RSS

Arhivele lunare: decembrie 2011

“Lectura are o istorie”

Într-o plimbare la una dintre cele mai frumoase librării din Iași, am văzut o carte. Mi-a atras atenția titlul ei: “Istoria lecturii”. Imediat m-am dus în aceea direcție, am luat volumul și am citit câteva pagini din ea. Am zis că în viitorul apropiat voi citi cartea. Eram foarte curios să văd și să învăț despre „istoria lecturii”. Am avut norocul să citesc cartea fără să o cumpăr în engleză, aici la Universitatea din Konstanz. A mai fost mai greu, dar a meritat efortul.

 

Cu o bibliografie frumoasă și interculturală, cartea e împărțită estetic și clar în 23 de capitole, plecând de la “cititorii liniștiți” până la “interzicerea lecturii”. O introducere fantastică în lumea oamenilor care citesc cărți în toate părțile globului, iar totul pare “o ambarcațiune de descifrare și traducere a semnelor” (pag. 7). Dar o întrebare și-a găsit locul în mintea mea când am început să citesc cartea, iar răspunsul trebuia să îl identific în cele 320 de pagini: “Cine ar trebui să fie stăpânul? Scriitorul sau cititorul?” (Denis Diderot- 1796). Cititorul este cel care “atribuie o înțelegere sistemelor de semne” (pag. 7). Citind o carte, devii un stăpân al timpului și al spațiului. De la scrisul pe carapacea de țestoasă, la fabricarea hârtiei în China, până la multiplele copy center de astăzi, oamenii au citit și iar au citit (“Citim ca să înțelegem, sau să începem să înțelegem” pag.7).

 

“Cum a ajuns această carte să fie scrisă?” ne face să căutăm în mintea, imaginația și experiența autorului. Așa cum povestește chiar el “experience came to me first through books” (pag. 8) și continuă cu o remarcă specială a lui Stevenson, ce îl pune inaintea oricărui alt om sau chiar al scriitorului:

 

“This was the world and I was king;
For me the bees came by to sing,
For me the swallows flew.” (pag. 11)

 

Mă întreb ce se poate întâmpla dacă fiecare copil ar fi “uitat” sau adus intenționat într-o bibliotecă în timp ce părinții sunt ocupați cu serviciul sau alte probleme cotidiene? Îmi aduc aminte de poveștile hazlii și incidante ale unei verișoare, care îmi spunea că în fiecare zi citea pe ascuns ca să nu fie văzută de părinții ei. Era un viitor “cititor pe ascuns” în devenire? Nu se știe. Dar știu sigur că are o replică pentru orice.

 

Apare acum problema felului în care citim. “Totul începe cu ochii”, ne spune autorul. Ei sunt cei care vizitează profunzimea cuvintelor, a frazelor și le transportă în nebuloasele noastre minți, unde războiul interpretării și argumentelor organizează Jocuri Olimpice ale rațiunii. Ochii, cel mai puternic punct de întâlnire a sentimentelor, viselor, iluziilor. Cicero ne spune că “The keenest of our sense is the sense of sight”, sau o frumoasă diferențiere a lui Francisc Bacon: “Some books are to be tasted, others to be swallowed, and some few to be chewed and digested”.

 

Take up and read

 

Încă din cele mai vechi timpuri au fost realizate reguli pentru cei care doreau să citească. Un exemplu oferit în carte este și modul de citire a Koranului. Dacă e să ne amintim de Antichitate, de Imperiul Roman, unde poeziile trebuiau scrise în așa fel încât să poată fi cântate și citite cu voce tare. Sau putem lua exemplu scriitorului nostru Mihai Eminescu- “Sara pe deal”. De ce nu, un alt exemplu ar fi perioada copilăriei, când părinții ne puneau să învățăm pentru școală citind cu voce tare textele. În carte este menționată și Școala Latină de la Selestat. Puțini știu de existența ei și de felul cum se educau tinerii acolo. Așa cum este menționată remarca lui Aristotel: “a man behaves in later life according to the education he has received” (pag. 79) ne atrage atenția că educația se ascunde de multe ori în cărți. Dar cât de mult poți iubi cărțile? Atunci când se vede că “înveți cu inima”.

 

Books explain life”- Gotthold Ephraim Lessing

 

Cum ne dăm seama ce este bine să citim și când să citim? Poate “you should make it a habit, when reading books, to attend more to the sense than to the words, to concentrate on the fruit than the foliage” (pag. 82) sau într-un comentariu scris de Kafka în 1904: “I think we ought to read only books that bite and sting us. If the book we are reading doesn’t shake us awake like a blow on the skull, why bother reading it in the first place? …What we need are books that hit us like a most painful misfortune, like the death of someone we loved more than we love ourselves, that make us feel as though we had been banished to the woods, far from any human presence, like a suicide. A book must be the axe for the frozen sea within us. That is what I believe.” (pag. 93)

 

Pe de altă parte, în comparație cu ceea ce se petrece astăzi, e foarte clar de înțeles că cititul sau cărțile au fost mult mai apreciate atunci când erau interzise, iar acum toată lumea are libertatea să citească ce dorește. În carte ni se oferă exemplul angajaților de la El Figaro din Cuba, acestora le era interzis să citească de teama de a nu se “deștepta” oamenii, iar producția să fie deficitară.

 

Să citim mult? Cum trebuie să citim? Sir Thomas Browme face o remarcă excepțională: “God offered us the world under two guises, as nature and as book” (pag. 114). Iar pentru asta trebuie să iubim cărțile și natura, sunt darul lui Dumnezeu pentru curățirea și îmbogățirea sufletelor. Ascensiunea cărților tipărite nu ar fi fost salutară fără imaginația și acțiunea unor oameni de marcă în istorie ca Aldus Manutius, Gutenberg, Heidelberg- astfel s-a ajuns la universalizarea, printarea și citirea a milioane de cărți.

 

Cititul a fost înțeles de fiecare în mod diferit. Fie că vroiai să citești în public, într-un loc intim, la lumina unei lămpi sau lumânări, alături de persoana iubită sau familie, totul era dedicat paginilor ce curgeau lin prin mâinile tale. Cititul în public a fost o manifestare care crea o legătură emoțională ridicată între autori și ascultători. Avem ca exemplu Ch. Dickens, J.J.Rousseau care își arătau măreția prin astfel de manifestări publice. “Human beings, made in the image of God, are also books to be read. Here, the act of reading serves as a metaphor to help us understand our hesitant relationship with our body, the encounter and the touch and the deciphering of signs in another person. We read expressions on a face, we follow the gestures of a loved one as in an open book.” (pag. 169) Dar este cititul periculos? Așa cum au fost interzise cărțile, acum avem două categorii mari de cititori, cei serioși și cei doritori de “ocult și fantastic” (vezi lumea tabloidelor). În cazul ăsta citești ca un ignorant sau ca un pasional?

 

În final nu pot decât să vă îndrum pasional către paginile acestei cărți, “A history of reading” și să lăsați cuvintele să vă învârtă ca într-o mașină a timpului către lumi date de Dumnezeu prin mână și gândul fiecărui mare scriitor.


 

 

Alte articole care te mai pot interesa:

 

Reclame
 

Routine and Indifference

To have an attitude and to take action make a difference between admitting and taking as a role model a type of behaviour that considers the attachment towards development, comprehension, and perseverance. Routine and indifference are two erroneous attitudes towards the necessities that each of us has in three different circumstances: personal, social, and family wise (or couple wise).

Whenever the personal necessities are brought into discussion one is allotted the role to understand oneself, to persevere or to find outlets for a better life, and to create a more dynamic and distinct schedule periodically. What detains one in applying all this? There are many consequences at stake, like tiredness after a long period of failing attempts, the lack of initiative, the vicious circles that block the identification of a new opportunity, and so on and so forth.

When we refer to social needs we realize that the human being is not created only to regard one’s needs. Life in a community is synonymous to cooperation, communication, tolerance, discovery, even though you live in the community where you were born. Activities to engage in can be found even there: volunteering, performances, or periodic getaways with your friends in various locations.

By means of the obstacles enjoined by routine, and fueled by ourselves, it seems that routine itself is the best “teammate”. Indifference is the source of bereft of reason, by promoting hypocrisy and triviality. And I don’t speak about indifference as a simple act of passivity, or as an act of not paying interest to anyone, but as a generator of routine in all the domains: politics, education, or sports. We often mention mentality. I tried to avoid this word as much as possible for it seemed that it failed to be comprehended and I decided to use other partition, respectively the deficiencies that build a mentality. Mentality is a process oriented towards attitude, faith, relationships, or towards our every day thoughts; and our thoughts revolve around aspects like being the richest people in the country or around continuously watching all the tittle-tattles of the “high life”, where obviously everything is limited at a certain point. This turns into a routine that one can hardly overcome. You may read about “the occult and the uncanny” but everything can be combined with a review, or with a movie description. If you resent writing, at least read, if you don’t like sport, eat healthy food, and the examples can follow.

Returning to routine and to the manner in which we generate it, all of us know about the lack of initiative present in the family or in the couple life. Well, saying I LOVE YOU to someone (which should be done in a genuinely sincere attitude) will never be understood as a repetitive way of uttering something meaningless (or at least this is how I see these things). In order to eliminate routine in a relationship you can discuss on different topics every day, this will always be thrilling and it will enhance the communicational skills but this is only a way to get rid of the bad habits of only focusing the discussions on material needs, money, pointless life or on uneducated children. In fact, we are the source of all this. Going for walks, spending romantic evenings, or listening to quality music can help us overcome these obstacles; we only have to rise on our tip toes and to jump up and down for several times (the mind will always restore its position of comfort and will take off in the pursuit of new solutions).

I haven’t written this article (now) to criticize the people who share such habits but to redress our behaviour and our attitudes towards what happens with ourselves, through ourselves and with the others. And now I specifically refer to the community and to the society levels. I even have a better example here in Germany that can provide an unfailing comparison. My colleagues from Romania and I actually noticed that we like to curse, to apostrophize, to criticize (I do this as well) but I act in consequence, and many times incomprehensibly for the others because they’re not used to this. What would it be like if we found time for “varieties” in our customariness? Imagination and denouement, these can be the structures to base our activities on. And maybe only then should we have good outcomes in politics also, in sports or in education and so on. I realized that the genuine tourism can only be made with the people, not with the travel agencies or with the ministries (more often than not they just administrate the gains meant either for the private or for the public sector).

Life is not a form of collecting everything that is not good (despite of not proving the opposite) but it is a relatively easy attempt to do something else besides the simple facts of going to work, watching a movie or sleeping 12 hours per day.

I have also written this article for the young people in my generation, who have the mission to employ a different attitude towards what happens nowadays, local, national or European wise. We must acknowledge that routine and indifference make our lives useless but, at the same time, we should understand that not everyone can become leader, manager, certified translator or professional sportsperson. Each of us is endowed with one’s own qualities and skills, with experiences that one should identify and should get them going. I have the conviction that we will have better teachers, sportspeople, and politicians in the near future but we should begin to take action from this moment itself. Every activity has its own purpose, and every person is of paramount importance for the community.


 
 

Etichete:

Ne place să “vrem”, dar nu facem


Se pare că fenomenul de mult uzat, lansat de tineri, că vor să aibă o țară mai bună, că vor să le fie apreciate calitățile, munca, că ei sunt viitorul și alte bla bla-uri, se năruiesc imediat când se pune la mijloc MUNCA efectivă. Toți vor, toți pot reuși, toți se cred mari, dar când e vorba să se ajungă acolo, se împotmolesc în propriile lor defecte, sau în cel mai mare defect, acela de a nu excela în tot ceea ce fac. Și găsesc destule motive să spună că nu pot și că nu au de ce să mai continue, cu toate că paradoxal, își doresc întotdeauna ceva mai bun, mai performant.

Dintre motive, multe sunt banale: “nu mai cred în nimic”, “am o periodă grea”, “m-a supărat X”, “nu îl suport pe Y”, etc, etc. O dezvoltare a societății nu poate sta pe spinarea a câtorva persoane, a unui grup restrâns de tineri, nu că nu ar fi posibil, dar imposibil pentru România.

O adormire pe sânul incoerenței, a impasibilității și alăptarea mai mult decât trebui, nu o să ne ofere momentul normal și natural, aș spune, al înțărcării. Nu vreau să mă dedic ideii că toată lumea trebuie să fie perfectă și muncitoare, ar fi absurd, însă un echilibru e nevoie să îl menținem noi tinerii, un joc menit să asigure o comunicare adecvată, o coeziune a unei categorii aparte din societate și să reprezinte elementul care să balanseze acolo unde e mai multă nevoie.

Poate greșesc. E adevărat sunt momente în viața personală care necesită atenția maximă, cum ar fi familia, facultatea, locul de muncă, dar motivele de mai sus mi se par mai mult stupide, și chiar dacă le ai, chiar dacă nu îți place de ceva, de cineva, încerci să rezolvi problema.

Apoi lipsa unor viziuni venite din partea unor tineri lideri, bun organizatori începe să lipsească din ce în ce mai mult. Aici avem o deficiență foarte mare. Oare nu știm să îi alegem noi? Sau se autoproclamă ei cei mai buni? Pot “trata” ei defectele noastre ale tinerilor? Depinde, din nou, de alegerile pe care le facem, ce perspective avem.

Tot ce am scris dedic cu mare căldură celor care știu ce vor de la viață și își cunosc bine calitatea de tânăr și rolul în societate. Ceilalți, pot zice că aș înțelege cum vor reacționa.

 
 

Etichete: , ,