RSS

Arhivele lunare: Octombrie 2012

Ce salvează o dramă?

OARE ce este imprevizibilul când la mijloc este un film? Oare ce este drama când o copilărie este furată? Oare ce este melodrama, dacă nu mai mult de o nebunie care încearcă să învie pe notele muzicii clasice? Oare ce este muzica clasică fără poveștile nebănuite? Toate, fără un răspuns în timp, nu ar fi decât o notă DO, ce moare încă înainte de a naște, în mintea unui compozitor, sau al unui public care așteaptă să înceapă să fie cântată.

Imprevizibilul are o ritmicitate aparte când știi că mergi la un Festival de Film (de data aceasta, unul chilean), și aștepți ca ceva de care nu ai auzit, sau nu ai văzut, să explice, să te învețe, să te facă să simți peste tonul acordat unei simple impresii. Drama a fost combinată foarte bine cu muzica, cea clasică, și a devenit o melodramă, cea învățată de la grecii antici, dar acum interpretată conform timpurilor noastre. Melodrama se numește Fuga, un film chilean din anul 2006, care are în prim-plan un tânăr, traumatizat de moartea surorei sale și care încearcă de fiecare dată să găsească o liniște, sau o scăpare prin muzică. Și totuși pare prea simplu!

Povestea se învârte în jurul “Rapsodiei Macabra”, de Eliseo Montalban, un compozitor chilean. Compoziția muzicală nu are un început și un sfârșit, cel puțin nu în lumea strict a muzicii. O muzică ce provoacă sentimente apăsătoare, uneori chinuitoare, care se joacă mai tot timpul cu sunetele copilărești, anterioare parcă unui destin. Practic asta transmite, iar filmul evidențiază calitatea clasică a muzicii prin repetiția și drama tânărului. Nu știu dacă reușești să observi valoarea actoricească într-un astfel de film, nici nu știu dacă este posibil, sau dacă merită, mai ales când muzica clasică este o activitate zilnică personală. Pe mine cel puțin, acum după ce am urmărit filmul, m-au interesat alte lucruri. Cum de reușește muzica, în decorurile cele mai puțin primitoare să ofere alternativa unei scăpări? “La musica es la unica salida”, pare a zice regizorul. Muzica este una dintre scăpări, într-adevăr.

Revenind la scenariul propus, regizorul provoacă drama tânărului și atenția spectatorilor către mai multe ipostaze, prin care, muzica dacă nu este înțeleasă, te ucide (muzica perfectă, ca să fiu mai specific). Fie că a trebuit să înfrunte duritatea propriului tată, pierderea persoanei iubite, sau faptul că ajunge într-un ospiciu, nimic nu lasă de bănuit că muzica ar ceda. Lupta se dă pentru sau împotriva acceptării.

Am ascultat de mai multe ori, după vizionarea filmului, “Rapsodia Macabra”. Nu știu dacă am vrut să urmez obsesia din film, dar am vrut să fiu sigur că pot înțelege și altfel ceea ce a fost prezentat în film. Așa cum se aude și simte, ritmul copilăresc, ca un început puțin întunecat, face intrarea de fiecare dată a momentelor de suspans, o intrare în tragism, dar acompaniate de aceleași sunete ușoare, mult mai melodice ale pianului și grupului de viori. Parcă ai vedea în fața ta o nebunie de mișcări, la care nu găsești un răspuns. Răspunsul nu poate veni singur. El vine, așa cum sugerează și filmul cu o dramă. Chiar “Rapsodia Macabra” începe ca o dramă.

Filmul are un final neașteptat. Cine s-ar fi gândit că Eliseo Montalban mai trăiește după toată durerea provocată de nebunie? Cine ar fi spus că însăși compoziția nu are un final, indiferent dacă la el s-ar mai adăuga o altă tragedie? Numai că de această dată, sfârșitul este chiar Eliseo, fie din egoismul de a lua cu el, în marea albastră, ultima parte a melodie, fie din dorința de a salva alte vieți, care ar avea același destin dramatic influențate de muzica compusă. Pentru iubitorii de muzică clasică, filmul nu este o simplă regizare care să te facă să fii comod în sunetele unei compoziții perfecte, ci are menirea să te pună în fața unei forțe care guvernează doar situații dramatice, fie că sunt imaginate, sau poate chiar trăite. Din punctul meu de vedere Rapsodia Macabra nu are un final, pentru că niciodată nu poți intuie ce apare după o tragedie. Poate fi un geniu, poate fi o serie de alte urmări nemeritate, poate fi o sufocare a propriei nebuniei, sau poate fi orice altceva ce planează în jurul imprevizibilului. Sunt la fel de convins că pot găsi o altă interpretare a filmului o oră mai târziu, sau o zi, sau o lună, dar OARE e posibil așa ceva?

 

Etichete: , , , , , , ,

Emoţia de toamnă a început în ritm de poezie

Proiectul “Poezii pentru o viaţă” îşi continuă traseul început acum două luni. Toamna a fost întâmpinată cu poeziile a doi mari români.  A fost o simplă întâmplare, sau nu a fost menajat nicio clipă destinul poetic? Adevărul e în mijlocul necunoscutului, dar ştiu un sigur lucru:

Emoţia de toamnă şi-un fin deznodământ,

I-am dat acum o seară, mai mult decât un trecut

Şi am promis în şoaptă

Noi, oameni cu pitici,

Că totul nu răsare, din aprige nemicuri.

(Dragoş-Andrei Preutescu)

Foto: Germania (Konstanz 2011)

Am contabilizat cele mai nemuritoare dezbateri pe care lumea le-a creat. De la facerea dreptăţii, la noile mituri ale succesului, forme ale îndrăgostirii şi forţa ei de a potoli setea de răutate, cine are nevoie de apreciere, ce este sinucigaşul şi cine vrea puterea. Toate pusă în balanţă cu versuri ale altor oameni cu simţ natural al investigaţiei omeneşti, în devenire, în existenţă, sau finalizată.

Filosofia este o poezie, sau invers?

Am simţit că am pătruns, fără să ştim, în marile filosofii ale vieţii. Întrebarea: cum pot două poezii, scrise acum mult timp, să evidenţieze atât de bine prezentul de acum? Să ne ofere cele mai bune explicaţii cu putinţă. Oare poezia a fost prima filozofie, sau filozofia a negociat şi destinul liric? Încercăm să aflăm asta la fiecare vers citit, dar aseară am aflat că poezia a făcut o prefaţă frumoasă filosofiei.

Oare ce este omul? Mulţi îşi pun întrebarea asta, iar noi am găsit răspunsul în două exprimări poetice:

“[…]

În orice om o lume îşi face încercarea,

Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;

În orice minte lumea îşi pune întrebarea

Din nou: de unde vine şi unde merge floarea

Dorinţelor obscure sădite în noian?” (M. Eminescu)

sau,

“Oameni sunt păsări nemaîntâlnite,

Cu aripi crescute înlăuntru,

Care bat plutind, planând,

Într-un aer curat – care e gândul!” (Nichita Stănescu)

Voi ce aţi alege?

Mai multe detalii despre proiect aici.

Mai poţi citi:

  1. Să vezi viaţa altora prin poezii
 
Un comentariu

Scris de pe 10/01/2012 în Poezie

 

Etichete: , , , , , , ,