RSS

Arhive pe etichete: cultură

Homo Ludens Amor – în amintirea lui Stephen Hawking

În amintirea lui Stephen Hawking și iubirea lui față de Univers și toate miracolele ascunse de acesta. În iubire trebuie să cauți miracolul – al întâlnirii, al devenirii, al lipsirii de convenții și al lipsei de prejudecăți. Stephen Hawking a iubit oamenii pentru că a iubit Universul.

Am aflat că dragostea nu o stăpânești sau o cunoști, fiind mai pasional sau mai perfect în acțiunile tale. Dacă faci asta, cu siguranță la un moment dat se va răzbuna pe tine. Cu dragostea pot exista două feluri de a acționa: ori te joacă, ori o joci. Observați că prin tot ceea ce spunem, scriem și facem cu privire la iubire, ne duce la formarea unei culturi a iubirii? Un sens cărturăresc, cult, care să fie recunoscut, apreciat, unic. Pe scurt, o culturalizare a iubirii. Unii îi dau o formă a căutării, alții a pierderii, unii vorbesc despre dezordini, alții despre simple convenții. Și totuși, nu știu dacă e bine să „înstăpânim” aceste patternuri, de aceea eu aleg varianta jocului, a râsului în iubire și prin iubire, al timpului pierdut în fața agresivelor dileme existențiale. Poate jocul doborâ această culturalizare a iubirii? Jocul face să nu existe o religiozitate a iubirii, să nu existe un „terorism romantic”, sau dragostea să se manifeste într-un mod marxist, așa cum povestea Alain de Botton, în Eseuri de îndrăgostit.

„Trebuie să îmi ocup timpul. Așa scap de condiția de a mă gândi la iubire.” E o condiție dată de natura noastră umană, dar pe care, se pare că nu o mai putem stăpâni. Pe de o parte este corectă această idee. Când depui multă pasiune într-o posibilă relație sau în una deja existentă, totul poate părea epuizant până la un punct și asta sperie pe mulți dintre noi. Dar, a te gândi că trebuie să scapi de condiția de a iubi, te duce către un vid existențial. Frică, neputință, nesiguranță, imposibilitatea de a te despărți de trecut, cercuri vicioase, iată ce duce la incapacitatea de a merge spre jocurile iubirii.

Iubirea poate crea suferință: „nu vreau să mai iubesc ca să nu sufăr”. Iată o condiție dată de culturalizarea iubirii. Așadar avem condițiile naturale, care ne îndreptățesc să ne apropiem prin iubire de celălalt și condițiile date de culturalizare, care fac să respectăm niște legi scrise. Iubirea nu este o lege și nici nu poate fi legiferată. Tocmai asta facem acum, ne legiferăm raporturile sociale pentru relațiile de cuplu (de orice fel). Culturalizarea înseamnă și un sistem de gândire înregistrat cu tot felul de abordări sistematice a ideii de a fi într-o relație: „dacă ar fi fost ceva, se petrecea”, „nu a fost să fie”, „nu știu dacă merită să încercăm”, „nu mai este cum era înainte”. Pentru această măsură a gândirii, filmul Mr. Nobody, poate ajuta la găsirea unei viziuni. Una dintre replicile care mi-au plăcut în acest film, este următoarea: „Când nu iei nicio decizie, totul este posibil”. Și când nu ai nicio decizie pentru o posibilă relație, sau într-o relație, totul este posibil, pentru că tu imaginezi. Dar dacă vei lua o decizie, ceva se va întâmpla.

Nu mai avem răbdare să „încercăm”. Poate nu știți, dar iubirea este o „încercare” a vieții. Să ne cunoaștem, să îi cunoaștem pe alții, dar să cunoaștem unele sensuri ale vieții. Îndrăgostirea este cel mai plăcut sentiment, care deschide drumul către iubire. Dacă îndrăgostirea este sinceră, iubirea va fi vrednică, fără a se gândi la „ce se va întâmpla”.

Stabilim pentru iubire niște obiective, îi căutăm un scop al existenței. Începem să facem diagrame GANT, să completăm formulare SMART. Căutăm să semnăm contracte. Contractualismul este o altă formă de pierdere a sensului iubirii. Iubirea este o chestiune de stare, pe care o cultivi prin felul tău de a fi în raport cu o persoană de lângă tine. Dacă plecăm la drum cu premisa că vrem să găsim „o iubire care să dureze toată viața”, atunci nu am înțeles că de la iubire nu trebuie să avem așteptări, ea se manifestă pur și simplu. Iubirea acționează ca orice activist destoinic – își caută libertatea în gândire și acțiune. Iubirea este creativă și caută energii, rezonanțe, sau chiar „universuri accidentale”.

Trebuie să mai și vrei să fii iubit/ă sau să iubești.

Am întâlnit la un moment dat un domn, ce avea probleme cu fosta soție. Din spusele dumnealui, o femeie rea, care a creat doar suferință. Îmi recomanda să dau multe teste dacă decid să am o relație cu cineva. „Să vezi dacă merită”, îmi spunea. Iată încă o formă a culturalizării: căutarea MERITULUI în iubire. El nu trebuie căutat în iubire, ci într-o profesie, într-o conversație sau o dezbatere. Iubirea nu caută merite, recunoaștere, diplome. Iubirea caută întotdeauna împărtășire, caută înțelepciune. Câți mai sunt pe lumea asta care încearcă să ajungă la înțelepciune prin iubire?

„Iubirea este un RISC.” Nu știu dacă Beck Ulrich, în Risk society, considera iubirea un risc, ce trebuie combătută cu politici publice sau norme instituționale. Nici unii dintre marii spiritualiști orientali nu consideră iubirea un risc. Chiar ar râde de noi dacă ar auzi așa ceva.

„Iubirea înseamnă RESPONSABILITATE.” Culturalizarea iubirii te pune față în față cu situațiile extreme că tu ești responsabil de felul în care iubește celălalt. Dacă celălalt nu știe să caute, nu are această intenție, nu se eliberează de contractualism, cade în păcatul responsabilității în numele iubirii. Responsabil poți fi pentru acte de adevăr, dreptate, sinceritate ș.a.m.d. Fiind responsabil în iubire nu mai creezi intimul, tu creezi contractul care trebuie să respecte anumite reguli și norme.

Trăind într-o lume a interconectării virtuale, exprimarea emoțiilor și a sentimentelor nu mai au loc printr-un contact direct ce creează rezonanțe. Oamenii devin dificili în a-și manifesta și înțelege emoțiile, de aceea caută să nu experimenteze joaca prin iubire. Se sperie de celălalt pentru că este lipsit de energiile care îl duc la celălalt. Iubirea care nu este culturalizată propune și o viziune a lumii și a oamenilor. Cultură, cultură, dar până la iubire, vă rog!

Câteva recomandări de lectură care pot completa ideile exprimate de mine în acest articol:

  1. Bucurați-vă de fericirea voastră, de Paul Brinkley-Rogers (Editura Publica, 2017).
  2. Un an de studiu, de Anne Wiazemsky (Editura Nemira, 2016).
  3. Eseuri de îndrăgostit, de Alain de Botton (Editura Humanitas, 2013).
  4. Zorba grecul, de Nikos Kazantzakis (Editura Humanitas, 2011)
  5. Arta de a iubi, de Erich Fromm (Editura Trei, 2016)
 

Etichete: , , , , , , , ,

Respect pentru cultură și educație

Întotdeauna vorbim de educație, cultură și cât de importante sunt ele pentru o societate civilizată sau cel puțin normală într-un context de progres în ale accesului la cunoaștere. Știm că sistemul de educație din România nu este sănătos, că o cultură a ideilor, o „piață a ideilor” (Patapievici) nu există, dar câteva condiții pentru a păși în această direcție sunt elementare. Un exemplu în acest sens sunt bibliotecile publice. Nu am reușit să experimentez calitatea (în materie de titluri) a multor biblioteci și forma lor de lucru. Însă am experimentat timp de câteva luni calitatea unei biblioteci germane (deschisă non-stop, zeci de mii de titluri în foarte multe limbi străine, bibliotecari drăguți, număr nelimitat de cărți pe care le poți împrumuta, spații minunat amenajate pentru studiu etc. etc.) și bibliotecile din Iași. Mai exact, Biblioteca Central Universitară „Mihai Eminescu” și Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi”.

Am să aduc în atenție problemele și lipsa unui mediu deschis pentru educație, cultură, studiu, pe care ar trebui să îl ofere Biblioteca Central Universitară, unde mii de studenți sau alte persoane interesate vin să își satisfacă „poftele” intelectuale.

Mobilierul sălilor de studiu sunt de demult, din vremuri vechi. Dacă vrei să ai probleme ale coloanei vertebrale și nu știi cum, aici e locul perfect. Poate vrei să îți testezi capacitatea de răbdare, de chin.

Lipsa energiei și căutarea alternativei. Știm că într-o lume a tehnologiei avansate, multă lume vine cu laptopul, are nevoie de acces la internet, caută cărți în arhivă, reviste, se scriu licențe, dizertații (mai mult sau mai puțin plagiate, dar e important că se încearcă ceva) încât energia este vitală. Sunt săli unde nu există destule prize și unde de multe ori nu merg. Ori trebuie să stai la rând, ori cauți alternativa. Este un demers contratimp, nu se știe când se va opri curentul sau când nu vor funcționa prizele. Am ajuns la concluzia că funcționează în serie – azi la primul etaj, mâine la al doilea și așa mai departe. E adevărat, păienjenișul de fire de la toate aceste „cutii negre” este fabulos. Din când în când mai sunt unii gânditori care se împiedică, iar atmosfera devine amuzantă sau tragică pentru deținătorul de laptop. Depinde cum te poziționezi.

Cititori care caută în îngrămădeala deja specifică, deloc intimă, un locșor unde să își satisfacă nevoile intelectuale, în tihnă, fără a fi privit de vreun feibucist cu rânjetul în excitație. În situația aceasta am fost pus și eu de multe ori. Intimitatea unui cititor împătimit, curios, îndrăgostit de cărți este esențială. Încă un motiv că spațiul și mobilierul dăunează grav acestei nobile dorințe – de a fi singur sau cu mai multă liniște, doar tu și câteva cărți. Am sugerat la un moment dat ca în Corpul E să se facă o anexă a BCU, unde să existe spații de studiu, de dialog, de petrecere a timpului liber cu prietenii și cărțile în față.

Bibliotecarele demne de o asemănare cu personajul Cruella de Vile, dar cu ceva calmante la bord. Privirea lor distrugătoare, replicile în funcție de starea de sănătate sau salariul primit, sunt elemente cheie la care trebuie să fii atent. Scuipă cu ochii întrebări de genul “ce cauți pe aici?”, “ce vrei de la mine?”, “așteaptă!”. Dacă ai nevoie de o informație (mai clară) trebuie să fii grijuliu să nu deranjezi prea mult. Să nu mai spun că domnul de la “informații” e pus parcă să te pedepsească pentru fiecare incapacitate personală. Mai sunt și personaje simpatice care lucrează acolo, le poți identifica ușor în atmosfera alb-negru.

Mirosurile nu sunt nici ambientale, nici de carte. E un mozaic de transpirație (vara e o atmosferă incendiară), parfumuri (după gust), mâncăruri gătite și negătite pe care studenții le au la ei. De multe ori ești făcut să nu mai știi la ce pagină ai rămas cu cititul.

Privirile unor cititori scot în evidență o gamă largă de noi (re)sentimente. Cu ce au greșit că se află acolo! Pentru unii chiar e un chin să citească sau să se pregătească la unele materii, darămite să mai stea închiși și în sălile unei biblioteci defectuoase. Bine, de multe ori și eu îmi pun întrebarea asta – ce caut într-o astfel de bibliotecă? Sunete de tocuri și pantofi pe o pardoseală greoaie, încât orice mișcare nu are cum să nu fie sesizabilă, depistată, care să îți atragă atenția.

Cărți sunt și nu prea. Adică ce se citește de regulă și ce s-a vândut mai bine, că oricum ce apare nou pe piață (și de calitate) rar găsești. Totuși, vrei să fii în pas cu tonul cultural al vremii, dar pentru asta trebuie să ai importante răspunderi economice și să investești. Până la un punct este corect, dar ce se întâmplă când ești șomer, student sau fost student, o persoană în căutarea liniștii sufletești în paginile unor cărți, care dorește să investească banii în altceva, iar cărțile să le ai la dispoziție prin viza permisului de bibliotecă plătită la zi? Este important să existe un acces deschis la piața de carte pe care nu toți și-o pot permite. Este punctul esențial de a arăta respect pentru cultură și educație.

Pe lângă toate acestea, mobilier vechi, săli puține și mici, din timp în timp se mai organizează și expoziții sau conferințe (vezi cea cu dermatologia), care ocupă sălile și așa puține pentru studiu. Dacă vreau să merg într-un centru comercial, am unde să mă duc, dar eu vin la bibliotecă, vin să citesc, nu să aflu ce fel de pudre au mai apărut pe piață. Nomenclaturiștii (foștii) mi-ar replica urgent: „capitalism și economie de piață!”.

E posibil ca tot ce am spus că fie doar mofturi personale, dar, cu toate acestea consider necesare următoarele:

–          Achiziție de carte

–          Mobilier și săli amenajate ca să fii fericit și împlinit când vii să citești o carte

–          Energie și aerisire

–          Corpul E – o posibilă anexă a BCU

–          Simplificarea modului de împrumut a cărților

–          Accesul (electronic) la cuprinsul cărților, ca să știi dacă ceea ce împrumuți îți va fi util

O bibliotecă este simbolul central prin care arăți că respecți cultura și educația. Restul vin din motivațiile personale.

Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” a început să facă achiziție de cărți, ceea ce e foarte bine, pentru că accesul (ieșenilor) la cărți nu costă nimic, dar e în urmă rău de tot cu spațiile de studiu, lectură. În schimb, la BCU se plătește taxă. Fiind cititor, îți asumi câteva riscuri de nivel înalt dacă dorești să ai parte de serviciile unei biblioteci publice în Iași.

 

Etichete: , , , ,