RSS

Arhive pe etichete: Idei și Efecte

Ce pierzi când nu trăiești printr-o carte?

Împreună cu Diana Toderaș de la Dream. Seek. Love, am ales să vă povestim despre o carte simplă, surprinzătoare, amuzantă, colorată cu povești despre vieți ale oamenilor și cărților: Mica librărie de pe Sena, apărută în anul 2019 la Editura Litera. Din această lectură am învățat că nu este atât de important să ai așteptări mari de la o carte, pentru că astfel poți fi surprins și poți învăța foarte multe. Dacă vă place aroma de lavanda, atunci propunerea noastră poate fi potrivită pentru voi.

Diana Toderaș: Am îndrăgit această carte din prima clipă de când am citit descrierea de pe spatele ei și am iubit-o de când am început să citesc primele pagini. M-a fermecat ideea unei librării pe un vas care plutește pe Sena, un vas plin cu mii de cărți potrivite pentru fiecare suflet. Un alt bonus pentru mine a fost că acțiunea se petrece în Paris, oraș pe care îl ador și pe care l-am străbătut la pas într-o vară frumoasă. Am început lectura cu aceste sentimente și pe parcurs am descoperit cât de profundă este cartea. Jean Perdu este un personaj foarte interesant, care știe să citească sufletele oamenilor, să le afle problemele și să le recomande un tratament cu câteva cărți potrivite pentru ei. Cărțile au menirea să le vindece rănile și să le închidă. Cum poți oare să citești atât de bine un om? Cum poți să recomanzi fix acele lecturi care au rol de pansament? Știu că lecturile au rolul de a vindeca oamenii, dar oare pot ele să vindece chiar și cele mai mari dureri sufletești?

94106067_534472064171212_5127970031191195648_n

Dragoș Preutescu: Eu am fost fericit să văd că Monsieur Perdu este un adevărat librar. Și din experiența personală îți pot spune că ajungi la un punct în care îi poți citi pe cei care doresc să citească o carte. Povestea cu romanul Noaptea, pe care domnul Perdu nu voia să îl vândă doamnei aflate în suferință de dragoste, mi se pare foarte real. Ca librar, e necesar să ai și o responsabilitate morală față de cărțile pe care le vinzi, sau pe care le propui spre lectură. Din nou, să ne gândim că un librar asta poate oferi cu cea mai mare sinceritate: o carte care să te ajute. E ceva ce știi. E și inteligență și emoție și cunoaștere socială. Dar cartea nu poate fi oricum cumpărată. Povestea e cu atât mai generoasă, cu cât avem parte de această minunată librărie de pe un vas, numită Farmacia literară. Superb. Te întreb, ce ar fi cărțile în lipsa suferinței umane? Oare ce am putea pune în locul acestui magnific obiect ce poartă cele mai strălucitoare sau nimicitoare imaginații și cunoașteri ale omului?

94345054_364519894489573_444731816117534720_n

Diana Toderaș: Cărțile nu pot fi substituite. Mereu am considerat că doar călătoriile și cărțile te pot face să vezi lumea cu alți ochi, dar ca să călătorești implică foarte mulți factori externi: bani, vize, itinerarii, țări sigure de vizitat și așa mai departe. Cel mai simplu este să acumulezi experiențe, citind. Așa poți vizita și întreaga lume într-o singură noapte, poți trăi experiențe pe care probabil nu vei ajunge să le trăiești niciodată în viața reală, te poți vindeca de fantomele trecutului, cu alte cuvinte, poți trăi mai multe vieți în una. Câte cărți citești, atâtea vieți trăiești. Acum realizez cât de important este rolul unui librar, să îți ofere cărțile de care ai nevoie în momentul respectiv. Perdu este un personaj fascinant, dar nici Max nu este mai prejos. Tânărul scriitor chinuit de faima dobândită peste noapte, faimă pentru care nu este deloc pregătit, este alături de Perdu în călătoria lui. Mai bine zis, este o călătorie pentru amândoi, în timp ce unul călătorește pentru dragoste, celălalt călătorește pentru inspirație. Ce părere ți-a făcut Max? Perdu spunea la un moment dat, în timp ce discuta cu tânărul Max: Mi-ar fi plăcut să am un băiat. Cu ***. Cu ea aș fi făcut totul cu drag (p. 33). 

Dragoș Preutescu: Apar la Monsieur Perdu acele dorințe neîmplinite, așa cum se întâmplă să își spună în gând că îl vede pe Max Jordan (scriitorul în căutare de inspirație) ca fiind fiul său. El reușește să le depășească încercând să cunoască ceea ce sunt ceilalți, pentru a le oferi cele mai inspirate lecturi. Max nu mi se pare a fi personajul cel mai autentic în roman. Este tipul scriitorului cu succes neașteptat, obosit să caute inspirație pentru un roman și mai bun decât primul. Se miră cum pot unii să interpreteze povestea din romanul său și este uimit când Perdu îl laudă pentru ceea ce a scris. Se preconizează la Max ideea scriitorului care a scris o singură care, cea mai bună posibilă. Însă ceea ce mi-a plăcut la Monsieur Perdu, este că el își aranja cărțile în funcție de necesitățile oamenilor: […] Perdu aranjase cărți sortate pe cele cinci categorii de neplăceri din metropolă (agitația, indiferența, arșița, gălăgia și, bineînțeles, mult prea întâlnitul șofer sadic de autobuz) (p. 29). Un librar precum Monsieur Perdu, nu este un om aventuros în general, ci doar atunci când recomandă cărți. În rest viața îi este tihnită, obișnuită, dar nu lipsită de peripețiile celorlalte personaje pe care le întâlnește. Dar ai avut dreptate, Perdu face în acest roman, o călătorie către dragoste, iar adevăratele personaje sunt cărțile. Să facem un joc de imaginație. Ce ar fi fost Monsieur Perdu fără cărți?

94123564_580891266116136_4740622706179833856_n

Diana Toderaș: Nu mi-l pot imagina pe Monsieur Perdu fără cărți. Automat cand îi pronunț numele, gândul mă duce și la cărți. El a trăit printre cărți, acestea i-au intrat în suflet atât de mult încât pot spune că fac parte din ființa lui. Dar îmi place când Monsieur Perdu alege să dăruiască vasul plin de cărți prietenilor lui îndrăgostiți (Cuneo și Samy). Se desparte de toate amintirile, cumva renunță la perioada în care a fost „blocat în timp” din cauza pierderii lui Manon și alege să trăiască din nou. Este pregătit să trăiască pe uscat și să facă multe lucruri de care s-a lipsit în ultimii 20 de ani. Experimentează, gătește, înoată, se luptă cu fantomele trecutului său și se eliberează treptat de ele. Cu alte cuvinte, trăiește cu adevărat. Dar chiar și în această perioadă, cărțile sunt prezente în viața lui – lucrează part-time la o librărie. Sunt bucuroasă să văd că își acordă timp să se vindece, înainte sa înceapă o nouă relație. Așa cum spunea Samy: Știi că între sfârșit și început există o lume, chiar între ele? Este timpul durerii, Jean Perdu. Este o mlaștină și aici se adună visurile și grijile și intențiile uitate. Pașii tăi devin mai grei în acest timp. Nu subaprecia această trecere Jeanno, dintre despărțire și un nou început. Acordă-ți timp. Uneori, pragurile sunt prea late ca să le treci dintr-un pas (p. 246). Am fost frustrată de nenumărate ori de modul în care a ales Manon să-l cheme pe Jean, printr-o scrisoare. M-am gândit de multe ori, ce simplu era dacă îi dădea un telefon și astfel îi salva 20 de ani din viață.

Dragoș Preutescu: E bine să admit că romanul Mica librărie de pe Sena te surprinde în multe privințe, nu doar pentru felul în care cărțile se intersectează cu viețile oamenilor, dar și întorsăturile poveștilor trăite de personaje. Nu am putea condamna decizia lui Perdu de a nu citi scrisoarea, pentru că suferea pentru lipsa lui Manon. În schimb, acest personaj feminin care există doar în amintiri, a lăsat superbe pagini de jurnal, care te conduc spre lumi interioare umane și îți arată că e greșit să ne închipuim că am ști ce este în sufletul cuiva. Mai ales când vorbim de iubire. Pe de altă parte, e un mare calitate să știi să îți acorzi timp, așa cum face Perdu când apar posibilitățile de a te elibera de trecut. Totuși, ți se pare că romanul este conturat mai mult în jurul poveștii de dragoste dintre Perdu și Manon? Îmi pare firesc să spun că tocmai de aici pornește și originalitatea autoarei, când nu dă totul în roman, poveștii dintre JP și Manon. Ceea ce face Nina George, este să le facă pe celelalte personaje să se descopere prin viața lui Perdu (chiar și când nu sunt cărțile la mijloc). Oferă multe surprize Mica librărie de pe Sena și căpătă valoarea unui roman-vacanță.

Diana Toderaș: Exact acest lucru mi-a plăcut mult, faptul că prin povestea de dragoste dintre Manon și Perdu, și-au construit viața și alte personaje. Dacă Perdu nu pornea în călătoria sa către locul unde a trăit Manon, nu îl întâlnea pe Cuneo. Dacă nu citea cartea Luminile sudului și nu își dorea să îl caute pe autorul misterios al acestei cărți, nu ar fi întâlnit-o pe Samy. Și ce coincidență frumoasă, Samy și Cuneo să fie împreună! De asemenea, dacă Perdu nu pornea în călătoria sa, tânărul Max nu avea parte de toate acele experiențe frumoase care l-au ajutat să își găsească inspirația, care l-au maturizat și cel mai important, i-au dăruit iubirea. Cumva mi s-a părut ca prin Max, Perdu a trăit anii de tinerețe, acei ani în care el fusese blocat și pe care i-a ratat. Max a călătorit, s-a distrat, a experimentat și la finalul călătoriei s-a îndrăgostit de fiica lui Manon! Cât de frumos! Încă un lucru mi-a rămas în minte: în scrisorile către Catherine, Perdu se semna cu diferite nume. La început cu Perduto, apoi cu John Lost stană de piatră, Jeanno P, J.P (p. 165) și la final cu Jean (p. 260). Inclusiv prin numele său ne putem da seama de evoluția personajului. Jean era un om pierdut, care încet-încet se regăsește pe sine.

Dragoș Preutescu: Împreună cu aceste personaje, am trăit și noi cu ele. Aceasta e cea mai bună valoare pe care o pot da cărțile vieților noastre personale. Mica librărie de pe Sena cuprinde conversații foarte amunzate, te duce dintr-o poveste în alta, îți oferă surprize, așa cum le-am prezentat pe unele dintre ele, dar mai important, nu te lasă să te plictisești. Nina George amestecă totul pentru a ne face atenți și să fiu sincer, a reușit această tehnică scriitoricească. Un roman bun pentru destindere, pentru amuzament, pentru nereușitele din viețile noastre și pentru ieșirea din obișnuință. De fapt, o să închei acest dialog, cu un pasaj din carte, ce poate descrie felul în care am perceput noi cartea: Obișnuința este o zeiță periculoasă, vanitoasă. Nu permite nimic ce îi poate întrerupe domnia. Ucide dorul de orice altceva. Dorul de călătorii, de o altă muncă, de o nouă iubire. Te descurajează să trăiești cum vrei. Pentru că din obișnuință nu ne mai gândim, dacă încă ne mai place ce facem (p. 175). Este atât de bine când ieși din obișnuința de a avea așteptări mari de la o carte, pentru a fi lovit de surprize atunci când o citești.

Mai poți citi

Amintiri din librărie

Orice ar fi, decizii trebuie să luăm în viață

Idei și Efecte – retrospectiva anului 2019

Psihologia românilor în 5 cărți

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Orice ar fi, decizii trebuie să luăm în viață

Economistul și psihologul Daniel Kahneman, primește în anul 2012 premiul Nobel în Științele economiei. Cunoscut pentru impresionantele cercetări despre cum iau oamenii deciziile și care este psihologia judecăților, la Editura Publica îi este tradusă în anul 2015 cartea, Gândirea rapidă, gândirea lentă. Împreună cu psihologul Alexandru-Ioan Crețu, vă propunem un dialog despre această lucrare minunată și poate vă facem curioși să o și citiți.

Dragoș Preutescu: Alex, cu puțin timp în urmă, am mai scris un alt dialog despre felul în care luăm decizii, vorbind despre cartea Când. Secretele științifice ale momentului perfect, apărută tot la Editura Publica în anul 2018. Dacă autorul Daniel Pink s-a concentrat pe momentul ideal de a lua o decizie, analizând fiecare părticică a momentelor care ne duc la acea decizie, Daniel Kahneman are o abordare și mai directă, arătând că mintea noastră este partajată în zone funcționale, capabile să ajungă la deciziile cele mai bune, unele mai rapide, altele mai lente. De fapt, cu ce se ocupă mintea noastră? Ea există doar pentru a lua decizii? Sunt oamenii de știință mai aproape de „enigmele” acestui monumental organ-sistem al omului?

90217608_734564500281958_4453537840755638272_n

Alexandru Crețu: Sunt întrebări excelente, Dragoș. Mintea umană, în general, și mecanismele cognitive ale luării deciziilor, în particular, au atras atenția psihologilor încă de la începuturile psihologiei. Psihologia luării deciziilor sau a planificării a atras atenția cercetătorilor datorită caracterului său contradictoriu: pe de o parte există un consens științific conform căruia psihicul uman este capabil de organizări complexe ale informației și de utilizare a lor într-o manieră care ne permite transformarea mediului și perfecționarea minții noastre, însă pe de altă parte avem dovezi conform cărora același aparat psihic complex poate comite erori precum: lapsusuri, ignorarea stimulilor irelevanți din fața noastră, preziceri incorecte, stereotipizări, gânduri distorsionate precum saltul la concluzii și așa mai departe. Mintea umană nu se rezumă doar la luarea de decizii, întrucât acest proces depinde de alte procese precum atenția, memoria sau percepția, însă luarea de decizii este o resursă critică a proceselor de învățare, de relaționare, de adaptare la mediu sau chiar de supraviețuire. Cum luăm deciziile… ei bine, o să aflăm pe parcursul dialogului cât de complicată este de fapt situația.

Dragoș Preutescu: Trăind într-o lume hiperconectată, oamenii iau decizii în maniere rapide. Atenția și memoria sunt (sub)solicitate și ne găsim ancorați în cele mai simple activități umane. După cum afirmă și Manfred Spitzer în cartea Demența digitală, oamenii de azi sunt mai proști decât oamenii din trecut și le este afectată mintea într-un mod negativ. Ei se folosesc doar de sistemul 1 (gândirea rapidă) identificat de D. Kahneman, care nu solicită eforturi ale minții. Mai mult, se pare că supraviețuirea speciei noastre se datorează acestui sistem 1: „Alocarea sofisticată a atenției a fost șlefuită într-o lungă istorie evolutivă. Orientarea și reacția rapidă față de cele mai grave amenințări sau cele mai promițătoare oportunități au sporit șansele de supraviețuire, iar această capacitate nu se restrânge, desigur, la oameni” (p. 61). În același timp, sistemul 2 (gândirea lentă), așa cum îl identifică Daniel Kahneman, se preocupă de rațiune, gânduri, construcții mentale complexe. Te întreb, cei care suferă de anxietate, depresie, panică, ce tip de gândire au mai activă, rapidă sau lentă?

Alexandru Crețu: Cele două sisteme – S1 și S2 – sunt implicate în luarea de decizii: Sistemul 1 (S1) vizează luarea de decizii pe baza informațiilor deja existente sau a celor deja percepute, într-o manieră automată, rapidă, în timp ce Sistemul 2 (S2) presupune utilizarea calculată și atentă a resurselor cognitive în vederea rezolvării unor probleme noi, complexe și care nu poate fi rezolvată prin soluții obișnuite. Ambele sisteme au valori adaptative pentru om, dar S1 este cel care domină procesul luării deciziilor și asta pentru că este automat, rapid și consumă puține resurse mentale, spre deosebire de S2, care este lent și costisitor. Așadar avem o minte care efectiv ar funcționa pe pilot automat care ne permite să evaluăm mediul și să luăm decizii în mod rapid și automat, însă cu riscul de a interpreta în mod eronat majoritatea situațiilor. Consecințele sunt diverse: apariția stereotipurilor de gândire, formarea unor convingeri rigide și greu de schimbat, salturi la concluzii, formularea de interpretări pornind de la puține dovezi sau formularea de cauze pentru evenimente care nu pot fi explicate altfel. În cazul anxietății, de exemplu, S1 intervine activ: el percepe orice stimul ca fiind periculos și va împinge resursele mentale și comportamentale în direcția evitării acestora, chiar dacă la o analiză logică acești stimuli ar putea să nu fie atât de periculoși precum se credea inițial.

Dragoș Preutescu: Iată că trăim și vremuri însemnate care ne aduc în situația de a acționa instinctiv, rapid, activând sistemul 1. Și în aceste momente, cred cu destulă măsură de siguranță, că avem mai multă nevoie de un sistem 2, de o gândire calculată, strategică, pentru a evita unele colapsuri ale vieții cotidiene. Oare timpul liber pe care îl vom avea la dispoziție, ne va ajuta să consumăm eficient capacitatea acestei gândiri lente? Putem fi capabili de o „participare lipsită de efort (flow)”? Pe de altă parte, mă gândesc la situația personală, când sunt prea rațional, când analizez totul prea mult, și acest lucru duce la egoepuizare, cum ne spun autorii. Dacă oamenii antici, cei virtuoși sau care au gândit virtuțile, găseau în sistemele lor de gândire că e necesar să se ajungă la cumpătare, la înțelepciune, răbdare, mă gândesc că nu puteau face asta fără un efort. Azi vorbim despre autocontrol, voință, capacitate, flexibilitate. Sunt acestea virtuți mai importante pentru secolul nostru? Mie îmi place să mă gândesc la cumpătare și mai puțin la autocontrol. Pare puțin mai etic față de viață.

Alexandru Crețu: Având în vedere faptul că trăim într-o perioadă caracterizată prin grad crescut de mobilitate, acces sporit la informație, grad rapid de răspândire a informațiilor noi, precum și a dependenței noastre de tehnologie, cred că este necesar să ne antrenăm capacitatea de a gândi lent, respectiv de a ne controla reacțiile, de a prelua controlul gândirii automate înainte de a lua desfășura noi acțiuni, de a analiza atent informațiile care sunt puse în fața noastră înainte de a le considera ca fiind adevărate sau pentru a lua decizii eficiente. Din păcate, nu putem vorbi de o viață dominată de un Sistem 2, pentru că Sistemul 2 cu toate beneficiile sale are și limite : este lent, este mare consumator de energie și nu gestionează eficient schimbările bruște cum o face Sistemul 1, ceea ce înseamnă că un stil de gândire lent deși va fi mai eficient nu va fi la fel de rapid. Cred că soluția constă mai degrabă în antrenarea minții astfel încât să utilizăm concomitent ambele sisteme în circumstanțe diferite, respectiv să folosim Sistemul 1 pentru a lua decizii critice sau importante numai după ce îl antrenăm să ia în considerare mai multe alternative, respectiv să ne antrenăm Sistemul 2 astfel încât să opereze prin antrenament mintal mai rapid și mai eficient prin tehnici precum strategii de învățare prin organizare sau tehnici de memorare prin mnemotehnici.

Dragoș Preutescu: Dar în aceste momente de criză, de incertitudine, apar cel mai frecvent erorile de judecată. Chiar și cei mai raționali oameni, pot face în astfel de situații, erori de gândire. Îți dau dreptate că e necesar să ne folosim de ambele sisteme în momentele dificile, pentru că trebuie să acționezi și instinctiv și să fii capabil să iei decizii complexe. O temă rămâne importantă în cercetarea acestor sisteme de gândire: cum evaluăm ce este viața și ce anume trebuie să decidem pentru a evalua corect viața noastră? Și când spun evaluare, mă refer la orice sistem de referință, de valori, de experiențe, care ne pot spune ceva despre ce suntem și unde suntem. Autorii construiesc și o idee care explică mai coerent ceea ce am spus: „o explicație a corelațiilor scăzute dintre împrejurările vieții indivizilor și satisfacția lor față de propria viață este faptul că atât experiența fericirii, cât și satisfacția vieții sunt determinate de genetica temperamentului” (p. 621). Întreb, temperamentul nu este ceva construit în timp? Sau este ceva înnăscut?

Alexandru Crețu: Da, temperamentul și aptitudinile sunt înnăscute. Însă formele lor de manifestare, respectiv felurile în care se manifestă acestea în conduita omului sunt învățate, dezvoltate prin exersare și învățare. Doar pentru că ne naștem într-un fel nu înseamnă că și așa vom fi. În cazul gândirii, sunt de părere, ca și Kahneman, că nu este important ca noi să încercăm să suprimăm un stil de gândire și să îl supunem celuilalt (S1 să fie supus lui S2), ci mai degrabă să ne informăm despre cum funcționează amândouă astfel încât să știm să le folosim în mod optim în situații diferite. Un exemplu ar fi încrederea în propriile raționamente: conform studiilor realizate de Kahneman și de ceilalți colegi, se pare că supraestimăm cunoștințele noastre despre trecut, ceea ce în schimb va duce la supraestimarea capacității de a prezice evenimente viitoare. Asta nu înseamnă că producem numai erori, afirmă autorul, ci că acestea sunt imprevizibile într-o lume incertă și schimbătoare, iar primul pas de a realiza decizii mai raționale și mai eficiente este să punem întrebări și să privim cu scepticism orice informație care o vedem sau auzim din diverse surse și mai ales informațiile pe care le avem deja stocate în memorie. Este un demers dificil, deoarece Sistemul 1 dorește consistență și stabilitate, însă primul pas spre a fi persoane mai raționale, mai critice și mai înțelepte este acela de a renunța la certitudini și de a îmbrățișa necunoscutul, hazardul. Ele sunt înspăimântătoare, dar oferă mai multe perspective de înțelegere și implict mai multe variante de acțiune, ceea ce nu este tocmai un lucru rău.

Articole similare care te pot interesa

Idei și Efecte – retrospectiva anului 2019

„Furtul” – un roman al percepției

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,