RSS

Arhive pe categorii: Social Media

Make LOVE, not SELFIE!

Tendințele virtuale pe care ni le asumăm tot mai mult, duc la o pierdere importantă în ceea ce privește stabilitatea și valoarea relațiilor noastre sociale. Avem impresia că virtualul ne oferă camera unde să ne ascundem, unde să ne vărsăm egoismul, unde să savurăm clipele de magie ale popularității. Ni le oferă, chiar mai mult decât ne dorim noi asta.

Nu pot să nu remarc genialitatea în observații ale lui A. Paleologu: „Numai cuplul e o realitate umană, aptă de fericire (și tot ce intră în alchimia fericirii: suferință, sacrificiu, bucurie, gratitudine). Aptă, nu îndreptățită. Aș putea zice că fericirea nu numai că nu e un <drept>, ci o îndatorire, cea de a aprehenda miracolul vieții.” Astăzi, cuplul înseamnă ripostă, neîncredere, confruntare, capacitatea de a-l înșela pe celălalt, de a testa limitele puterii de a poseda sentimentele cuiva. În cuplu se poate crea doar fericire. Și aici nu e vorba de un idealism personal, ci de o chestiune de bun-simț. Una este să înșeli, să provoci suferință, să urăști, să faci rău și alta este să refuzi iubirea, să oferi doar pentru a vedea bucuria.

Dacă în istoria nu foarte îndepărtată eram îndemnați astfel – Make LOVE, not WAR – eu îmi îngădui să încerc o altă regulă – Make LOVE, not SELFIE. Unii nici măcar nu mai au ocazia de a se uita în oglindă. Acest sentiment de SELFIE a înlocuit și singura metodă de a ne observa, de a ne studia – OGLINDA. Nu ne mai privim în oglindă, ne uităm la noi printr-un SELFIE.

Recunosc lipsa noastră de a relaționa și de a crea relații sociale, indiferent de tipul acestora. Oamenii fug de posibilitatea de a conversa direct, de privirile directe, de atingeri, de capacitatea de a descoperi sentimente prin experiența directă într-o relație. Și e firesc să se întâmple astfel. Confundăm individualismul cu egoismul, neîncrederea cu frica și nevoia de a iubi și de a fi iubiți cu aceea de a ne face populari, pentru că unii cred că popularitatea le aduce și iubire. Popularitatea se presupune că ar înseamna putere. Puterea de a dobândi pe cineva, prin ceea ce se presupune că ești sau arăți că ești. Și aici nu vorbim de mediul virtual ca dimensiune nocturnă a confuziilor noastre sociale, ci de mediul real care a creat din om o stafie, cel care fuge de realitate pentru că îi obstrucționează și îi năucește „starea de bine” dată de virtual. Dacă realul arată multe despre noi (eșecuri, dependențe, vicii, virusuri romantice, devianțe emoționale), virtualul ascunde tot ce nu vedem la noi. Pentru că virtualul nu asigură „contactul”.

Culturalizarea iubirii (despre care voi scrie curând) ne induce ideea că trebuie să avem standarde pentru perechea noastră și să reglementăm până și sentimentele de iubire sau capacitatea de a relaționa. Îmi aduc aminte de o frază dintr-o carte a lui Fabio Stassi (Ultimul dans al lui Charlot): „[…] pentru că numai în dezordinea iubirii orice acrobație devine posibilă”. Acrobațiile sunt făcute astăzi de virtual (în toate privințele). Imaginați-vă o lume unde oamenilor le-ar fi frică să danseze, să sărute, să se țină de mână. Dacă nu reușiți să mergeți atât de departe cu imaginația, sigur observați cum oamenii dansează, iubesc, își construiesc familii, disprețuiesc, suferă, în mediul virtual.

Nu într-un SELFIE stă calitatea relațiilor noastre sociale și nu printr-un SELFIE dobândim  calități de „iubitori”. Așadar, Make LOVE, not SELFIE și vedeți ce se întâmplă. Astfel, poate nu le-om mai da atât de lucru psihoterapeuților și vom descoperi că viața are mai multe dimensiuni și o singură direcție – adevărul descoperit prin relațiile sociale.

 

Etichete: , , , , ,

Trimite sau primește o scrisoare

Spațiul virtual domină emisferele de interacțiune umană. Fie că vorbim de informații, de divertisment sau simple aspecte ale comunicării, suntem foarte atașați minunatelor lumi noi create de social media. Nu se pune problema la ce a fost bine în trecut și ce va stărui și învinge pe viitor, ci cum ne raportăm la schimbul de idei, practici, emoții, convingeri, inițiative, probleme sociale, politice, economice etc. Această raportare, fie că vom accepta sau nu, ne pune față în față cu valoarea morală pe care o dăm acțiunilor noastre și rezultatele acestor acțiuni. Oamenii pot interacționa prin diferite metode: scrierea de articole, cărți, studii, prin muzică, teatru, dans. Am decis că o bună modalitate, atât la nivel estetic, cât și comunicațional, ar fi metoda SCRISORII (de oricare fel ar fi ea).

De ce să scriem, să primim și să trimitem scrisori?

Un răspuns ar fi că ideile și gândurile sunt mult mai palpabile, mai profunde și interesate de subiect. Subiectul poate fi persoana care primește scrisoarea, sau orice temă de discuție pe diferite problematici. Chiar e o bună modalitate de a se experimenta POVESTIREA. Să scrii scrisori pentru a spune povești este mai mult decât plăcut.

Al doilea răspuns este cel de nivel estetic. Degetele nu mai intră într-un joc-concurs cu tehnologia tastării, ci își pune în mișcare toate valorile motrice și cerebrale prin SCRIS. Îmi plac diferite tipuri de scriere manuală. Ele relevă multe din personalitatea și valoarea autorului.

Al treilea răspuns poate fi cel al CUNOAȘTERII. Fiecare dintre noi se raportează diferit la aceleași tipuri de evenimente, cărți scrise sau simple întâmplări din viața personală. Problema este cum reușim să integrăm tipul nostru de raportare la viața cotidiană și să o înțelegem. Cunoașterea ta prin cunoașterea celuilalt este un altfel de răspuns. Vreau să cunosc de la tine, ca să vă ce cunosc și împreună să încercăm să vedem ce cunoaștem. Jocul de cuvinte este plăcut atunci când e pus și în practică, iar a scrie scrisori este o formă foarte coerentă și practicabilă, viabilă, pentru a cunoaște și descoperi.

Ultimul răspuns și cel mai important, este COMUNICAREA. Prin toate celelalte trei răspunsuri mai sus oferite se manifestă forme ale comunicării. Avem comunicarea virtuală, dar de ce să nu ne folosim și de cea fizică? Și anume, scriind sau citind scrisori.

Trecând peste formulele teoretice pe care le-am încercat, ideea este următoarea. Haideți să ne trimitem scrisori unul altuia! Doar cine este interesat să facă asta, bineînțeles. Cine apreciază scrisul de mână, cine apreciază poveștile, cine apreciază hârtia, stiloul, pixul sau creionul, cine apreciază micile cadouri surpriză și cine apreciază forma clasică de comunicare.

Cine dorește să trimită sau să primească scrisori, fie poate lăsa un comentariu la acest post, cu adresa destinației, fie o poate trimite pe adresa dragos.preutescu@gmail.com (în cazul în care nu se dorește ca publicul să vadă adresa, sau vor să primească adresa la care eu pot primi scrisori sau cele la care să trimit scrisori). Nu există reguli, ci doar bune intenții de a comunica pe diferite subiecte și de a experimenta arta scrisului de mână. Despre arta scrisului de mână voi mai vorbi în posturile viitoare.

 

Etichete: , , , , ,

În dialog cu Irina Roibu

Idei și efecte reprezintă un nou concept video online, realizat pentru a pune în valoare dialogul dintre persoanele active în societate și performanțele lor în timp. Am invitat-o la acest prim dialog pe Irina Roibu, vicepreședinte pe departamentul de cultură și limbă japoneză, membru fondator al Asociației Româno-Japoneze „Himawari”. Subiectele principale ale dialogului aduc în atenție vizitele Irinei în câteva țări din Asia (Japonia, Coreea de Sud, Singapore ș.a.), activitatea asociației la care este membru fondator, comunicarea cu Ambasada Japoniei în România, curiozități și impresii împărtășite de o persoană care prin voință a reușit să exceleze în tot ceea ce a făcut.

 

Etichete: , , , , ,

Ce înseamnă să fii Blogger!?

Dragoş-Andrei Preutescu: M-am gândit că ar fi bine să readucem în discuţie noţiunea de “blogger” şi ce mai reprezintă astăzi un blog, ce trebuie să fie scris pe un astfel de site şi cui i se adresează. Eu am o părere personală că blogging-ul se face din nevoia de a transmite ceva util, autentic, personal, adecvat unei cerinţe a publicului (ţintă sau în general). A fi blogger sau a deţine un blog/site personal nu înseamnă neapărat doar reclame şi vânzare online, sunt convins că acestea ies din sfera blogging-ului. Chiar aş vrea părerea ta Anca, pentru că tu studiezi comunicarea şi relaţiile publice. Mi-ar face plăcere să delimităm şi să explicăm trei etape de evoluţie a blogging-ului, prima fiind perioada de început, a doua este cea în care ne aflăm noi acum şi ultima să reprezinte câteva predicţii pentru viitorul unui blog sau blogger.

Anca Gîlcă: Voi începe cu un gând care chiar ieri s-a abătut în mintea mea: cum ar fi să renunţ la blog? Am început o discuţie cu argumente pro şi contra, eu fiind de ambele părţi. Argumentele pro au fost concentrate mai mult pe managementul timpului: voi câştiga mai mult timp pentru mine. De fapt, acesta a fost un singur argument pro. Mai apoi, a venit rândul împotrivirii şi m-am întrebat de ce am blog şi de ce nu vreau să renunţ la el. Am creat blogul într-un moment în care, în viaţa de student, frustrările au atins o anumită cotă şi am decis să le aştern pe o pagină de wordpress. Mă linişteam când primeam comentarii şi vedeam că există oameni care au opinii asemănătoare cu ale mele şi mă încurajează să scriu. Dacă aş renunţa la blog ar însemna să renunţ la acest spaţiu care este doar al meu şi care îmi oferă libertatea de a-mi exprima punctul de vedere. Un alt motiv pentru care nu renunţ la blog este pentru că doresc să promovez proiectele la care lucrez sau proiectele în care cred.

La începutul acestui an am decis să trec de pe wordpress pe .com pentru că am fost încurajată de numărul de cititori şi de proiectele la care lucram. Simţeam nevoia de o altă casă în online. Consider că aceasta a fost cea de a doua etapă în evoluţia mea ca blogger. Sunt foarte mulţumită de mutarea făcută şi am un simţ al responsabilităţii mai ridicat: postez mai des, mă documentez mult mai bine, încerc să diversific temele abordate şi să creez content original.

În calitate de fost student la „Comunicare şi relaţii publice” cred că blogul m-a ajutat să îmi construiesc o anumită imagine ca viitor specialist în acest domeniu, să mă promovez ca pe un potenţial colaborator. Angajatorii te caută pe Google dacă sunt într-adevăr interesaţi de tine şi dacă ajung la un blog bine construit şi întreţinut care poartă semnătura ta, atunci îl vei ajuta să te cunoască mai bine şi, mai mult decât atât, să afle despre tine cam ceea ce vrei tu.

Închei cu predicţiile pentru viitorul bloggerului. Nu îmi permit să vorbesc în general despre blogger pentru că fiecare are specializarea lui şi, cel mai important, personalitatea sa. În ceea ce mă priveşte, voi continua să scriu şi voi căuta mereu să adun cunoştinţe noi care să mă ajute să abordez teme pe domeniul meu de activitate astfel încât să vin în ajutorul studenţilor şi absolvenţilor pentru a se perfecţiona. Cred cu tărie că numărul bloggerilor va fi din ce în ce mai mare, de la an la an.

Dragoş-Andrei Preutescu: Există posibilitatea ca blogurile să reprezinte principala sursă de informare pentru cititori, iar acestea să înlocuiască ziarele online? Din punctul meu de vedere avem la dispoziţie trei categorii de bloguri: cele pentru publicitate şi monetizare, cele mixte (personal + articole de specialitate) şi cele strict pe domenii de specialitate. Care sunt cele mai utile? Sau pe care dintre ele le citeşti cel mai des, sau le preferi?

Un alt aspect pe care îl contest sunt acei “specialişti” în ale blogging-ului, care ne spun cum să scriem, ce să scriem, pentru ce, cum să facem bani cu blogul, cum să avem mai multe vizualizări (valabile sau nu) etc. Eu sunt convins că nu avem nevoie de ei şi că fiecare dintre noi poate fi destul de conştient de cum să lucreze cu un blog.

În final nu pot spune că un blogger este cineva care transmite o informaţie autentică, cu implicaţii civice, care aderă la un anumit grad de originalitate şi un spirit de personalitate aparte.

Anca Gîlcă: Observaţiile notate de tine sunt pertinente şi de actualitate. Le voi lua pe rând.

Cred cu tărie că blogurile nu pot lua locul ziarelor! Suntem bloggeri, nu jurnalişti şi publicul nu va avea niciodată încredere în lumea blogosferei aşa cum are în presă. Aşa cum e presa noastră – de calitate sau ba – oamenii o consumă şi îi oferă credit. Un blogger poate să aibă parte de încrederea publicului său dacă este specializat pe un anumit domeniu. Eu nu pot spune că cititorii mei au încredere în mine astfel încât eu dacă scriu despre Dragoş Preutescu că a comis un accident de circulaţie să şi fiu crezută. Ba chiar cred că atunci când citim o ştire pe un blog, adaptată bineînţeles în stilul bloggerului respectiv, vom purcede spre Google sau spre site-ul de ştiri în care avem noi încredere.

Sunt de acord cu tine în ceea ce priveşte clasificarea blogurilor. Nu cred că există bloggeri buni la toate aşa că mi-am trecut pe lista de follow bloggeri din toate cele trei categorii.

Trebuie să te contrazic la aspectul notat cu privire la „profesorii blogosferici”. Consider că există oameni care chiar sunt în măsură să îţi dea sfaturi prin care să devii mai bun tu, ca blogger. Îmi amintesc că atunci când am decis să am blog am citit destul de multe articole despre asta ca să îmi dau seama dacă m-aş pricepe (tehnic vorbind) şi dacă aş putea să îmi asum responsabilitatea pentru el. Acum nu mai citesc astfel de bloguri pentru că prefer să merg la evenimente şi să socializez cu oameni care mă pot ajuta concret atunci când întâmpin o problemă cu blogul sau nu ştiu ce decizie să iau când primesc o ofertă de advertorial.

Bloggerii nu prezintă atât de multă siguranţa precum presa, însă consider că pe alocuri sunt surse mai bune de informare decât mass-media.

 
 

Etichete: , , , ,

Un experiment (fără FB) şi activismul civic în social-media

De ceva vreme îmi doream să renunţ la a mai folosi reţelele sociale Facebook şi Twitter. Am aproape 4 zile de când nu le mai utilizez. Nu mi s-a întâmplat nimic. Nu sunt foarte curios să aflu ce mai e nou pe social-media, nu consider că pierd contactul cu realitatea, într-un cuvânt e foarte bine. Am decis să încep experimentul cu un număr de 7 zile fără social-media (e adevărat, la mijloc este şi un pariu cu miză mare). Chiar astăzi citesc în presă că se răspândeşte o malarie-boală-virus (nu se ştie exact) pe FB. Ce bine că nu sunt pe acolo! Glumesc. Dar nu este o glumă să ne dăm seamă cam până unde este cu adevărat o reţea de socializare FB-ul şi până unde este manipulare şi dependenţă. Pe viitor intenţionez (dacă rămân sănătos după experimentul meu) să cresc numărul de zile în care să nu vizitez reţelele sociale.

Activismul civic în social-media

Social media can’t provide what social change has always required.

Pot conduce reţelele de social-media, sau pot ele construi un activism civic cu privire la anumite probleme sociale? Ei bine se pare că nu. Ultimul exemplu a fost aşa numitul protest Anti-ACTA în România şi ţările din Europa. Dar mă voi referi strict la România. La Iaşi pe FB şi-au anunţat prezenţa în jur de 10.000 de persoane. Au fost doar câteva zeci. În celelalte oraşe situaţia nu a fost mai diferită. Unde se mai găseşte utilitatea implicării? Unde se construiesc mişcările sociale? Nu pe FB sau TW. În ultima perioadă am tot scris şi criticat impactul reţelelor sociale în societate şi în modul de a privi relaţiile interumane. Malcolm Gladwell are un articol mai mult decât eficient în care explică contradicţia dintre adevărata mişcare socială şi falsa mişcare socială creată pe FB de exemplu.  “Small Change – Why the revolution will not be tweeted” este titlul articolului apărut în The New Yorker în 2010.  El pune problema în felul următor: care este rolul social-media în mişcările sociale? Nu joacă un rol important pentru că nu implică un sacrificiu din partea celor care protestează. Ei nu participă direct la crearea unei mişcări sociale. A da “like” sau “accept” pentru un eveniment nu este de ajuns. Mai mult, social-media nu este capabilă să dezvolte un activism coerent în privinţa unor probleme. Este doar un fals angajament şi iluzoriu al celor care se declară participanţi la o mişcare virtuală. Al treilea aspect este că social-media creează legături slabe între potenţialii protestatari. Ei nu comunică, nu se cunosc, nu se ştie dacă împărtăşesc aceleaşi valori, sentimente şi nu sunt convinşi că va exista o rezolvare a problemei pentru care protestează, pentru că nu cred cu adevărat în ceea ce fac. Legătura nu s-a creat pe încredere, coerenţă, sentimente şi emoţii. E vorba doar de un contact virtual care se epuizează la primul plictis. 

Mai important, social-media nu creează ierarhii sau forme de leadership. Nimeni nu ştie cine conduce, de ce, cine reprezintă pe cine etc. Relaţiile între persoane sunt create artificial de butoanele calculatoarelor. E adevărat, este şi aceasta un protest să faci parte şi să susţii o ”cauză” pe net. Dar nu e de ajuns şi este nesemnificativ. Nu pot să îmi dau seama dacă în alte ţări conexiunile între persoane sunt mai apropiate decât cele create pe internet. Fie au grupuri bine organizate cu lideri, fie pur şi simplu sunt mai activi social. Aici în Konstanz nu a fost o mare agitaţie. Oraşul este mic, totul a fost anunţat pe internet. Singura diferenţă este că presa din câte îmi aduc aminte şi alte persoane importante au luat parte la eveniment.

La fel s-a întâmplat cu protestele împotriva politicienilor. Traian Băsescu avea la un moment dat mai mulţi susţinători (“like-uri”) pe FB decât cei care protestau împotriva lui şi a guvernului. “Facebook activism succeeds not by motivating people to make a real sacrifice but by motivating them to do things that people do when they are not motivated enough to make a real sacrifice.” Foarte simplu! Ştii ce este ACTA? ai citit documentul? (nici eu nu am găsit forma finală a Tratatului ca să pot comenta îndeajuns de mult). Crezi în ceea ce pretinzi că vrei să schimbi? Dacă nu, atunci nu se validează nimic. Să nu se creadă că sunt un adept al protestului fizic. Nicidecum. Sunt adeptul dialogului şi al bunului mod de a înţelege o problemă. Doar în cazuri extreme intervine forma finală, cea a protestului.

În concluzie, social-media rar poate crea o coerenţă în activismul publicului pentru rezolvarea unor probleme. Legăturile nu se fac virtual, dialogul nu se poartă prin simplul “like” sau acceptarea unei “cauze”, ci implică mai mult decât atât: soluţii, sacrificiu, lideri etc. etc.

 
2 comentarii

Scris de pe 02/13/2012 în Social Media

 

Etichete: , , , , , ,

The “Web Pioneers”

What do we know about the generation called the “Web pioneers”? The Internet becomes more and more like a second life for many of us. Today the virtual space accomplishes perhaps more functions than the real life does. In an article from “The Guardian”, entitled “Youth culture: teenage kicks in the digital age – Why this generation are the true web pioneers…, Aleks Krotoski, a renowned researcher in the domain of psychology, who also deals with the study of the relationships in the online communities, pursues a theoretical and critical analysis of the effects of the growing development of the social networks and searching engines (Facebook and Google in particular). This topic had been debated during a seminar at the University of Konstanz, and the pros and cons were very applicable. Also, this topic is always open to new arguments. But who should win in the end?

An interesting question would be “Why do people want to post so many data, activities, and personal photos on the Internet?” Here I refer to Facebook in particular. Well, what I and other students have identified cannot represent the adequate or general answer. In the best case scenario, for many people this is a way to escape from the daily routine. The other reasons are much more diverse. These online activities serve to either make you more competitive, or they help you get noticed by others, or they create a false identity for you (“That’s what I wanna be”, “This is who I am but I’m not like this actually”).  At the same time, they can also represent marketing strategies that substantiate your expertise in a field. There is nothing weird in this type of activity until people start posting photos showing the oddest daily activities (how they feed their children, how they have their hair and nails done, or how they party, how they have shower, what they do at the toilet, and so on and do forth, because their imagination is endless). Everything appears as turmoil of organized posts framed by a virtual and mimetic space.

Why does it happen like this? Maybe because other values have been lost, or they are simply missing from the community to which these people belong (family, friends, theatre, opera, sports clubs, the evenings spent with the pals). These values are missing only if we do not preserve them, or if we consider them no longer important. This is how Mark Zuckerberg became more successful, and this motivated him to come up with other applications to control the lives of the online communities. I used and I still use Facebook for promoting my articles, and for staying in touch with the students from Romania and from abroad but why should one offer more than the basics?

In the future, everyone will be world-famous for 15 minutes

Andy Warhol used this statement in 1968 to explain the phenomenon that will shape our persona in the future. Apparently, what he said started to come true. Everyone desires to be competitive, to be known, or to toot their horn that they have tons of friends, and it would seem legit for them to become famous for “15 minutes”. If they do better than this, they turn into a Zeus of the virtual world (and probably this is what they are). What would be the continuity of an information, of a project, or of an accomplishment, if another is launched immediately? “You were famous. Good for you! Here comes another one.” And this is how we spend every day to gain fame for several minutes (this time value depends on the individual goals). Is everything positive or negative? Perhaps you will answer this question. Well, the ones who do business within the online world, and have something to gain from this intricacy will be against what I stated. But what should one do when it comes to teenagers and young people? They are the ones mesmerized by the World Wide Web (until the moment when all the mommies will start posting photos of their babies bathing or sitting on the potty).

Is there a chance for a youth culture to be built online? What are the changes in the young people’s perceptions about life, family or friends? Well, everything changes. Personally, I do not see the benefits of the social networks. On the contrary, I perceive them (especially Facebook) as a “diplomatic” way to control the people (hark!) willingly.  The Panopticon, the concept coined by Jeremy Bentham, presupposed a type of institution in which the individuals were seen anytime and anyhow. The Panopticon was designed as a concept for prisons but isn’t Facebook  a type of dungeon too? We can go even further to analyze the articles about the “online Panopticon” which appeared in the specialized magazines, or we can identify in Michel Foucault’s works an explanation that is able to prove a theory of power which the social networks have nowadays. This sounds interesting, right? It is really interesting, and now perhaps we found an answer regarding Facebook (by the way, Mark Zuckerberg works with different worldwide organizations).

In the following edition of the “Iuventa” magazine (March 2012) we shall discuss what are the perspectives of the young people nowadays, with their obstacles and opportunities, and undoubtedly the virtual world will be included in our discussion. By that time, I invite you to read Aleks Krotoski’s article.

P.S.: Does anyone feel that they have a second life in the online world?

 

Etichete: , , ,

“Web pioneers”

Ce știm noi despre generația numită “web pioneers”? Internetul devine din ce în ce mai mult o a “doua viață” pentru mulți dintre noi. Virtualul îndeplinește poate mai multe funcții astăzi decât viața reală. Într-un articol apărut în publicația The Guardian cu titlul “Youth culture: teenage kicks in the digital age – Why this generation are the true web pioneers…, Aleks Krotoski o cunoscută cercetătoare din domeniul psihologiei, care se ocupă cu studiul relațiilor în comunitățile online, face o incursiune teoretică și critică despre efectele dezvoltării din ce în ce mai mari a rețelelor sociale și a motoarelor de căutare (în special Facebook și Google). Tema aceasta a fost dezbătută la unul dintre seminariile de la Universitatea din Konstanz, iar argumentele pro și contra au fost foarte aplicabile. Subiectul rămâne deschis întotdeauna la noi argumente. Dar cine trebuie să câștige în final?

O întrebare interesantă este: De ce oamenii doresc să își posteze atât de multe date, activități, poze personale pe internet (și aici fac referire în mod special la Facebook)? Ei bine, ce am identificat împreună cu ceilalți studenți nu poate găsi răspunsul adecvat, sau general. În cel mai bun caz, pentru majoritatea este o formă de evadare din rutina zilnică a vieții. Celelalte sunt mult mai diverse. Fie pentru a te face mai competitiv, fie pentru a fi în văzul lumii, sau pentru a crea o falsă identitate (“uite cum aș vrea să fiu”, „uite ce sunt, dar nu sunt”), pentru marketing, pentru a demonstra că ești un specialist sau expert într-un anumit domeniu. Nimic nu e ciudat până la exemplul cu cei care își pun poze de la cele mai ciudate activități zilnice (cum se hrănește un copil, în timp ce își fac coafura, petreceri, manichiură, la duș sau pe WC etc. etc. imaginația este neîntreruptă aici). Totul pare o dezordine de postări ordonate într-un cadru virtual și mimetic.

De ce se întâmplă așa? Pentru că alte valori importante s-au pierdut sau lipsesc în comunitatea din care provine fiecare (familie, prieteni, teatru, operă, cluburi sportive, seri cu amicii). Ele lipsesc doar dacă noi nu le cultivăm sau nu le acordăm importanță. Și uite așa vine succesul lui Mark Zucherkerg și tocmai pentru acest motiv a mai adăugat atât de multe aplicații pentru a “controla” și mai mult viețile celor din mediul online. Eu am folosit și folosesc FB pentru promovarea articolelor personale și comunicarea cu studenți din țară și străinătate, dar de ce trebuie să oferim mai mult?

In the future, everyone will be world-famous for 15 minutes

Andy Warhol a folosit această expresie în anul 1968 pentru a explica fenomenul ce va construi în viitor imaginea fiecăruia dintre noi. Se pare că începe să se adeverească. Fiecare vrea să fie competitiv, vrea să fie cunoscut, să se laude că are mulți prieteni etc. etc. și tocmai pentru acest motiv devine faimos pentru “15 minute”. Dacă poate mai mult deja e un fel de Zeus al mediului online (și este). Care este continuitatea unei informații, a unui proiect, a unui succes, dacă imediat este lansat un altul? “Ai fost faimos. Bravo! Dar acum vine altul.” Și muncim zi de zi să fim faimoși pentru câteva minute (depinde de obiectivele fiecăruia). Totul este pozitiv sau negativ? Poate primesc și răspunsurile voastre. Bine, cei care fac afaceri și câștigă din toată încâlceala mediului online vor fi împotrivă. Dar ce facem când vorbim de adolescenți, tineri? Ei sunt cei mai captați de Web (până în momentul când toate mămicuțele vor avea poze cu bebeluși la baie sau pe oliță).

Poate fi construită o cultură a tinerilor în mediul online? Ce tranformări în percepțiile celor tineri sunt despre viață, familie, prieteni? Ei bine, cam totul. Eu personal nu găsesc un avantaj în rețelele sociale, chiar le văd (mai ales FB) ca un “diplomatic” mod de a controla oamenii (atenție!) cu voia lor. Conceptul dezvoltat de Jeremy Bentham despre “Panopticon” ce construiește un model de instituție care vede pe toată lumea oricând și oricum. Panopticon-ul a fost construit ca un concept pentru închisoare, dar oare nu și FB este o închisoare? Putem merge mai departe să analizăm articolele apărute în revistele specializate despre un “Panopticon electronic” sau să identificăm în lucrările lui Michel Foucault o explicație care poate dovedi o teorie a puterii pe care o au rețelele sociale. Pare interesant nu ? Chiar este. Acum poate înțelegem de ce FB (Mark Zuckerberg lucrează cu diferite instituții din lume).

În următorul număr al Revistei Iuventa (Martie 2012) o să analizăm care sunt perspectivele tinerilor astăzi, cu obstacole și oportunițăți, iar mediul online va fi inclus fără nicio reținere în analiză. Până atunci vă invit să citiți articolul scris de  Aleks Krotoski.

PS: simte cineva că are o a doua viață în mediul online?

 

Etichete: , , , , , , , ,