RSS

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Percepția noastră asupra imaginilor se schimbă constant. De la pictură, arhitectură, film, cărți, natură, fotografie (mai ales), ne înconjurăm de imagini. Horst Bredekamp, un istoric al artei, face o analiză a „actului de imagine”, o incursiune istorică și filozofică asupra reprezentărilor date de imagini într-un volum apărut la Editura Tact în anul 2018, cu o traducere din limba germană de Andrei Anastasescu. Am construit un dialog alături de Mihaela Sonea, doctorandă în cadrul Școlii Doctorale de Studii Filologice a Facultății de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza”.

received_284744272436143

Locație foto: Librarium Iulius Mall

Mihaela Sonea: De câteva săptămâni, în fiecare seară înainte de culcare iau Actul de imagine cu mine în pat. O citesc seara pentru că mi-am dat seama că nu e o carte pe care să o pot citi dimineața la cafea, cum fac cu altele pe care le citesc ca să mă destind. Deși e un subiect de nișă, m-a prins de la primele pagini, pentru că tocmai la raportul dintre imagine și cuvânt mă gândesc adesea și mă întreb care dintre cele două rămâne mai mult cu noi. Ambele ne modelează gândirea, ceea ce produce un efect direct asupra modului în care simțim și acționăm, dar care ne influențează mai mult sau care ne provoacă mai mult în a descifra natura lumii? Nu este un mister faptul că Bredekamp înclină balanța spre imagine, ne dăm seama din titlul cărții, însă ce se află în spatele imaginii și nu se găsește în spatele cuvântului? Cum se face că oamenii se lasă impresionați și copleșiți de magia imaginii mai mult decât de cea a cuvântului, având în vedere că ambele au același creator?

Dragoș Preutescu: Ce se ascunde în spatele imaginii, nu se găsește și în spatele cuvântului. Chiar autorul menționează că actul de imagine ia locul actului de limbaj. Imaginea oferă în schimb un alt sistem de limbaj, unul simbolic, metaforic, iar în spatele fiecărei imagini se formează o percepție a fiecăruia dintre noi pe care o avem asupra acelei imagini. E o întrebare foarte bună dacă putem descifra natura lumii. Să luăm un exemplu actual – prima imagine cu o gaură neagră ce a fost difuzată publicului. Ce impact a avut această imagine asupra ta? Cum percepi lumea, universul, după ce ai văzut imaginea? Cei care ne oferă imagini știu că vor avea un efect asupra privitorilor. Ar fi bine dacă am avea o explicație clară despre ceea ce produce o imagine în mintea celui care o vede, dar mai avem mult până acolo. Trăim în cutii de imagini. Facebook este o astfel e cutie. Televizorul este o cutie cu imagini, cartea la fel. De-a lungul timpului, fiecare a oferit și încă oferă o percepție diferită asupra naturii lumii. Oare „imaginile pot decide asupra libertății privitorului”?

received_1059754807566730

Mihaela Sonea: După ce am văzut prima imagine cu gaura neagră mi-am dat seama că toți oamenii de știință au studiat până acum ceva ce nu au văzut niciodată, dar de care erau siguri că există. Au reușit să alinieze și să sincronizeze opt telescoape de pe jumătate de mapamond, ca să demonstreze existența unui fapt invizibil până atunci. Acesta e un exemplu clar în care imaginea cântărește mult mai mult decât cuvântul. De la Platon știm că imaginile sunt mai puternice decât adevărul sau ideile, că acestea au contribuit la modelarea omului cu mult înaintea apariției scrisului sau vorbitului. Imaginile decid cu siguranță asupra libertății privitorului, pentru că omul nu este capabil să înțeleagă decât ceea ce a creat el însuși. Sigur, ne putem apropia de ceea ce a fost construit de o forță creatoare superioară, dar nu vom pătrunde niciodată legile creației întru totul. Capacitatea noastră de cunoaștere răzbate doar până la marginile a ceea ce am produs noi înșine. Bredekamp oferă nenumărate exemple de imagini: evoluția omului conturată de către Darwin, imaginile de pe monede, tablourile pictate cu sângele din propriile răni ale lui Yoko Ono, prima radiografie umană sau atacul de la Charlie Hebdo. Toate m-au făcut să mă întreb dacă pentru privitor imaginea conturează un aliat sau un adversar, dacă ne confruntăm mai mult cu imaginea în sine (cu autonomia și autosuficiența ei), cu suma interpretărilor îndreptate către aceasta sau cu perspectivele care ne scapă interpretării.

Dragoș Preutescu: Atunci când un privitor vede o imagine, el este cuprins în primă fază de emoții, este surprins și abia apoi decide dacă vrea să pătrundă și mai mult înțelesul acesteia. Imaginea relevă o realitate (adevărată sau falsă), nu o imită așa cum face pictura sau sculptura. Să ne gândim la toate imaginile pe care le avem la îndemână despre schimbarea climei și despre zonele poluate de om sau icoanele care reprezintă personaje biblice sau sfinți. Toate au un impact emoțional puternic, dar cred că ne scapă perspectiva interpretării în aceste ultime cazuri. Important este să ne dăm seama ce vede mintea noastră prin ochi. Ochii sunt poarta către imaginație. Apare mai întâi imaginea și apoi imaginația. Are loc o reprezentare, o percepție, care face jocul realității. Fiecare dintre ele are reguli specifice de interpretare. Dacă eu postez o imagine cu o carte, pentru privitor impactul este doar unul imaginativ (depinde de ceea ce vrea el să vadă în acea imagine – titlul, culoarea coperții, imaginea de pe copertă, autorul etc.). De multe ori, imaginea acționează în locul privitorului. Cum este și exemplul cazului Charlie Hebdo. Este un bun exemplu de act de imagine. Mi se pare firească întrebarea: noi privim imaginea sau imaginea ne privește pe noi? Actul de imagine este o teorie a privirii, iar atunci când încerci să teoretizezi privirea, vrei să îți educi simțurile percepției și reprezentării lumii.

Mihaela Sonea: Imaginilor le revine un rol central în teologie pentru că au funcționat ca model indispensabil în societate; se simte o forță activă inerentă a icoanelor până în contemporaneitate: femeile poartă văl în timpul slujbei și stau în partea stângă înăuntrul bisericii nu pentru că s-ar spune în Biblie ceva despre aceste obișnuințe, ci pentru că Maica Domnului are capul acoperit de văl în icoana care se află în stânga ușilor centrale ale iconostasului, iar creștinii urmează acest tipar. După aceeași analogie, bărbații își dau jos pălăria în biserică și stau în partea dreaptă. Astfel, înțelegem că icoanele generează un model atât de intens, încât a intra fără văl în biserică sau a sta în partea bărbaților au ajuns să fie păcate menționate în îndreptarele pentru spovedanie. Foarte puțini oameni mai știu de unde provin obișnuințele despre care tocmai am menționat, dar totuși le urmează. Prin urmare, vedem cum actul de imagine ne influențează și ne privește direct, mult mai profund decât îl influențăm sau privim noi. Lucrurile stau așa de la origini și vor continua în același ritm, chiar dacă se schimbă paradigma: în societățile puternic tehnicizate, tot imaginile ocupă o poziție privilegiată, iar individul este nevoit să se adapteze și să se consolideze pe sine într-o epocă a provocărilor vizuale. Din carte aflăm că, luând drept exemplu fotojurnalismul, Ernst Gombrich a demonstrat că supraproducția de imagini nu le anulează acestora forța, chiar dimpotrivă, se constituie în sursa unei puternice presiuni pentru individ. Actul de imagine ajunge să fie plasat într-o poziție centrală, ceea ce conduce la un conflict între operă și creator; este în carte o povestire originară din Asia Mică în care, având sentimentul propriei imperfecțiuni, un vas de cupru își mustră creatorul, îl blestemă și îi cere să-l arunce în apă. Astfel, raportul dintre cei doi se modifică în profunzime. Mă întreb dacă actele de imagine create de noi astăzi au devenit deja adversarele noastre sau încă nu ne regăsim într-un conflict de tipul celui tocmai menționat.

Dragoș Preutescu: Idee „consolidării pe sine” mi se pare una ce merită dezbătută. Imaginea, în accepțiunea autorului, substituie („Forme de substituție a socialului”) sinele, pentru că individul are nevoie să se identifice, să se asocieze, să se depersonalizeze prin actul de imagine. Să luăm exemplul canalelor de social-media care au o funcție importantă – promovarea imaginii. Fiecare dintre noi postăm tone de fotografii care încearcă să construiască un act de imagine ce ar trebui să fie o „consolidare de sine”, dar se întâmplă exact invers. Imaginea dezintegrează sinele în piese sau forme de imagine. Noi creăm acte de imagine, dar facem asta pentru că socialul cere această preocupare din partea noastră. De aici apare și presiunea așezată pe sinele individului. Este identic cu exemplul dat de tine despe icoane; faptul că există platforme pline cu imagini ne fac să ne conformăm și să acționăm după un model, să facem cu toții același lucru. Actele de imagine din social-media ne modifică statutul de individ, nicidecum nu ne consolidează sinele. Și, ca să închei, există astăzi un conflict ce trebuie analizat, cel dintre noi și actele de imagine despre noi. Nu mai avem dreptul asupra propriei imagini, imaginea are dreptul asupra noastră.

Un dialog marca Idei și Efecte.

Reclame
 

Etichete: , , , , , , , , ,

Muzica electronică – de la pasiune la talent – interviu cu Ciprian Delcea

Despre muzica electronică nu se știe prea multe în spațiul social românesc. Există doar mici comunități care sunt interesate de această parte a muzicii. Sunt festivaluri care se mai organizează în diferite locații ale țării și cam atât. Însă în spatele acestui stil auditiv există alte câteva zeci de genuri de muzică electronică.

Pe Ciprian Delcea îl cunosc din timpul liceului. Îi admiram pasiunea pentru geografie și matematică, domenii pentru care eu nu prea mă dădeam în vânt. Pentru noi, Ciprian era un fel de enciclopedie de unde ne luam informațiile atunci când aveam nevoie (mai în joacă, mai în serios). De câțiva ani, Ciprian a găsit o frumoasă pasiune în muzica electronică și acesta este subiectul central al interviului de mai jos.

  1. Dacă cineva dorește să îl cunoască pe Ciprian Delcea într-o singură frază, care ar fi aceasta?

Este greu să te prezinți celorlalți într-o singură frază. Pot doar să le spun celor care vor citi interviul că mă pot cunoaște urmărind harta lumii și să fiu văzut în locurile cele mai puțin cunoscute de noi și prin frumoasa logică matematică, ce reușește să facă din lumea noastră un loc al numerelor și al ecuațiilor perfecte de care eu sunt foarte atras. Așadar, matematica și geografia sunt formula minunată pentru echilibrul spiritului.

55935614_275332683398330_7938223431395311616_n

 

  1. Există vreo formulă magică ce face ca pasiunea ta pentru muzica electronică să apară la intersecția domeniilor geografie și matematică?

Nu cred că ar exista vreo formulă magică care să apară la intersecția lor. Pasiunea față de muzica electronică am avut-o încă de când aveam vreo 7 ani. Oxygene, a lui Jean Michelle Jarre și Return To Innocence, a celor de la Enigma au fost piesele care m-au fascinat foarte mult, care au fost punctul de început. Cu timpul am ascultat și am apreciat foarte mulți artiști de muzică electronică, de la eurodance la deep house. Am ascultat și ascult în continuare cam tot ce e legat de muzica electronică. Am rămas fidel genului de mai bine de 25 de ani, sunt și voi rămâne fidel în continuare. Geografia m-a atras din clasa a III-a, țin minte că un unchi mi-a adus niște hărți foarte mari ale lumii, ale României, le studiam cu mare atenție și am prins un interes deosebit. Și în prezent dacă văd o hartă oarecare în trecere, mă opresc pentru a o vedea mai îndeaproape. De la geografie a început să-mi placă istoria și astronomia. În legătură cu matematica, a început să mă atragă din clasa a VIII-a, datorită unui profesor foarte bun, până atunci nu aveam nici o tangență. Însă interesul meu față de matematică s-a pierdut cu timpul. Deci, pasiunile mele au fost paralele întotdeauna unele de altele, nu a existat vreo intersecție.

  1. În lume multe se întâmplă, așa încât îmi permit să te întreb, ce anume dorește să transmită muzica ta?

Prin muzica mea vreau sau cel puțin încerc să promovez cultura, în special domeniile științifice, dar și „atacuri” asupra societății în care trăim. Abordez mai multe stiluri, nu vreau sa fiu prizonier al unui singur stil. Cochetez cu downtempo, ambient, house, trap, dubstep și sunt în continuă explorare. Îmi caracterizez stilul, ca fiind unul dark, obscur, ciudat, experimental, nu-i găsesc o definiție precisă. Piesele pe care le am în lucru au denumiri din domeniul astronomiei (fenomene astronomice, planete, sateliți, stele), dar și numele sub care le fac este Astronomical Unit.

Câteva exemple: Miranda, F=ma, Escape Velocity. Sper să le termin cât mai curând.

  1. Cum ai defini „Big beat-ul” cu propriile cuvinte?

Big beat e un gen de muzică electronic bazat pe breakbeat și linii melodice făcute din sintetizatoare la un tempo între 100 si 140. Este originar și răspândit în Marea Britanie, care a avut succes comercial în perioada anilor ’90 – 2000. Câteva nume uriașe ale acestui gen sunt The Prodigy, Chemical Brothers, Fatboy Slim și lista continuă. Un exemplu de piesă big beat este „Firestarter”, a celor de la The Prodigy, care este una din preferatele mele. Un întreg album big beat este „The Fat Of The Land”, din care face parte „Firestarter”, care a fost un succes imens la scară mondială și unul dintre cele mai bune albume pe care le-am ascultat.

  1. Dintre toate genurile de muzică electronică ce există astăzi, pe care le apreciezi cel mai mult? În care te regăsești tu?

Cum ai punctat și tu, există zeci de stiluri derivate din genul electro. De-a lungul timpului le-am ascultat cam pe toate. Fiecare subgen are câte ceva deosebit, care mi-a atras atenția în mod deosebit. Vremurile s-au schimbat și se schimbă în această industrie, în limbajul actual se numește „trend”, e exact ca în industria modei, nu putem vorbi neapărat despre o evoluție. Însă eu sunt deschis la toate stilurile derivate din muzica electronică, de la chill out/downtempo la hardcore, nu sunt un ascultător cu o limită de genuri sau de artiști. Mă regăsesc în chill out/new age, uplifting trance, progressive, în general piese care au „acel ceva” care le scoate în evidență și îmi captează atenția.

  1. Nu te voi întreba ce artiști îți sunt modele sau pe care îi apreciezi, dar în schimb te voi întreba, cum ar arăta un adevărat artist de muzică electronică?

Voi răspunde printr-o operație matematică: Producer + Sound Designer + DJ = Artist adevărat de muzica electronică. În limbajul meu, artist complet. Să aprofundăm un pic și să explic pe scurt termenii sumei de mai sus. Producer-ul e cel care scrie/compune muzica, face aranjamentele, instrumentalele, mix și master. Sound Designer-ul crează sunetele (samples) și întregi pachete de sunete (soundbanks), pe care producer-ul/compozitorul le folosește pentru scrierea pieselor și DJ-ul care mixează piesele proprii și piesele celorlalți artiști la concerte (gig-uri). Deci, cel care face toate enumerate anterior, este un artist complet, din punctul meu de vedere.

  1. Tehnologia este într-o continuă evoluție și muzica electronică nu poate exista fără aceste tehnologii. Ce există nou pe piață în materie de tehnologie pentru muzica electronică?

Într-adevăr, tehnologia evoluează continuu și în ritm un pic accelerat, implicit și piața de instrumente analogice și digitale evoluează și se diversifică la fel ca tehnologia. Asemeni industriei IT&C, anual sau cel puțin periodic apar aparaturi noi. Câteva exemple ar fi MIDI keyboards, controller-e, drum machines, sintetizatoare. Pe partea de software, apar periodic update-uri la DAW-urile (Digital Audio Workstation, un întreg studio virtual) existente pe piață la ora actuală. Cu această ocazie, voi dezvălui modestul meu setup: PC performant, care suportă fără nici o problemă DAW-ul. Eu folosesc pentru producție Ableton Live. Plug-in-urile pe care mă axez sunt Serum, Zebra, Pigments, Analog Lab, Mini V3. Clapa este una MIDI, Arturia KeyLab Essential 49, deci 4 octave, plus aplicația TouchAble, un controller pentru Live, pe care o am instalată pe iPad. Soundcard-ul este un Creative USB Soundblaster, căștile Audio-Technica M40x și boxele Logitech Z623. Să nu uit, foarte mult îmi doresc un synth analogic semi-modular, o Arturia MiniBrute 2.

SAMSUNG CAMERA PICTURES

  1. Ce preferi: mai multă secvențialitate? Mai mult beat? Mai multe versuri în muzica electronică? Sau mai mult ambient muzical?

Prefer beat-ul bine făcut pe un fundal ambiental, „Pad” sau „string”, cum se numesc de fapt aceste sunete de fundal. În general, structura unei piese este foarte complexă, conține foarte multe elemente și foarte multe efecte. Apreciez foarte mult piesele care le au pe toate, elementele îmbinate frumos, în armonie. Când ascult o piesă, sunt foarte atent la conținutul ei, cum este făcută. Nu mă întreb „cine o cântă?”, ci „cine a creat-o? cine-i în spatele ei?”.

  1. Recomandă, te rog, o melodie pe care merită să o ascultăm și care se încadrează în genul muzicii electronice?

Voi recomanda 2 piese: Nigel Stanford – Automatica și Formal One – The Meaning.

  1. Ai păreri foarte ferme despre destule care se întâmplă în lumea de astăzi și pe care le urmăresc cu interes, dar care ar fi mesajul tău pentru generația noastră?

Într-adevăr, părerile mele față de evenimentele din lumea de astăzi nu sunt doar ferme, sunt destul de tranșante și acide. Dar nu trebuie să „consumăm” toate informațiile despre ceea ce se întâmplă în lume, nu tot ce zboară se mănâncă. Trebuie să fim selectivi în „consumul” de informație, trebuie să gândim rațional, dacă acea informație e plauzibilă sau nu. Nu trebuie să privim doar într-o singură direcție, să lăudăm întotdeauna ceea ce ne place și să criticăm ceea ce nu ne place, adică subiectivitate. Trebuie să fim obiectivi. Cultura, documentarea, gândirea înțeleaptă pot schimba întru totul oamenii, implicit evenimentele prezente și viitoare din întreaga lume.

 

Etichete: , , , , ,

„Statut și anxietate” – Cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Lumea contemporană lasă de multe ori loc de interpretări despre ce ne provoacă stări de anxietate, de ce suntem tot mai depresivi, cum ne creăm așteptări fără măcar a avea nevoie de ele și multe astfel de răni pe care singuri ni le provocăm. Este important să îi apreciem pe acei oameni, autori, care ne explică de ce suferim într-un mod cât mai simplu și deschizător de minți. Așa se pretrece și cu volumul lui Alain de Botton, Statut și anxietate, reeditat la editura Vellant despre care voi dialoga în rândurile următoare alături de Alexandru Crețu, un foarte bun psiholog.

„Să privești un râu făcut din timp și apă

și să-ți amintești că Timpul este un alt râu.

Să știi că rătăcim ca un râu

și că fețele noastre dispar ca apa.”

(Paul Brinkley-Rogers, Bucurați-vă de fericirea voastră)

 

Dragoș Preutescu: Începem să conștientizăm că rănile interioare pe care ni le provocăm, se datorează felului în care ne raportăm la viața socială: inventăm dorințe, dramatizăm orice ni se întâmplă, nu mai găsim soluții la problemele cotidiene, ne poziționăm social în locuri care ne aduc mai puține satisfacții pe plan emoțional doar pentru a nu pierde vreun statut în ierarhiile sociale și multe astfel de netrebnicii. Nu ți se pare că omul cade tot mai mult în propriile capcane? E de înțeles că ai nevoie de un scut împotriva manipulărilor, a marketingului agresiv, dar orice decizie luată este cel puțin 90% personală. Sau mediul social este unul foarte constrângător ce pune presiune pe noi constant?

Alexandru Crețu: Nu aș spune că omul cade tot mai mult în propriile capcane, cât faptul că acesta repetă tipare de gândire și de comportament cu care este familiarizat sau cu care se simte mai în siguranță să le perpetueze. Ce este important de știut este că în timp ce oamenii au într-adevăr abilitatea de a analiza mediul și de a opera modificări asupra sa, în același timp trebuie ținut minte faptul că aceștia au crescut într-o societate care a promovat un anumit set de valori și norme, acestea ajungând să te definească mai târziu ca adult (nu neapărat 100%). Dacă ai crescut într-o societate egalitară, în care nevoile tuturor sunt importante, atunci dezvolți o personalitate cooperantă, amabilă și cooperantă. Dacă ai crescut într-o societate ierarhizată, în care nevoile personale și dorința de individualitate devin o normă, atunci sunt șanse mai mari să dezvolți ceea ce se numește dorință de putere și de afirmare, ceea ce în schimb poate provoca competitivitate, individualism egoist sau chiar complexe de inferioritate în cazul în care nu sunt satisfăcute.

20190401_074813

Dragoș Preutescu:  „Siguranța” de care vorbești, obișnuința în comportamentul omului contemporan într-o eră a schimbărilor continue, nu știu cât de mult reușesc să îi facă bine. În primul rând nu prea știm în ce tip de societate trăim și asta creează o primă rană existenței noastre. Să punem accent pe familie, pe locul de muncă, pe prieteni, pe multi-calificare profesională ca să facem față provocărilor viitoare? Omul vrea să fie cât mai individual, dar nu depășește barierele sociale care îi impun să își aleagă niște „perspective”. Apoi, omul cu cât devine mai individual, cu atât duce lipsă de iubire, devine dependent de carieră, devine indiferent (sau snob în viziunea lui Alain de Botton) și fondează așteptări (tot mai numeroase). Ce tip de educație ar scoate omul contemporan din enigmele propriilor trăiri? Pentru că de fiecare dată când a existat o „criză a spiritului”, a fost nevoie să ne reevaluăm felul în care ne educăm și ne raportăm la realitatea socială.

Alexandru Crețu: Faptul că ai adus în discuție conceptul de siguranță îmi aduce aminte de ce spunea Erich Fromm în cartea sa Fuga de libertate, respectiv faptul că noi oamenii am oscilat de-a lungul timpului între dorința de a explora și a evolua, pe de o parte, și nevoia de stabilitate și siguranță afectivă, pe de altă parte. Desigur, aceste oscilări s-au realizat și în funcție de proiectul omului ideal, specific unei anumite epoci sau societăți. În societatea occidentală modernă modelul de om ideal este cel al omului autonom, autosuficient și preocupat de propria carieră. Din păcate, noi încercăm să întâmpinăm apariția acestui tip de om folosind așteptări și stereotipuri depășite, cum ar fi ideea de a atinge ceea ce considerăm noi ca societate că ar fi un om de succes, respectiv deținerea unei averi sau a unui statut ridicat. Ideea omului de succes reflectă mai degrabă nevoia de siguranță afectivă decât cea de explorare, întrucât nu adresează nevoia de dezvoltare individuală, ci mai degrabă nevoia de conformare la așteptări ale societății față de ce s-ar considera un statut social ridicat.

Dragoș Preutescu: Și totuși, oricine poate avea succes (nu neapărat cu fericirea garantată) astăzi, dar nu oricine poate explora. Chiar dacă avem posibilități nelimitate, suntem blocați în limitări date de aceste „interese” individuale care caută statutul cel mai înalt. Însă mai vreau să punctez că succesul nu poate funcționa astăzi fără identitate. Iar identitatea este cea care dezvoltă așteptările noastre, dar, așa cum ai spus și tu, în funcție de „mofturile” societății, ale celorlalți. Alain de Botton propune câteva soluții pentru ieșirea din aceste răni ale omului contemporan, din această fervoare pentru succes și statut. Printre soluții se număra arta și boema. Dar cum arta este într-un proces de degradare (pentru că se vinde din ce în ce mai scump), iar boema se confundă cu o extravaganța kitsch și cu un entertainment vulgar și dizgrațios doar pentru a atrage atenția, cum ne putem educa pentru a ieși din anxietatea generată de lupta pentru statut?

Alexandru Crețu: Este adevărat: succesul nu ține neapărat de atingerea unui statut înalt și nici nu poate funcționa fără identitate, aceasta reflectând atitudinile și așteptările față de propria persoană. Iar o persoană cu o identitate slab definită sau care lasă alte persoane să o definească în locul ei va trăi mereu cu impresia că trebuie să atingă un standard impus din afară. Cred că o soluție la care putem apela pentru a ne vindeca de anxietatea de statut ne-o oferă Alain de Botton prin folosirea filosofiei. Principiul enunțat de el și care stă la baza psihoterapiei de orientare cognitiv-comportamentală este acela că noi am putea să evaluăm opiniile proprii și ale altora despre sine printr-un proces de analiză rațională. Acest lucru se poate realiza prin formularea de întrebări despre noi de tipul : Este adevărat ce spun alții despre mine? Care sunt dovezile ce susțin aceste afirmații? Cu ce mă ajută aceste informații? Un astfel de demers ne poate ajuta să construim o identitate clar definită și autonomă folosind doar acele informații care sunt precise, care sunt logic formulate și care să ne ajute să fim mai buni.

Dragoș Preutescu: Iată ce afirmă Alain de Botton: „Prețul pe care-l plătim pentru așteptările crescute exponențial comparativ cu cele pe care le-au avut strămoșii noștri este anxietatea perpetuă pe care o generează gândul că suntem departe de ceea ce am putea fi”. De aici apar oboseala, durerea sufletului, invidiile. Strămoșii noștri erau anxioși pentru că îi puteau supăra pe zei, noi suntem anxioși pentru că nu știm când și cum vom deveni zei. Încerc să schițez o concluzie și anume că astăzi se duce o luptă între societatea care creează așteptări cetățenilor și cetățenii care nasc așteptări (propun identități sau tipuri noi de statut social). Cine va câștiga? Cei care se vor educa în privința statutului și a legilor care guvernează această dorință pentru succesul identitar (nici măcar ierarhic). Cartea lui Alain de Botton ne poate ajuta să menținem un echilibru sănătos în această direcție.

Alexandru Crețu: Referitor la întrebarea ta, cred că acei cetățeni care propun și susțin tipuri noi de statusuri sau identități vor câștiga lupta. Asta deoarece aceștia au înțeles că însuși ideea de status social, respectiv tip ideal social este o construcție socială, culturală, ce reflectă mai degrabă așteptările și preferințele elitelor decât un consens la nivelul întregii societăți. Iar odată înțeles acest aspect, indivizii înțeleg că aceste construcții pot fi modificate și alterate astfel încât să se potrivească mai bine unor noi moduri de a vedea lumea. Istoria este plină de astfel de exemple de grupuri care au operat transformări sociale: feminismul, mișcările și sindicatele muncitorești, activiștii pentru drepturile minorităților, Occupy Wallstreet etc. Aceste mișcări au operat transformări sociale pornind tocmai de la modelul de înțelegere a societății prezentat mai sus: oamenii pot crea sau reinventa valori și norme ale societății. Alain de Botton de altfel ne reamintește acest lucru afirmând că idealurile sociale nu sunt imuabile, ci sunt în continuă schimbare, omul fiind motorul acestei schimbări.

Un dialog marca Idei și efecte.

Credem în destinele oamenilor care citesc.

 

Etichete: , , , , , , , ,

Adevăratul capital sunt oamenii (orice ar fi!?)

Într-o lume în care se abuzează de nevoi, așteptări, recunoașteri sociale, invidii, trebuie să acceptăm că orice îndreptare spre mai bine vine tot de la oameni. Orice am încerca să ascundem despre oameni, oricât am dori să nu mai credem în noi, oamenii, suntem singurii capabili să construim și să facem ca viața să fie mult mai primitoare, nu primitivă.

Capitalul cel mai important nu sunt obiectele, banii, sunt oamenii. Am să vorbesc despre rănile pe care le avem astăzi (și pe care ni le provocăm singuri) și calitățile de care avem nevoie pentru a fi mai bine (fie că vorbim de politică, economie, mediul social, cultural etc.).

Rănile omului contemporan

  1. Oamenii acționează prea mult unii împotriva celorlalți, nu interacționează între ei. Ne-am construit capacități să acționăm și să facem rău celorlalți. Îmi este greu că înțeleg de ce un om vrea să facă rău unui alt om fără niciun motiv întemeiat.
  2. Nu mai reușim să creăm intimități între noi (totul e cât mai individual și dacă se poate, online). Totul trebuie să fie afișat, arătat. Moderația nu ar fi ceva de care să fugim.
  3. Suntem predispuși la o „aglomerare a spiritului” (colectăm informații inutile; avem tot mai multe gânduri dramatice; suntem nevoiți să ne facem constant recunoscuți de grup sau de către cineva; suntem nevoiți să ne afirmăm constant). Ne extidem prea mult. Vrem prea multă identitate și asta ne epuizează și ne face să fim mai răi. „Aglomerarea duce la însingurare și la indiferența față de celălalt” (K. Lorenz).
  4. Nu mai găsim locuri unde să existăm împreună.

Calitățile necesare omului de astăzi

  1. Inteligența – trebuie să fim dispuși să depășim barierele impuse de manipulări și de oamenii cu rele intenții. O întrebare trebuie să fie în mintea noastră tot timpul: de cât timp avem nevoie pentru a fi inteligenți?
  2. Încrederea – trăim într-o dezamăgire continuă față de om și față de noi înșine.
  3. Curajul – peste tot întâlnesc oameni care îmi spun că și-au pierdut curajul, că sufletul îi doare, că nu mai găsesc o cale de ieșire. Pentru toate acestea avem nevoie de curaj.

Dacă nu reușim să găsim oameni în viața reală (ceea ce îmi este greu să cred) pentru a interacționa, pentru a crea intimități, pentru a scăpa de aglomerări, o soluție foarte bună este să îi căutăm în cărți. Cărțile sunt o sursă impresionantă de a cunoaște oameni și de a interacționa cu oameni. Cine are curajul să încerce o cură  de Fernando Pessoa, Albert Camus și Feodor Dostoievski?

Bibliografie (pentru a înțelege mai bine)

  1. Yalom, Irvin, Psihoterapie existențială, Editura Trei, București, 2010.
  2. Botton, de Alain, Statut și anxietate, Editura Vellant, București, 2019.
  3. Weisman, Alan, Lumea fără noi, Editura ART, București, 2018.
  4. Lorenz, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, București, 2017.

Un articol marca Idei și efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Cărțile și viața noastră – dezbatere

Cărțile și viața noastră. Despre educație, devenire intelectuală și plăcerea de a citi

A doua dezbatere din seria, „Omul și cunoașterea socială”, propune un dialog despre destinul cărților și destinul oamenilor.

afis 3 dezbatere

Omul este o ființă schimbătoare, adaptabilă și a căutat întotdeauna să cunoască ce este el și ce este lumea din jurul lui (natura, Universul, societatea). Pentru această importantă și grea căutare îi trebuia și în continuare are nevoie de un partener stabil. Acel partener este cartea și tot ceea ce se poate transmite în paginile unui volum de istorie, teorie, biografie, ficțiune sau suspans.

Cărțile dispun de atât de multe povești și idei, încât îți oferă șansa devenirii în viață. Prima dată ești obligat să citești, apoi descoperi plăcerea de a citi. Imediat totul devine o pasiune, iar în final e o formă de supraviețuire – dacă nu citești, atunci nu poți respira, nu poți mânca, nu poți gândi.

Pentru importanța sau neimportanța cărții, fiecare generație, secol sau timp al lumii, s-au raportat diferit, de aceea cartea a reușit să fie un adevărat profesor, mentor, sensei, dirijor și orice altceva ce putem asocia unor cuvinte importante – descoperire și cunoaștere.

Idei în dialog, pentru efecte bune și inspirație. Toate, pentru cărți și despre cărți. Totul e despre oameni și locuri într-un frumos joc al imaginației.

English

Our books and our lives. About education, intellectual development and the pleasure of reading

Man is a changing, an adaptable human being and has always sought to know what he IS and what the world around him IS (nature, the Universe, society). For this important and difficult search he still needed to have a stable partner. That partner is the book and everything that can be transmitted into the pages of a volume of history, theory, biography, fiction or suspense.

Books have so many stories and ideas that they give you the chance to be alive. You first have to read, then discover the pleasure of reading. Immediately everything becomes a passion, and ultimately a form of survival – if you don’t read, then you can not breathe, you can not eat, you can not think.

For the importance or unimportance of the book, every generation, century or time of the world has been reported differently, so the book has succeeded in being a true teacher, mentor, sensei, conductor, and anything else we can associate with important words – discovery and knowledge.

Ideas in dialogue, for good effects and inspiration. Everything for books and books. Everything is about people and places in a beautiful game of imagination.

 

Etichete: , , , , ,

Spovedanie la o cafea

Cafeaua a reprezentat, la fel ca alte tabieturi cotidiene (fumatul, băuturile elegante) un mod de a conviețui, de unul singur sau în colectivități. Însă nu despre aceste forme extinse ale cafelei voi vorbi. Îmi voi îngădui să caut în savurarea unei cafele o intimitate spirituală. Mai mult spus, o spovedanie. Cafeaua o poți bea în locuri publice sau în privat. Dar ce este mai important, la fel ca multe alte plăceri nevinovate ale vieții, este cu cine bei o cafea. Sau cu cine fumezi o țigară, sau cu cine fumezi o narghilea, sau cu cine bei un pahar de vin. „La o cafea” este un fel de strigare către surpriza pe care doi oameni și-o pot oferi atunci când are loc această acțiune. Nu e doar despre „a bea”, sau „a savura”.

Atunci când bei o cafea este altceva când faci asta în Turcia, în Armenia, în Grecia sau în Italia. Locul unde cafeaua este băută este o cu totul altă poveste pentru care ar merita să vorbim.

„La o cafea” poți povesti despre viață mai degajat, pentru că nu ești prins de frenezia alcoolului așa cum se întâmplă cu vinul, sau cu fumul expirat din plămâni în cazul fumatului. La cafea, dacă îi păstrezi gustul amar (fără să îndulcești nimic), simți că trebuie să fii sincer cu viața și cu poveștile despre viață. Acel gust amar, autentic, neîndulcit, e cel care îți stabilește limita în spovedanie. Guști mai întâi din amar ca mai apoi să dai dulcele din viață. Iar amarul în cafea are arome diferite, exact așa cum sunt și viețile fiecăruia dintre noi.
„La o cafea”, spovedania devine un îmbietor joc al metaforelor, al privirilor și al singurătăților care trebuie îmbrățișate sau iubite.

IMG_20180218_084343

Bineînțeles, nu poţi bea o cafea stând pe rețelele sociale și să te aștepți să existe și o spovedanie. Contactul este cel care dă o altă valoare spovedaniei la o cafea. El dezleagă și leagă misterele fricilor, dorințelor și închipuirilor noastre despre lume. Cafeaua nu produce nostalgie sau melancolie, ci creează spirit de împărtășire, de gândire. Asta ține mult de modul în care e savurată cafeaua, de locul și de omul (femeie sau bărbat) de lângă tine.
Prin spovedanie la o cafea te aranjezi în chipul celuilalt. Pentru că te poți întreba ce anume dă sens unor momente.

Atunci când vorbim despre o spovedanie la o cafea nu avem cum să nu ne gândim la valoarea de miracol pe care un astfel de moment îl oferă. Te simți împrejurat de o dragoste de viață ce nu poate fi comparată cu alte situații. Gândești în imagini ale gustului. Conversezi pentru a construi antologii de emoții și intelectualități echilibrate. Rămâi uimit de recunoștința pe care trebuie să o acorzi cafelei chiar dacă nu ești un băutor înrăit, sau „tocmit” cu cafeaua. Cafeaua, băută cu gingășie, nu reprezintă o idee generală despre viață, ci caută specificul în fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare stare și apoi așteaptă un deznodământ prielnic, așa cum se întâmplă în lumile cerești.

În final, cafeaua este perfectă doar într-o spovedanie.

 

Etichete: , , , , ,

Homo Ludens Amor – în amintirea lui Stephen Hawking

În amintirea lui Stephen Hawking și iubirea lui față de Univers și toate miracolele ascunse de acesta. În iubire trebuie să cauți miracolul – al întâlnirii, al devenirii, al lipsirii de convenții și al lipsei de prejudecăți. Stephen Hawking a iubit oamenii pentru că a iubit Universul.

Am aflat că dragostea nu o stăpânești sau o cunoști, fiind mai pasional sau mai perfect în acțiunile tale. Dacă faci asta, cu siguranță la un moment dat se va răzbuna pe tine. Cu dragostea pot exista două feluri de a acționa: ori te joacă, ori o joci. Observați că prin tot ceea ce spunem, scriem și facem cu privire la iubire, ne duce la formarea unei culturi a iubirii? Un sens cărturăresc, cult, care să fie recunoscut, apreciat, unic. Pe scurt, o culturalizare a iubirii. Unii îi dau o formă a căutării, alții a pierderii, unii vorbesc despre dezordini, alții despre simple convenții. Și totuși, nu știu dacă e bine să „înstăpânim” aceste patternuri, de aceea eu aleg varianta jocului, a râsului în iubire și prin iubire, al timpului pierdut în fața agresivelor dileme existențiale. Poate jocul doborâ această culturalizare a iubirii? Jocul face să nu existe o religiozitate a iubirii, să nu existe un „terorism romantic”, sau dragostea să se manifeste într-un mod marxist, așa cum povestea Alain de Botton, în Eseuri de îndrăgostit.

„Trebuie să îmi ocup timpul. Așa scap de condiția de a mă gândi la iubire.” E o condiție dată de natura noastră umană, dar pe care, se pare că nu o mai putem stăpâni. Pe de o parte este corectă această idee. Când depui multă pasiune într-o posibilă relație sau în una deja existentă, totul poate părea epuizant până la un punct și asta sperie pe mulți dintre noi. Dar, a te gândi că trebuie să scapi de condiția de a iubi, te duce către un vid existențial. Frică, neputință, nesiguranță, imposibilitatea de a te despărți de trecut, cercuri vicioase, iată ce duce la incapacitatea de a merge spre jocurile iubirii.

Iubirea poate crea suferință: „nu vreau să mai iubesc ca să nu sufăr”. Iată o condiție dată de culturalizarea iubirii. Așadar avem condițiile naturale, care ne îndreptățesc să ne apropiem prin iubire de celălalt și condițiile date de culturalizare, care fac să respectăm niște legi scrise. Iubirea nu este o lege și nici nu poate fi legiferată. Tocmai asta facem acum, ne legiferăm raporturile sociale pentru relațiile de cuplu (de orice fel). Culturalizarea înseamnă și un sistem de gândire înregistrat cu tot felul de abordări sistematice a ideii de a fi într-o relație: „dacă ar fi fost ceva, se petrecea”, „nu a fost să fie”, „nu știu dacă merită să încercăm”, „nu mai este cum era înainte”. Pentru această măsură a gândirii, filmul Mr. Nobody, poate ajuta la găsirea unei viziuni. Una dintre replicile care mi-au plăcut în acest film, este următoarea: „Când nu iei nicio decizie, totul este posibil”. Și când nu ai nicio decizie pentru o posibilă relație, sau într-o relație, totul este posibil, pentru că tu imaginezi. Dar dacă vei lua o decizie, ceva se va întâmpla.

Nu mai avem răbdare să „încercăm”. Poate nu știți, dar iubirea este o „încercare” a vieții. Să ne cunoaștem, să îi cunoaștem pe alții, dar să cunoaștem unele sensuri ale vieții. Îndrăgostirea este cel mai plăcut sentiment, care deschide drumul către iubire. Dacă îndrăgostirea este sinceră, iubirea va fi vrednică, fără a se gândi la „ce se va întâmpla”.

Stabilim pentru iubire niște obiective, îi căutăm un scop al existenței. Începem să facem diagrame GANT, să completăm formulare SMART. Căutăm să semnăm contracte. Contractualismul este o altă formă de pierdere a sensului iubirii. Iubirea este o chestiune de stare, pe care o cultivi prin felul tău de a fi în raport cu o persoană de lângă tine. Dacă plecăm la drum cu premisa că vrem să găsim „o iubire care să dureze toată viața”, atunci nu am înțeles că de la iubire nu trebuie să avem așteptări, ea se manifestă pur și simplu. Iubirea acționează ca orice activist destoinic – își caută libertatea în gândire și acțiune. Iubirea este creativă și caută energii, rezonanțe, sau chiar „universuri accidentale”.

Trebuie să mai și vrei să fii iubit/ă sau să iubești.

Am întâlnit la un moment dat un domn, ce avea probleme cu fosta soție. Din spusele dumnealui, o femeie rea, care a creat doar suferință. Îmi recomanda să dau multe teste dacă decid să am o relație cu cineva. „Să vezi dacă merită”, îmi spunea. Iată încă o formă a culturalizării: căutarea MERITULUI în iubire. El nu trebuie căutat în iubire, ci într-o profesie, într-o conversație sau o dezbatere. Iubirea nu caută merite, recunoaștere, diplome. Iubirea caută întotdeauna împărtășire, caută înțelepciune. Câți mai sunt pe lumea asta care încearcă să ajungă la înțelepciune prin iubire?

„Iubirea este un RISC.” Nu știu dacă Beck Ulrich, în Risk society, considera iubirea un risc, ce trebuie combătută cu politici publice sau norme instituționale. Nici unii dintre marii spiritualiști orientali nu consideră iubirea un risc. Chiar ar râde de noi dacă ar auzi așa ceva.

„Iubirea înseamnă RESPONSABILITATE.” Culturalizarea iubirii te pune față în față cu situațiile extreme că tu ești responsabil de felul în care iubește celălalt. Dacă celălalt nu știe să caute, nu are această intenție, nu se eliberează de contractualism, cade în păcatul responsabilității în numele iubirii. Responsabil poți fi pentru acte de adevăr, dreptate, sinceritate ș.a.m.d. Fiind responsabil în iubire nu mai creezi intimul, tu creezi contractul care trebuie să respecte anumite reguli și norme.

Trăind într-o lume a interconectării virtuale, exprimarea emoțiilor și a sentimentelor nu mai au loc printr-un contact direct ce creează rezonanțe. Oamenii devin dificili în a-și manifesta și înțelege emoțiile, de aceea caută să nu experimenteze joaca prin iubire. Se sperie de celălalt pentru că este lipsit de energiile care îl duc la celălalt. Iubirea care nu este culturalizată propune și o viziune a lumii și a oamenilor. Cultură, cultură, dar până la iubire, vă rog!

Câteva recomandări de lectură care pot completa ideile exprimate de mine în acest articol:

  1. Bucurați-vă de fericirea voastră, de Paul Brinkley-Rogers (Editura Publica, 2017).
  2. Un an de studiu, de Anne Wiazemsky (Editura Nemira, 2016).
  3. Eseuri de îndrăgostit, de Alain de Botton (Editura Humanitas, 2013).
  4. Zorba grecul, de Nikos Kazantzakis (Editura Humanitas, 2011)
  5. Arta de a iubi, de Erich Fromm (Editura Trei, 2016)
 

Etichete: , , , , , , , ,