inteligenţă, pasiune sau cumpătare? Care este mesajul tău pentru generaţia noastră?

INTELIGENŢĂ. Inteligenţa pură, e doar a copilului care am fost. Până omul nu îl recunoaşte, şi îl lasă liber să cerceteze, nu va ajunge la inteligenţă. Inteligenţa este înnăscută, şi purtătorul o poate într-adevăr antrena, sau ucide. Societatea cu normele, îndoctrinările şi condiţionările sale, este a doua care ucide inteligenţa. Primii care ucid inteligenţa copilului sunt părinţii. Trist, dar adevărat. Realitatea nu e frumoasă, este foarte dură, de aceea mulţi preferă să plutească într-o lume iluzorie. Încerc să nu devin foarte sarcastică, dar mulţi au devenit nişte drogaţi care aleargă după “lideri”, mai ceva ca nemţii după Hitler. Poate că unii au devenit incapabili să mai gândească pentru ei, și au nevoie de alții ca să gândească pentru ei. Mulțimea cere “lideri”, pentru că doar așa, ei pot fi siguri, pot avea certitudine. Doar așa, mulțimea poate să vadă singuranța pe care ar trebui să o aibă în viață. Or, ca să ceri singuranţă vieţii, înseamnă să te minţi singur. Pentru cine are ochi să vadă dincolo de cuvinte este altceva. Majoritatea a devenit incapabilă să aleagă pentru ea. Deşi, ideea liberului arbitru este şi ea doar o iluzie. Singura entitate care alege pentru un om, este inconştientul său. Alegerile raţionale sunt prea puţine. Se refugiază în plăceri efemere, acestea fiind singura scăpare. Au ajuns să trăiască în lumea imaginară, prinşi în trecut sau în viitor. Nu degeaba a ajuns Freud la concluzia că oamenii trăiesc după două principii: principiul realității și principiul plăcerii. Poate că și el era nebun, la fel ca Einstein.  Aş vrea să cerceteze mai mult şi să nu mai creadă orice aud şi văd, fară să aibă o bază reală. Să-şi descopere curajul din ei, să analizeze şi să gândească mai mult, să devină mici cercetători. Omule, îndrăznește să cauți în lume, lumi nebănuite! Oamenii fără curaj sunt cei care și-au închis copilul din ei!

 
2 comentarii

Scris de pe 06/04/2012 în Interviu

 

Etichete: , , , , , , , , ,