RSS

Arhive pe etichete: Idei și Efecte

Idei și Efecte – retrospectiva anului 2019

CREDEM ÎN DESTINELE OAMENILOR CARE CITESC.

Toate edițiile Idei și Efecte filmate în anul 2019.

Un proiect cultural ce susține dialogul și lectura.

80827150_10221034192074035_1876172509531865088_o

  1. Arta între realitate și fericire

https://www.youtube.com/watch?v=Pgtzf3AOT9g&t=260s

  1. Psihic și lectură (gânduri, sens, emoții)

https://www.youtube.com/watch?v=dWReCwmvQx4&t=451s

  1. Despre studiul științific al violenței

https://www.youtube.com/watch?v=rNI8a19PyDE&t=42s

  1. Oamenii care citesc au o stare de bine

https://www.youtube.com/watch?v=zD9LZBaFp_8&t=1085s

  1. Romanele grafice și diversificarea lecturii

https://www.youtube.com/watch?v=s5rZ2Q-9D40&t=41s

  1. Alain de Botton și filosofia moderată

https://www.youtube.com/watch?v=PguMT1I1EAQ&t=1s

  1. Viața între Mindfulness și Contactless – ce alegem?

https://www.youtube.com/watch?v=DCsm1oXOCGc&t=1125s

  1. Două biografii și două destine cinematografice: Robin Williams și Woody Allen

https://www.youtube.com/watch?v=9NR2_XByMIo&t=6s

  1. Două cărți despre secolul XXI

https://www.youtube.com/watch?v=sH0bZFNSwvg&t=142s

  1. Educația nu se cumpără. Se citește.

https://www.youtube.com/watch?v=BRDk334UCMk&t=5s

Anul 2019 în dialoguri

  1. „Poate că somnul și moartea sunt același lucru”
    https://ancazaharia.ro/2019/05/lectura-dialog-ismail-kadare-palatul-viselor/
  2. „Statut și anxietate” – Cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca (Editura Vellant)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/04/01/statut-si-anxietate-cum-ne-provocam-singuri-rani-si-cum-le-putem-vindeca/
  3. Căutarea a ceea ce urmează să se piardă (Editura Polirom)
    https://dincolodevarf.com/2019/09/05/cautarea-a-ceea-ce-urmeaza-sa-se-piarda/
  4. Beigbeder și rețeta împotriva îmbătrânirii (Editura Trei)
    https://dreamseeklove.com/2019/08/04/beigbeder-si-reteta-impotriva-imbatranirii/
  5. Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea (Editura Tact)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/05/10/traim-in-cutii-de-imagini-care-ne-modeleaza-gandirea/
  6. Biografia ireală a realului tragic (Editura ART)
    https://ancazaharia.ro/2019/04/lectura-dialog-kurt-vonnegut-barba-albastra/
  7. Ochii pot aduce mai aproape adevărul și iubirea (Editura Cartier)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/07/25/ochii-pot-aduce-mai-aproape-adevarul-si-iubirea/
  8. „Știți cum sunt: trebuia să găsesc o cale” – viața lui Louis Zamperini (Editura ACT și Politon)
    https://dincolodevarf.com/2019/07/27/stiti-cum-sunt-trebuia-sa-gasesc-o-cale-viata-lui-louis-zamperini/
  9. Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm? (Editura Publica)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/12/10/iluzia-cunoasterii-si-de-ce-e-bine-sa-gandim-si-singuri-uneori/
  10. Viața este o călătorie continua
    https://ancazaharia.ro/2019/03/lectura-in-dialog-0707-cu-sufletul-in-est/
  11. „Stăpânirea” inteligentă a deciziilor (Editura Publica)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/05/27/inteligenta-a-deciziilor/
  12. Despre om și natură – surpriza unui roman al maturizării (Editura Trei)
    https://dincolodevarf.com/2019/05/05/despre-om-si-natura-surpriza-unui-roman-al-maturizarii/
  13. „Iluzia cunoașterii” și de ce e bine să gândim și singuri uneori (Editura Publica)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/12/10/iluzia-cunoasterii-si-de-ce-e-bine-sa-gandim-si-singuri-uneori/
  14. „Furtul” – un roman al percepției (Editura Art)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/11/01/furtul-un-roman-al-perceptiei/

Dialogurile despre cărți vor continua și în anul 2020.

Alte articole care te pot interesa

Ce vrem de la cărți?

Gânduri și idei de la târgul de carte Gaudeamus 2019

Poveste despre Om și Univers

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„Iluzia cunoașterii” și de ce e bine să gândim și singuri uneori

Omul a generat cunoaștere și și-a crescut rata de inteligență încă de la primele conștientizări de sine. Suntem în pragul în care inteligența nativă va întâlni un adversar interesant – inteligența artificială. Cheia viitorului nostru stă în ideea că trebuie să înțelegem pentru a cunoaște. Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri de Steven Sloman și Philip Fernbach (Editura Publica, 2017) explorează, prin povești, teorii și date științifice, capacitățile noastre (individuale și colective) de a cunoaște și de a înțelege. Vă invit la un dialog despre acest volum, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Al. I. Cuza din Iași.

Dragoș Preutescu: Oare putem ajunge la o cunoaștere clară, perfectă, limpede, sau să avem o gândire perfectă? Cunoașterea, cel puțin în ziua de astăzi, este o adevărată știință. Informațiile sunt de n ori multiplicate, cuvintele sunt folosite în n contexte și cu n înțelesuri, iar oamenii comunică într-o diversitate nemaipomenită și sigur nu ne vom opri aici. A cunoaște devine o întreagă rețea de analiză, percepție, empatie, comunicare. Suntem nevoiți în urma acestor schimbări majore, să creăm sisteme de cunoaștere, sau sisteme de gândire a cunoașterii. De aceea, volumul Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri de Steven Sloman și Philip Fernbach, încearcă să ne aducă mai aproape de momentele cunoașterii. Așa cum spun autorii, „mintea omenească este deopotrivă genială și jalnică, sclipitoare și idioată. Oamenii sunt capabili de cele mai remarcabile isprăvi, realizări care îi sfidează pe zei” (p. 11). Omul este singura ființă care poate gândi pentru a construi cunoaștere, ce îi va fi tot de trebuință lui.

20191210_082439

Cezara Dima: Nu cred că se poate ajunge vreodată la ceva asemănător unei gândiri perfecte. Așa cum creierul nostru nu se poate compara cu memoria procesată de computere, nici acestea nu sunt infailibile la rândul lor, deținând o capacitate limitată de memorare și existând mereu o marjă de eroare a  comenzilor procesate. De asemenea, cum poți ști că o decizie pe care o iei este cea corectă, cea morală, cea mai bună dintre toate variantele, în condițiile în care noi nu suntem capabili de obiectivitate pură și perspectivele noastre vor fi întotdeauna limitate? Toate aceste întrebări sunt discutate în Iluzia cunoașterii, încercând să aducă mai multă lumină în această dilemă umană a dorinței de cunoaștere absolută. Ce am apreciat cel mai mult a fost explicarea faptului că cea mai apropiată de absolut este cunoașterea colectivă în detrimentul cunoașterii individuale. Fiecare parte din societatea noastră este o urmare a lucrului în echipă, a multiplelor cunoștințe și perspective ale diverselor minți. Așa cum au arătat și autorii, oamenii foarte încrezători în cunoștințele lor au tendința să creadă că pot explica cu exactitate noțiuni din domenii în care nu sunt specializați, dar pe care le consideră banale, precum funcționarea unui fermoar sau a unei biciclete, doar pentru a li se demonstra contrariul.

Dragoș Preutescu: Rațiunea este cea care îți dă capacitatea de a lua o decizie bună. Rațiunea ține de înțelegere și de contextualizare. Pot fi doar până la un punct de acord cu cei doi autori, care spun că o cunoaștere colectivă este absolută, dar să nu uităm că marile progrese ale umanității s-au realizat în urma unor cunoașteri individuale. Până la urmă ce înseamnă cunoaștere individuală? Este capacitatea de a gândi singur, de a raționa, de a imagina și crea, atât pentru folosul tău, cât și pentru grupul / comunitatea din care faci parte. Cum ar fi arătat lumea dacă Giordano Bruno, Baruch Spinoza, Galileo Galilei, Isaac Newton și mulți alții ar fi urmat cunoașterea colectivă? De altfel, nu pot fi în totalitate de acord cu subtitlul cărții, de ce nu gândim niciodată singuri. E adevărat, o gândire independentă ține cont de variabilele externe (oameni, evenimente, fenomene, opinii etc.) pentru a ajunge la un raționament sau cunoaștere obiectivă, așa cum o numești. Libertatea de gândire este cea care dă valoare unei cunoașteri  individuale, ca mai apoi să se transforme în una colectivă. Explicația nu poate exista în afara înțelegerii. Asta spun eu că este esența ideii de cunoaștere.

Cezara Dima: Tocmai datorită faptului că există oameni talentați, oameni geniali în anumite domenii, omenirea a putut ajunge la mari progrese, într-adevăr. Dar până și astfel de minți au nevoie de ajutor pentru ca ideea lor să se impună. Giordano Bruno, de exemplu, nu ar fi putut să își dezvolte teoriile cu privire la pluralismul cosmologic dacă nu ar fi avut înaintea sa puternica influență a studiilor lui Copernic și a ideilor care circulau în mediul academic în perioada șederii sale în Anglia. De asemenea, persoana care a putut demonstra cu ajutorul formulelor fizice fenomenele planetelor a fost Galilei. Abilitățile lui axate pe științele exacte au putut demonstra aplicat ceea ce Bruno, specialistul în filosofie, a putut doar teoretiza. De aceea autorii vorbesc despre cunoaștere ca un proces care funcționează cel mai bine doar în momentul în care ideile se ciocnesc și devin complementare. Cunoașterea colectivă nu este promovată sub forma unui sistem în care toți oamenii gândesc și acționează la fel, neavând voie să se abată de la normă, ci sub forma unei munci de echipă, în care fiecare om joacă un rol crucial, oricât de mărunt ar părea acesta. Așa cum teoria planetelor care se învârt în jurul unui centru solar ar fi fost, probabil, mai ușor demonstrată și acceptată dacă trei oameni talentați precum Copernic, Bruno și Galilei ar fi putut lucra împreună, și un obiect banal precum un hanorac are nevoie de efortul comun al unui croitor și al mai multor lucrători textilieri care să conceapă bucăți precum un șnur sau un fermoar. De aceea cred că ceea ce încearcă autorii să ne spună nu este că gândim cel mai bine împreună, ci că dacă ne încăpățânăm să gândim și să acționăm singuri, fără idei contradictorii sau suport, nu suntem capabili de a face un lucru complex și complet. Dar probabil că mă abat prea mult de la subiect. Mai devreme ai vorbit despre capacitatea oamenilor de a raționa. Ce părere ai despre capitolul în care se discută despre raționamentul cauzal?

Dragoș Preutescu: Dacă ne gândim la cunoașterea colectivă ca la ceva ce s-a acumulat de-alungul timpului, atunci da, ai dreptate despre felul în a evoluat cunoașterea și gândirea, pentru a da ceva umanității. Una este evoluția cunoașterii și alta este cunoașterea colectivă. Dar ceea ce rămâne valabil, este că prin gândire cunoașterea se maturizează și oricât am încerca să susținem gândirea colectivă, nu este tocmai o realitate. Cât privește întrebarea ta, trebuie să menționez că modelul cauzal la care fac referire cei doi autori, este un amănunt științific al posibilităților date de rațiunea (gândirea) umană. Dar, putem observa că mulți oameni se raportează diferit la această parte a felului de a cunoaște – fenomenul social este motivul pentru care se construiește o cunoaștere socială  de tipul cauză – efect. În primul rând, realitatea este una divizată astăzi, mai puțin concretă și directă, tocmai din acest motiv nu văd raționamentul cauzal un model de cunoaștere colectivă. Noi cunoaștem fenomene (luând în considerare și răspândirea eficientă a informațiilor prin diversele canale de comunicare) ca modele de raționalitate. Dacă observăm că există o mișcare feministă în Germania, atunci construim o gândire care provoacă un anumit tip de rațiune. Raționamentul cauzal este un model bun oferit de autori care confirmă ipoteza lor, că nu gândim niciodată singuri, dar asta nu înseamnă că e singurul model. Acum, te întreb (urmărind și evoluția cărții), crezi că astăzi, noi oamenii, avem un deficit de gândire sau un deficit de cunoaștere?

Cezara Dima: Aș zice că nivelul de cunoaștere al unei persoane, comunități sau societăți este direct proporțional cu disponibilitatea de a gândi. Odată ce decizi că nu merită să îți bați capul prea mult cu o situație, limitându-te astfel la ceea ce știai până în acel punct, ajungi să îngrădești și aria potențială de cunoaștere. Studiile prezentate de cei doi autori demonstrează cum refuzul de a înțelege mai mult dintr-o situație sau din lumea înconjurătoare poate duce la erori și la consecințe destul de grave. Fie că e vorba de inabilitatea noastră de a cere sfatul altei persoane sau de respingerea progresului intelectual, situații precum o neînțelegere în familie, un diagnostic medical, o cercetare științifică sau chiar o criză militară, cer ca noi să ne depășim zona de confort a cunoașterii și să alegem mai des să cooperăm în folosul nostru și al binelui comun.

Dragoș Preutescu: Cunoașterea înseamnă în primul rând dorință de înțelegere. Acest lucru se poate aplica și la nivel colectiv. Mă pot gândi la toate mișcările sociale care au loc în lume. Putem afirma că oamenii au intuit (fiecare în felul lui) că sistemele politice și economice au generat crize imense, unele de încredere, dar nu putem confirma că acești oameni cunosc și de ce s-a ajuns la aceste crize. Dar o idee la care și autorii apelează, este aceea de a vedea „cum îi facem pe oameni mai inteligenți”. Să ne gândim la educație? La instituțiile sociale? La comunitățile de interacțiune la care luăm parte? La internetul care poate fi folosit mai inteligent? Nu știu dacă există un model sigur în această privință, dar te asigur că e foarte greu să îi faci pe oameni să înțeleagă (adică să vadă și să accepte adevărul, schimbarea, lipsa de gândire etc.). Cunoașterea rămâne un subiect deschis și foarte important pentru viitorul omenirii. Să sperăm că nu vom fi învățați să înțelegem și să cunoaștem de roboții încărcați cu inteligență. Mulțumesc pentru frumosul dialog.

Articole similare care te pot interesa

„Furtul” – un roman al percepției

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

 

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Ce vrem de la cărți?

Cu ceva zile în urmă am propus un sondaj, unde întrebam pentru ce motiv citește fiecare dintre noi:

Există mai multe motive pentru a invoca nevoia de a citi sau de a recomanda cuiva să citească o carte. Sunt curios ce alegeți (doar o singură variantă):
  1. „Cine are carte are parte”
  2. „Cine citește are parte de vindecare”
  3. „Cititul este un dialog cu noi înșine”
  4. „Cititul este un dialog social”
Recunosc, pentru această postare am fost inspirat de un articol scris de Matei Vișniec.

Prima variantă nu a primit niciun vot. Celebrul proverb românesc, „Ai carte, ai parte”, rămâne doar o frumoasă zicere în folclorul și gândirea românilor. În primul rând nu există aplicabilitate pentru această formulă, nu este reală cu ceea ce ne propunem prin lectură, iar promovarea valorilor sau a unui model de atitudine socială nu mai reprezintă ceva semnificativ. Meritocrația nu mai contează, educația este o variabilă ce iese în evidență în situațiile sociale (multe de comentat aici). Chiar dacă formula apare în Transilvania prin secolul XIX (conform unor teorii), care nu avea neapărat legătură cu cititul și educația, mi-a plăcut să văd că ne-am îndepărtat de ceea ce ni se tot repeta de bunici și părinți.

20191208_184333

Varianta 4„Cititul este un dialog social”, primește doar două voturi. Cu adevărat, putem spune că se scrie pentru a comunica, pentru a transmite un model de viață, pentru a propune idei, teorii, personaje, povești, posibilități ale lumilor viitoare, dar puțini dintre noi vedem în citit o modalitate de a interpreta lumea socială și un mod de a oferi feedback, de a raționa, sau de a reacționa. Citești pentru a fi critic, pentru a cunoaște, pentru a răspunde inteligent, cu raționalitate la niște stimuli exteriori, cauți răspunsuri la cei care vin către tine cu povești. Doar cluburile de carte, unde întâlnirile sunt frecvente, mai dau o notă pozitivă acestei variante de viziune asupra cititului.

Varianta 3„Cititul este un dialog cu noi înșine”, primește patru voturi. Una dintre funcțiile esențiale ale cititului, acela de a ne pune întrebări, pentru a ne cunoaște, pentru a ne înțelege pe noi ca indivizi, este important de avut în vedere. Pare o atitudine egoistă, dar este una care nu are cum lipsi din motivațiile cititorilor. Interogația propriei gândiri și a propriilor sentimente prin citit, este benefică.

Varianta 2„Cine citește are parte de vindecare”, primește cele mai multe voturi (11) din cele exprimate. Este varianta pentru care optez chiar și eu. Sunt mai multe motive pentru care cititul este o formă de a te vindeca, unde includ și „dialogul cu noi înșine”. Cotidianitatea frustrantă, schimbătoare, lipsită de valori și repere, fugitivitatea informațiilor și a ideilor în spațiile virtuale de comunicare, lipsa contactelor sociale offline, ne îmbolnăvesc și la propriu și la figurat. Cititul te învață să te vindeci de aceste îmbolnăviri, prin moderație, prin lipsa dependențelor, prin răbdare, prin adecvarea răspunsurilor la realităților sociale, prin reducerea deficiențelor de gândire și limbaj etc. Cititul este un medicament, un tratament și o modalitate de a cunoaște pentru a înțelege. Sunt bucuros să văd că reușim să găsim în citit un fond bun pentru vindecare.

Alte articole care te pot interesa

Poveste despre Om și Univers

Gânduri și idei despre târgul de carte „Gaudeamus” 2019

„Machitorii” de cărți

 

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Acest articol face parte din proiectul Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Gânduri și idei despre târgul de carte „Gaudeamus” 2019

Timp de două zile am fost prezent la Târgul de carte „Gaudeamus”, ce s-a desfășurat în perioada 20-24 noiembrie 2019 în București. Cunoscut ca fiind cel mai mare târg de carte organizat în România, nu pot spune că cele văzute acolo au ajuns la nivelul așteptărilor avute de mine. Am reușit să fiu prezent la câteva lansări de carte, foarte diverse prin ceea doresc să ofere cititorilor. Lansările de carte la care am participat, sunt următoarele:

  • Romaero. 1951-2008 de Traian Doman (Editura Vremea). Dacă este cineva curios de evoluția aeronautică din România, cartea se bazează pe documente din arhiva companiei românești.
  • 24 martie. Cronica infernului kosovar. Povestire, jurnal, meditație de Fehmi Ajvazi. Editura Corint a venit cu cel mai bine amenajat spațiu pentru lansări și evenimente, dar și cu o ofertă de carte (prin reduceri) foarte bine gândită. Am fost prezent și la alte lansări de la această editură și pot spune că m-am simțit minunat.

20191122_105438

  • Filosofi și teologi actuali de Andrei Marga (Editura Meteor Publishing). Cu un public numeros, dar și o „echipă” de prezentare a cărții reușită, cartea domnului Andrei Marga face o evaluare a felului în care filosofia poate să redevină un punct important în gândirea „actualității”. Nu sunt un mare fan al domnului Andrei Marga, dar apreciez felul în care scrie și gândește filosofic.

20191121_172912

  • Doamna Rodica Baconsky este o traducătoare puțin cunoscută în rândul tinerilor. De fapt, puțini dintre noi acordăm o atenție deosebită traducătorilor, celor care încearcă să ne aducă mai aproape de scrierile străinilor. În prezența traducătoarei deja menționate, am avut parte de o frumoasă prezentare a mai multor cărți traduse de doamna Baconsky: De te duci peste râu de Genevieve Damas (Editura Școala Ardeleană), Dezmoșteniții. Transmiterea – extrema urgență de Francois-Xavier Bellamy (Editura Casa Cărții de Știință),  O limbă venită de departe de Akira Mizubayashi (Editura Casa Cărții de Știință). Am văzut cât de importantă este conexiunea traducător – scriitor, pentru că astfel se pot transmite cât mai bine ideile pe care un scriitor străin le aduce prin cărțile sale.

20191122_133442

Câteva idei importante despre acest târg:

  • Am constatat o lipsă a marcajelor și a spațiilor pentru evenimentele organizate. Fiecare editură a încercat să organizeze lansări și conferințe la propriile standuri. Mulți dintre vizitatori erau dezorientați.
  • Toate editurile au încercat să ofere reduceri consistente pentru cărți.
  • Ploaia și condițiile climatice au reușit să îi oprească pe mulți să vină la acest târg.
  • Editura Corint a venit cu cea mai consistentă ofertă de reduceri pentru cărți.
  • Editura Baroque Books & Arts a avut cea mai frumoasă amenajare a spațiului pentru prezentarea cărților. Este de altfel o editură care se remarcă prin eleganță și stil.
  • Greta Thunberg a fost personajul cel mai important (ca model) pentru cei mici. Meritul pentru acest lucru trebuie să i se acorde Editurii Seneca, editură care a tradus și a publicat sub forma unei cărțulii, mare parte din discursurile acestui tânăr lider care luptă pentru protejarea și conservarea naturii.
  • Este important de știut că unele edituri au reușit să întrețină o atmosferă foarte bună în relația lor cu clienții, fie prin oferta de carte, fie prin evenimente, fie prin scriitorii sau alte personaje prezente la standurile lor.
  • Cele mai consistente oferte de carte (NOUTĂȚI) au venit venit din partea Editurii Litera, Editura ART, Editura Publica și Editura Baroque Books & Arts.

20191122_134040

  • Este o experiență pe care merită să o încercați dacă aveți timpul necesar și plăcerea de a vedea care sunt cele mai importante edituri din țară (mai toate sunt prezente la acest târg) și cu ce oferte vin acestea pentru cititorii lor.

20191126_141541

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Acest articol face parte din proiectul Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„Furtul” – un roman al percepției

Romanul lui Peter Carey, Furtul. O poveste de iubire (Editura ART, București, 2019), arată care este valoarea artei dată de acțiunile oamenilor. Ceea ce face ca acest roman să fie unul al percepției, sunt personajele, complexe și complexate, atașate sau detașate de lumea artei. Vă invit la un dialog despre acest roman, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

Cezara Dima: De obicei, atunci când citesc romane, există acea magie a intrigilor începutului care te introduc în lumea protagoniștilor, încercând să te convingă să rămâi alături de ei până la final. Așa că aceste situații au două posibile urmări: magiacontinuă până spre final și decid că am avut parte de o experiență frumoasă, sau îmi pierd entuziasmul în momentul în care romanul își schimbă traiectoria într-o direcție care nu îmi mai atinge așteptările, fie stilistic, fie narativ. De această dată,  Furtul mi-a oferit impresia opusă. Primele pagini m-au făcut să îmi dau ochii peste cap și să bănuiesc că ceea ce urmează va fi o altă poveste generică despre nefericirile și retribuirile unui bărbat alb din clasa de mijloc care de fapt nu are nimic de spus, dar care se folosește de statutul său de artist plastic și de divorțul incomod și păgubos pentru a ne convinge să îi dăm atenție. Spre bucuria mea, tonul pe care îl dă Peter Carey în această carte e doar o diversiune pe lângă ce reușește el să construiască de fapt pe parcurs. Imediat după ce am remarcat trecerea de la perspectiva lui Michael la cea a fratelui său cu handicap, Hugh, Furtul a devenit pentru mine un roman despre percepție, în special despre percepția asupra iubirii și asupra condiției artistului sub capitalism. De ce crezi că a decis Carey să împartă narațiunea în două și să ne ofere atât viziunea lui Michael, cât și pe a lui Hugh?

20191001_115720

Dragoș Preutescu: Te gândești: cum poți împărtăși despre greșelile comportamentului nostru capitalist? Și de ce jocul cu arta este tema pe care o propune Peter Carey ca să ne facă atenți la detaliile schimbărilor? Presupusa nebunie (pentru că acesta este handicapul pe care îl sesizez la Hugh) joacă un rol important în romanul Furtul. Peter Carey vrea să construiască și un personaj detașat de ceea ce se întâmplă în viața lui Michael, una în care acesta este prins în mrejele dealerilor și ale colecționarilor. Îți propun și un pasaj care încearcă să confirme ceea ce tocmai am spus: „[…] toți cei care mă iubeau încercau să se modernizeze. Uneori mi se părea că nu există  nici un loc pe planeta asta, nici un cătun în care muștele se plimbă prin vitrina brutarului, unde să nu existe și vreun doctorand cu papion à la Corbusier care în acea secundă citea despre linia partidului în Studio International și ARTnews, și toți la un loc se speteau să mă modernizeze, să mă elibereze nu numai de tușele acelea demodate, ci și de orice fel de referire la lumea reală”. De fapt asta e întrebarea, cine deține lumea reală, Hugh sau Michael? Dar cum tot Michael spune, „problema artei e lumea care o cumpără”, eu spun că problema lumii e cei care o gândesc.

Cezara Dima: Așa e, cei doi frați reprezintă două perspectiveasupra lumii în jurul căreia se învârte cariera lui Michael,  cei doi având păreri complet diferite în privințaafacerilor din spatele galeriilor de artă, afaceri care influențează mai mult decât tranzacțiile ulterioare organizării expozițiilor. Michael se vede pe sine drept un „pirat”, un fel de nelegiuit care trebuie să îi păcălească pe colecționari pentru a obține banii foarte prețioși pentru traiul său și pentru continuitatea creației sale. Talentul se dovedește deseori a fi de prisos în condițiile în care, așa cum ai evidențiat, dealerii sunt mai interesați de ceea ce este la modă, artiștii trebuind să își modeleze ideile după tendințe. De fapt, una dintre principalele lui frustrări pare a fi tocmai această dependență de banii celor foarte bogați, aspect conștientizat de el și care ajunge să îl dezumanizeze. Nici Hugh nu îl consideră pe fratele său o persoană obișnuită, însă, în ochii acestuia, Michael capătă forma unei ființe supraumane. Pentru el, artistul este chinuit veșnic de povara artei sale, responsabilitățile sale ridicându-l la rangul unui călugăr atunci când trebuie să se izoleze pentru a putea crea, sau chiar al unui rege, atunci când opera sa este apreciată și faima își arată beneficiile. Dacă ne gândim la trecut, soarta artei a fost întotdeauna decisă de preferințele celor care dețineau controlul asupra economiei și care acționau astfel drept sponsori. Carol al IV-lea al Spaniei l-a făcut faimos pe Francisco Goya, așa cum Vaticanul l-a sprijinit și promovat pe Rafael. Dacă noi credem că geniul lor le-a permis să aibă destine excepționale în care puteau fi liberi să facă ce le plăcea cel mai mult și ce știau mai bine,poate că, în realitate, ei sufereau de aceleași frustrări ca ale lui Michael și se considerau la fel de limitați de cerințele celor care îi plăteau să creeze. În toată această poveste, Marlene este deviantul care nu deține o pasiune reală pentru artă, dar care reușește să îl aducă pe protagonistul nostru înapoi în atenția criticilor, cea care nu poate iubi, dar care îl face pe Michael să nu o mai uite niciodată. Ce reprezintă ea în raport cu toate celelalte figuri prezente în Furtul?

Dragoș Preutescu: Pentru Michael, arta este un fel de „măcelărie”: „e muncă grea să măcelărești un animal dar când e gata e gata. Dacă FACI ARTĂ corvoada nu se termină niciodată, n-ai pace, nici zi de sabat, numai zbucium veșnic și înjurături și griji și frământări și nu te poți gândi la nimic altceva în afară de idioții care o cumpără sau insectele care îi distrug SPAȚIUL BIDIMENSIONAL”(pag. 35). Acest „a face artă” dă dimensiunea dramatică a romanului lui Peter Carey. Scopul economic al artei o scoate din sfera umanului ca formă de exprimare a umanului. Mă gândesc, cum ar fi fost un Salvador Dali, sau un Hieronymus Bosch dacă duceau o luptă internă cu ideea de „a face artă”? Mai mult, se cunoaște o teorie că artistul trebuie să sufere pentru a crea o operă mare. Dar am pornit de la „Torturați-l pe artist” și am ajuns la „Vindeți-l pe artist”. Hugh este un non-artist, dar care spun eu că întruchipează geniul unui artist de a observa lumea, mai ales lumea fratelui său. Marlene nu are o pasiune pentru artă, cu adevărat, dar poartă povara numelui unui artist căruia i se face o nedreptate. Ea intră în acest joc subteran al operelor de artă pentru că anumite conjuncturi o aduc în această ipostază. Mă gândeam că Peter Carey ne va oferi și câteva „fire” telenovelistice prin apariția lui Marlene Leibovitz, dar nu a făcut decât să-i ofere lui Michael posibilitatea de a nu fi acel „genial căruia i se acordă LIBERTATEA de a se comporta ca un IDIOT PERFECT” (pag. 129).Marlene reprezintă acea mockingbird ce se revoltă aducând în atenția publicului opera „idiotului perfect” care trăiește o dramă a „facerii artei”.

Cezara Dima: Ce aș adăuga despre raportul dintre Michael și Hugh este că, la nivel metatextual, Carey face o treabă foarte bună din a delimita și evidenția și mai mult viziunile celor doi frați. Dacă la primul nivel al lecturii, se remarcă acea diferență de mentalitate în ceea ce privește condiția de artist plastic a lui Michael și destinul de dependent de ajutoare sociale al lui Hugh, al doilea nivel ne oferălimbajul și forța creatoare a celor doi frați pentru a stabili dihotomiiale clasificării artei, așa cum le cunoaștem noi azi: calofilie –anticalofilie, respectiv clasicism-modernism. Michael preferă să privească lumea din jurul lui printr-o lentilă sterilă care filtrează puritatea și echilibrul lumii. Când observă picioarele goale ale lui Jean-Paul, le asociază imediat cu delicatele plante din pictura Lacul cu nuferi a lui Claude Monet. Pentru el, Marlene este frumoasă datorită aparentei sale desăvârșiri: „o transparență profundă fără urmă de defect sau pete.” ( p. 173). Imaginea propriului său frate îl îngrozește, refuzând să creadă că în spatele chipului său se află altceva decât o deplină neînțelegere a acestei lumi: „uitându-mă în ochii roșii de asasin ai fratelui meu, n-am văzut decât că era un retardat”( p. 163).În ciuda acestui fapt, Hugh surprinde sentimente și senzații mai puternice decât fratele său, preferând să descrie lumea încojurătoare în nuanțe stridente, fără a nega existența elementelor considerate inestetice: „pescărușii erau ca un mușuroi de termite fojgăind în jurul pilonilor podului” (p. 139), „Ultimele inundații se retrăseseră lăsând în urmă iarba turtită ca un cadavru și ceva ce aducea a vomă jalnică […]” ( p. 67).

Dragoș Preutescu: Este destul de clar că în romanul lui Peter Carey ni se fac cunoscute multe elemente din marea artă, cea care este perfectă, care are un mesaj și care nu este destinată economicului. Iar despre decăderea artei în favoarea economicului putem spune foarte multe. Așa cum noi am identificat în viețile personajelor (decăderea), ele urmează această luptă pentru a face dreptate artei, fiecare cu potențialul și caracteristicile sale. Un artist, Michael, un „ignorant” bolnav în persoana lui Hugh și un personaj feminin ce întruchipează o (Ma)donna care apare ca o posibilă salvatoare a artistului. Dar cred că dorința lui Michael de la finalul romanului este un bun mesaj pentru felul lui uman de a fi, în ciuda luptelor din lumea artei: „Vreau să mă placă lumea, să-și amintească de mine cu afecțiune, așa c-ar trebui să fiu un idiot să mă înfățișez așa gol în fața voastră, dar ce altceva am făcut oare vreodată?” (p. 364). Și de aici îi adresez o întrebare pentru concluzii: Oare arta este un simbol al afecțiunii?

Cezara Dima: Cu siguranță, arta este rezultatul direct al sentimentelor noastre față de ceea ce percepem în viața reală, de aceea avem atât de mare nevoie de ea. Așa că indiferent de ce parte a baricadei ne aflăm, a celor care trăiesc pentru artă sau a celor care plătesc pentru artă, rămânem dependenți de ea sub toate formele ei pentru a ne putea exprima.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

Etichete: , , , , , , , ,

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Percepția noastră asupra imaginilor se schimbă constant. De la pictură, arhitectură, film, cărți, natură, fotografie (mai ales), ne înconjurăm de imagini. Horst Bredekamp, un istoric al artei, face o analiză a „actului de imagine”, o incursiune istorică și filozofică asupra reprezentărilor date de imagini într-un volum apărut la Editura Tact în anul 2018, cu o traducere din limba germană de Andrei Anastasescu. Am construit un dialog alături de Mihaela Sonea, doctorandă în cadrul Școlii Doctorale de Studii Filologice a Facultății de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza”.

received_284744272436143

Locație foto: Librarium Iulius Mall

Mihaela Sonea: De câteva săptămâni, în fiecare seară înainte de culcare iau Actul de imagine cu mine în pat. O citesc seara pentru că mi-am dat seama că nu e o carte pe care să o pot citi dimineața la cafea, cum fac cu altele pe care le citesc ca să mă destind. Deși e un subiect de nișă, m-a prins de la primele pagini, pentru că tocmai la raportul dintre imagine și cuvânt mă gândesc adesea și mă întreb care dintre cele două rămâne mai mult cu noi. Ambele ne modelează gândirea, ceea ce produce un efect direct asupra modului în care simțim și acționăm, dar care ne influențează mai mult sau care ne provoacă mai mult în a descifra natura lumii? Nu este un mister faptul că Bredekamp înclină balanța spre imagine, ne dăm seama din titlul cărții, însă ce se află în spatele imaginii și nu se găsește în spatele cuvântului? Cum se face că oamenii se lasă impresionați și copleșiți de magia imaginii mai mult decât de cea a cuvântului, având în vedere că ambele au același creator?

Dragoș Preutescu: Ce se ascunde în spatele imaginii, nu se găsește și în spatele cuvântului. Chiar autorul menționează că actul de imagine ia locul actului de limbaj. Imaginea oferă în schimb un alt sistem de limbaj, unul simbolic, metaforic, iar în spatele fiecărei imagini se formează o percepție a fiecăruia dintre noi pe care o avem asupra acelei imagini. E o întrebare foarte bună dacă putem descifra natura lumii. Să luăm un exemplu actual – prima imagine cu o gaură neagră ce a fost difuzată publicului. Ce impact a avut această imagine asupra ta? Cum percepi lumea, universul, după ce ai văzut imaginea? Cei care ne oferă imagini știu că vor avea un efect asupra privitorilor. Ar fi bine dacă am avea o explicație clară despre ceea ce produce o imagine în mintea celui care o vede, dar mai avem mult până acolo. Trăim în cutii de imagini. Facebook este o astfel e cutie. Televizorul este o cutie cu imagini, cartea la fel. De-a lungul timpului, fiecare a oferit și încă oferă o percepție diferită asupra naturii lumii. Oare „imaginile pot decide asupra libertății privitorului”?

received_1059754807566730

Mihaela Sonea: După ce am văzut prima imagine cu gaura neagră mi-am dat seama că toți oamenii de știință au studiat până acum ceva ce nu au văzut niciodată, dar de care erau siguri că există. Au reușit să alinieze și să sincronizeze opt telescoape de pe jumătate de mapamond, ca să demonstreze existența unui fapt invizibil până atunci. Acesta e un exemplu clar în care imaginea cântărește mult mai mult decât cuvântul. De la Platon știm că imaginile sunt mai puternice decât adevărul sau ideile, că acestea au contribuit la modelarea omului cu mult înaintea apariției scrisului sau vorbitului. Imaginile decid cu siguranță asupra libertății privitorului, pentru că omul nu este capabil să înțeleagă decât ceea ce a creat el însuși. Sigur, ne putem apropia de ceea ce a fost construit de o forță creatoare superioară, dar nu vom pătrunde niciodată legile creației întru totul. Capacitatea noastră de cunoaștere răzbate doar până la marginile a ceea ce am produs noi înșine. Bredekamp oferă nenumărate exemple de imagini: evoluția omului conturată de către Darwin, imaginile de pe monede, tablourile pictate cu sângele din propriile răni ale lui Yoko Ono, prima radiografie umană sau atacul de la Charlie Hebdo. Toate m-au făcut să mă întreb dacă pentru privitor imaginea conturează un aliat sau un adversar, dacă ne confruntăm mai mult cu imaginea în sine (cu autonomia și autosuficiența ei), cu suma interpretărilor îndreptate către aceasta sau cu perspectivele care ne scapă interpretării.

Dragoș Preutescu: Atunci când un privitor vede o imagine, el este cuprins în primă fază de emoții, este surprins și abia apoi decide dacă vrea să pătrundă și mai mult înțelesul acesteia. Imaginea relevă o realitate (adevărată sau falsă), nu o imită așa cum face pictura sau sculptura. Să ne gândim la toate imaginile pe care le avem la îndemână despre schimbarea climei și despre zonele poluate de om sau icoanele care reprezintă personaje biblice sau sfinți. Toate au un impact emoțional puternic, dar cred că ne scapă perspectiva interpretării în aceste ultime cazuri. Important este să ne dăm seama ce vede mintea noastră prin ochi. Ochii sunt poarta către imaginație. Apare mai întâi imaginea și apoi imaginația. Are loc o reprezentare, o percepție, care face jocul realității. Fiecare dintre ele are reguli specifice de interpretare. Dacă eu postez o imagine cu o carte, pentru privitor impactul este doar unul imaginativ (depinde de ceea ce vrea el să vadă în acea imagine – titlul, culoarea coperții, imaginea de pe copertă, autorul etc.). De multe ori, imaginea acționează în locul privitorului. Cum este și exemplul cazului Charlie Hebdo. Este un bun exemplu de act de imagine. Mi se pare firească întrebarea: noi privim imaginea sau imaginea ne privește pe noi? Actul de imagine este o teorie a privirii, iar atunci când încerci să teoretizezi privirea, vrei să îți educi simțurile percepției și reprezentării lumii.

Mihaela Sonea: Imaginilor le revine un rol central în teologie pentru că au funcționat ca model indispensabil în societate; se simte o forță activă inerentă a icoanelor până în contemporaneitate: femeile poartă văl în timpul slujbei și stau în partea stângă înăuntrul bisericii nu pentru că s-ar spune în Biblie ceva despre aceste obișnuințe, ci pentru că Maica Domnului are capul acoperit de văl în icoana care se află în stânga ușilor centrale ale iconostasului, iar creștinii urmează acest tipar. După aceeași analogie, bărbații își dau jos pălăria în biserică și stau în partea dreaptă. Astfel, înțelegem că icoanele generează un model atât de intens, încât a intra fără văl în biserică sau a sta în partea bărbaților au ajuns să fie păcate menționate în îndreptarele pentru spovedanie. Foarte puțini oameni mai știu de unde provin obișnuințele despre care tocmai am menționat, dar totuși le urmează. Prin urmare, vedem cum actul de imagine ne influențează și ne privește direct, mult mai profund decât îl influențăm sau privim noi. Lucrurile stau așa de la origini și vor continua în același ritm, chiar dacă se schimbă paradigma: în societățile puternic tehnicizate, tot imaginile ocupă o poziție privilegiată, iar individul este nevoit să se adapteze și să se consolideze pe sine într-o epocă a provocărilor vizuale. Din carte aflăm că, luând drept exemplu fotojurnalismul, Ernst Gombrich a demonstrat că supraproducția de imagini nu le anulează acestora forța, chiar dimpotrivă, se constituie în sursa unei puternice presiuni pentru individ. Actul de imagine ajunge să fie plasat într-o poziție centrală, ceea ce conduce la un conflict între operă și creator; este în carte o povestire originară din Asia Mică în care, având sentimentul propriei imperfecțiuni, un vas de cupru își mustră creatorul, îl blestemă și îi cere să-l arunce în apă. Astfel, raportul dintre cei doi se modifică în profunzime. Mă întreb dacă actele de imagine create de noi astăzi au devenit deja adversarele noastre sau încă nu ne regăsim într-un conflict de tipul celui tocmai menționat.

Dragoș Preutescu: Idee „consolidării pe sine” mi se pare una ce merită dezbătută. Imaginea, în accepțiunea autorului, substituie („Forme de substituție a socialului”) sinele, pentru că individul are nevoie să se identifice, să se asocieze, să se depersonalizeze prin actul de imagine. Să luăm exemplul canalelor de social-media care au o funcție importantă – promovarea imaginii. Fiecare dintre noi postăm tone de fotografii care încearcă să construiască un act de imagine ce ar trebui să fie o „consolidare de sine”, dar se întâmplă exact invers. Imaginea dezintegrează sinele în piese sau forme de imagine. Noi creăm acte de imagine, dar facem asta pentru că socialul cere această preocupare din partea noastră. De aici apare și presiunea așezată pe sinele individului. Este identic cu exemplul dat de tine despe icoane; faptul că există platforme pline cu imagini ne fac să ne conformăm și să acționăm după un model, să facem cu toții același lucru. Actele de imagine din social-media ne modifică statutul de individ, nicidecum nu ne consolidează sinele. Și, ca să închei, există astăzi un conflict ce trebuie analizat, cel dintre noi și actele de imagine despre noi. Nu mai avem dreptul asupra propriei imagini, imaginea are dreptul asupra noastră.

Un dialog marca Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

„Statut și anxietate” – Cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Lumea contemporană lasă de multe ori loc de interpretări despre ce ne provoacă stări de anxietate, de ce suntem tot mai depresivi, cum ne creăm așteptări fără măcar a avea nevoie de ele și multe astfel de răni pe care singuri ni le provocăm. Este important să îi apreciem pe acei oameni, autori, care ne explică de ce suferim într-un mod cât mai simplu și deschizător de minți. Așa se pretrece și cu volumul lui Alain de Botton, Statut și anxietate, reeditat la editura Vellant despre care voi dialoga în rândurile următoare alături de Alexandru Crețu, un foarte bun psiholog.

„Să privești un râu făcut din timp și apă

și să-ți amintești că Timpul este un alt râu.

Să știi că rătăcim ca un râu

și că fețele noastre dispar ca apa.”

(Paul Brinkley-Rogers, Bucurați-vă de fericirea voastră)

 

Dragoș Preutescu: Începem să conștientizăm că rănile interioare pe care ni le provocăm, se datorează felului în care ne raportăm la viața socială: inventăm dorințe, dramatizăm orice ni se întâmplă, nu mai găsim soluții la problemele cotidiene, ne poziționăm social în locuri care ne aduc mai puține satisfacții pe plan emoțional doar pentru a nu pierde vreun statut în ierarhiile sociale și multe astfel de netrebnicii. Nu ți se pare că omul cade tot mai mult în propriile capcane? E de înțeles că ai nevoie de un scut împotriva manipulărilor, a marketingului agresiv, dar orice decizie luată este cel puțin 90% personală. Sau mediul social este unul foarte constrângător ce pune presiune pe noi constant?

Alexandru Crețu: Nu aș spune că omul cade tot mai mult în propriile capcane, cât faptul că acesta repetă tipare de gândire și de comportament cu care este familiarizat sau cu care se simte mai în siguranță să le perpetueze. Ce este important de știut este că în timp ce oamenii au într-adevăr abilitatea de a analiza mediul și de a opera modificări asupra sa, în același timp trebuie ținut minte faptul că aceștia au crescut într-o societate care a promovat un anumit set de valori și norme, acestea ajungând să te definească mai târziu ca adult (nu neapărat 100%). Dacă ai crescut într-o societate egalitară, în care nevoile tuturor sunt importante, atunci dezvolți o personalitate cooperantă, amabilă și cooperantă. Dacă ai crescut într-o societate ierarhizată, în care nevoile personale și dorința de individualitate devin o normă, atunci sunt șanse mai mari să dezvolți ceea ce se numește dorință de putere și de afirmare, ceea ce în schimb poate provoca competitivitate, individualism egoist sau chiar complexe de inferioritate în cazul în care nu sunt satisfăcute.

20190401_074813

Dragoș Preutescu:  „Siguranța” de care vorbești, obișnuința în comportamentul omului contemporan într-o eră a schimbărilor continue, nu știu cât de mult reușesc să îi facă bine. În primul rând nu prea știm în ce tip de societate trăim și asta creează o primă rană existenței noastre. Să punem accent pe familie, pe locul de muncă, pe prieteni, pe multi-calificare profesională ca să facem față provocărilor viitoare? Omul vrea să fie cât mai individual, dar nu depășește barierele sociale care îi impun să își aleagă niște „perspective”. Apoi, omul cu cât devine mai individual, cu atât duce lipsă de iubire, devine dependent de carieră, devine indiferent (sau snob în viziunea lui Alain de Botton) și fondează așteptări (tot mai numeroase). Ce tip de educație ar scoate omul contemporan din enigmele propriilor trăiri? Pentru că de fiecare dată când a existat o „criză a spiritului”, a fost nevoie să ne reevaluăm felul în care ne educăm și ne raportăm la realitatea socială.

Alexandru Crețu: Faptul că ai adus în discuție conceptul de siguranță îmi aduce aminte de ce spunea Erich Fromm în cartea sa Fuga de libertate, respectiv faptul că noi oamenii am oscilat de-a lungul timpului între dorința de a explora și a evolua, pe de o parte, și nevoia de stabilitate și siguranță afectivă, pe de altă parte. Desigur, aceste oscilări s-au realizat și în funcție de proiectul omului ideal, specific unei anumite epoci sau societăți. În societatea occidentală modernă modelul de om ideal este cel al omului autonom, autosuficient și preocupat de propria carieră. Din păcate, noi încercăm să întâmpinăm apariția acestui tip de om folosind așteptări și stereotipuri depășite, cum ar fi ideea de a atinge ceea ce considerăm noi ca societate că ar fi un om de succes, respectiv deținerea unei averi sau a unui statut ridicat. Ideea omului de succes reflectă mai degrabă nevoia de siguranță afectivă decât cea de explorare, întrucât nu adresează nevoia de dezvoltare individuală, ci mai degrabă nevoia de conformare la așteptări ale societății față de ce s-ar considera un statut social ridicat.

Dragoș Preutescu: Și totuși, oricine poate avea succes (nu neapărat cu fericirea garantată) astăzi, dar nu oricine poate explora. Chiar dacă avem posibilități nelimitate, suntem blocați în limitări date de aceste „interese” individuale care caută statutul cel mai înalt. Însă mai vreau să punctez că succesul nu poate funcționa astăzi fără identitate. Iar identitatea este cea care dezvoltă așteptările noastre, dar, așa cum ai spus și tu, în funcție de „mofturile” societății, ale celorlalți. Alain de Botton propune câteva soluții pentru ieșirea din aceste răni ale omului contemporan, din această fervoare pentru succes și statut. Printre soluții se număra arta și boema. Dar cum arta este într-un proces de degradare (pentru că se vinde din ce în ce mai scump), iar boema se confundă cu o extravaganța kitsch și cu un entertainment vulgar și dizgrațios doar pentru a atrage atenția, cum ne putem educa pentru a ieși din anxietatea generată de lupta pentru statut?

Alexandru Crețu: Este adevărat: succesul nu ține neapărat de atingerea unui statut înalt și nici nu poate funcționa fără identitate, aceasta reflectând atitudinile și așteptările față de propria persoană. Iar o persoană cu o identitate slab definită sau care lasă alte persoane să o definească în locul ei va trăi mereu cu impresia că trebuie să atingă un standard impus din afară. Cred că o soluție la care putem apela pentru a ne vindeca de anxietatea de statut ne-o oferă Alain de Botton prin folosirea filosofiei. Principiul enunțat de el și care stă la baza psihoterapiei de orientare cognitiv-comportamentală este acela că noi am putea să evaluăm opiniile proprii și ale altora despre sine printr-un proces de analiză rațională. Acest lucru se poate realiza prin formularea de întrebări despre noi de tipul : Este adevărat ce spun alții despre mine? Care sunt dovezile ce susțin aceste afirmații? Cu ce mă ajută aceste informații? Un astfel de demers ne poate ajuta să construim o identitate clar definită și autonomă folosind doar acele informații care sunt precise, care sunt logic formulate și care să ne ajute să fim mai buni.

Dragoș Preutescu: Iată ce afirmă Alain de Botton: „Prețul pe care-l plătim pentru așteptările crescute exponențial comparativ cu cele pe care le-au avut strămoșii noștri este anxietatea perpetuă pe care o generează gândul că suntem departe de ceea ce am putea fi”. De aici apar oboseala, durerea sufletului, invidiile. Strămoșii noștri erau anxioși pentru că îi puteau supăra pe zei, noi suntem anxioși pentru că nu știm când și cum vom deveni zei. Încerc să schițez o concluzie și anume că astăzi se duce o luptă între societatea care creează așteptări cetățenilor și cetățenii care nasc așteptări (propun identități sau tipuri noi de statut social). Cine va câștiga? Cei care se vor educa în privința statutului și a legilor care guvernează această dorință pentru succesul identitar (nici măcar ierarhic). Cartea lui Alain de Botton ne poate ajuta să menținem un echilibru sănătos în această direcție.

Alexandru Crețu: Referitor la întrebarea ta, cred că acei cetățeni care propun și susțin tipuri noi de statusuri sau identități vor câștiga lupta. Asta deoarece aceștia au înțeles că însuși ideea de status social, respectiv tip ideal social este o construcție socială, culturală, ce reflectă mai degrabă așteptările și preferințele elitelor decât un consens la nivelul întregii societăți. Iar odată înțeles acest aspect, indivizii înțeleg că aceste construcții pot fi modificate și alterate astfel încât să se potrivească mai bine unor noi moduri de a vedea lumea. Istoria este plină de astfel de exemple de grupuri care au operat transformări sociale: feminismul, mișcările și sindicatele muncitorești, activiștii pentru drepturile minorităților, Occupy Wallstreet etc. Aceste mișcări au operat transformări sociale pornind tocmai de la modelul de înțelegere a societății prezentat mai sus: oamenii pot crea sau reinventa valori și norme ale societății. Alain de Botton de altfel ne reamintește acest lucru afirmând că idealurile sociale nu sunt imuabile, ci sunt în continuă schimbare, omul fiind motorul acestei schimbări.

Un dialog marca Idei și efecte.

Credem în destinele oamenilor care citesc.

 

Etichete: , , , , , , , ,