Cetățenia poate fi un dar sau un chin, bunătatea poate fi o atitudine naturală sau o provocare. Toate cele patru perspective mai sus menționate nu au cum să fie lipsite de apartenență, voită sau nu, în spațiul mioritic românesc. În momentele dificile, de o parte și de alta a baricadei (pe o parte sunt ceilalți și statul și pe cealaltă parte ești tu), te întrebi cinstit ce înseamnă a fi un „bun cetățean”? Și mai ales cum, atunci când peste tot vezi ce ți-ar displace să vezi. E o întrebare firească pentru orice om normal, rațional și incapabil de a genera rău, invidie, furt, poate cu excepția momentelor când ești provocat sau forțat.
Calitatea de „bun cetățean” intră în conflict de cele mai multe ori, cu instituțiile statului – spitale, poliție, justiție etc. și cu o serie de principii fundamentale ale conviețurii oamenilor într-o societate – dreptate, adevăr, altruism. Fie te remarci (intuitiv, când crezi că e un moment potrivit), fie accepți ce îți oferă soarta, hazardul, fie îți planifici intențiile de „bun cetățean”. Votul, spre exemplu, este o formă planificată a intențiilor tale de „bun cetățean”; cu justiția e un pact cu hazardul și sincer să fiu nu vorbesc în necunoștință de cauză.
Recent mi s-a întâmplat să fiu pus în situația de a intui dacă e bine să mă remarc ca un „bun cetățean” sau să trec mai departe. Cu ceva seri în urmă, venind liniștit către casă, pășind mai puțin sonor prin gropi și calm prin praful și zgomotul urban, observ de la distanță un echipaj de la poliția rutieră. Nimic neobișnuit. Mi-am continuat drumul, iar în momentul când am ajuns aproape de echipajul de poliție, o altă mașină oprită acolo pleacă din acel loc. Imediat sunt chemat de unul dintre polițiști. Mi-a trecut prin minte: „Aoleu, să vezi că am mers neregulamentar pe trotuar!” Nu că ar fi imposibil pentru România, dar la asta m-am gândit. În schimb ei mi-au cerut să rețin numărul mașinii și apoi mi-au explicat că șoferul greșise cu ceva, iar eu trebuia să completez un proces verbal (ca martor, cu datele personale) cu cele întâmplate. „Tu, ca bun cetățean, trebuie să ne ajuți…”, îmi explica unul dintre polițiști. Doar că eu nu văzusem cu ce greșise șoferul. Ar fi fost nedrept să fiu martor la ceea ce nu am văzut. Am refuzat să ofer datele personale și să evit să fiu chemat în instanță pentru ceva la care nu luasem parte. Pentru că asta urma să se întâmple. Polițiștii au continuat: „Nu pățești nimic, trebuie doar să ne dai datele”. Am refuzat din nou, iar replica de final al unuia dintre cei doi prestatori în ale rutierei m-a bucurat pentru tot restul serii: „Bine, e dreptul tău să refuzi!” Uau, în sfârșit mi-am revendicat și eu un drept de care nu prea știam. Dreptul de a refuza să fiu martor la un incident la care nu am asistat.
Mi-am continuat drumul și m-am gândit: „Oare am făcut bine că am refuzat? Puteam să ajut la stoparea celor care încalcă legile rutiere, puteam să fiu un <bun cetățean>. Dacă sunt toți așa ca mine, ce se va întâmpla cu țara asta?” Doar că mi-am dat seama că totuși putea fi martor cel de-al doilea polițist, de ce era nevoie tocmai de un cetățean nevinovat, nebănuit și bântuit de alte rele? Mai știam că atunci când ție ți se întâmplă ceva, să spunem, ți-a fost furat telefonul mobil, mergi la poliție, ei te întreabă melancolic: „Știi cine e infractorul?”, sau cineva te agresează fizic, violent (experiență personală de care voi vorbi la momentul potrivit) și ți se spune că „noi nu prea avem ce să facem. Codul Penal și Codul de Procedură Penală nu ne ajută. Legislatorii sunt de vină! Eventual dăm o amendă și dacă infractorul vrea să o plătească bine, dacă nu, nu mai avem ce să facem, decizia e la Procuror” (aici intri în schema hazardului).
Foarte frecvent citesc, aud, că din cauza celor care nu se implică, țara asta se duce de râpă. Că nu vrem să fim și nici nu știm să fim „buni cetățeni”. În acea seară nu am vrut să fiu un „bun cetățean”. Neștiință, ignoranță, prostie, dar știu că nu ar fi fost drept. Cât de curând vom fi obligați să fim „buni cetățeni”, nu să devenim.
Diplomație și Cultură - Dragoș Preutescu 