RSS

Despre creativitate sau „doctoratul în existență”

Fiindcă am intrat deja în plăcutele taine ale primăverii, eu și Georgiana vă propunem următorul dialog, dintr-o serie ce a fost începută în luna ianuarie. Dacă iubirea a fost tema de deschidere al acestor dialoguri, de data aceasta am ales creativitatea să ne fie motiv pentru a dialoga. Cartea aleasă este Lecții de Magie, de Elizabeth Gilbert, o filozofie de viață ce are la bază tainele creativității. O altă carte scrisă de aceeași autoare și de o frumoasă cultură generală pe care o recomand este, Sub semnătura tuturor lucrurilor.

IMG_20160331_094600

Georgiana Ciofoaia: Frumoasă lectură ne-am luat rămășag să discutăm, Dragoș! Cu un singur lucru sunt contra: aș fi păstrat ideea titlului original ”Big Magic”, pentru că simt că Elizabeth Gilbert se ferește de a da lecții. Cartea asta este o pledoarie despre magia creativității, suma unor povești pe care le-a colecționat autoarea în speranța că, prin puterea exemplului, fiecare cititor în căutarea unei experiențe creative, își va înfrânge fricile și se va apuca de… a fi creativ. Cartea asta e mai mult un îndemn la suflecat mânecile și pus pe treabă în urmatul unui vis, decât o culegere de rețete despre „cum să”. Recunosc, am fost puțin sceptică pentru că nu s-a lipit de mine, până acum, nici o carte de dezvoltare personală sau vreun rețetar despre „cum să fii mai”… creativ, mai deștept, mai frumos. Până la mijlocul ei însă m-am convins că este o carte-experiență, nu un manual. Pe alocuri subțire, dar cum nu se poate mai nimerit.

Dragoș Preutescu: Trebuie să fiu sincer și să spun că e a treia carte scrisă de Elizabeth Gilbert, pe care o citesc. Astăzi, mai mult ca oricând, avem această tentație de a teoretiza despre creativitate și suntem cumva îndopați cu ideea că tot ce este creativitate, înseamnă și succes. Se vorbește despre „industriile creative”! Observi tentația omului de a comercializa stilurile de viață? Până și creativitatea poate fi procesată, industrializată, comercializată și cu o anumită practică bănească. Pe când autoarea ne propune, simplu, un stil de viață, o filozofie de viață ce are la bază creativitatea. Dar o carte este cu atât mai plăcută, atunci când îți aduce și un câștig în ceea ce privește cultura generală (oameni, locuri, versuri, simple întâmplări), pe care să le asociezi sau analizezi. Te întreb, oamenii creativi au aceleași „patologii” existențiale, așa cum le au vizionarii sau oamenii cu imaginație? Cred, totuși, că toți au în „pornirile” lor, IDEI. Așa cum și autoarea spunea că planeta e locuită nu doar de ființe, dar și de idei (pag. 32). Cândva întrebam: „cine a văzut o idee?” Te întreb și pe tine, Georgiana, ai văzut vreodată o idee?

Georgiana Ciofoaia: Pentru mine e al doilea volum care-mi trece prin mâini, semnat de Elizabeth Gilbert. Dar revin la creativitate și la idei și, apropo de asta, am rămas cu vorbele autoarei în minte: “Cu cât te căsătorești mai curând și mai pasional cu această idee – anume că, în ultimă instanță, totul depinde doar de tine -, cu atât o s-o duci mai bine.” – p.92. Da, Dragoș, cred în idei. Le-am simțit, m-am bucurat cu ele, de ele, de unele chiar am profitat năvalnic. Însă, Elizabeth m-a convins (dacă nu eram pe deplin asediată de gândul ăsta), că ideile nu „aparțin” oamenilor creativi, ci oamenilor care muncesc. Așa că pornirile de care vorbești tu, evident însoțite de idei, valorează… nimic, dacă nu sunt duse la un capăt (și aici, adu-ți aminte ce s-a întâmplat cu ideea romanului Ann Patchett). Mă obsedează ideea că marea magie căreia Elizabeth Gilbert i-a dedicat cartea asta, nu este întreținută de inspirația pură, ci de munca asiduă. Ce zici?

Dragoș Preutescu: Tocmai asta ne spune și autoarea, că munca este cea care creează condițiile pentru inspirație și recunoașterea „propriilor tipare psihologice”, sau „cicluri psihologice” (p. 123), ce duc la stări creative. Dacă te cunoști, orice stare a ta poate contura forme ale creativității. La fel de interesante mi se par cuvintele pe care autoarea le asociază creativității: joacă, desfătare, bonus, neseriozitate, univers, existență, artă, relaxare, paradox (p. 112). Pentru mine, joaca și arta sunt cuvintele cele mai potrivite pentru creativitate. Sunt curios să știu ce cuvinte asociezi tu, creativității? Te întreb, pentru că sunt în același sentiment cu autoarea, știind că orice formă a creativității nu se realizează prin suferință, frustrare, ci înseamnă automat eliberare, fie că o faci prin joacă, fie că o faci printr-o anumită artă („Dar dincolo de asta – de când a devenit creativitatea un concurs de suferință?”, p. 176), pentru că noi avem impresia că fiind creativi, devenim automat și artiști. Îmi aduc aminte de un roman al lui Joey Goebel (Torturați-l pe artist), unde arta capătă forme contrariante prin căile divertismentului realizate prin creativitatea dobândită de suferință, așa cum se întâmplă cu personajul principal Vincent Spinetti. Autoarea alege altceva în schimbul suferinței – iubirea (p. 180). Creativitatea ca efect al iubirii – față de muncă, față de inspirație, față de propria ta persoană cu stări diverse, față de libertate.

Georgiana Ciofoaia: Cuvântul pereche pe care i l-aș asorta creativității este „paradox”. Despre creativitate, în termeni ceva mai tehnici și mai teoretizați vorbesc Brian Clegg și Paul Birch în „Creativitatea” sau Edward de Bono în… cam aproape orice carte a lui, așa că nu voi insista asupra alegerii mele. Dar sunt de acord cu Elizabeth Gilbert și cu tine, că arta înseamnă eliberare. Chiar dacă poartă pecetea unei frustrări, a unei dureri sau a unei nevroze, creativitatea este mecanismul prin care se descuie ușile tale intime. Țin minte că, la un moment dat, într-un interviu luat unei sculptorițe, mi-a spus că n-ai cum să creezi dacă nu suferi. M-a contrariat afirmația ei și câteva zile am căutat opinii care să dezmintă „mitul artistului suferind”. Iată că l-am găsit câțiva ani mai târziu, pe la pagina 185.

Dragoș Preutescu: Înseamnă că acea sculptoriță, pe care ai întâlnit-o, nu avea încredere în propria persoană, adică nu se putea elibera (cum de altfel se întâmplă multora și sigur am pățit-o și noi), din acest motiv căuta momente de suferință pentru a fi o creatoare. Uite aici un paradox al creativității. La Elizabeth Gilbert am mai întâlnit un frumos paradox al creativității – ideea de a fi farsor (pp. 185-190). Nu în sensul negativ pe care îl știm noi, dar a fi farsor prin a înșela sistemul, poate să păcălești iluziile, să părăsești pasiunea, să te destinzi și să te detașezi de filonul martiriului. Pentru că, așa cum spune și autoarea, creativitatea nu este un război al ideilor, un război al credințelor, o luptă internă a propriilor nevroze, metode pentru a crește atitudini ca să devii. Creativitatea este pur și simplu ÎNTÂMPLARE. Sau e o simplă încredere în firescul vieții? Întâmplarea vine datorită curiozității (p. 197) și cum foarte puțini mai sunt curioși astăzi, este și normal să se caute creativitatea prin suferință. Curiozitatea înseamnă imaginație și întrebare, piloni esențiali ai creativității.

 Georgiana Ciofoaia: O bucurie, asta este creativitatea! O bucurie de a face, de a fi și, de a dărui. Știu că Elizabeth Gilbert vorbește în Lecții de Magie despre acel egoism (în care cred cu toată puterea) al creativității, însă, în definitiv, produsul creat servește mai multor suflete. Apropo, mi-a plăcut mult că a vorbit despre a crea ca despre un act egoist, doar al tău și nu o acțiune pentru ceilalți. Mă gândesc că atunci când creezi cu gândul la ce vor spune ceilalți sau ce impact va avea creația ta asupra altora, nu mai creezi liber, ci constrâns de prejudecăți. În final, mi-au rămas câteva idei frumoase despre creativitate, însă aș vrea să închei cu una singură: creativitatea este o sumă de paradoxuri pe care trebuie să o îmbrățișăm în toată splendoarea ei! Mulțumesc mult, E.G.!

Dragoș Preutescu: Trebuie să știm un lucru după ce vom citi cartea – creativitatea nu este doar un cuvânt, ea devine idee și dacă nu o prindem atunci când apare, altcineva se va folosi de dinamica și jocul ei. Elizabeth Gilbert vorbea de o tactică a lui Einstein, folosirea „jocului combinatoriu”, atunci când idei, gânduri se adună în jurul nostru, o deschidere mintală nouă către „întâmplările”. Creativitatea este eliberare, așa cum Spovedania este mărturisire. Creativitatea este mișcare și acțiune a ideilor, așa cum Spovedania este introspecție a gândurilor. Ca să fim creativi trebuie să scăpăm de patimile Egoului nostru, să scăpăm de teoriile despre pasiune și dedicație, să nu fim martiri pentru idei fixe și să căutăm UIMIREA în viața noastră. Bineînțeles, toate acestea însoțite de o minunată curiozitate pentru joc și artă.

Vă propun și un pasaj din carte la care se poate medita:

„Martirul spune: < Viața e durere>.

Farsorul spune: <Viața e interesantă>.

Martirul spune: <Sistemul e montat împotriva a tot ce-i bun și sfânt>.

Farsorul spune: <Nu există sistem, toate-s bune și nimic nu-i sfânt>.

Martirul spune: <Nimeni nu mă va înțelege vreodată>.

Farsorul spune: <Alege o carte la întâmplare!>

Martirul spune: <E cu neputință ca lumea să fie descifrată vreodată>.

Farsorul spune: <Probabil că nu… dar poate fi păcălită>.

Martirul spune: <Prin supliciul meu, adevărul va fi revelat>.

Farsorul spune: <Amice, n-am venit aici să pătimesc>.

Martirul spune: <Mai bine moartea decât dezonoarea!>

Farsorul spune: <Hai să cădem la învoială>.” (p. 186)

Dialogul despre „Femeia în fața oglinzii”, de Eric Emmanuel Schmitt.

 

Etichete: , , , , , , , ,

Oameni care își dansează viața – interviu cu Marius Turcu – instructor și coregraf (Dansatorii Anonimi)

Nu cu foarte mult timp în urmă, în cadrul unui proiect din Armenia, am primit indicația să ofer o idee despre viață și oameni, alegând un cartonaș din celebrul joc DIXIT. Am ales cartonașul și am făcut următoarea afirmație: „Viața pe care o are fiecare, e în funcție de instrumentul la care cântă”. Dar azi sunt tot mai convins că această afirmație li se potrivește de minune și dansatorilor: au viața precum o dansează. Jorge Luis Borges spunea că Paradisul este, în viziunea lui, o bibliotecă. Eu am să merg pe același fir al imaginației, spunând că Paradisul este acolo unde oamenii dansează. Mulți spun că dansatorii iscusiți sunt cei care muncesc și repetă foarte mult. Nu pot fi de acord în totalitate cu această afirmație. Pot renunța la ideea de talent, dar nu pot renunța la ideea că dansul este o stare de spirit în mișcare. Dansul este întotdeauna un spectacol, văzut sau nevăzut de ochii lumii. Nu poți pretinde că dansezi pentru orice altceva decât pentru a face un spectacol. Spectacolul de a te bucura de capacitatea corpului de a genera mișcări pe orice ritm muzical. Oameni care își dansează viața, este un interviu în oglindă, realizat cu trei tineri ieșeni, Irina Nistor (Salsa Amazing), Cosmin Ioneasa (Elegance) și Marius Turcu (Dansatorii Anonimi), ce au ca pasiune dansul (salsa, kizomba, bachata, semba, Cha-Cha) și sunt în același timp instructori și coregrafi.

Am decis să realizez acest set de interviuri pentru că apreciez oamenii care prin artă, fie că e vorba de dans, fotografie, film, pictură, dau un sens plăcut vieții. Dansul este o artă, o formă de amuzament, un sport, o formă de explorare a propriului corp, un legământ cu muzica de orice fel, un mod de existență încă din cele mai vechi timpuri. Toate cele trei interviuri sunt postate separat, unul după altul. Interviurile au același set de întrebări pentru cei trei tineri instructori și coregrafi.

  1. Viață, dans și oameni! Descrie puțin viziunea proprie asupra vieții din perspectiva dansului și expune câteva idei despre tine.

Hmm.. Viziunea proprie asupra vieţii? Aş putea să dau citate găsite pe Google, sau să mă gândesc la vreo formulare plăcută, dar care ar fi ambiguă şi nu ar însemna mare lucru. Personal am multe etape prestabilite pe care trebuie să le parcurg, scopuri de atins, un vis de realizat şi apoi de menţinut până la sfârşitul vieţii. Într-un cuvânt: dansul. Vreau să fiu mai bun în toate aspectele ce mă vor ajuta să realizez ce am scris mai sus deoarece corpul îmi este teacă, dansul este sabia, şi lumea este arena. În privinţa ultimei, nu depinde de mine, tot ce pot să fac este să o cunosc cât mai bine, dar pot construi cea mai bună şi puternică teacă, şi pot învăţa să fiu cel mai bun spadasin. Restul sunt detalii care se schimbă de la o zi la alta. Asta este viziunea mea asupra vieţii. Viaţa în sine e o luptă. De ce să nu aleg eu cum lupt? Dansul mă face fericit, îmi aduce victoriile dorite şi împlinirile visate. Vreau să fiu cea mai bună versiune a mea şi să îi fac şi pe cei din jurul meu să îşi dorească să fie, la rândul lor, cea mai bună versiune a lor.

Câteva idei despre mine?

*Îmi plac oamenii care îşi doresc ceva şi luptă, muncesc pentru acel lucru. Acţiunile din spatele dorinţei reprezintă înfăptuirea ei.

*Consider că este loc sub soare pentru toţi. Prefer să îmi petrec timpul făcând ceea ce ştiu că mă va duce acolo unde vreau. Dacă pot să îi ajut şi pe ceilalţi pe parcurs, cu atât mai bine.

Marius Turcu 2

*Mereu voi avea ceva de învăţat.

*Îmi place să fiu înconjurat de oameni care evoluează şi îşi doresc, lupta pentru înfăptuirea imposibilului.

*Câteodată mă pierd. Mă agit prea mult. Parcă se întunecă afară, dar am învăţat că aceste momente sunt acolo doar ca să îţi arate dacă vrei cu adevărat ceva sau doar este o fază. Cei mai mulţi renunţă la prima furtună.

2. Ce comunică sau ar trebui să comunice dansul? Pot oamenii socializa, iubi, prin dans?

Ce comunică dansul în sine? Habar n-am. Ştiu în schimb ce încerc eu să comunic şi ce reprezintă pentru mine. Mulţi au încercat să dea o explicaţie generală dar, inevitabil, toţi au ajuns doar să îşi spună propria părere. Asta voi face şi eu.

Ce consider eu că ar trebui să exprime, să comunice dansul? Respect, încredere, creativitate, jovialitate, apropiere, înţelegere, compasiune, empatie, grijă, siguranţă. Lista ar putea continua la nesfârşit. Din punctul meu de vedere dansul este modalitatea perfectă de a comunica cu cineva fără a rosti nici măcar un cuvânt. Ambiguitatea verbală sau scrisă nu există în dans.  Bineînţeles că pe câte bune şi atâtea rele. În funcţie de fiecare, la fel cum un cuvânt poate face şi bine şi rău, şi prin dans poţi comunica lucruri „rele”. Dansul este ca o pensulă. Poţi crea o operă de artă sau poţi înjunghia pe cineva, dar nu pensula este de vină, ci deţinătorul ei.

De ce m-am dus în această direcţie? Pentru că mă confrunt, şi nu sunt singurul, cu pervertirea dansului. Dansul în sine este ceva minunat, dar ceea ce fac oamenii cu el, de multe ori îţi poate lăsa un gust amar în gură. La rândul meu am trecut prin experienţe care, pe cât de frumoasă partea de dans, pe atât de amară partea ce ţine de oameni. Şi nu poate exista dans fără oameni. Inevitabil treci prin ambele. Cei care au probleme cu încrederea de sine, care nu se cred destul de buni, care sunt emotivi, chiar şi bolnavi, pot să îşi îmbunătăţească viaţa prin dans. DRASTIC! Pot socializa, pot crea prietenii, dansul poate aduce doi oameni împreună pentru tot restul vieţii. Dansul îţi poate reda sănătatea, cheful de viaţă, speranţa. Îţi poate da tot ceea ce ai crezut că ai pierdut sau că nu vei găsi niciodată. Prin dans am întâlnit persoanele ce mi-au marcat viaţa.

Dansul este frumos. Dansul este peste tot. Elimini dansul, elimini şi muzica. Ai eliminat viaţa.

3. Sunt curios ce anume urmărește un dansator/ instructor/ coregraf: perfecțiunea, prestigiul, improvizația, transmiterea unor emoții, sociabilitatea sau o dinamică existențială?

Există diferenţe între un dansator, instructor şi coregraf. Poţi fi unul, două sau toate trei. Dar există diferenţe. Din punctul meu de vedere, un dansator caută să danseze cât mai bine. Să se îmbunătăţească. Poate căuta prestigiul, perfecţiunea, improvizaţia, transmiterea unor emoţii, sociabilitatea sau dinamica existenţială. În fond, dansatorul este cel activ, cel implicat. În funcţie de stil sau scop, poate să caute totul sau doar ceva anume.

Marius Turcu 4

Un instructor, la fel ca şi dansatorul, le poate urmări pe toate. Dar consider că el ar trebui să se axeze mult mai mult pe partea de „instrucţie”. Poţi învăţa pe cineva să facă 10 piruete, chiar dacă tu nu mai poţi. Din punctul meu de vedere, un instructor este instrumentul deblocării potenţialului unui dansator. Instructorul poate fi, la rândul său, dansator sau nu.

Un coregraf, deşi poate fi şi dansator şi instructor, consider că este setat pe creaţie, perfecţiune, prestigiu, transmiterea de emoţii. Am văzut dansuri care m-au făcut să casc deşi cei care erau pe scenă erau nişte dansatori excepţionali. Şi am văzut dansuri care aveau elemente relativ simple dar erau atât de frumos îmbinate încât m-au emoţionat. Când este implicat şi publicul, trebuie să fii un creator bun. Trebuie să ştii lucruri pe care un dansator sau un instructor le ignoră.

Bineînţeles că lucrurile nu sunt atât de simple. Totul se intercalează. Poţi fi un dansator bun şi un instructor slab. Sau invers. Poţi coregrafia de pe un scaun, sau poţi crea în mod activ ca dansator. Cu cât cauţi mai mult cu atât descoperi mai multe lucruri.

Eu personal caut, ca dansator să transmit şi să improvizez (să creez) pe loc. Nu-mi place să coregrafiez dansurile sociale. Îmi place să scriu povestea în timp ce o citesc. Ca instructor, scopul meu este să ofer toate informaţiile pentru ca cel din faţa mea (dansatorul) să devină cât mai bun într-un timp cât mai scurt. Iar ca şi coregraf, pe scurt, să creez emoţii puternice în cei care privesc, pe mine sau trupa. Toate acestea pentru mine reprezintă perfecţiunea.

4. Având un acces liber la informații și materiale video online, dar și capacitatea de a călători pentru a explora diverse forme ale dansului, care este nivelul de receptare al tinerilor (și nu numai) cu privire la practicarea dansului?

Într-un cuvânt: Slab. Ştii cum e? Activezi într-un domeniu, şi vezi domeniul ăla peste tot. Aşa e şi cu dansul. Eu îl văd peste tot, dar asta din cauză că sunt „abonat” fizic şi psihic la tot ce înseamnă dans. În acelaşi timp nu văd pe nimeni care joacă fotbal, pentru că sunt total deconectat de la acest domeniu. Deşi avem acces liber la informaţii, trebuie să vrem să le căutăm. Nu ajunge doar să ai ceva, ci trebuie să vrei să şi foloseşti acel ceva. Când vine vorba de practicarea dansului, foarte puţini caută şi pun în practică.

Alături de prietenii mei: Elena Radu, Cristina Bereghici şi Alin Danita, am înfiinţat Dansatorii Anonimi. Acum suntem 6 oameni care împărtăşim tot ceea ce ştim (Florin Ghioc şi Lavinia Paladi se ocupa de partea de Kizomba). Avem o trupă de 17 persoane şi număram 30 de membri. Pe toţi ne caracterizează dorinţa de evoluţie. Personal, poate e un plan „grandios” de a schimba situaţia dansului în Iaşi, dar în mai puţin de 6 luni, majoritatea celor care ne-au cunoscut şi ne-au trecut prin „mâna” ne-au spus că într-adevăr schimbăm lucrurile. Forţăm evoluţia acolo unde nu exista nici măcar dorinţa. „Growing by Sharing” înseamnă să facem oamenii să vadă că pot mai mult, să schimbăm experienţe, să dăm toate secretele, să ne ajutăm unii pe alţii, să punem cot la cot pentru un loc şi o societate mai bună, prin dans si nu în ultimul rând să oferim toate detaliile, informaţiile şi tehnicile care sunt ignorate de ceilalţi.

D.A. reprezintă tot ceea ce ne-am dorit, noi 4, de la dans: Evoluţie, Informaţie, Calitate, Dăruire. Am dorit să creăm un mediu în care cei care doresc să evolueze să o poată face, nestingheriţi şi suprimaţi de alţii sau de condiţiile potrivnice întâlnite pe parcurs. La rândul meu am fost dezamăgit profund de alţii şi pe plan personal vreau să ofer celor care vor, posibilitatea de mai mult, mai bine.

Motto-ul nostru este „Growing by Sharing”, pentru că nu poţi creşte dacă ţii doar pentru tine.

Împlinirea vine din a da mai departe.

5. Te rog să ne povestești una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-ai avut ca instructor, coregraf sau simplu practicant, în lumea dansului. Ce învățăminte putem extrage din experiența ta?

Încă de pe vremea când învăţam stiluri de dans din cultura hip-hop mă uitam la filmuleţe pe internet cu Daniel şi Desiree. Pe atunci habar nu aveam cine sunt, sau ce este Bachata. Atunci mâncam pe pâine „street dance”, dar îmi plăcea la nebunie cum dansau. Îmi doream să îi cunosc. Asta se întâmpla pe la 18 ani. Pe la 22 de ani am luat contact cu Salsa şi Bachata. Deşi le-am învăţat destul de rapid având deja experienţa ca dansator, abia după 1 an parcă a explodat ceva în mine legat de Bachata. Şi tot la Daniel şi Desiree mă uitam. Am vrut mai mult. A mai trecut timpul şi mi-am dorit să merg la concursuri. La 24 de ani am devenit campion naţional la Bachata şi în 2015, vicecampion. Cu titlul de campion nu mă laud pentru că circumstanţele au fost „mai puţin decât plăcute”, dar cu cel de vicecampion mă mândresc pentru că ne-am bătut, eu şi Cristina, cu cei mai buni.

Revenind, în 2014, i-am întâlnit pe Daniel & Desiree. Am dansat cu ea. Atunci mi se îndepliniseră 4 vise: să câştig un concurs, să îi întâlnesc pe ei doi, să dansez cu ea Bachata şi cu el „street dance”.

Este şi o parte amuzantă care face şi mai frumoasă această experienţă. Bineînţeles că atât timp cât cei doi erau pe ringul de dans, erau asaltaţi de dansatori. Eu am zis să nu îi sufoc şi eu şi voi aştepta până mai târziu când se mai liniştesc treburile şi apoi o voi invita la dans. Doar că mai târziu, dispăruseră. Parcă murisem. Visul de a dansa cu ea era atât de aproape şi l-am ratat. Apoi m-am gândit că poate s-au dus sus (ringul de dans era la subsol) şi speram cu fiecare treaptă, să nu fi plecat. Nu era posibil ca visul meu să rămână doar atât – un vis. Şi odată ajuns sus, i-am văzut jucând bowling. Erau toţi invitaţii: Korke şi Judith, Jorjet, Daniel şi Desiree. Şi jucau, şi jucau, şi jucau şi eu aşteptam şi aşteptam şi aşteptam. De nerăbdare începusem şi eu să joc cu nişte prieteni. Termină ei (cred că trecuse o oră în total) şi imediat după, văd că se pregătesc să plece. Iar visul meu se năruia, nu mai coborau să danseze. La naiba. Ce fac? Ce fac? Ce fac? Partea bună e că dansul, printre altele, m-a învăţat să lupt pentru ceea ce vreau. M-am dus ţintă la Daniel şi l-am întrebat dacă pot dansa cu partenera sa. El a început să zâmbească, a spus: „DA”. Apoi am întrebat-o pe ea. Era în ghete şi cu fularul la gât. Mă întreabă: „Aşa?” Şi eu: „Da!”. Daniel murea de râs. Partea amuzantă este că am dansat cu ea o Bachata pe melodia lui Moga – Pe barba mea. Daniel ne privea. Zâmbea. Nu ştiu de ce, dar cred că fix scena asta nu li s-a întâmplat de prea multe ori până acum.

Cu ea am simţit pentru prima oară ce înseamnă ca partenera să se conecteze cu tine din prima secundă şi în mod total. Parcă îmi cunoştea toate mişcările, parcă îmi citea gândurile. A fost inimaginabil de frumos pentru mine.

A doua zi am dansat un mic „battle” cu Daniel. Ne-am „rupt” în figuri de bboy-ing, câteva simple, căci amândoi alesesem Bachata ca dans de suflet şi am cam ruginit pe partea de „hip-hop”.

Ce se poate învăţa din această experienţă? Nu renunţa la visele tale, şi luptă mereu pentru ele. Se vor îndeplini. Şi vor fi al naibii de dulci în zilele amare.

6. Un citat mi-a atras atenția încă din timpul liceului – „Viața fără un pic de nebunie ar fi ca un act vulgar”. Trebuie un pic de nebunie (în sensul bun al cuvântului) în lumea dansului?

Oho, şi încă cum! Nu poţi reuşi în lumea dansului dacă nu ai multă imaginaţie şi ceva nebunie. Dansul înseamnă viaţă. Imaginează-ţi o viaţă monotonă, în care respecţi toate regulile. „Nebunia” face viaţa mai frumoasă.

Marius Turcu 3

7. Ajută dânsul la construirea unor identități sociale și la stabilirea unor raporturi sociale între oameni, mai deschise și mai virtuoase? De ce se întâmplă astfel?

Da. Ajută. Dansul înseamnă comunicare, respect, încredere, colaborare, perseverenţă. Nu asta înseamnă şi o societate mai deschisă şi virtuoasă? Dansul, alături de toate celelalte arte, a contribuit la evoluţia umanităţii. Direct sau indirect.

De ce se întâmplă astfel? Pentru că dansul în sine înseamnă evoluţie, dezvoltare personală. Dacă scopul tău este să devii mai bun, o persoană mai bună, dansul îţi poate oferi asta. Atât timpul cât scopul tău nu sunt banii sau manipularea oamenilor (gândeşte-te la toţi dansatorii care folosesc dansul pentru a obţine altceva), te poţi schimba radical. Poate e neplăcut ceea ce scriu, dar la fel ca în orice domeniu, dacă faci ceva pentru scopurile greşite, nu vei ajunge prea departe.

Cum îţi dai seama că scopul tău e greşit? Simplu, nu evoluezi sau o faci foarte foarte greu.

8. Atunci când  ești instructor/ coregraf, tot timpul ești înconjurat de oameni,  de aceea te voi întreba, care a fost cel mai plăcut sau neplăcut mesaj pe care l-ai primit din partea cuiva, în activitatea pe care o desfășori?

Din fericire, raportul mesaje plăcute/mesaje neplăcute, este în favoarea celor plăcute. Am primit multe mesaje, dar cel mai fain pentru mine a fost când mi s-a spus că am schimbat viaţa acelei persoane în bine. Cele neplăcute nu le iau în considerare, căci vin din invidie. Celelalte tipuri de mesaje sunt constructive.

9. Existând o varietate de dansuri, și o întreagă creație de dansuri prin combinarea diferitelor stiluri și tehnici, nu îmi voi permite să te întreb ce stil de dans te reprezintă, însă ar fi plăcut să știm ce anume ai imagina în materie de dans și cum s-ar numi propriul tău stil de dans?

Cândva am fost întrebat: De ce vrei să dansezi? Răspunsul meu a fost: pentru că vreau să fiu un dansator complet. Fiecare persoană îşi creează propriul stil ce nu poate fi reprodus de altcineva. Poţi învăţa mişcările, dar nu şi esenţa, pentru că aceasta vine din tine.

Legat de o denumire a stilului, momentan sunt în stadiul în care văd cum apar zeci de denumiri pentru acelaşi lucru, poate puţin modificat. E marketing pur. Momentan nu-mi bat capul cu „inventarea” unui nou stil de dans. Ce mă reprezintă este Bachata – Bachata mea. Combin tot ce ştiu, de la dans sportiv până la dansurile din cultura hip-hop. Imi imaginez o Bachata foarte frumoasă, atât de dansat cât şi de privit, care o poate învăţa oricine şi poate fi condusă de oricine. În prezent, majoritatea figurilor frumoase sunt dificile. Eu vreau să le înţeleg, să le descompun în elementele lor şi să le reconstruiesc astfel încât oricine le poate face.

10. Prin dans, am căutat personal să răspund la o componentă social-relațională foarte importantă, aceea dintre bărbat și femeie. În viziunea ta, cum se transpune acest tip de relație prin dans?

Pentru mine cheia unei relaţii reuşite este comunicarea. De acolo pleacă toate celelalte: respect, încredere, fidelitate, compasiune. Atunci când dansez caut şi ofer aceleaşi lucruri. Din punctul meu de vedere dansul poate completa legătura dintre un bărbat şi o femeie. Iar legătura dintre ei poate completa dansul. E ca un fel de Ying-Yang. Una e să vezi doi oameni oarecare dansând şi alta este să vezi doi iubiţi dansând. Şi aici mă refer strict la legătura dintre cele două persoane, nu la perfecţiunea executării mişcării sau complexitatea lor.

Marius Turcu 1

11. În final, te voi ruga să ne oferi câteva definiții personale, sau simple descrieri, pentru următoarele stiluri de dans:

Salsa – Energie, Putere, Spectacol, Distracţie.

Bachata – Apropiere, Încredere, Poveste, Iubire, Flexibilitate.

Kizomba – Control, Improvizaţie, Respect.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 03/14/2016 in Artă, Interviu

 

Etichete: , , , , , , ,

Oameni care își dansează viața – interviu cu Ștefan-Cosmin Ioneasa – instructor și coregraf (Elegance Iași)

  1. Viață, dans și oameni! Descrie puțin viziunea proprie asupra vieții din perspectiva dansului și expune câteva idei despre tine.

Dansul, prin definiție este un act cultural artistic, ce presupune emanciparea laturii interioare umane, prin conturarea emoțiilor cu ajutorul mișcării, nu orice mișcare, ci una care să rezoneze cu ceea ce vrem să transmitem. Cu alte cuvine dansul este  un mod în care alegi să trăiești, să te dedici, să creezi prin prisma dansului. Dansez când stau la masă, când ies în oraș și aud muzică, aduc dansul în tot ceea ce fac, e mai mult decât o pasiune, e un mod de a comunica și de a înțelege oamenii.

cosmin 3

Vorbind din prisma dansului, am fost educat de mic să trăiesc în acest mod, să mă dezvolt, să muncesc, să creez și să transpir emoție indiferent că este un pas,  o mână întinsă, o piruetă sau o încrucișare de picioare.

Acest act cultural artistic nu este doar un sport, o întreținere de rutină a fizicului, ci mai degrabă o întreținere a intelectului și a sufletului – dansul face bine și la fizic, dar și la suflet.

2. Ce comunică sau ar trebui să comunice dansul? Pot oamenii socializa, iubi, prin dans?

Oamenii comunică ceea ce simt în momentul respectiv, și da, oamenii pot socializa la nivel de impulsuri, de preferat ar fi să nu fie o comunicare verbală. Dacă pot iubi prin dans? Cu siguranță, te poți îndrăgosti, poți transmite sentimente, prin orice mișcare, gest sau privire. Nu cred că există un tipar care să ne spună ce ar trebui să comunice dansul, pentru că fiecare dintre noi exprimă anumite trăiri în momentul în care dansează, dar cred totuși că ar fi de preferat să comunice prin dans sentimente pozitive, dansul ar trebui să transmită poate ceea ce nu avem noi curaj să verbalizăm, deși cunoaștem care este diferența dintre a explica o îmbrățișare și a oferi una, uneori unele lucruri nu se pot verbaliza, dar se pot simți, iar dansul este una din modalitățile prin care putem face acest lucru.

3. Sunt curios ce anume urmărește un dansator/ instructor/ coregraf: perfecțiunea, prestigiul, improvizația, transmiterea unor emoții, sociabilitatea sau o dinamică existențială?

Cred că în tot ce întreprindem în viață căutăm perfecțiunea sub un chip sau altul, în dans, cred că perfecțiunea se află într-un echilibru, pentru că e inutil să ai prestigiu, performanță, dacă nu transmiți nimic prin dans. Cea mai mare bucurie este atunci când dansez, și reușesc să transmit celor ce privesc sau sunt în jurul meu emoția pe care o am în momentul dansului cu partenera mea. Pentru că dansul nu mai este dans dacă nu transmiți, celelalte apar pe parcurs, însă transmiterea emoțiilor, după părerea mea este cea mai complexă și mai fascinantă parte a dansului.

cosmin 2

Mai presus de toate suntem ființe construite pe bază de sentimente. Cea mai mare performanță în dans în opinia mea este emoția, pe care dacă reușești să o comunici mai departe, publicul este target-ul, potrivit căruia este cel care reflectă și răspunde la trăirea pe care o emancipăm pe scenă, pe stradă, în mall, oriunde în lumea aceasta.

4. Având un acces liber la informații și materiale video online, dar și capacitatea de a călători pentru a explora diverse forme ale dansului, care este nivelul de receptare al tinerilor (și nu numai) cu privire la practicarea dansului?

Există o oarecare reticență, sunt promovate clipuri cu oameni profesioniști, și din start se pornește de la ideea că dacă nu ajungi la fel de bun nu are sens să dansezi, sau eventual, că dacă nu arată așa produsul finit al muncii tale de tânăr începător, atunci nu are sens. Ideea de bază e că dansul reprezintă altceva pentru fiecare om în parte, iar stilurile de dans pe care le abordăm chiar dacă pare impropriu spus sunt direct proporționale cu numărul oamenilor care dansează, pentru că în dans este inutil să copiezi, o să pierzi esența, în dans este de preferat să fii original, să exprimi ceea ce sufletul tău dorește să exprime, nu ceea ce alții au exprimat deja.

5. Te rog să ne povestești una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-ai avut ca instructor, coregraf sau simplu practicant, în lumea dansului. Ce învățăminte putem extrage din experiența ta?

O experiență formidabilă pentru mine a fost momentul în care am reprezentat România la Festivalul Internațional de Dans pentru Tineret din Macao, China  în 2010 și 2012.

Am fost singurii din țară care am fost aleși să reprezentăm patrimoniul prin această artă. Cu arsenalul pregătit, Elegance-ul a triumfat în 2010, având și aprecierile Ambasadorului României din Hong Kong de partea noastră. Astfel în 2012 am fost invitați de onoare și am făcut deschiderea oficială a Festivalului de Dans. A fost un adevărat succes, dovedindu-se a fi o performanță fără precedent.

Prin Elegance se poate înțelege tradiție, experiență, profesionalism. Cât de mult ne-am dori să ajungem undeva, să ne atingem un țel, personal am învățat și experimentat că dansul este un bun prilej de a dobândi un lucru, un sentiment, de a întreține relațiile interumane.

6. Un citat mi-a atras atenția încă din timpul liceului – „Viața fără un pic de nebunie ar fi ca un act vulgar”. Trebuie un pic de nebunie (în sensul bun al cuvântului) în lumea dansului?

Dansul fără un pic de nebunie este ca mâncarea fără sare, fără gust, dansul trebuie particularizat, după nebunia fiecăruia.

7. Ajută dansul la construirea unor identități sociale și la stabilirea unor raporturi sociale între oameni, mai deschise și mai virtuoase? De ce se întâmplă astfel?

Nu doar că ajută, uneori le creează. Cei ce dansează nu sunt chiar atât de puțini, și cu siguranță nu aparțin acelorași grupuri, unii sunt ingineri, alții medici, sau avocați, și așa mai departe, însă tot au un punct comun, și anume dansul, prin dans cum am spus mai sus se poate și comunica, și de preferat ar fi să fie o comunicare verbalizată, dar doar după încheierea dansului. Cunoscând atâta lume este normal să ne deschidem orizonturi.

8. Atunci când  ești instructor/ coregraf, tot timpul ești înconjurat de oameni,  de aceea te voi întreba, care a fost cel mai plăcut sau neplăcut mesaj pe care l-ai primit din partea cuiva, în activitatea pe care o desfășori?

Cel mai plăcut mesaj a fost: „Se vede că iubești ceea ce faci, transpui prea bine ceea ce simți în dans, ești o parte din el și el este o parte din tine. Emani energie, pozitivism, zâmbet, ne faci să ne simțim extraordinar după ce plecăm de la curs. Câtă energie poți să mai ai după o zi în care muncești atât în sală?”

Cel mai puțin plăcut mesaj l-am primit mai degrabă ca o adresare descurajantă: „Te-ai apucat de dansuri..și? ce crezi că ai să faci cu el? Crezi că ajungi ceva sau crezi că poți face ceva în viață asta atârnând doar de dans?”

9. Existând o varietate de dansuri, și o întreagă creație de dansuri prin combinarea diferitelor stiluri și tehnici, nu îmi voi permite să te întreb ce stil de dans te reprezintă, însă ar fi plăcut să știm ce anume ai imagina în materie de dans și cum s-ar numi propriul tău stil de dans?

Nu am un stil aparte pe care îl îndrăgesc în mod expres. Pot spune că empatizez mai ușor și mă pot deschide mai mult în dans, prin Tango, indiferent că este Argentinian sau Angolez. Dacă m-aș raporta la caracterul meu, m-ar reprezenta mai bine Samba: energie, dinamism, extravaganță.

Propriul meu stil de dans…o denumire aparte nu aș putea să-i dau, dar aș ști exact din ce ar putea fi compus: show, fun, passion, dinamism.

10. Prin dans, am căutat personal să răspund la o componentă social-relațională foarte importantă, aceea dintre bărbat și femeie. În viziunea ta, cum se transpune acest tip de relație prin dans?

Prin dans se realizează cele mai mari apropieri între oameni, deopotrivă bărbații cu femeile. Ca primă intenție, dansul are la bază apropierea a două corpuri și îmbinarea într-un tot, într-un singur element. Cei 2 vor deveni 1, se vor comporta și vor acționa ca unul singur. Apoi se nasc ușor ușor sentimentele, radiază, se creează o aură de protecție în jurul lor și dacă vor, manifestă și în exterior (depinde de stilul de dans pe care îl abordează) sau păstrează pentru ei. Poate fi un „element” introvertit sau extrovertit.

cosmin 1

11. În final, te voi ruga să ne oferi câteva definiții personale, sau simple descrieri, pentru următoarele stiluri de dans:

Salsa – foarte mult dinamism, un dans mai ludic uneori, alteori extenuant, iar de cele mai multe ori plin de prize spectaculoase, un show în adevăratul sens al cuvântului.

Bachata- senzualitate și grație, un dans elegant, grațios.

Kizomba – o conexiune extrem de puternică, dansul în care devii un tot, o conștientizare a dăruirii încrederii femeii în ceea ce privește calitatea bărbatului de a o conduce.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 03/14/2016 in Artă, Interviu

 

Etichete: , , , , , ,

Oameni care își dansează viața – interviu cu Irina Nistor – instructor și coregraf (Salsa Amazing)

1. Viață, dans și oameni! Descrie puțin viziunea proprie asupra vieții din perspectiva dansului și expune câteva idei despre tine.

Dansul pentru mine este un mod de viață, un mod frumos de a trăi, de a cunoaște oameni, de a socializa, de a te bucura de viață, de a-ți exprima atitudinea, stilul propriu pe ringul de dans, de a trăi cu pasiune fiecare moment, dansul mă face să mă simt liberă, să uit de griji și înseamnă o provocare de fiecare dată. Dansul pentru mine se traduce în pasiune. Pasiune pentru ce faci, pasiune pentru viață și trăire pur și simplu. Dacă nu dansezi din pasiune, nu mai dansa deloc. În dans trebuie să te dăruiești complet, să simți ritmul până în măduva oaselor și înapoi, până în vârful degetelor. În momentul de față nu aș putea trăi fără dans, fără să predau, fără să fiu pe scenă, fără să mă fac remarcată prin experiența acumulată în dans. Dansul îmi dă energia de care am nevoie zi de zi și mă face să mă simt liberă și să iubesc ceea ce fac.

Ce fată nu-și dorește să fie frumoasă, elegantă, admirată și plăcută de toată lumea? Nici eu nu am făcut excepție. Ușoara mea timiditate mă încurca uneori și mă înfuria. Doream să am farmec și să nu mă mai pierd cu firea când îmi era lumea mai dragă…. și am descoperit Salsa, care a devenit bucuria mea zilnică, prietena mea secretă și confidenta mea. Acum îmi cunosc puterea de a mă adapta, de a fi fermă și încrezătoare. Dansul mi-a schimbat atitudinea, mi-a dat încredere și m-a făcut să mă simt frumoasă și elegantă. Mi-a dat distincție și rafinament  în mișcări, și așa am ajuns să mă îndrăgostesc de acest dans, precum o adevărată declarație de dragoste.

irina nistor 3

2. Ce comunică sau ar trebui să comunice dansul? Pot oamenii socializa, iubi, prin dans?

Dansul exprimă pasiune, trăire și cu siguranță îmbunătățește comunicarea interpersonală. Este cel mai plăcut mod de ați face prieteni noi cu care să ieși, cu care să te distrezi, cu care să te bucuri de viață, ajută la menținerea unei siluete frumoase, crește stima de sine. Dansul reprezintă una din cele mai bune metode dovedite împotriva stresului. Nu în ultimul rând prin dans lumea își exprimă iubirea, transmite emoții, multe cupluri s-au format pe ringul de dans, ajungând la căsătorie, deci are mari beneficii asupra vieții în general.

3. Sunt curios ce anume urmărește un dansator/ instructor/ coregraf: perfecțiunea, prestigiul, improvizația, transmiterea unor emoții, sociabilitatea sau o dinamică existențială?

Un dansator urmărește să învețe figuri de dans, tehnici la cursurile de dans pe care să le expună pe ringul de dans, să îți exprime emoțiile, personalitatea, să fie remarcat, să improvizeze, să creeze o poveste timp de 3 minute cu oricine dansează.

Ca instructor sau coregraf lucrurile sunt văzute altfel, îți dorești să oferi cei mai bun pentru cursanții tăi, să îi îndrumi să evolueze ca dansatori, să își înfrângă timiditatea, să aibă încredere în sine, să cunoască tehnicile de muzicalitate, să interpreteze, să se perfecționeze, să meargă la congrese, festivaluri. Cel mai frumos lucru ca instructor este  ideea de a împărtăși pasiunea și mici secrete ale dansului cu toți cei care pășesc pragul și ajung în sala de dans.

irina nistor 4

Au început participările la workshopuri, cursuri, festivaluri în România și în străinătate, unde erau asemenea activități, apoi au venit premiile și diplomele la concursuri. Dorința de a fi mai buni a găsit răspunsul și în afara țării, la congresele de la Berlin, Roma, Varna, Madrid, Istanbul, Borovets. Aceste participări ne-au ajutat să ne găsim un drum propriu, pe care îl căutam de la început. Am simțit  că  ne dorim mai mult și am ajuns la Salsa Amazing, am început să facem diferența! Simțim că avem ceva de spus, ceva ce nu s-a spus încă, ceva ce ne face diferiți!

4. Având un acces liber la informații și materiale video online, dar și capacitatea de a călători pentru a explora diverse forme ale dansului, care este nivelul de receptare al tinerilor (și nu numai) cu privire la practicarea dansului?

Dansul se știe că este prezent în lumea oamenilor de mult timp, este un mod plăcut din viața fiecăruia pentru distracție, socializare, iubire și ia amploare din ce în ce mai mult atât pe plan național, cât și internațional. Pot afirma din propria experiență că am rămas plăcut surprinsă la Berlin Salsa Congres, în 2012, când am văzut peste 3000 de oameni plini de viață, energici, dansând cu pasiune. De asemeni în Italia, Madrid, Istanbul sunt foarte mulți dansatori cu care creezi o legătură fără nici măcar să știi cum îi cheamă, câți ani au sau alte informații. O formă intelectuală de cunoaștere a lumii dansului, a muzicii și a prieteniei care se naște între practicanții acestui stil de dans latino! Este un „exercitiu fizic” potrivit pentru orice vârstă. Câștigăm, prin salsa, încredere, curaj, mobilitate și atitudine…și, nu în ultimul rând, prieteni…prieteni legați de bucuria de a dansa, împreună.

5. Te rog să ne povestești una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-ai avut ca instructor, coregraf sau simplu practicant, în lumea dansului. Ce învățăminte putem extrage din experiența ta?

Cea mai frumoasă experiență a fost atunci când am câștigat prima cupă la Latin Fever Fest, Constanța 2012 și prima medalie. Sentimentul de pe scenă este unic și greu de exprimat în cuvinte. Cel mai important aspect și totodată, motivul pentru care m-am îndrăgostit de scenă este atmosfera care se creează între cel care oferă spectacolul (eu) și cel care savurează spectacolul (publicul). Emoții, adrenalină, devotament, toate acestea însoțite de aplauze, realizează o conexiune cu publicul care DOAR se simte și nu necesită cuvinte.

irina nistor 2

Dansul este o artă, dansul înseamnă emoție, cucerirea spațiului, curajul de a depăși mobilitatea, ne învață să fim armonioși în întreg limbajul gesturilor. Frumusețea dansului reușește să lase oamenilor trăirile pe care nu numai că le-au simțit, ci știu că nimic altceva nu le poate înlocui sau exprima.

Îndrăzniți să dansați, vă promit că n-o să regretați nicio clipă.

6. Un citat mi-a atras atenția încă din timpul liceului – „Viața fără un pic de nebunie ar fi ca un act vulgar”. Trebuie un pic de nebunie (în sensul bun al cuvântului) în lumea dansului?

Trebuie un pic de nebunie în viața fiecăruia, mai ales a celui care se exprimă prin dans. Pe ringul de dans suntem liberi să creăm, să ne simțim bine, fără reguli, fără stres, doar cu veselie și bună dispoziție.

Irina Nistor 1

7. Ajută dansul la construirea unor identități sociale și la stabilirea unor raporturi sociale între oameni, mai deschise și mai virtuoase? De ce se întâmplă astfel?

Dansul ajută la construirea unei identități sociale și îmbunătățește comunicarea interpersonală. Dansul este un limbaj comun oriunde ai merge, la un congres, la un festival, la o petrecere latino, nu trebuie să cunoști pe cineva ca să poți merge la un astfel de party, trebuie doar să știi să dansezi. Dansul înseamnă apropiere față de ceilalți. Când mergi într-un club de dans, pot pune pariu că nu știi pe nimeni de acolo decât pe cei cu care ai venit, când mergi într-un club de salsa, deja cunoști mai bine de un sfert din oamenii de acolo de la cursuri, workshop-uri sau festivaluri de gen, iar până pleci acasă o să mai cunoști încă pe atâția. Astfel până la sfârșitul serii este imposibil să nu îți faci prieteni noi și să te simți în largul tău cc și cum ai cunoaște pe toată lumea.

8. Atunci când  ești instructor/ coregraf, tot timpul ești înconjurat de oameni,  de aceea te voi întreba, care a fost cel mai plăcut sau neplăcut mesaj pe care l-ai primit din partea cuiva, în activitatea pe care o desfășori?

Cel mai frumos mesaj primit din partea cursanților sunt aplauzele de la sfârșitul fiecărui curs, asta înseamnă respect și un lucru clar – că ceea ce faci e bine. Menționez și faptul că dacă pui pasiune în ceea ce faci, zâmbești și ești dispus să explici orice nelămurire, e cea mai mare mulțumire ca instructor, și astfel nu întârzie să apără mesajul „vreau să dansez și eu ca tine”.

9. Existând o varietate de dansuri, și o întreagă creație de dansuri prin combinarea diferitelor stiluri și tehnici, nu îmi voi permite să te întreb ce stil de dans te reprezintă, însă ar fi plăcut să știm ce anume ai imagina în materie de dans și cum s-ar numi propriul tău stil de dans?

Ca și o ierarhie în ceea ce privește stilurile de dans pot spune că SALSA ocupă locul 1, urmată de bachata, cha-cha, kizomba. La momentul acesta am un stil propriu creat, ceea ce mă face diferită pe ringul de dans și bineînțeles remarcată, de aici și numele școlii pe care o dețin este SALSA AMAZING. Lady styling-ul este o componentă importantă în viața oricărei dansatoare, pentru mine înseamnă senzualitate, atitudine, eleganță. Stilul meu de dans se poate exprima într un singur cuvânt: AMAZING!

10. Prin dans, am căutat personal să răspund la o componentă social-relațională foarte importantă, aceea dintre bărbat și femeie. În viziunea ta, cum se transpune acest tip de relație prin dans?

Dansul înseamnă pentru mine senzualitate. Vreți să fiți femei senzuale, sexy și să atrageți atenția unui bărbat dintr-o simplă mișcare?! Ei bine, puteți să faceți asta la modul cel mai propriu- în dans puteți avea toată atenția unui bărbat dintr-o mișcare a mâinii, când vă lăsați tot corpul să vorbească, limita o puneți doar voi.

11. În final, te voi ruga să ne oferi câteva definiții personale, sau simple descrieri, pentru următoarele stiluri de dans:

Salsa – Este cea mai populară variație a unui dans latino și s-a dezvoltat rapid într-un fenomen internațional. Tehnic, salsa se dansează în 8 timpi, însă practic se calcă doar 6 pași, 2 fiind pauze. Se poate dansa fără partener, însă de obicei se dansează în cuplu, bărbatul fiind cel care conduce și dirijează mișcările femeii. Mișcările picioarelor (pașilor) sunt lente în comparație cu mișcările brațelor, care trimit în permanență diferite semnale partenerei: semnal de piruetă pe stânga, pe dreapta.

Bachata – Bachata este considerat cel mai senzual dans. De ce? Pentru că partenerii stau foarte apropiați (normal, acest lucru nu este obligatoriu, dar totuși vorbim despre un dans pasional), iar în poziția de bază genunchii fetei țin cât de cât strâns genunchiul băiatului. Astfel picioarele ei se mulează pe piciorul drept al partenerului și acestuia îi va fi mai ușor să o conducă.

Kizomba – Kizomba ca stil de dans a fost influențat major de Semba și Tango-ul argentinian. Partenerii dansează într-o poziție apropiată (close embrace), utilizând în general timpii accentuați (uneori sunt folosiți și pași sincopați). Datorită poziției apropiate a partenerilor, Kizomba reprezintă unul dintre cele mai senzuale dansuri în pereche, conexiunea dintre parteneri formându-se încă de la primele acorduri ale unei melodii. Datorită ritmului simplu și fiind un dans bazat pe mers, Kizomba este un stil care „prinde” partenerii încă de la prima melodie.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 03/14/2016 in Artă, Interviu

 

Etichete: , , , , , , , ,

Make LOVE, not SELFIE!

Tendințele virtuale pe care ni le asumăm tot mai mult, duc la o pierdere importantă în ceea ce privește stabilitatea și valoarea relațiilor noastre sociale. Avem impresia că virtualul ne oferă camera unde să ne ascundem, unde să ne vărsăm egoismul, unde să savurăm clipele de magie ale popularității. Ni le oferă, chiar mai mult decât ne dorim noi asta.

Nu pot să nu remarc genialitatea în observații ale lui A. Paleologu: „Numai cuplul e o realitate umană, aptă de fericire (și tot ce intră în alchimia fericirii: suferință, sacrificiu, bucurie, gratitudine). Aptă, nu îndreptățită. Aș putea zice că fericirea nu numai că nu e un <drept>, ci o îndatorire, cea de a aprehenda miracolul vieții.” Astăzi, cuplul înseamnă ripostă, neîncredere, confruntare, capacitatea de a-l înșela pe celălalt, de a testa limitele puterii de a poseda sentimentele cuiva. În cuplu se poate crea doar fericire. Și aici nu e vorba de un idealism personal, ci de o chestiune de bun-simț. Una este să înșeli, să provoci suferință, să urăști, să faci rău și alta este să refuzi iubirea, să oferi doar pentru a vedea bucuria.

Dacă în istoria nu foarte îndepărtată eram îndemnați astfel – Make LOVE, not WAR – eu îmi îngădui să încerc o altă regulă – Make LOVE, not SELFIE. Unii nici măcar nu mai au ocazia de a se uita în oglindă. Acest sentiment de SELFIE a înlocuit și singura metodă de a ne observa, de a ne studia – OGLINDA. Nu ne mai privim în oglindă, ne uităm la noi printr-un SELFIE.

Recunosc lipsa noastră de a relaționa și de a crea relații sociale, indiferent de tipul acestora. Oamenii fug de posibilitatea de a conversa direct, de privirile directe, de atingeri, de capacitatea de a descoperi sentimente prin experiența directă într-o relație. Și e firesc să se întâmple astfel. Confundăm individualismul cu egoismul, neîncrederea cu frica și nevoia de a iubi și de a fi iubiți cu aceea de a ne face populari, pentru că unii cred că popularitatea le aduce și iubire. Popularitatea se presupune că ar înseamna putere. Puterea de a dobândi pe cineva, prin ceea ce se presupune că ești sau arăți că ești. Și aici nu vorbim de mediul virtual ca dimensiune nocturnă a confuziilor noastre sociale, ci de mediul real care a creat din om o stafie, cel care fuge de realitate pentru că îi obstrucționează și îi năucește „starea de bine” dată de virtual. Dacă realul arată multe despre noi (eșecuri, dependențe, vicii, virusuri romantice, devianțe emoționale), virtualul ascunde tot ce nu vedem la noi. Pentru că virtualul nu asigură „contactul”.

Culturalizarea iubirii (despre care voi scrie curând) ne induce ideea că trebuie să avem standarde pentru perechea noastră și să reglementăm până și sentimentele de iubire sau capacitatea de a relaționa. Îmi aduc aminte de o frază dintr-o carte a lui Fabio Stassi (Ultimul dans al lui Charlot): „[…] pentru că numai în dezordinea iubirii orice acrobație devine posibilă”. Acrobațiile sunt făcute astăzi de virtual (în toate privințele). Imaginați-vă o lume unde oamenilor le-ar fi frică să danseze, să sărute, să se țină de mână. Dacă nu reușiți să mergeți atât de departe cu imaginația, sigur observați cum oamenii dansează, iubesc, își construiesc familii, disprețuiesc, suferă, în mediul virtual.

Nu într-un SELFIE stă calitatea relațiilor noastre sociale și nu printr-un SELFIE dobândim  calități de „iubitori”. Așadar, Make LOVE, not SELFIE și vedeți ce se întâmplă. Astfel, poate nu le-om mai da atât de lucru psihoterapeuților și vom descoperi că viața are mai multe dimensiuni și o singură direcție – adevărul descoperit prin relațiile sociale.

 

Etichete: , , , , ,

Filme și alte stări – interviu cu Agatha Ioana Păltinel – regizor și scenarist

Putem include filmul, alături de fotografie, în lista artelor frumoase și „împlinite” ce construiesc simțurile și gândurile noastre vizuale ale secolului XXI. Dansul, muzica, pictura, teatrul, cunoscute ca forme „vechi” în domeniul artelor, sunt completate aproape firesc de cinematografie și fotografie. Producția cinematografică este tot mai consistentă, diversă, cu un public numeros și care acaparează tehnologii ale vizualului într-o viteză nemaipomenită. Agatha Ioana Păltinel este absolventă a Universității de Teatru și Film „Ion Luca Caragiale”, din București, secția Regie de Film, iar interviul dorește să evidențieze aspectele unei activități studențești în lumea filmului.

1. De ce Agatha Ioana Păltinel a făcut o trecere importantă de la impulsurile regizorale, la cele de studierea medicinei? Cine este Agatha, într-un scurt scenariu cu posibile noțiuni medicale?

De ce? Pentru că am vrut să fac şi asta. Ba chiar încă de prin anul doi de facultate  la UNATC mă gândeam să dau admitere şi la medicină, însă mi se părea atât de prostesc acel gând, încât încercam să mi-l scot din minte. M-a atras întotdeauna şi profesia de medic, doar că nu am avut suficient de mult curaj şi aveam prea mulţi „fluturi” în cap cu arta la 18 ani ca să mă pot gândi la ceva serios. Dacă nu aş fi intrat la UNATC aş fi dat admitere cu siguranţă la medicină. În plus, oricât de clişeistic ar suna, vreau să fac medicină înainte de toate ca să ajut oameni. Filmul a fost o facultate pe care am făcut-o strict pentru mine şi care mi-a dezvoltat înfiorător de mult ego-ul şi hedonismul. Arta în general este o lume care te transformă fără să-ţi dai seama chiar, într-un om individualist. Există o aşa-numită „dezumanizare”, o alienare şi o îndepărtare de  tot ceea ce înseamnă „frumos” în lumea artistică de astăzi, amplificată tot mai mult de ideile de „extravaganţă”, „vulgaritate” şi de „compromis”, idei  de care se lovesc tot mai mulţi, fie că vor sau nu. Dacă eşti actor,eşti nevoit să joci în diverse producţii comerciale de genul „reclamă la iaurt” ca să te poţi întreţine, iar dacă eşti regizor trebuie să tot faci asistenţe şi alte munci de „sclav pe plantaţie” tot în zona de producţii comerciale. Şi tot ca regizor, în cel mai fericit caz poţi să faci un film plin cap-coadă de înjurături şi timp de un an de zile ai dat lovitura în marile festivaluri. Aş fi putut lejer să mă conformez sistemului şi să fac şi eu asta, dar mi-am dat seama că timpul e scurt și că nu voi avea o viaţă 20 de ani şi important este cu ce voi rămâne mai târziu. În aceste condiţii am decis şi simt că e momentul să îmi aleg o meserie de viitor în care să mă pot „păstra” pe mine însumi aşa cum sunt, în care să pot să ajut oamenii să-şi redobândească sănătatea fizică, în care să mă dezvolt permament şi în care să pot învăţa zilnic lucruri noi despre cum funcţionează această operă măreaţă a Creatorului, corpul uman. Şi în medicină se întâmplă „nasoale”, sunt oameni şi oameni peste tot, însă eu personal de când sunt în această facultate simt deja că am schimbat „aerul” într-un sens foarte bun. Îmi era dor de acea autenticitate şi inocenţă a oamenilor care nu sunt artişti. Acei copii care învaţă pe brânci că să ajungă viitori medici, acei copii care numai ei ştiu câte ore dorm că să poată învăţa pentru un examen şi care învaţă să devină tot mai responsabili pe măsură ce trec anii. Acei copii, studenţi la medicină, sunt cei mai sinceri şi mă bucur nespus să mă aflu printre ei. În plus, nu sunt chiar singurul om din lumea asta care s-a hotărât să mai facă încă o facultate. Sunt unii care s-au dus să facă Regie de film după medicină, cum este Andrei Negoiţă Zagorodnâi, regizorul filmului „7 Cuvinte”. Am cunoscut şi cazuri de oameni care s-au lăsat încă de prin anul întâi de film sau de teatru şi s-au apucat de medicină şi de asemenea cazuri, de oameni din cu totul alte profesii care au venit să facă film. Când eram eu în anul doi, am avut un coleg la Regie în anul întâi care era de profesie procuror. Aşadar, se poate. Important este să vrei şi să-ţi placă, restul lucrurilor se întâmplă de la sine. De asemenea, de când sunt în această facultate am cunoscut şi mulţi artişti. Oameni cu voci deosebite, oameni care au jucat teatru, oameni pasionaţi de fotografie, oameni care compun muzică, oameni care cântă la un instrument, oameni care pictează, etc. Ba chiar am şi un coleg de serie absolvent de Conservator, cu doctorat în muzică. Agatha, într-un scurt scenariu cu posibile noţiuni medicale, este o fată a cărei dorinţă în momentul acesta este să treacă de prima sesiune cu examenele luate la anatomie, biochimie şi fiziologie. Prima sesiune, pe urmă a două, anul doi şi abia din anul trei voi putea îndrăzni să-mi fac planuri de viitor în domeniul medical.

agatha

2. Cum ar fi arătat lumea dacă prima dată ar fi fost inventat filmul și abia apoi oamenii s-ar fi apucat de scris poezie?

Hm, filme inspirate din poezii sunt multe. Poezii inspirate din filme, nu prea. Sau probabil că or fi existând în literatura neomodernistă, însă eu nu cunosc. Aşa încât, dacă oamenii nu s-ar fi apucat să scrie poezie înaintea apariţiei filmului, cu siguranţă ar fi trebuit să o facă. Cu atât mai mult cu cât rolul poeziei în dezvoltarea cinematografului de artă este aproape incontestabil. Dacă nu ar fi fost poezia probabil că filmele din „Realismul poetic” ale lui Jean Vigo, Jean Renoir şi Marcel Carné, urmate de filmele lui Tarkovsky, Parajanov şi Sokurov  nu ar mai fi avut acelaşi „gust”. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, ţinând cont de faptul că primul film din istorie a fost realizat pe la 1888 în Marea Britanie de către inventatorul Louis le Prince, cu 7 ani înaintea apariţiei filmului fraţilor Lumière, probabil că până la vremea respectivă lumea ar fi fost cu siguranţă mult mai săracă din punct de vedere cultural şi mult mai puţin evoluată pe plan spiritual, fără existenţa poeziei. Cu alte cuvinte, în opinia mea, poezia a reprezentat un prag necesar în pregătirea şi aşa-numita „sensibilizare” atât culturală, socială şi spirituală a viitorului consumator de cinema de la acele vremuri şi până în zilele noastre.

3. Dacă ar fi să faci o serie de asemănări între o poezie și un film (exemplificate), care ar fi acelea?

The Raven din 1935 cu Bela Lugosi și Boris Karloff, film bazat pe poemul „Corbul” al lui Edgar Allan Poe, bineînțeles.

4. Știu că ai o pasiune aparte pentru filmul documentar. Cum a evoluat această „specie” cinematografică în ultimii ani și care îi este menirea în domeniul cunoașterii și al simțurilor (istorice, politice, culturale, economice)?

Da, am o pasiune şi pentru filmul documentar, deşi în ultima vreme nu am mai avut timp să văd filme, cu atât mai mult documentare. Filmul documentar a evoluat şi evoluează. În Bucureşti se organizează anual festivaluri pentru acest gen unde se remarcă din ce în ce mai multe producţii bune. Dintre cele mai importante festivaluri de film documentar ar fi Docu’Art şi One world Romania, cel din urmă cu tematică bazată pe drepturile omului. În cadrul One world am reuşit să văd nişte filme documentare deosebite pe care le mai ţin minte şi acum: Anton’s right here, Matthew’s laws, The act of killing, Fortress şi Winter, Go away, sunt doar câteva dintre producţiile care m-au impresionat la una dintre ediţiile acestui festival. Consider că la capitolul film documentar România a stat dintotdeauna bine, avem oameni foarte talentaţi în domeniu. În facultate am avut chiar şi doi colegi care au luat premii cu filme documentare realizate de ei. Acestea ar fi „City tour”, în regia lui Andrei Teodorescu şi „RIO”, de Bianca Rotaru, două filme documentare „fresh” pe care le recomand. Avem atât regizori cu experienţă cât şi regizori tineri studenţi care excelează în acest domeniu cinematografic, deci, evoluţia documentarului în zilele noastre este de la bine spre foarte bine. În general, regizorii care sunt foarte buni pe film de ficţiune, regizează şi documentare de excepţie. Totodată, filmul documentar reprezintă şi o manieră unică şi modernă de a prezenta pe ecran lucrurile aşa cum sunt. Personal consider că publicul român ar trebui să acorde o mai mare consideraţie acestui gen pentru că de multe ori un film documentar poate fi mult mai „încărcat” din toate punctele de vedere decât un film de ficţiune. Şi gândiţi-vă că în acest caz, în mare parte, este vorba despre o poveste reală.

5. Dintre filmele de scurt metraj la care ai lucrat, numește unul dintre ele care a avut un impact mai puternic asupra ta. De ce s-a întâmplat astfel?

Filmul de licenţă, „N-ai fost acolo”, ultimul scurt metraj pe care l-am realizat, mi-a fost cel mai drag. Am avut o echipă de oameni deosebiţi care şi-au făcut treaba impecabil şi s-au implicat intens. Cred că singura părere de rău că am renunţat la UNATC, este aceea că m-am retras fix în momentul în care am reuşit să-mi formez echipa de filmare ideală. Până în anul trei am tot schimbat oameni şi abia în anul trei mi-am descoperit „sufletele pereche” cu care aş fi putut să fac mega-filmele care să „radă” tot la Cannes. Glumesc, nu mi-am dorit să fac filme pentru premii, însă mi-am dorit încă din anul întâi de facultate o echipa omogenă de oameni serioşi, talentaţi şi dedicaţi cum a fost cea de la scurtul de licenţă. Mereu am mizat şi mizez pe oameni. Numai când am avut în jur oameni „compatibili” lucrurile au mers ca pe roate.

6. Cum te descurci cu măștile sociale din societatea noastră și cum reușești să le faci față? Suntem legați între noi prin crearea măștilor sociale, sau de valori și idei despre viață și oameni?

Apropos de măşti, primul meu film pe care l-am realizat pentru examenul din semestrul I, anul I de la Regie, s-a numit „Masca”. Tema filmului a fost „autoportret”, iar scurt-metrajul experimental „Masca” a fost fix despre măştile acestea cu care te întâlneşti şi pe care uneori eşti obligat să le porţi ca să poţi să te integrezi în societate. Când am realizat acel film eram puţin obsedată de teoria conspiraţiei, aveam  19 ani şi o puternică tendinţă, tipică vârstei, de a duce lucrurile la extrem. Acum tind să văd totul mult mai deschis şi mai relaxat. Dacă cineva poartă o mască şi tu îţi dai seama de chestia asta, nu înseamnă că trebuie să-l tratezi diferit de ceilalţi, fără respect sau cu desconsideraţie. Cu precauţie însă, da. Cu măşti sau fără, suntem toţi oameni până la urmă, iar acest lucru nu ar trebui uitat, indiferent de clasa socială, orientare politică sau religioasă. Prin crearea unor măşti sociale nu ştiu cât suntem sau nu de legaţi, personal am deprins să fiu eu însămi în toate circumstanţele, însă de valori şi idei suntem legaţi în mod sigur. Tindem să fim mai apropiaţi de oamenii cu care împărtăşim idei şi valori comune, nu? Sau cel puţin este nevoie de măcar unul sau două lucruri în comun, restul sunt „contraste” care se atrag.

7. Filmul vechi sau filmul modern ce folosește tot mai multe tehnologii de realizare a imaginii? De ce?

Atât filmul vechi cât şi filmul modern au folosit tehnicile de realizare a imaginii atât cât le-a permis bugetul şi tehnologia vremii respective. Au fost filme foarte bune din punct de vedere tehnic şi în până în anii 90’, cum ar fi „Last year at Marienbad”(1961), film care se remarcă prin tehnicile de montaj, imagine, machiaj, costume şi până la decoruri expresioniste sau „Citizen Kane”(1941), acesta din urmă fiind considerat de criticul Roger Ebert „cel mai bun film al tuturor timpurilor”. Însă cel mai elocvent exemplu de evoluţie tehnologică în cinematografie este reprezentat de Star Wars, combinaţia perfectă între vechi şi nou. Diferenţa de mijloace tehnice este remarcabilă între cele două serii, cea din 1977-1980 şi seria din 1999-2005, culminând cu episodul 7 din 2015. Tehnologia 3D şi-a spus cu desăvârșire cuvântul, în cazul unui film SF, cum este filmul lui George Lucas, fiind mai mult decât necesară. Personal, recunosc, îmi place mai mult ultima serie, deoarece efectele speciale, calitatea vibrantă a imaginii şi a montajului conturează mult mai bine atmosfera din film, locaţiile unde se desfăşoară acţiunea şi personajele. Evoluţia tehnologică în cinematografie a venit să facă mai uşoară munca realizatorilor prin mijloace tehnice de ultimă generaţie care se pretează la fel de bine atât în filme futuriste  3D sau 4D, precum şi în filme alb-negru care se mai produc şi în zilele noastre, şi printre care se numără The Artist (2011), Blancanieves (2013), sau Ida (2013).

8. Nu te voi întreba de regizori și filme preferate, dar în schimb te-aș ruga să ne povestești despre replici din filme care au avut o însemnătate pentru tine.

Nu am replici din filme care au avut însemnătate pentru mine, aș putea doar  să enumăr câteva replici din filme care mi-au plăcut, pe care le-am reținut și de care îmi mai amintesc cu drag:

 “I’m the captain of my faith, i’m the master of my soul” (Invictus, 2009, de Clint Eastwood)

“I see dead people” (The sixth sense, 1999, de M. Night Shyamalan)

“- Of course i can make the giraffe vanish!

– Then make me vanish too.” (La grande bellezza, 2013, de Paolo Sorrentino)

“Laugh, and the world laughs with you. Weep, and you weep alone.” (Oldboy, 2013, de Chan-Wook Park)

 “You know hope is a mistake. If tou can’t fix what’s broken, you’ll go insane” (Mad Max, 2015, de George Miller)

“I suppose in the end the whole of life becomes an act of letting go” (Life of PI, 2012, de Ang Lee)

“I see now death is easy. It is love that is hard” (Restless, 2011, de Gus Von Sant)

“When my love turns to hate i’ll wear a cap as i go” (Tirrez sur la pianiste, 1960, unul din filmele mele preferate în regia lui Francois Truffaut)

“I was born inside the movie of my life…I don’t remember how i got into the movie, but it continues to entertain me.” (Roger Ebert in Life itself, 2014,  regia Steve James)

“You remain dead for all eternity but you’re alive only for a brief moment” (Lilya4ever, 2002, de Lukas Moodysson)

“I don’t remember the film either, but I remember the feelings” (Amour, 2012, de Michael Haneke)

Și bineînțeles, “May the force be with you!” și „Do, or do not. There is no try” (Star Wars)

9. De curând ai început să realizezi o scurtă emisiune despre film la Radio U. Care sunt intențiile acestei emisiuni și cui i se adresează?

Emisiunea se numeşte Film U, iar intenţiile ei sunt de a aduce la cunoştinţă ascultătorilor care sunt cele mai bune producţii actuale de film şi dacă ele merită sau nu să fie văzute la cinema. Conceptul emisiunii a pornit de la faptul că şi eu mă gândeam de multe ori înainte să merg la un film dacă  merită sau nu, citeam cronici, mă uităm pe IMDB, şi negăsind ceva suficient de convingător sfârşeam de multe ori prin a merge la filme care mă dezamăgeau. Există filme care merită să fie văzute acasă şi filme care merită cu orice preţ să fie văzute într-o sală de cinema, pentru imagine, tehnică sonoră, efecte speciale, s.a. Aceste detalii fac diferenţa. Tocmai de aceea cred că ar fi utilă o astfel de emisiune prin care să-i spui omului  ce merită şi ce nu merită să vadă pe ecran mare. Emisiunea se adresează tuturor celor care au internet şi 10 minute libere să acceseze online siteul http://radio-u.umfiasi.ro.

10. Te rog să adresezi un mesaj generației noastre și să ne spui dacă viața poate fi trăită și prin film, așa cum nu de mult ni se spunea că viața poate fi trăită și prin cărțile citite.

Nu ştiu cât de în măsură sunt eu să adresez mesaje generaţiei noastre, nu sunt nici formator de opinie şi nici vreo altă personalitate influentă, ca mesajul meu să conteze sau să aibă vreun impact. Însă ca de la un simplu tânăr student, la alţi tineri ca mine pot doar să transmit următoarele: nu va lăsaţi manipulaţi, informaţi-vă constant despre ce se întâmplă în jurul vostru, vedeţi filme, consumaţi artă în general, credeţi cu tărie în ceva, citiţi şi altceva în afară de ce vi se cere la facultate, fiţi mai aspri cu voi înşivă şi mai îngăduitori cu ceilalţi; mai uşor cu spiritul de turmă şi copy-paste-ul şi mai mult cu originalitatea şi iniţiativa personală. Cam acesta ar fi mesajul. Practic, e fix ceea ce-mi sugerez şi mie. Cât despre viaţă care ar putea fi trăită prin film… E o mare diferenţă între a-ţi asemăna viaţa cu un film sau cu o carte şi a trăi prin filme văzute sau cărţi citite. Trebuie să învăţăm să facem totuşi diferenţa între ficţiune şi realitate, nu? Altfel am ajunge cu toţii nişte lunatici care se îmbracă şi se comportă aşa cum văd la actorii din filme şi care vorbesc numai cu replici din romane poliţiste.

De vizualizat:

Masca

N-ai fost acolo

Filme recomandate de Agatha:

Legile lui Matei                                 Du-te, iarna!

Anton chiar aici                                Fortăreața

Actul de a ucide                                 City Tour

Rio 2016

 

Etichete: , , , , ,