La finalul fiecărei competiții sportive importante îmi permit să trag câteva conzluzii care să evidențieze aspecte mai puțin vizibile publicului larg. Campionatul European de Fotbal din Polonia și Ucraina s-a încheiat. Într-un alt articol, “Europa – centrul sportului mondial”, am adus în atenție câteva idei despre importanța și noutatea organizării unei competiții de o asemenea amploare în Europa de Est (Ucraina mai ales). A fost o competiție puțin anostă, fără prea mari ieșiri din comun ale echipelor de elită, sau ale celor mici, dar era de așteptat să avem parte de o cu totul altă stare de spirit în două țări unde fotbalul încă nu are o cultură civilizatoare sau de mare masă pentru public. Totul se datorează unor foarte lungi și numeroase competiții, care au loc pe continentul european, iar jucătorii nu mai au acel avânt național de altădată. Oboseala, lipsa de identitate, monotonia jocului (care începe să fie perfectibil în tactică), strică sau opresc din posibilul spectacol pe care acest sport trebuie să îl ofere. Așa cum menționau și comentatorii, fotbalul nu mai este un simplu sport, ci a devenit un fenomen global, care în timp va căpăta alte valențe stilistice și organizatorice.
Iată care sunt concluziile de finețe ale acestui campionat, făcute în cunoștință de cauză și după urmărirea tuturor partidelor:
Cel mai zombie jucător: Samaras (Grecia). Despre el o să mai auzim.
Cel mai Disney jucător: Lebandowski (Polonia). Întotdeauna afișa un zâmbet copilăresc, iar felul în care juca parcă făcea parte dintr-un desen animat. Asta nu exclude faptul că este un talentat jucător.
Cel mai tatuat jucător: Van de Ville (Olanda). Ei bine, aici este un mare trend în creștere. Nu a fost singurul jucător care avea o mare porțiune din corp tatuată, au fost mult mai mulți. Pot chiar afirma că fiecare echipa avea cel puțin doi jucători tatuați peste limita la care noi suntem obișnuiți. Nu prea am deslușit rolul tatuajelor în fotbal, dar promit să le dau de cap pe viitor.
Jucătorii care s-au asemănat cel mai mult au fost Jose Holebas (Grecia) cu Chakiari (Ucraina). Verificați și o să îmi dați dreptate.
Cel mai frumos gol: Jakus Blaszczykowski (Polonia), în meciul cu Rusia.
Cel mai ciudat meci: Danemarca – Portugalia (2-3). Drept să fiu golurile curgeaa fără o prea mare păsare a jucătorilor, sau a publicului. Pur și simplu se înscria și atât. Jocul a fost liniștitor, dar cu multe reușite.
Cele mai tari frizuri: Balotelli (Italia) și Mario Gomez (Germania).
Cele mai frumoase meciuri din grupe: Danemarca – Olanda (1-0), Suedia – Ucraina (1-2) și Irlanda – Croația (1-3). Mi-au plăcut aceste meciuri. Echipele Danemarcei, Suediei și Croației au fost moderne și spectaculoase. Poate un singur meci le poate depăși și anume cel din semifinale dintre Italia și Germania (2-1). Să nu uit de Ibrahimovic și golul său din meciul cu Anglia (2-3). A fost un alt joc minunat ce merită revăzut.
O situația nemaîntâlnită până acum la un turneu final a fost la meciul dintre Ucraina și Franța (scor 0-2), unde jocul a fost oprit datorită ploii dese, a tunetelor și fulgerelor care s-au abătut asupra stadionului. Timp de o oră meciul a fost oprit. Situația a devenit mai specială datorită spectatorilor care s-au manifestat foarte plăcut, fiind veseli și creând situații nemaivăzute. O fază amuzantă a fost când un spectator ucrainean a adormit în timpul meciului. Mi-au plăcut discuțiile amicale dintre Ribery și Timosenko în timp ce jocul a fost oprit.
Nu știu cum se face, dar Grecia mai că avea șanse să producă din nou o surpriză. Nu știu ce fel de fotbal joacă oamenii ăia, dar s-au calificat și au câștigat destul cât să surprindă.
Meciul cu cele mai multe goluri (din nou avem Grecia în centrul atenției): Grecia – Germania (2-4). O remarcă aici, și anume că doamna Angela Merkel trebuie să mai învețe să se bucure la un meci de fotbal. Prea statică și rigidă în exprimarea sentimentelor. Nu uit să menționez starea conflictuală politică dintre cele două țări la momentul respectiv, care vrând-nevrând s-a purtat și pe terenul de fotbal.
Că tot sunt la capitolul situații speciale între țări, pot să amintesc și de meciul dintre Polonia și Rusia, unde a fost readus în discuție conflictul istoric dintre cele două țări și accidentul aviatic în apropiere de Smolensk. Cine credeți că a fost arbitrul meciului? Un german. Nu există coincidențe aici.
Rolul ecranelor de pe stadioane începe să capete o importanță mare. Jucătorii din teren au început să se uite la reluări, urmărindu-și întotdeauna greșelile sau execuțiile spectaculoase. Publicul este animat constant de aceste ecrane gigantice, fiind în centrul atenției atunci când sunt filmați. Antrenorii sunt prinși în situații jenante și câte și mai câte. Impactul pe care îl au aceste ecrane va face parte în viitor din fotbalul-spectacol.
Suporterii englezi din nou au fost peste măsură. După cum bine știți ei au fost singura galerie capabilă să învingă vuvuzele la Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud, în anul 2010. Sunt cei mai disciplinați și devotați dintre toți suporterii.
Cel mai bun jucător: Pirlo (Italia). Dovada a fost la executarea loviturilor de departajare în meciul cu Anglia (4-3). A avut o execuție pe care nici la Playstation nu o poți reuși.
Cea mai spectaculoasă execuție: Daniele deRossi (Italia), în meciul cu Anglia.
Cuplul de atac cel mai spectaculos: Balotelli și Casano (Italia). Mulți cunoscători ai fotbalului s-au întrebat ce caută Balotelli pe teren. Răspunsul l-au primit în meciul cu Germania. Știu, caracterul lui este contestat, dar omul joacă un fotbal pe măsura așteptărilor mele.
Ultima concluzie face referire la stilul de joc abordat de echipe. Multe au încercat să copie celebrul Tiki-Taka, și au reușit (vezi Danemarca), dar în curând ne vom plictisi de el. Semnalul de schimbare a fost dat tot de Spania, în finală, unde a inventat un alt stil de joc. Nu știu cum să îl numesc, dar se vede că încearcă altceva și e posibil pe viitor să avem parte și de mai mult spectacol fotbalistic.
Acum suntem în așteptarea Jocurilor Olimpice de la Londra, care va inaugura un nou trend futurist în desfășurarea unei astfel de mega-eveniment, poate așa cum a fost cel din Munchen în 1972.
Diplomație și Cultură - Dragoș Preutescu 