Homo Ludens Amor – în amintirea lui Stephen Hawking

În amintirea lui Stephen Hawking și iubirea lui față de Univers și toate miracolele ascunse de acesta. În iubire trebuie să cauți miracolul – al întâlnirii, al devenirii, al lipsirii de convenții și al lipsei de prejudecăți. Stephen Hawking a iubit oamenii pentru că a iubit Universul.

Am aflat că dragostea nu o stăpânești sau o cunoști, fiind mai pasional sau mai perfect în acțiunile tale. Dacă faci asta, cu siguranță la un moment dat se va răzbuna pe tine. Cu dragostea pot exista două feluri de a acționa: ori te joacă, ori o joci. Observați că prin tot ceea ce spunem, scriem și facem cu privire la iubire, ne duce la formarea unei culturi a iubirii? Un sens cărturăresc, cult, care să fie recunoscut, apreciat, unic. Pe scurt, o culturalizare a iubirii. Unii îi dau o formă a căutării, alții a pierderii, unii vorbesc despre dezordini, alții despre simple convenții. Și totuși, nu știu dacă e bine să „înstăpânim” aceste patternuri, de aceea eu aleg varianta jocului, a râsului în iubire și prin iubire, al timpului pierdut în fața agresivelor dileme existențiale. Poate jocul doborâ această culturalizare a iubirii? Jocul face să nu existe o religiozitate a iubirii, să nu existe un „terorism romantic”, sau dragostea să se manifeste într-un mod marxist, așa cum povestea Alain de Botton, în Eseuri de îndrăgostit.

„Trebuie să îmi ocup timpul. Așa scap de condiția de a mă gândi la iubire.” E o condiție dată de natura noastră umană, dar pe care, se pare că nu o mai putem stăpâni. Pe de o parte este corectă această idee. Când depui multă pasiune într-o posibilă relație sau în una deja existentă, totul poate părea epuizant până la un punct și asta sperie pe mulți dintre noi. Dar, a te gândi că trebuie să scapi de condiția de a iubi, te duce către un vid existențial. Frică, neputință, nesiguranță, imposibilitatea de a te despărți de trecut, cercuri vicioase, iată ce duce la incapacitatea de a merge spre jocurile iubirii.

Iubirea poate crea suferință: „nu vreau să mai iubesc ca să nu sufăr”. Iată o condiție dată de culturalizarea iubirii. Așadar avem condițiile naturale, care ne îndreptățesc să ne apropiem prin iubire de celălalt și condițiile date de culturalizare, care fac să respectăm niște legi scrise. Iubirea nu este o lege și nici nu poate fi legiferată. Tocmai asta facem acum, ne legiferăm raporturile sociale pentru relațiile de cuplu (de orice fel). Culturalizarea înseamnă și un sistem de gândire înregistrat cu tot felul de abordări sistematice a ideii de a fi într-o relație: „dacă ar fi fost ceva, se petrecea”, „nu a fost să fie”, „nu știu dacă merită să încercăm”, „nu mai este cum era înainte”. Pentru această măsură a gândirii, filmul Mr. Nobody, poate ajuta la găsirea unei viziuni. Una dintre replicile care mi-au plăcut în acest film, este următoarea: „Când nu iei nicio decizie, totul este posibil”. Și când nu ai nicio decizie pentru o posibilă relație, sau într-o relație, totul este posibil, pentru că tu imaginezi. Dar dacă vei lua o decizie, ceva se va întâmpla.

Nu mai avem răbdare să „încercăm”. Poate nu știți, dar iubirea este o „încercare” a vieții. Să ne cunoaștem, să îi cunoaștem pe alții, dar să cunoaștem unele sensuri ale vieții. Îndrăgostirea este cel mai plăcut sentiment, care deschide drumul către iubire. Dacă îndrăgostirea este sinceră, iubirea va fi vrednică, fără a se gândi la „ce se va întâmpla”.

Stabilim pentru iubire niște obiective, îi căutăm un scop al existenței. Începem să facem diagrame GANT, să completăm formulare SMART. Căutăm să semnăm contracte. Contractualismul este o altă formă de pierdere a sensului iubirii. Iubirea este o chestiune de stare, pe care o cultivi prin felul tău de a fi în raport cu o persoană de lângă tine. Dacă plecăm la drum cu premisa că vrem să găsim „o iubire care să dureze toată viața”, atunci nu am înțeles că de la iubire nu trebuie să avem așteptări, ea se manifestă pur și simplu. Iubirea acționează ca orice activist destoinic – își caută libertatea în gândire și acțiune. Iubirea este creativă și caută energii, rezonanțe, sau chiar „universuri accidentale”.

Trebuie să mai și vrei să fii iubit/ă sau să iubești.

Am întâlnit la un moment dat un domn, ce avea probleme cu fosta soție. Din spusele dumnealui, o femeie rea, care a creat doar suferință. Îmi recomanda să dau multe teste dacă decid să am o relație cu cineva. „Să vezi dacă merită”, îmi spunea. Iată încă o formă a culturalizării: căutarea MERITULUI în iubire. El nu trebuie căutat în iubire, ci într-o profesie, într-o conversație sau o dezbatere. Iubirea nu caută merite, recunoaștere, diplome. Iubirea caută întotdeauna împărtășire, caută înțelepciune. Câți mai sunt pe lumea asta care încearcă să ajungă la înțelepciune prin iubire?

„Iubirea este un RISC.” Nu știu dacă Beck Ulrich, în Risk society, considera iubirea un risc, ce trebuie combătută cu politici publice sau norme instituționale. Nici unii dintre marii spiritualiști orientali nu consideră iubirea un risc. Chiar ar râde de noi dacă ar auzi așa ceva.

„Iubirea înseamnă RESPONSABILITATE.” Culturalizarea iubirii te pune față în față cu situațiile extreme că tu ești responsabil de felul în care iubește celălalt. Dacă celălalt nu știe să caute, nu are această intenție, nu se eliberează de contractualism, cade în păcatul responsabilității în numele iubirii. Responsabil poți fi pentru acte de adevăr, dreptate, sinceritate ș.a.m.d. Fiind responsabil în iubire nu mai creezi intimul, tu creezi contractul care trebuie să respecte anumite reguli și norme.

Trăind într-o lume a interconectării virtuale, exprimarea emoțiilor și a sentimentelor nu mai au loc printr-un contact direct ce creează rezonanțe. Oamenii devin dificili în a-și manifesta și înțelege emoțiile, de aceea caută să nu experimenteze joaca prin iubire. Se sperie de celălalt pentru că este lipsit de energiile care îl duc la celălalt. Iubirea care nu este culturalizată propune și o viziune a lumii și a oamenilor. Cultură, cultură, dar până la iubire, vă rog!

Câteva recomandări de lectură care pot completa ideile exprimate de mine în acest articol:

1. Bucurați-vă de fericirea voastră, de Paul Brinkley-Rogers (Editura Publica, 2017).
2. Un an de studiu, de Anne Wiazemsky (Editura Nemira, 2016).
3. Eseuri de îndrăgostit, de Alain de Botton (Editura Humanitas, 2013).
4. Zorba grecul, de Nikos Kazantzakis (Editura Humanitas, 2011)
5. Arta de a iubi, de Erich Fromm (Editura Trei, 2016)

 

Discurs – ‘Generaţia între paradoxuri’

Discursul a fost ţinut în faţa colegilor de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul cursului festiv dedicat absolvirii celor trei ani de facultate. Redau mai jos textul acestui discurs:

            ‘Salut prezenţa voastră aici, a rudelor, familiilor, prietenilor şi îi mulţumim domnului profesor pentru dispoziţia de a fi astăzi alături de noi şi pentru ceilalţi profesori, care sunt prezenţi, sunt sigur, cu sufletul la acest eveniment.

Permiteţi-mi să vă vorbesc, nu din poziţia de şef de an, cât mai degrabă, din postura unui amic, poate a unui prieten pentru unii dintre voi şi bineînţeles, ca student pentru domnul profesor.

Ideile de astăzi se vor concentra pe tema generaţiei noastre aflată între paradoxurile cotidiene. O generaţie nu între tranziţii, reforme sau regimuri politice/sociale – nu mai sunt de mult cuvinte valabile, ci doar abuzuri dialectice.

O constatare importantă despre noi, tinerii, este că nu mai credem în nimic. Este un mare păcat să nu mai avem orizonturi şi viziuni, nu doar despre societate, dar cel puţin pentru propria noastră viaţă. Într-o ţară unde:

–        Încă îl mai alegem pe Barabas în locul lui Iisus, făcând din puşcărie spaţiu de pelerinaj şi loc pentru căutarea de noi eroi naţionali;

–          Unde acordăm premii de excelenţă în educaţie pentru cei suspectaţi de plagiat sau unii care deja au fost dovediţi plagiatori;

–          Unde magnaţi din mass-media şi căutători de putere comodă, ne fac legile şi ne povestesc despre valori şi principii – doar ne „povestesc”;

–        Unde Constituţia se face la o ţigară şi la un pahar cu vin între moştenitorii patriei ce nu-şi legitimează existenţa nici în cel mai mic amănunt.

Pentru toate cele menţionate mai sus şi multe altele, ne întrebăm cu ce mai poate contribui generaţia noastră între aceste paradoxuri?

Am avut parte de o călătorie academică de trei ani de zile. Emoţii, încercări, tendinţe de performanţă – unii au reuşit, alţii mai puţin – şi profesori pe care poate nu o să-i uităm. Acum, suntem absolvenţi, încă tineri – pentru că unii la vârsta noastră au ajuns bătrâni – cu speranţe, neliniştiţi, romantici, însă trebuie să intervenim între aceste paradoxuri. Din acest motiv, Luaţi-vă Libertatea:

–        De a nu accepta abuzurile şi nedreptăţile perfecţionate de unii prin media, prin propriile lor sisteme de educaţie, prin puterea lor de a vă domina;

–          Să interveniţi acolo unde ridicolul şi prostia caută pături pentru a se înveli;

–       De a nu cădea în patima ŞOMAJULUI; aveţi propriile voastre iniţiative şi construiţi totul prin muncă şi demnitate;

–          Să iubiţi şi să suferiţi;

–          De a face parte din cercuri VIRTUOASE şi evitaţi-le pe cele VICIOASE. Nimic nu este mai simplu decât să fii comod, iraţional, fără afectivitate şi predispus la a face rău celorlalţi.

Nu vă fie frică să aveţi idealuri, ambiţii, vise şi nu în ultimul rând, nu îngăduiţi nimic din ce este exces de înşelătorie cotidiană, pentru ca mai târziu să nu aveţi pentru ce să pătimiţi.

Pentru a combate existenţa noastră între paradoxurile de astăzi, putem urma o simplă deviză:

„Să te străduieşti, să cauţi, să nu găseşti şi să nu te dai bătut niciodată”.

Nu trebuie să fim resemnaţi şi să acţionăm în disperare.

Închei prin a vă spune că:

„Teama noastră cea mai profundă nu e că suntem incapabili. Teama noastră cea mai profundă este că suntem mult prea puternici. Ne sperie cel mai mult lumina din noi, nu întunericul. Dacă ești neînsemnat, nu aduci servicii nimănui. Nu vei câștiga nimic dacă te faci mic, ca ceilalți oameni să nu se simtă nesiguri în preajma ta. Toți avem o aură strălucitoare, precum copiii. Nu e doar apanajul unora, ci al tuturor. Dacă propria lumină va străluci fără să vrem, vom permite celorlalți să facă la fel. Dacă ne eliberăm de propriile temeri, prezența noastră îi va elibera și pe ceilalți” (Coach Carter)’