RSS

Arhive pe categorii: Realităţi obeze

Ziua Internațională a Votului din România

De fiecare dată când sunt alegeri în țara noastră, am impresia că e ziua noastră internațională, cea a  votului. Pentru mine, o zi de vot, se prezintă în mai multe scene, în care sunt și eu implicat, chiar și atunci când nu este necesar.

Decorul: Zi luminată și cu multă căldură. Se pare că astrele vor să le dea sorți de izbândă și altora. Într-o zi de decembrie, în zi de vot, să ai parte de un astfel de moment meteorologic, nu e de ici colea. Viitorii politologi și specialiști în electorale vor consemna în dezbaterile lor acest moment „istoric” ce a decis viitorul unei nații (de obicei nu ne spun care VIITOR e ales pentru noi).

Încep a mă întreba dacă merită efortul de a merge la secția de votare. Până mă hotărăsc, găsesc un film cu Woody Allen. Pare a fi drogul cel mai minunat în momente de inconștiență, puțină depresie, gânduri contradictorii.

Aflu (indirect) că la noi ziua are „24 de ore de exclusivitate”. Unii și-ar dori să existe mai multe ore într-o zi, pentru și mai multă exclusivitate. Întotdeauna e loc de mai multă „exclusivitate”. Am convingerea să prin această forță a Exclusivității, care are intenția de a lungi timpul, se vor desface și misterele fizicii cuantice. Așadar, merită să fim optimiști.

După un timp, hotărârea este luată. În drumul spre secție își fac apariția alte decoruri și scene.

Scena 1: cârduri de babe sau băboi și turme de moșnegi mărșăluiesc prin blocuri și străzi adiacente. Tineri și tineri-adulți au aspecte revoluționare și înaintătoare către schimbare. Privirile întortocheate sunt un mecanism greu de deslușit. Te întrebi dacă nu cumva te-ai pierdut în spațiu.

Scena 2: Nu îmi găsesc secția de votare. Se pare că s-au schimbat cumva „apartenențele” la o anumită secție. O caut în jur de 20 de minute. Dar e o căutare-plimbare (gândesc pozitiv). Vremea îmi este favorabilă, așa că de ce să nu descopăr puțin cartierele și în același timp să îmi satisfac și poftele pentru o plimbare de duminică. Totuși, duminica votului în România, este zi internațională, pe care alții nu o au.

Scena 3: Dintr-o mașină foarte fițosoasă coboară, lângă o secție de votare, doi bărbați masivi, în tricouri (e o modă ca iarna să porți tricou și ochelari de soare), plini de tatuaje (Scuze! Acum am înțeles de ce au tricouri, ca să li se vadă tatuajele. Dar tot nu înțeleg care e treaba cu ochelarii de soare). O bătrânică, firavă (dar nu la gură, trebuie înțeles acest aspect), își plimbă cățelul, firav și el, pe străduțele dintre secțiile de votare. Din priviri parcă, cei doi bărbați intră în conflict cu băbuța:

– Votăm cu partidul comunist, cu poporul! Trăiască! zice unul dintre bărbați.

– Trebuie să știți să mai vorbiți, ca să votați. Oferă replica bătrânica mai guralivă.

Hohote de râs animalice din parte bărbătoilor. Și scena se stinge după alte scurte replici în strigare, la fel de repede cum se aprinde. Uneori am impresia că un astfel de moment poate declanșa un eventual al treilea Război Mondial. Nu de la conflictele politice masive ale liderilor cei mari poate izbucni o nouă conflagrație mondială.

Scena 4: Găsesc secția de votare. Găsesc decorul specific al școlilor și grădinițelor din România. Pereți plini cu poze ale elevilor și diferite chestiuțe hand-made, realizate tot de aceștia. Văd zâmbete false, văd o inițiere în „pușcăria” vieții. Așa sunt școlile și grădinițele de la noi. Paradoxal, în ele se decid viitorul țării.

Mersul pe holurile acestor instituții a fost o dilemă pentru mine. Nu am știut dacă trebuie să merg pe dreapta sau pe stângă, sau să păstrez o linie mai centrată până ajung în interiorul secției de votare. Ăsta e un alt moment de contradicție a conștientului. Până la urmă ajungi acolo.

Scena 5: Membrii secției de votare, sunt oameni care cer voturi. O vezi în privirile lor. Iar dacă nu văd în tine un posibil caz afirmativ, îți dai seama din privirile lor că te consideră o cauză pierdută. Sobrietatea este și aici o casă bună.

Scena 6: Îmi permit să răsfoiesc cele două „manuale” ale viitorurilor, sau viitorilor? – cea a senatului și cea a camerei deputaților. Nume, sigle, desene. Nimic ce merită o posibilă atenție a mea. Se pare că nu am fost atent la dezbaterile din timpul campaniei și nu cunosc candedații. Asta e, merg mai departe. Îmi asum riscul.

Scena 7: Părăsesc secția de votare, ușurat de sarcina greoaie de a fi cetățean respectat pentru votul dat. În ziua de azi dacă nu votezi, nu prea te mai respectă lumea. Te consideră un intrus, un ins care nu mai vrea binele democrației, al celorlalți cetățeni. Trebuie să te conformezi ca să poți supraviețui. Votul pentru supraviețuire!! Iată un bun slogan ce trebuia folosit în campania electorală.

Scena 8: Oamenii pe care îi întâlnești în drumul tău de întoarcere, chicotesc, fac în continuare campanie. Încă nu e decis totul. Alții par îngrijorați. Nu știu dacă au luat decizia bună. E și normal, cu atâtea variante de viitor, să fii îngrijorat. Forfota e mare, dar prezeța la vot, încă și mai scăzută.

Scena 9: ….

NOTE

  1. Am scris articolul înainte de afișarea rezultatelor, ca să nu pară că am fost influențat.

    2. Dacă mă întrebați cu cine am votat, nu o să știu să vă răspund. Am și uitat. Era prea obositor să mai țin minte după toată aventura până la secție. Important este să îmi eliberez mintea, ca să fiu apt până la următoarele alegeri.

    3. La finalul zilei am decis să îmi cumpăr o carte. Așa, ca o formă de protest.

    4. Mâine voi afla că nu am ales viitorul cel corect. Va începe o nouă luptă pentru un alt viitor.

    5. Dacă nu îți faci și selfie cu buletinul care arată că ai votat, sau atunci când ești în secția de votare, ești un demodat.

 

Anunțuri
 

Etichete: , , , ,

De la biserici la spitale – un drum prea scurt

Am numărat bisericile, am numărat școlile, am numărat spitalele, numărăm tipurile de șpăgi, numărăm corupții, numărăm anii de la revoluție, numărăm și iarăși numărăm. Dar cu fiecare numărare în parte, cădem, din nou, în grotescul existenței. Zilele acestea ne-am oprit la numărul mare al bisericilor și numărul mic al spitalelor. Oricât de mare ar fi numărul celor două entități, nu facem decât să mergem în aceeași direcție, una extremistă:

  • pe de o parte, avem monopolul bisericii, cea care oferă cadrul de iertare (până la ieșirea din lăcaș) a păcatelor, de curățire a sufletului prin metodele acatistelor și a mătăniilor. Biserica trebuie să fie peste tot, omul să nu cunoască alt orizont al devenirii. Să fim puși să citim Biblia fără înghițituri. Mai pe scurt, o venerație irațională pentru a scăpa de chinurile existenței. Iar biserica și preoții cunosc chinurile noastre.
  • de cealaltă parte, vrem mai multe spitale. Adică un fel de tratament medicamentos recomandat (nu cu mătănii și acatiste), sau cu operații chirurgicale, pentru a justifica șpăgile date doctorilor. Un doctor, în ziua de astăzi, te poate opera nu doar că ai fi bolnav, dar te poate opera doar pentru a te face să te simți sănătos (cu o boală inexistentă, aparentă). Este exact ca în romanul lui Jerome K. Jerome (Trei într-o barcă) unde unul dintre personaje devine din ce în ce mai bolnav, citind într-un compendiu medical despre diferitele simptome ale bolilor. Noi devenim din ce în ce mai bolnavi căutând vindecare numai în spitale sau biserici.

Cele două dimensiuni, a monopolului generat de biserici sau a chirurgismului generat de eventualitatea unui număr mai mare de spitale, ne arată un fapt cert, suntem bolnavi și pe interior și pe exterior. Eu zic să încercăm să nu mai căutăm un număr perfect al spitalelor, dar în cazul în care vreți să mergeți în aceeași direcție, vă recomand să numărați farmaciile.

Eu nu vreau mai multe spitale, mai multe biserici și nici mai multe școli. Eu vreau mai multe locuri de joacă, mai multe biblioteci în aer liber, mai multe spații verzi unde să ne adunăm și să dialogăm. Nu merită să ne păcălim cu existențe delirante și să căutăm salvarea acolo unde nu ni se cere decât venerare sau supunere chirurgicală or medicamentoasă.

Să mai medităm, vă rog, la ce fel de numărări atribuim existenței noastre!

 

Etichete: , , , , , ,

Pentru Diana-Elena Gugulică!

Pentru oamenii veseli și buni

Atunci când un eveniment tragic sau neplăcut se întâmplă, o serie de întrebări apar în mintea oricărui om. Unii spun că nu mai pot gândi pe moment și este adevărat, dar apoi tot la întrebări ajungi. Așa se întâmplă și cu mine după cazul verișoarei Diana-Elena Gugulică. A părăsit lumea într-un loc cunoscut ca simbol al iubirii, un loc de pelerinaj al îndrăgostiților. Câți nu și-au împlinit și manifestat iubirile în parcul Copou? Acum acel loc va fi diferit, poate nu pentru toată lumea, dar cu siguranță pentru cei ce au cunoscut-o pe Diana. M-am gândit mult dacă e necesar să scriu acest articol, dar trebuie să o fac pentru că în acest moment doar posibilitatea de a vorbi despre Diana rămâne o sursă vie de adevăr prin tot ce a fost și a dorit să devină. Și mai scriu pentru că și Dianei îi plăcea să scrie, să citească. Scrisul rămâne o mărturie diferită ale celor care au fost și ale celor care mai sunt.

Andrei Pleșu ne povestea despre „întrebările rusești”: ce este iubirea? Ce este viața? Ce este moartea? (în special la Tolstoi), ce este binele? Pentru mine e mult mai limpede că și noi românii avem o listă specifică de întrebări, pe care nu le-am identificat în literatură, dar în viața de zi cu zi sigur se întâmplă așa: ce este suferința? De ce murim? De ce există criminali? Ce este răul? De ce avem probleme?

Imaginația omului care face și vrea să facă rău depășește de multe ori orice imaginație a omului bun, mai cumpătat, mai vesel. Oamenii răi au un șablon simplificat despre viață, pe când oamenilor buni întotdeauna le place să descopere viața, să învețe despre ea, să învețe despre oameni. Un astfel de om rău este și criminalul (un rău absolut). Și ce om rău poate fi cel care planifică totul, din timp, iar la final își așteaptă nu o sentință judecătorească, cât un anumit tip de atenție publică. Când mi se aduce argumentul că „a fost fără discernământ, era minor”, pe mine personal mă îngrozește. Un criminal nu are o vârstă a copilăriei, a adolescenței, a maturității etc. Nu poți spune că o persoană bătrână a comis o crimă pentru că nu mai este lucid datorită vârstei. Nu există o vârstă specifică pentru a comite o crimă. De ce întotdeauna căutăm să evităm realitatea, de ce nu încercăm să găsim adevăratele cauze ale unor astfel de comportamente? Ele există și nu de ieri, de azi. Răspunsul este simplu: pentru că alții ne învață ce este răul, de ce trebuie să ne fie milă de cei răi, de unde vine el. Întotdeauna un infractor va dori să îți insufle două tipuri de sentimente – FRICA și MILA. Și aici intră și cei care apără infractorii, cei care îi creează și îi protejează.

Observ un comportament tipic și în rândul politicienilor, la orice fel de situație de genul acesta. Vin cu niște aere de sentimentaliști și încearcă să ne emoționeze, pretinzând că și ei sunt emoționați de ceea ce s-a întâmplat. Haideți să fim sinceri cu noi, așa cum trebuie să fim de foarte multe ori: politicienilor nu le pasă de noi! E foarte simplu. Eu nu pot accepta forme de manifestare sentimentalistă ipocrite. În astfel de situații de cele mai multe ori e bine să taci. Să nu politizăm nimic de pe urma suferinței oamenilor buni.

Aud discutându-se tot mai mult de numărul de camere de SUPRAVEGHERE neexistente pentru a opri astfel de tragedii. Vă asigur că un criminal nu va ține cont de asta. Un criminal își va crea propriul plan (cum de altfel s-a și întâmplat). Vă dau și un exemplu – cum am fi putut opri crima unui obsedat împotriva unei tinere din scara unui bloc (un caz recent)? Ar trebui să amplăsăm camere de SUPRAVEGHEAT și în scările de bloc? Căile de a preveni astfel de nenorociri nu sunt numărul mare de camere de filmat, cât mai degrabă influențele pe care unii le au datorită mediului în care cresc. Problema este că nu percepem realitățile sociale bine, pentru că alții ne spun care este realitatea. Dacă veți citi Codul Penal sau Codul de Procedură Penală veți fi uimiți de ce libertate li se oferă infractorilor de orice fel. Iar cei care ne falsifică realitatea ne spun: “păi ținem cont de libertățile oamenilor și drepturile lor, trebuie să fim umani”. Fals! Ei nu știu că “dreptul la viață” nu este același cu “dreptul de a lua o viață”. Problemele sociale sunt multiple, iar cauzele sunt numeroase, pornind de la mediul familial până la cum funcționează o instituție a statului (care ar trebui să prevină și să protejeze).

Revenind la cazul Dianei, am rămas uimit de curajul pe care l-a avut mergând să se întâlnească cu acest personaj rău. Curajul de a înfrunta răul! De unde să știe ea că deja a întâlnit „răul absolut”? CURAJUL! Asta ne trebuie multora dintre noi în ziua de azi. Întotdeauna voi fi alături de oamenii buni și veseli, de oamenii care vor înfrunta răul. Oamenii buni sunt naivi și inocenți. Acești oameni ne arată că umanitatea și spiritul liber înseamnă cu totul altceva decât ne spun alții sau încearcă să ne învețe. Am fost uimit și de câtă multă lume o cunoștea la vârsta de 16 ani, datorită energiei și activității ei. Uimit din nou pentru că personajul nu a reușit să comită nenorocirea decât printr-o minciună. Aceea că Diana va primi un dar, un dar pe care l-a crezut adevărat, așa, în vârsta inocenței la care se afla ea. Dacă sacrificul Dianei este unul care va însemna ceva pentru ca noi să învățăm din el, atunci așa să fie, dar dacă nu reușim să intervenim, să prevenim și să înfruntăm răul, un astfel de sacrificiu este în van. Opinia tuturor celor care au cunoscut-o pe Diana și cei care au venit ca într-un pelerinaj în ultimele sale zile pe acest tărâm al oamenilor vii, a fost că se dorește DREPTATE, nu răzbunare:  „legile sunt prea ușoare, de asta își permit să facă asta”, „merită să fie pedepsiți în același mod”, „un criminal va rămâne un criminal orice ar fi” (mai ales unul care planifică totul), „cum se va face dreptate pentru o persoană nevinovată?”.

Câteva concluzii

  • Diana ar fi putut reuși să prevină nenorocirea ce s-a abătut asupra ei cu ajutorul familiei, prietenilor, dar a vrut singură, prin curaj, să înfrunte omul rău.
  • Tare mi-ar place să consolidăm Codul Penal și de Procedură Penală în favoarea oamenilor buni și să aud asta din gura politicienilor, juriștilor. Vorbim de un criminal care a planificat totul.
  • Parcul Copou trebuie de azi înainte să nu mai fie un parc doar al îndrăgostiților, dar și un parc al oamenilor veseli, activi, iubitori și plini de viață, așa cum a fost și Diana.
  • Băieți și fete – iubiți sincer și nu încercați să impuneți nimic cu forța. Nu există gelozie dintr-o iubire prea mare. Asta se numește altfel: INVIDIE! Fiți conștienți de toate acțiunile voastre, pentru că viața merită să fie frumoasă și trebuie să fie frumoasă. Dacă nu reușiți prin metodele simple ale rațiunii, atunci e recomandabil să vorbiți cu prietenii, familia, fie să faceți un duș cu apă rece, fie să vă oferiți singuri câte două perechi de palme înainte de a lua o decizie.

 

Etichete: , ,

Nu am fost un „bun cetățean”

Cetățenia poate fi un dar sau un chin, bunătatea poate fi o atitudine naturală sau o provocare. Toate cele patru perspective mai sus menționate nu au cum să fie lipsite de apartenență, voită sau nu, în spațiul mioritic românesc. În momentele dificile, de o parte și de alta a baricadei (pe o parte sunt ceilalți și statul și pe cealaltă parte ești tu), te întrebi cinstit ce înseamnă a fi un „bun cetățean”? Și mai ales cum, atunci când peste tot vezi ce ți-ar displace să vezi. E o întrebare firească pentru orice om normal, rațional și incapabil de a genera rău, invidie, furt, poate cu excepția momentelor când ești provocat sau forțat.

Calitatea de „bun cetățean” intră în conflict de cele mai multe ori, cu instituțiile statului – spitale, poliție, justiție etc. și cu o serie de principii fundamentale ale conviețurii oamenilor într-o societate – dreptate, adevăr, altruism. Fie te remarci (intuitiv, când crezi că e un moment potrivit), fie accepți ce îți oferă soarta, hazardul, fie îți planifici intențiile de „bun cetățean”. Votul, spre exemplu, este o formă planificată a intențiilor tale de „bun cetățean”; cu justiția e un pact cu hazardul și sincer să fiu nu vorbesc în necunoștință de cauză.

Recent mi s-a întâmplat să fiu pus în situația de a intui dacă e bine să mă remarc ca un „bun cetățean” sau să trec mai departe. Cu ceva seri în urmă, venind liniștit către casă, pășind mai puțin sonor prin gropi și calm prin praful și zgomotul urban, observ de la distanță un echipaj de la poliția rutieră. Nimic neobișnuit. Mi-am continuat drumul, iar în momentul când am ajuns aproape de echipajul de poliție, o altă mașină oprită acolo pleacă din acel loc. Imediat sunt chemat de unul dintre polițiști. Mi-a trecut prin minte: „Aoleu, să vezi că am mers neregulamentar pe trotuar!” Nu că ar fi imposibil pentru România, dar la asta m-am gândit. În schimb ei mi-au cerut să rețin numărul mașinii și apoi mi-au explicat că șoferul greșise cu ceva, iar eu trebuia să completez un proces verbal (ca martor, cu datele personale) cu cele întâmplate. „Tu, ca bun cetățean, trebuie să ne ajuți…”, îmi explica unul dintre polițiști. Doar că eu nu văzusem cu ce greșise șoferul. Ar fi fost nedrept să fiu martor la ceea ce nu am văzut. Am refuzat să ofer datele personale și să evit să fiu chemat în instanță pentru ceva la care nu luasem parte. Pentru că asta urma să se întâmple. Polițiștii au continuat: „Nu pățești nimic, trebuie doar să ne dai datele”. Am refuzat din nou, iar replica de final al unuia dintre cei doi prestatori în ale rutierei m-a bucurat pentru tot restul serii: „Bine, e dreptul tău să refuzi!” Uau, în sfârșit mi-am revendicat și eu un drept de care nu prea știam. Dreptul de a refuza să fiu martor la un incident la care nu am asistat.

Mi-am continuat drumul și m-am gândit: „Oare am făcut bine că am refuzat? Puteam să ajut la stoparea celor care încalcă legile rutiere, puteam să fiu un <bun cetățean>. Dacă sunt toți așa ca mine, ce se va întâmpla cu țara asta?” Doar că mi-am dat seama că totuși putea fi martor cel de-al doilea polițist, de ce era nevoie tocmai de un cetățean nevinovat, nebănuit și bântuit de alte rele?  Mai știam că atunci când ție ți se întâmplă ceva, să spunem, ți-a fost furat telefonul mobil, mergi la poliție, ei te întreabă melancolic: „Știi cine e infractorul?”, sau cineva te agresează fizic, violent (experiență personală de care voi vorbi la momentul potrivit) și ți se spune că „noi nu prea avem ce să facem. Codul Penal și Codul de Procedură Penală nu ne ajută. Legislatorii sunt de vină! Eventual dăm o amendă și dacă infractorul vrea să o plătească bine, dacă nu, nu mai avem ce să facem, decizia e la Procuror” (aici intri în schema hazardului).

Foarte frecvent citesc, aud, că din cauza celor care nu se implică, țara asta se duce de râpă. Că nu vrem să fim și nici nu știm să fim „buni cetățeni”. În acea seară nu am vrut să fiu un „bun cetățean”. Neștiință, ignoranță, prostie, dar știu că nu ar fi fost drept. Cât de curând vom fi obligați să fim „buni cetățeni”, nu să devenim.

 

Etichete: , ,

Realități obeze – cazul baba și Antonescu (oratorul)

A merge cu mijlocul de transport în comun, în Iași, este de multe ori o excursie exotică, ca într-un fel de junglă, un Safari de tip european numai bun de fotografiat, care permite să vizualizezi, să asculți și chiar să miroși toate eternitățile în existență a românului.

De foarte curând, un om politic a venit la Iași. Mare eveniment, mare sală (foarte mult pentru el) ca să vorbească. Despre ce, către cine, nu sunt foarte sigur. Eu nu știu cum poți investi atâta energie, resurse, pentru un om care nu are nimic. Ceva totuși pare că are, vedem imediat.

La un moment dat, în autobuz, o doamnă mai în vârstă aduce în discuție măreția omului nostru politic.

Baba: „- Crin Antonescu a fost șef de promoție!”

Un bătrân mai cizelat, ripostează.

Moșul:  „- A fost șef de promoție la dormit în bancă!”

Când a coborât bătrâna, în dreptul scărilor de la autobuz, înverșunată, luptătoare, cimentată (cum de altfel sunt foștii), ripostează și aduce la suprafață încă un mare adevăr.

Baba: „- Crin Antonescu, să știți, este cel mai bun orator din țară, domnule!”

Moșul a rămas bodogănind în continuare în autobuz.

Cu siguranță personajul nostru feminin participase la evenimentul idolului ei de pe plaiurile noastre mioritice, care sigur și-a ținut cuvântarea acolo unde ironia și geniul lui Caragiale prindeau forma spectacolelor de teatru, traducând realul în eternitate.

Mi-am imaginat apoi, cum ar fi să li se ofere acestor persoane în vârstă, foștilor, gratuit, câte un volum din „Sînt o babă comunistă” a lui Dan Lungu? Ar fi ceva!

 

Etichete: , , ,

Realități obeze – cazul Bătrâna și tânărul

O femeie venea în fiecare zi în parc și se trăgea într-un leagăn. Părea un lucru neobișnuit, mai ales pentru cei în vârstă (copiilor li se pare cât se poate de matur – sună ciudat, dar așa este – și nu am înțeles nici eu de ce), dar uite că într-o zi, un băiat mai curajos, Mihai, merge să vorbească cu ea.

–          De ce veniți în fiecare zi aici să vă dați în leagăn?

Femeia se uita la el mai mult decât uimită. Încerca să găsească și ea un răspuns. Era mirată. Acum își dădea seama că făcea un lucru nefiresc celor cotidiene. Până la urmă găsi un răspuns potrivit:

–          Tinere, fac asta ca să îmi amintească de ceva.

–          De ce anume?

Din nou, într-un blocaj ce se baza pe frica de a nu cădea în ridicol, răspunse:

–          De faptul că viața e o simplă bălăngăneală! O dată în față, o dată în spate!

Mihai nu înțelegea ce legătură avea leagănul cu viața și cu bălăngănitul. El știa că a te legăna e doar o simplă joacă. Dar, se gândi el, că poate doar așa bătrâna găsește un moment de relaxare și liniște. Și totuși, joaca este strict legată de zâmbete, țipete, mulțime. “Poate mă înșel”, își spuse.

Deodată, bătrâna care se uita la el și nu mai suporta liniștea, spune cu o voce mai puternică:

–          Mi s-a furat o mare parte din copilărie! Faptul că vin în fiecare zi aici, stând într-un leagăn, e doar o simplă formă de a scăpa de chinuri.

Confuzia puse stăpânire pe cei doi. Nici bătrâna nu știa de ce oferise un astfel de răspuns, nici Mihai nu găsea o explicație, iar totul plana într-un cerc închis care se rotea în jurul a două mari cuvinte: Viață și Copilărie. Își dă seama într-un final că merită să caute răspuns la o întrebare:

–          Eu, sub care cerc închis mă aflu?

 

Etichete: , , , ,

Îmi este greu să înţeleg omul

Îmi este greu să înţeleg omul. Şi ştii de ce? Pentru că noi oamenii suntem ciudaţi!

Am remarcat ceva foarte interesant (oare?), că tehnologiile, informaţiile peste limita la care noi le putem face faţă ne conduc către o zonă confuză. Trebuie să învăţăm să fim capabili să alegem, să fim precauţi (iar libertatea ce facem cu ea?). Eu nu ştiu dacă reuşesc tot timpul. Tu cum faci? Zău aşa! Am impresia că ne pierdem pe teritorii în care nici măcar prin ajutorul celor mai bune tehnici nu reuşim să mai găsim şi să identificăm punctele cardinale. Ce stupizenie! Mă întreb cum se descurcau oamenii din Antichitate? Nu aveau calculatoare mii, internet free non-stop şi totuşi au creat cele mai mari minuni ale lumii scrise şi nescrise. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o asemenea epocă.

– Mă asculţi? Sau te-ai pierdut în imagini? Dacă vrei te pălmuiesc, nu e nicio problemă. Doar te rog să fii puţin mai atent. Vreau să dezvălui acest mister al Universului, numit OMUL!

Se pare că mai trebuie să invit câţiva amici la discuţie. Vreau să rezolv problema. Fii atent! Am stat şi am căutat o formulă matematică, logică pentru om, hai să spunem şi una literară. Pe care vrei să o auzi?

Parcă cea literară pare mai interesantă. Aşa şi este. Uite cum stă treaba. Omul e ca un condei. Îşi scrie propria viaţă, corect ortografic şi gramatical doar dacă a învăţat asta. Dacă a deprins aceste calităţi. Altfel, mănâncă câte o literă, aşa cum se chinuie când nu găseşte un răspuns la o întrebare, răstălmăceşte cuvintele şi figurile de stil, aşa cum sufletul i se întoarce pe toate părţile când suferă, iubeşte sau chiar răneşte pe cineva.

Nu, facem o înţelegere. Mă opresc aici până mai vin şi alte persoane. Sunt convins că teoria mea nu îţi va provoca interes. Am dreptate? Eu totuşi vreau să rezolv problema aceasta. Fii şi tu mai implicat OMULE!

 

Etichete: , , ,