Clandestinitatea – dovada singurătății acute

Clandestinitatea – dovada singurătății acute

Totdeauna singură. Nefericiri paralele de Aurora Liiceanu

O persoană cunoscută remarca într-o excursie montană, că printre participanți, circa 90% erau femei singure. Și își punea întrebarea: de ce sunt atât de multe femei singure? Care este explicația?

Singurătatea este o stare acumulată din nevoi și vise neîmplinite, anxietăți, frici ale existenței, lipsa comunicării flexibile în lumi complexe, indecizia, incoerența, neasumarea, lipsa recunoașterilor sociale, lipsa unei identități etc.. Pe de o parte, avem sentimentul de singurătate, cel care apare în gândurile noastre și de cealaltă parte, singurătatea acută, izolarea, ieșirea din cotidian, egoismul. Pe scurt, aproape tot ce nu am trăit sau nu trăim bine, transformăm în singurătate.

Modelul femeilor singure face subiectul analizei oferite de psihologul Aurora Liiceanu (Totdeauna singură. Nefericiri paralele). O femeie singură se află de cele mai multe ori în două ipostaze: Este singură pentru că nu dorește să aibă vreo răspundere vizavi de o altă persoană. Și în discursul lor găsim cuvinte precum presiune, responsabilitate, independență, autonomie, frică, identitate. Sau este singură pentru că așteptările ei față de un bărbat nu sunt îndeplinite. Și aici, așteptările sunt cele în care bărbatul e nevoit să aibă update-uri suficiente pentru a accepta o nouă condiție socială a femeii. Ceea ce este corect.

Cele două femei care apar în cartea Aurorei Liiceanu, Catherine și Claudia, au așteptări de la bărbații pe care îi plac și, aparent, îi iubesc. Fiecare venind pe un alt traseu psihologic de unde putem identifica aceste așteptări. Ceea ce ne face să presupunem că ele pun bărbatul într-o anumită ecuație. Există și varianta foarte modernă, unde majoritatea femeilor scot bărbatul din orice ecuație, iar aceasta este o altă cauză a singurătății.

Putem remarca în analiza Aurorei Liiceanu ipostaze ale creșterii și descreșterii nivelului de singurătate. Ceea ce face ca această analiză să fie validă, este că aduce în atenție viețile a două femei din epoci diferite. Catherine, fiica unui celebru medic francez, care a trăit la sfârșitul secolul XIX, începutul secolului XX și Claudia, o femeie a timpurilor noastre, prinsă în vâltoarea unui trai familial neîmplinit, compromițător.

Catherine ajunge în ipostaza de singurătate pentru că imaginile ei despre iubire și bărbați sunt încărcate de o lipsă a paternității, iar Claudia trăiește premise ale complicității, ajungând să „exerseze” singurătatea cu bărbați care nu văd niciun potențial la ea, nu au așteptări de la ea. De obicei, rezultatul acestor ipostaze ale singurătății este clandestinitatea. Totul e trăit cu frică, cu anxietăți, de cele mai multe ori cu purtări ascunse. Pe de o parte avem „rigiditatea imaginarului” (Catherine) și de cealaltă parte avem un model de „singurătate existențială” (Claudia).

Îmi vin în minte, pentru completarea analizelor făcute de Aurora Liiceanu, două titluri: Secolul singurătății. O pledoarie pentru relațiile interumane de Noreena Hertz și Femeia singură și Făt-Frumos de Jean-Claude Kaufmann. Prima arată tendințele progresive și dăunătoare ale singurătății, iar al doilea titlu, un studiu sociologic, explică acest fenomen social al femeilor singure. Ceea ce am remarcat, adăugând la ideile propuse de Aurora Liiceanu, este că femeia are o stare continuă, uneori confuză, de construire a propriei identități. Așa ceva este cu mai puțin realist în societățile conservatoare, sau puțin progresiste. Catherine încercă să se elibereze de modelul matern (Mama era rigidă, intransingentă, incapabilă de flexibilitate și căldură. Era aspră și lipsită de tandrețe), de aici cauza lipsei iubirii tatălui față de mama ei. Presiunea de a arăta și a căuta iubirea într-o altă manieră, dar ajungând de cele mai multe ori la același model de bărbat, ca al tatălui, așa cum este prezentată infidelitatea lui Paul Valéry față de Catherine.

Binomul persoană centrală­ – persoană periferică este o altă temă importantă identificată de autoare, care poate deveni o cauză a singurătății. „Într-un cuplu, așadar, fiecare își construiește propria poveste, iar noi putem vedea ficțiunea subiectivă pe care cei doi o creează” (p. 56). La Claudia, clandestinitatea este mult mai evidentă, „fiind clandestină, relația lor favoriza această desprindere de realitate. Dar nu poate exista dragoste fără acel bizar farmec dat de atracția care precedă cunoașterea și a cărei nebulozitate facilitează idealizarea”. Clandestinitatea poate fi asociată ușor și cu impactul moral al iubirii, de unde apar idealizări ale iubirii, mituri: „A iubi pe cineva este moral numai atunci când dragostea este îndreptată către cineva de la care nu avem așteptări, atunci când dragostea nu vine la schimb cu altceva”  (p. 127).

„Misterul potrivirii”, „idealizarea iubirii”,  „relație clandestină”, refacerea sinelui prin dezvăluire și deschidere, moralitatea neechivalentă cu iubirea, mitul iubirii fără așteptări,  „iubirea este un construct personal”, „sinceritatea sexuală”, „iubiri periferice”, „iubiri centrale”, bântuirea trecutului, incertitudinea zilei de mâine, „ritualul reproșurilor”, sunt teme importante pe care le putem găsi în succinta, dar incitanta analiză făcută de Aurora Liiceanu celor două femei, Catherine și Claudia.

 

Lumea insulară a minții noastre e ceea ce ascundem aproape întotdeauna

Lumea insulară a minții noastre e ceea ce ascundem aproape întotdeauna

Insula lui Arturo, de Elsa Morante, Editura Pandora M, Colecția Anasi

Procida, o insulă puțin cunoscută lumii călătoare de astăzi, este „casa” poveștii pe care celebra scriitoare Elsa Morante, o pune în brațele unui băiat singuratic, în drumul său către maturizare. Procida a fost desemnată Capitala Culturii în Italia pentru anul 2022. Ischia, Capri și Procida, sunt trio-ul geografic din jurul coastei orașului Napoli, unde „suflete zbuciumate” își duc existența în tandem cu frumusețea naturii. Elsa Morante, soția unui celebru scriitor italian, Alberto Moravia, a pus la dispoziție în operele ei, povești ale maturizării, ale vieții de adult, dar care au în centrul lor, adolescenții, tinerii. Insula lui Arturo este o poveste a înflăcărării tinerești și a dezamăgirii adulte.

Arturo, personajul principal al romanului, își construiește o lume de vise, trăind singur pentru perioade lungi de timp, în casa moștenită de tatăl său, Wilhelm Gerace. Casa Junilor, o casă blestemată pentru femei, devine un sanctuar al impulsiunilor adolescentine, al consolării în vis. Un sanctuar, pentru că Arturo își delimitează foarte bine credințe despre lumea tatălui său, despre lumea femeilor, despre oameni în general. O copilărie în singurătate, unde putem identifica câteva impulsiuni importante: impulsul de pasiune, impulsul de singurătate, impulsul de iubire maternă.

Impulsul de pasiune

Copilul Arturo Gerace se aliază cu peisajele minunate ale insulei Procida, încercând să își cunoască tatăl care este mereu plecat în călătorii. Pasiunea pentru tatăl său este principalul motiv al existenței sale. În el vede eroul, un Don Juan, un matador pentru viață, un aventurier ce nu își găsește rădăcinile, un adevărat cunoscător al oamenilor, o ființă zeificată de gândurile propriului fiu. Și până la urmă aceasta este forma în care adolescenții își formează imagini despre părinții lor, mai ales atunci când aceștia sunt absenți. Wilhelm Gerace, un enigmatic, un necunoscut de altfel. Poate doar cu excepția poveștilor auzite de propriul fiu, ca fiind singurele informații. Natura, insula, palatul, aceste lăcașuri ale devenirii, sunt transformate cu pasiune de Arturo Gerace în spații ale protecției paterne, ale imaginii propriei mame, care moare la nașterea sa. Deziluzia, un alt rezultat al impulsului de pasiune, apare la finalul romanului, când Arturo, aflând despre o viață ascunsă a tatălui său, se desparte de imaginea paternă a eroului. Fuge în vâltoarea războiului, singura modalitate în care se poate despărți de acest impuls.

Impulsul de singurătate

Despre singurătate nu știi nimic. Singurătatea o descoperi. O descopri în lipsa iubirii, în lipsa interacțiunii umane, sau prin motive de a cunoaște, de a te cunoaște. Arturo descoperă beneficiile, dar mai ales relele cauzate de singurătate. Se împrietenește cu această stare, îndepărtându-se de oameni și de ideea altor oameni, cu excepția tatălui său (Și așa trecea copilăria mea singuratică în palatul interzis femeilor, p. 30). Iată doar o idee ca „rezultat al meditațiilor mele solitare”: Idealul întregii istorii mondiale ar fi ca adevărații regi să întâlnească un popor care să aibă același sentiment. Atunci ar putea să înfăptuiască orice acțiune măreață, ar putea să cucerească până și viitorul. Cărțile sunt o sursă de imaginație importantă în sigurătatea copilului și apoi adolescentului Arturo. În această singurătate, Arturo cunoaște ce este vanitatea copilărească, frica (Spun frica, pentru că atunci n-aș fi știut să-mi definesc cu un alt cuvânt mai adevărat tulburarea. Deși citisem cărți, romane, chiar și de dragoste, în realitate rămăsesem un puști aproape barbar, și poate și sufletul meu profita, fără să știu, de lipsa de maturitate și de ignoranța mea ca să mă apere împotriva adevărului, p. 320), faptul că este neînțeles, ura, misoginia. Marea îl ajută pe Arturo să aibă o imagine extinsă a lumii. Marea cu liniștea, cu valurile și cu mirosul, deschide drumuri imaginare ale singurătății.

Impulsul de iubire maternă 

Pentru că rămâne orfan de mic, Arturo nu cunoaște iubirea maternă. Nu cunoaște imaginea unei femei. Palatul în care trăiește, Casa Junilor, un loc interzis femeilor, nu îi permite să cunoască această iubire. Doar o poate imagina. Asta până când tatăl său se căsătorește cu o femeie, puțin mai în vârstă decât el. De aici încep pasiunile neștiute pentru iubirea față de o femeie. Ca un ciclu al maturizării, prima dată exclude existența mizerabilă a femeilor, apoi se îndrăgostește, urăște și în final, caută această iubire maternă. Mama vitregă, Nunzia, încearcă să potolească aceste impulsuri. Dar oare ce pot ști doi adolescenți despre impulsul iubirii materne? Descoperă ce înseamnă frumusețea feminină, ceva ce nu credea că există cu adevărat (Frumusețea femeilor apare seara/ asemenea florilor nocturne sau mândrelor bufnițe/ ce fug de Soare, p. 193). Când mama vitregă naște un frate, Carminiello, descoperă ce înseamnă o familie, vede în mama vitregă, rolul matern. Devine gelos, dar în același timp, curios, de aceste stări ale iubirii materne. Se îndrăgostește de Nunziata, prima dată de ea ca mamă vitregă, apoi ca femeie frumoasă, de neînțeles.

Romanului îi lipsesc dialogurile complexe, fiind compus din gândurile tânărului Gerace, descriptive, interiorizate. Arturo, filtrul întregilor întâmplări de pe insula Procida, devine un adult în compania singurătății și în final învățând despre deziluzia paternă și frumusețea iubirii materne.