RSS

Scopul fake news – Pseudorealitatea

Fiind dependenți de internet, posibilitatea de a fi „atacați” de știri false, este una tot mai mare. Alături de psihologul Alexandru Ioan Crețu, vă propunem un dialog despre cartea lui Marian Voicu, Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism (Editura Humanitas, 2018). O carte ce investighează realitatea fake news și felul în care acestea pot fi combătute și înțelese.

Alexandru Crețu: În ultima vreme ne confruntăm din ce în ce mai des cu știrile fake, respectiv știrile fabricate cu scopul de a susține o anumită agendă politică sau pentru a promova o anumită ideologie în rândul unei comunități. Cel mai adesea, acest tip de știri este propagat prin intermediul spațiului virtual, prin intermediul rețelelor sociale și a site-urilor de știri alternative. Mai mult, chiar personalități celebre din media încep să propage știrile respective, fără a fi interesate de acuratețea acestor informații sau de consecințele propagării acestora în rândul comunității. Astfel, știrea nu mai este doar o unealtă de a informa, ci este mai degrabă o modalitate de a manipula opinia publică, de a provoca reacții emoționale negative de tipul neîncrederii sau nesupunerii față de autoritate. Ce altceva consideri că mai au în comun aceste așa zise fake news

Dragoș Preutescu: Știrile fake au o constantă bine cunoscută: năucirea percepției asupra realității, iar acest tip de știri apelează aproape întotdeauna la stimularea unor anumite emoții: frică, anxietate, oboseală, ură etc. Dacă este să mă ghidez după cartea autorului Marian Voicu, pentru știrile fake mai putem asocia următoarele cuvinte: populism, postadevăr, distorsiune, provocare, dezinformare, mecanisme de difuzare, narațiune mincinoasă, metanarațiune, metalimbaj etc. Așa cum spune autorul în cartea lui, „am tranzacționat în mod conștient adevărul cu emoția” (p. 446). Cum este posibil să facem conștient astfel de transferuri, atâta timp cât scopul știrilor fake este acela de a ne lua conștiința? Și eu când mă gândesc la conștiință, mă gândesc la percepție. Dacă nu există percepție, nu există conștiință și nici realitate. Apare pseudorealitatea, adică „o consolare pentru «nedreptățile» din realitate” (p. 391).

Alexandru Crețu: Într-adevăr, unul dintre meritele știrilor fake este acela conform căruia acestea oferă o explicație alternativă simplă și care vizează o abordare holistică a unor fenomene socioeconomice complexe. Totodată, știrile fake reprezintă în ochii multor oameni o alternativă la presa și media tradițională care nu de puține ori s-a dovedit a fi coruptă, părtinitoare unei ideologii politice sau orientată spre profit, urmărind creșterea audienței, fie exagerând importanța unei știri, fie creând știri pornind de la anumite zvonuri (Ex: Reportajul Sky News despre traficanții de arme din România). Cu toate defectele ei, presa tradițională este mereu supusă fact-checking-ului: reporterii trebuie să adune informații corecte, sursele trebuie verificate, eventual trebuie publicate corectări ale informațiilor greșite. Trusturile alternative care promovează știrile fake nu sunt supuse acelorași rigori: informația nu este verificată atent, obiectivitatea surselor nu este analizată, iar conținutul urmărește mai degrabă provocarea unor reacții emoționale decât informarea cititorilor. Aici vine o întrebare, pusă și de Marian Voicu: Trăim oare într-o epocă post-adevăr? 

Dragoș Preutescu: Înainte să răspundem la întrebarea despre post-adevăr, ar fi bine să ne întrebăm, ce anume contribuie la aflarea adevărului? Spiritul critic, rațiunea, diversitatea știrilor (conținut, formă, surse), controlul emoțiilor la impactul primirii unei știri, verificarea, cunoștințele, sunt cele care contribuiau la asumarea unui adevăr. Mai mult, oamenii nu mai caută o anumită cunoaștere, oamenii caută să consume orice în materie de știri. În epoca post-adevăr, nimeni nu își asumă nimic, toată lumea primește ce i se dă și cum i se dă. Dar astăzi, nici măcar ideea de adevăr (real, veridic, faptic, clar) nu mai este menționată. Acum se vorbește despre realitate. Nu crezi că schimbarea aceasta de paradigmă a gândirii și a vizualizării, de la adevăr la real, a adus majore schimbări în percepția știrilor, a informației difuzate? Apoi, cum bine remarca autorul, rețele de socializare au devenit din ce în ce mai frecventate de cei care lansează fake news. Post-adevărul e un efect al modului în care operăm cu știrile și informația. 

Alexandru Crețu: Este adevărat că am trecut de la un mod universal de consum informațional la unul particularizat, individualizat: dacă în trecut informația provenea doar din anumite surse (radio, TV și ziare) și se adresa maselor, astăzi informația provine din surse multiple (televizor, ziare, radio, știri internet, blog, Youtube, podcasturi, streaming etc.), fiind adaptată fiecărei persoane. Să luăm de exemplu Facebook: știrile sau anunțurile apar în newsfeed-ul fiecăruia dintre noi sunt rezultatul nu selecției obiective, ci a relevanței pentru individ și pentru interesele acestuia, respectiv în funcție de activitățile de pe pagină: prieteni adăugați, like-uri la anumite postări, înscrierea în anumite grupuri, comentarii la postări politice etc.. Practic, vorbim despre un sistem care filtrează informația în funcție de interesele noastre. Iar acest tip de informație nu dezvoltă gândirea obiectivă și critică, ci mai degrabă ne predispune la un stil de gândire rigid și rezistent la schimbare, unul care caută informațiile care confirmă convingerile noastre, respectiv care respinge orice informație nouă care este în contradicție cu ceea ce știm. Iar de aici până la atitudini sau convingeri fundamentaliste nu mai este cale lungă.

Dragoș Preutescu: Este foarte bun exemplul tău. Faptul că primim totul pe tavă, cu tot ce ne poate mulțumi fără a depune vreun efort, reduce capacitatea noastră de a înțelege și ierarhiza informația bună.  Sunt curios să aflu, care dintre exemplele pe care le oferă autorul în cartea sa, ți se par cele mai instructive? Cum putem ajunge la un fact checking? O să avem nevoie de profesori care să ne arate cum să ieșim din labirinturile știrilor false? Este internetul „a cincea putere”? Sunt întrebări la care merită să ne gândim atunci când analizăm situația știrilor false din viața noastră. Chiar autorul ne spune că „libertatea Internetului a fost clădită pe încredere, până acum. Fenomenul cunoscut ca fake news va schimba totul. Epoca romantică a Internetului a luat sfârșit” (p. 444). Să înțelegem de aici că urmează un Ev Mediu al internetului?

Alexandru Crețu: Nu aș spune că suntem într-o perioadă de Ev Mediu al Internetului, cât mai degrabă într-o perioadă de tip Revoluție Digitală, similară Revoluției Industriale. Referitor la ultima, implementarea motorului cu aburi sau altor tehnologii inovatoare în industrie a dus la transformarea radicală a societății: creșterea venitului, diminuarea sărăciei, creare de locuri de muncă. Desigur că industrializarea a avut la început și consecințe negative (Ex: exploatarea muncitorilor, mai ales minori), însă elita intelectuală și opinia publică au militat pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și a beneficiilor angajaților, fapt ce a dus la apariția noțiunilor de bază de drept al muncii. Astăzi vorbim de Revoluția Digitală, caracterizată prin acces universal la informație și la comunicare. Este normal ca pe lângă beneficii să existe și consecințe negative: dezinformare, incitarea la ură sau promovarea atitudinilor extremiste. Consider că internetul nu ar trebui să promoveze informații false, însă nu sunt de acord nici cu diminuarea libertății de exprimare. Soluția, așa cum afirmă autorul, ar fi antrenarea noastră încă de la debutul școlarității cu privire la utilizarea precaută și critică a internetului. Întrebarea este cum putem implementa totuși aceste măsuri? 


Dragoș Preutescu: Ca să poți implementa un sistem de școlarizare de acest fel, ai nevoie de oameni care să înțeleagă fenomenul. În primul rând ar trebui să le vorbim copiilor despre internet și cum poate fi el folosit (orele de IT sunt superficiale și învechite), abia apoi să trecem la cele complexe, cum este situația fake news. Noi folosim internetul doar pentru distracție, iar percepție celor mici crește cu această idee de a folosi internetul. Ceea ce e fals și trebuie schimbat. Dar îi dai dreptate și autorului care ne spune că „deocamdată, conceptul de fake news este asumat greșit de Occident. Cei mai mulți cred că fenomenul este inedit, că s-a născut odată cu alegerile prezidențiale americane sau, în cel mai bun caz, cu Brexitul. Occidentul este incapabil să vadă conexiunile între trecutul imperial sovietic al Rusiei, în care au fost cultivate maskirovka, dezinformarea și propaganda, și prezentul neoimperial, în care acestea sunt adaptate noilor media. Relația de cauzalitate dintre fake news și populism este privită cu neîncredere” (p. 448). După cum bine știm, la nivel european s-a aprobat un plan de monitorizare a știrilor false pentru a contracara acest val de populism în media. Cartea lui Marian Voicu este un bun motor de educație în privința felului în care gestionăm informația.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Să ne primiți cu bine povestea!

Poveștile au pus bazele primelor forme de memorie și imaginație. Alături de povești ne-am educat, am simțit, am colaborat, am empatizat, ne-am războit. Din acest motiv, alături de Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere de la Universitatea „Al. I. Cuza”, vă propunem un dialog despre cartea lui Richard Kearney, Despre povești (Editura Tracus Arte, București, 2020). Să ne primiți cu bine povestea.

Cezara Dima: Richard Kearney este un hermeneut a cărui abordare se plasează între metodologia mistică a lui Schleiermacher și cea contextuală a deconstructiviștilor, ajungând la ceea ce Carmen Mușat numește în prefață o hermeneutică a imaginației. De aceea, Despre povești este o lucrare ce interpretează viața umană, semnificațiile și necunoscutele acesteia prin intermediul dimensiunii narative, familiară fiecăruia dintre noi. Utilizăm poveștile și abilitatea de a povesti în fiecare moment al zilei, fie că e vorba de o conversație la cafeaua de dimineață, de o ședință la terapeut, sau de un film vizionat seara, înainte de culcare. Ceea ce analizează Kearney este scopul acestor narațiuni de a ne oferi o înțelegere profundă a experiențelor și, în final, a identității noastre. El face acest lucru prin împărțirea lucrării în două mari secțiuni, explicând trei povești în aparență individuale și trei povești colective. Care dintre acestea ți-a atras în mod special atenția?

Dragoș Preutescu: Descifrarea rolului narativ în viața oamenilor a devenit o temă tot mai cercetată. Mai pot da ca exemplu un alt volum tradus recent la una dintre editurile din România, care abordează tema poveștii: Animalul povestitor de Jonathan Gottschall (Editura Vellant, 2019). Cartea lui Richard Kearney mizează pe două extensii ale narațiunii: ficționalismul și cât de departe poate merge imaginația unui autor pentru a proteja sau descoperi un adevăr uman, social, cultural, și memoria narativă, cea care încearcă să găsească, să susțină un adevăr istoric, implicând și caracteristicile ficțiunii. Orice poveste, orice narațiune, vine cu o interpretare a vieții. De aceea, noi când citim, avem nevoie să ne identificăm cu ceva din acea poveste. Înainte existau povești de suprimare a timpului (p. 25), prin care încercai să faci timpul să nu fie plictisitor, să nu stea în loc. Astăzi, avem nevoie de povești pentru a face timpul să stea în loc. Realitatea este prea dinamică, aglomerată iar povestea te oprește în loc. Dintre cele două secțiuni, cea de-a doua m-a atras mai mult, motivul fiind acela că timpurile istorice (istoria), tema identității, personajele istorice m-au atras mai mult. Dar și calitatea eseurilor din prima secțiune este excelentă, mai ales cea în care se vorbește despre Lista lui Schindler, cu o analiză despre felul în care Spielberg încearcă să aducă în atenție experiențele traumatizante ale Holocaustului prin imagine și ficțiune (filmul artistic). 

Cezara Dima: Legat de capitolele ce explică mitologiile naționale, mă fascinează această nevoie de a stabili o identitate comună prin intermediul unei legende întemeietoare, ca și cum o relatare simplă  și rațională a unor etape de colonizare nu ar fi suficientă. Întotdeauna este preferat simbolul și, se pare, motivul dualității,  așa cum Romulus a trebuit să îl ucidă pe Remus pentru a întemeia Roma deoarece nu aveau aceeași viziune, iar americanii veniți din Europa să se distanțeze de populația indigenă pentru a crea cultura potrivită valorilor la care țineau.  Putem menționa că există foarte multe cazuri în care membrii unei familii se asociază unor  astfel de povești originare ce presupun o formă de exil și o reintegrare, un caz notabil fiind experiența scriitorului Viet Tanh Nguyen. Familia acestuia a fugit din violentul Vietnam, ajungând în Pennsylvania, iar acomodarea în sine a reprezentat o poveste întemeietoare, nu doar a noului lor statut, ci și a comunității vietnameze din SUA, detaliile acesteia putând fi observate și în volumul lui, Refugiații. În ceea ce privește studiul de caz dedicat poveștilor despre Holocaust, a fost un amănunt care m-a impresionat, acela că „(…) ororile răului moral trebuie salvate de la uitare cu ajutorul rememorării narative.” ( 83). Consideri că narațiunea poate fi o modalitate de combatere a răului, o „conștiință” a sa, cum o numește Elie Wiesel?

Dragoș Preutescu: Narațiunea este mai ușor digerabilă atunci când vorbim de problema răului, a dreptății, adevărului. Studiul lui Richard Kearney despre Lista lui Schindler este un demers pentru a evalua și combate răul prin problematica adevărului istoric. Este așa cum spunea Llosa [1], că literatura îi face pe oameni să fie mai critici, mai atenți la detalii. Ceea ce observ în ultimul timp este că tot mai mulți autori își construiesc romanele pe realități istorice / biografice. Sigur cunoști această formulă: „inspirat din fapte reale”. Ceea ce face ca narațiunea să fie pe de o parte mai credibilă și pe de cealaltă parte mai ușor de înțeles. Dau câteva exemple: Sărbătoarea țapului de Mario Vargas Llosa, JFK de Stephen King, Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli de Jeanne Mackin, Eugenia de Lionel Duroy. Întrebarea mai concretă ar fi: oare narațiunea pătrunde mai profund și cu mai multe consecințe în conștiința omului? Aduce narațiunea un aport benefic în sferele istoriei, filosofiei, biografiei?

Cezara Dima: Narațiunea funcționează ca un motor, pornind mecanismul conceptelor abstracte și aducându-le mai ușor în lumea concretă. Platon a folosit metoda dialogurilor socratice și poveștile pentru a expune și explica idei despre virtute, prietenie și iubire. Iisus și-a transmis învățăturile prin intermediul pildelor, o tehnică de bază în educația iudaică, acestea fiind apoi păstrate în a doua ramă narativă a Evangheliilor. Revoluții importante au fost pornite cu ajutorul dezbaterii unor idei în mediul poveștilor, așa cum Războiul civil american a fost precedat, printre altele, de apariția unor lucrări precum romanul Coliba unchiului Tom. Acesta a avut un impact imens în argumentul ce susținea eliberarea din sclavie a oamenilor de culoare. Mary Wollstonecraft, prima teoreticiană feministă recunoscută, a scris la rândul ei un roman care să urmeze și să aprofundeze tratatul Revendicarea drepturilor femeii, numit Maria: or The Wrongs of Woman. Nici nu mai vorbim de toate scrierile românești care au în centru ororile comunismului și care au evoluat ca număr și ca perspective după 1989. Dar, ca să aducem o notă personală acestui dialog, în ce fel te afectează poveștile pe tine, Dragoș?

Dragoș Preutescu: Asta înseamnă că suntem niște „animale povestitoare”? [2] Nu suntem nici animale sociale, nici niște animale politice (zoon politikon), pentru că socialul și politicul au la bază tot povești? Doar dacă ne gândim la cazul lui Freud, analizat în carte, începutul psihologiei (ca presupusă știință) a avut loc tot prin poveste (cura narativă). Dar, pentru a răspunde la întrebarea ta, dacă este să mă gândesc la Neil deGrasse Tyson, la Richard Dawkins, la Oliver Sacks, pot spune că poveștile mă „afectează” într-un mod foarte plăcut. Cum ar putea fi explicate și înțelese teme complexe, precum originea vieții, chimia, fizica, universul, dacă nu prin ajutorul poveștilor. Poveștile fac ceea ce este genial să ajungă la cel mai simplu om de pe pământ, sau la cel care nu apreciază o știință sau alta. Eu consider că poveștile sunt o foarte bună modalitate de a explica. Margaret Macmillan, un istoric de renume, dedică una dintre cărțile ei studenților „care m-au învățat cum să explic istoria”[3]. Cum introduci un copil în lumea exterioară? Prin povești. Așa suntem cu toții, niște copii de vârste diferite cărora li se spun povești pentru a înțelege.

Cezara Dima: Cu siguranță, abilitatea noastră de a transpune experiențe, informații, amintiri și fantezii în comunicarea narativă ne deosebește de celelalte ființe. Pentru mine, toate poveștile, atât cele pe care le ascult, cât și cele pe care le spun, de la cele complet imaginare până la relatările banale ale vieții, reprezintă universuri în care mă ascund și din care evadez constant, simulări ale existenței și, așa cum spunea Aristotel, un fel de a împărtăși lumea (p. 21). De multe ori, asociez traume personale cu unele din cărți sau filme pentru a găsi ulterior soluția unei probleme sau măcar pentru a înțelege mai bine lucrurile prin care am trecut. Alteori ajung să empatizez cu realitățile celorlalți, schimbul de povești din interacțiunile cu alte persoane ajutându-mă să redescopăr de fiecare dată capacitatea acestora de a apropia oamenii și de a-i ajuta să se cunoască. Frumusețea cărții lui Richard Kearney constă în claritatea identificării tuturor acestor factori prin care poveștile ne atrag: nevoia insuflării unor valori, nevoia de apartenență, nevoia de vindecare și, nu în ultimul rând, nevoia de cunoaștere. Ultima întrebare pe care o am pentru tine, Dragoș, este:  Asistăm în epoca noastră la ceea ce este numit în carte sfârșitul povestirii?

Dragoș Preutescu: Dacă noi nu vom mai fi capabili să povestim sau să ascultăm povești, roboții, tehnologia avansată va face acest lucru în locul nostru. Romanul lui Matei Vișniec, Negustorul de începuturi de roman, poate aduce clarificări în acest sens. În cazul poveștii, exact ca în cartea lui Michael Ende, Poveste fără sfârșit, nu avem cum să ieșim din paradigma poveștii. Felul nostru de a fi, are la bază modelul poveștii. Cum nici istoria nu s-a sfârșit, cu varianta propusă de  Francis Fukuyama, nici povestea nu se va opri. Se va reinventa, repeta, comunica prin alte căi cu siguranță. Mai mult, povestea va avea altă identitate de fiecare dată. În final, sper, la fel ca Richard Kearney, că poveștile ne vor responsabiliza moral, etic și ne vor face mai critici față de realități (p. 208).

[1] https://youtu.be/me_fiUW3Boo

[2] Animalul povestitor de Jonathan Gottschall (Editura Vellant, București, 2019).

[3] Oamenii istoriei. Personalități și trecut (Editura Trei, București, 2020).

 

Etichete: , , , , , , , , ,