RSS

Arhive pe categorii: Duet

„Furtul” – un roman al percepției

Romanul lui Peter Carey, Furtul. O poveste de iubire (Editura ART, București, 2019), arată care este valoarea artei dată de acțiunile oamenilor. Ceea ce face ca acest roman să fie unul al percepției, sunt personajele, complexe și complexate, atașate sau detașate de lumea artei. Vă invit la un dialog despre acest roman, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

Cezara Dima: De obicei, atunci când citesc romane, există acea magie a intrigilor începutului care te introduc în lumea protagoniștilor, încercând să te convingă să rămâi alături de ei până la final. Așa că aceste situații au două posibile urmări: magiacontinuă până spre final și decid că am avut parte de o experiență frumoasă, sau îmi pierd entuziasmul în momentul în care romanul își schimbă traiectoria într-o direcție care nu îmi mai atinge așteptările, fie stilistic, fie narativ. De această dată,  Furtul mi-a oferit impresia opusă. Primele pagini m-au făcut să îmi dau ochii peste cap și să bănuiesc că ceea ce urmează va fi o altă poveste generică despre nefericirile și retribuirile unui bărbat alb din clasa de mijloc care de fapt nu are nimic de spus, dar care se folosește de statutul său de artist plastic și de divorțul incomod și păgubos pentru a ne convinge să îi dăm atenție. Spre bucuria mea, tonul pe care îl dă Peter Carey în această carte e doar o diversiune pe lângă ce reușește el să construiască de fapt pe parcurs. Imediat după ce am remarcat trecerea de la perspectiva lui Michael la cea a fratelui său cu handicap, Hugh, Furtul a devenit pentru mine un roman despre percepție, în special despre percepția asupra iubirii și asupra condiției artistului sub capitalism. De ce crezi că a decis Carey să împartă narațiunea în două și să ne ofere atât viziunea lui Michael, cât și pe a lui Hugh?

20191001_115720

Dragoș Preutescu: Te gândești: cum poți împărtăși despre greșelile comportamentului nostru capitalist? Și de ce jocul cu arta este tema pe care o propune Peter Carey ca să ne facă atenți la detaliile schimbărilor? Presupusa nebunie (pentru că acesta este handicapul pe care îl sesizez la Hugh) joacă un rol important în romanul Furtul. Peter Carey vrea să construiască și un personaj detașat de ceea ce se întâmplă în viața lui Michael, una în care acesta este prins în mrejele dealerilor și ale colecționarilor. Îți propun și un pasaj care încearcă să confirme ceea ce tocmai am spus: „[…] toți cei care mă iubeau încercau să se modernizeze. Uneori mi se părea că nu există  nici un loc pe planeta asta, nici un cătun în care muștele se plimbă prin vitrina brutarului, unde să nu existe și vreun doctorand cu papion à la Corbusier care în acea secundă citea despre linia partidului în Studio International și ARTnews, și toți la un loc se speteau să mă modernizeze, să mă elibereze nu numai de tușele acelea demodate, ci și de orice fel de referire la lumea reală”. De fapt asta e întrebarea, cine deține lumea reală, Hugh sau Michael? Dar cum tot Michael spune, „problema artei e lumea care o cumpără”, eu spun că problema lumii e cei care o gândesc.

Cezara Dima: Așa e, cei doi frați reprezintă două perspectiveasupra lumii în jurul căreia se învârte cariera lui Michael,  cei doi având păreri complet diferite în privințaafacerilor din spatele galeriilor de artă, afaceri care influențează mai mult decât tranzacțiile ulterioare organizării expozițiilor. Michael se vede pe sine drept un „pirat”, un fel de nelegiuit care trebuie să îi păcălească pe colecționari pentru a obține banii foarte prețioși pentru traiul său și pentru continuitatea creației sale. Talentul se dovedește deseori a fi de prisos în condițiile în care, așa cum ai evidențiat, dealerii sunt mai interesați de ceea ce este la modă, artiștii trebuind să își modeleze ideile după tendințe. De fapt, una dintre principalele lui frustrări pare a fi tocmai această dependență de banii celor foarte bogați, aspect conștientizat de el și care ajunge să îl dezumanizeze. Nici Hugh nu îl consideră pe fratele său o persoană obișnuită, însă, în ochii acestuia, Michael capătă forma unei ființe supraumane. Pentru el, artistul este chinuit veșnic de povara artei sale, responsabilitățile sale ridicându-l la rangul unui călugăr atunci când trebuie să se izoleze pentru a putea crea, sau chiar al unui rege, atunci când opera sa este apreciată și faima își arată beneficiile. Dacă ne gândim la trecut, soarta artei a fost întotdeauna decisă de preferințele celor care dețineau controlul asupra economiei și care acționau astfel drept sponsori. Carol al IV-lea al Spaniei l-a făcut faimos pe Francisco Goya, așa cum Vaticanul l-a sprijinit și promovat pe Rafael. Dacă noi credem că geniul lor le-a permis să aibă destine excepționale în care puteau fi liberi să facă ce le plăcea cel mai mult și ce știau mai bine,poate că, în realitate, ei sufereau de aceleași frustrări ca ale lui Michael și se considerau la fel de limitați de cerințele celor care îi plăteau să creeze. În toată această poveste, Marlene este deviantul care nu deține o pasiune reală pentru artă, dar care reușește să îl aducă pe protagonistul nostru înapoi în atenția criticilor, cea care nu poate iubi, dar care îl face pe Michael să nu o mai uite niciodată. Ce reprezintă ea în raport cu toate celelalte figuri prezente în Furtul?

Dragoș Preutescu: Pentru Michael, arta este un fel de „măcelărie”: „e muncă grea să măcelărești un animal dar când e gata e gata. Dacă FACI ARTĂ corvoada nu se termină niciodată, n-ai pace, nici zi de sabat, numai zbucium veșnic și înjurături și griji și frământări și nu te poți gândi la nimic altceva în afară de idioții care o cumpără sau insectele care îi distrug SPAȚIUL BIDIMENSIONAL”(pag. 35). Acest „a face artă” dă dimensiunea dramatică a romanului lui Peter Carey. Scopul economic al artei o scoate din sfera umanului ca formă de exprimare a umanului. Mă gândesc, cum ar fi fost un Salvador Dali, sau un Hieronymus Bosch dacă duceau o luptă internă cu ideea de „a face artă”? Mai mult, se cunoaște o teorie că artistul trebuie să sufere pentru a crea o operă mare. Dar am pornit de la „Torturați-l pe artist” și am ajuns la „Vindeți-l pe artist”. Hugh este un non-artist, dar care spun eu că întruchipează geniul unui artist de a observa lumea, mai ales lumea fratelui său. Marlene nu are o pasiune pentru artă, cu adevărat, dar poartă povara numelui unui artist căruia i se face o nedreptate. Ea intră în acest joc subteran al operelor de artă pentru că anumite conjuncturi o aduc în această ipostază. Mă gândeam că Peter Carey ne va oferi și câteva „fire” telenovelistice prin apariția lui Marlene Leibovitz, dar nu a făcut decât să-i ofere lui Michael posibilitatea de a nu fi acel „genial căruia i se acordă LIBERTATEA de a se comporta ca un IDIOT PERFECT” (pag. 129).Marlene reprezintă acea mockingbird ce se revoltă aducând în atenția publicului opera „idiotului perfect” care trăiește o dramă a „facerii artei”.

Cezara Dima: Ce aș adăuga despre raportul dintre Michael și Hugh este că, la nivel metatextual, Carey face o treabă foarte bună din a delimita și evidenția și mai mult viziunile celor doi frați. Dacă la primul nivel al lecturii, se remarcă acea diferență de mentalitate în ceea ce privește condiția de artist plastic a lui Michael și destinul de dependent de ajutoare sociale al lui Hugh, al doilea nivel ne oferălimbajul și forța creatoare a celor doi frați pentru a stabili dihotomiiale clasificării artei, așa cum le cunoaștem noi azi: calofilie –anticalofilie, respectiv clasicism-modernism. Michael preferă să privească lumea din jurul lui printr-o lentilă sterilă care filtrează puritatea și echilibrul lumii. Când observă picioarele goale ale lui Jean-Paul, le asociază imediat cu delicatele plante din pictura Lacul cu nuferi a lui Claude Monet. Pentru el, Marlene este frumoasă datorită aparentei sale desăvârșiri: „o transparență profundă fără urmă de defect sau pete.” ( p. 173). Imaginea propriului său frate îl îngrozește, refuzând să creadă că în spatele chipului său se află altceva decât o deplină neînțelegere a acestei lumi: „uitându-mă în ochii roșii de asasin ai fratelui meu, n-am văzut decât că era un retardat”( p. 163).În ciuda acestui fapt, Hugh surprinde sentimente și senzații mai puternice decât fratele său, preferând să descrie lumea încojurătoare în nuanțe stridente, fără a nega existența elementelor considerate inestetice: „pescărușii erau ca un mușuroi de termite fojgăind în jurul pilonilor podului” (p. 139), „Ultimele inundații se retrăseseră lăsând în urmă iarba turtită ca un cadavru și ceva ce aducea a vomă jalnică […]” ( p. 67).

Dragoș Preutescu: Este destul de clar că în romanul lui Peter Carey ni se fac cunoscute multe elemente din marea artă, cea care este perfectă, care are un mesaj și care nu este destinată economicului. Iar despre decăderea artei în favoarea economicului putem spune foarte multe. Așa cum noi am identificat în viețile personajelor (decăderea), ele urmează această luptă pentru a face dreptate artei, fiecare cu potențialul și caracteristicile sale. Un artist, Michael, un „ignorant” bolnav în persoana lui Hugh și un personaj feminin ce întruchipează o (Ma)donna care apare ca o posibilă salvatoare a artistului. Dar cred că dorința lui Michael de la finalul romanului este un bun mesaj pentru felul lui uman de a fi, în ciuda luptelor din lumea artei: „Vreau să mă placă lumea, să-și amintească de mine cu afecțiune, așa c-ar trebui să fiu un idiot să mă înfățișez așa gol în fața voastră, dar ce altceva am făcut oare vreodată?” (p. 364). Și de aici îi adresez o întrebare pentru concluzii: Oare arta este un simbol al afecțiunii?

Cezara Dima: Cu siguranță, arta este rezultatul direct al sentimentelor noastre față de ceea ce percepem în viața reală, de aceea avem atât de mare nevoie de ea. Așa că indiferent de ce parte a baricadei ne aflăm, a celor care trăiesc pentru artă sau a celor care plătesc pentru artă, rămânem dependenți de ea sub toate formele ei pentru a ne putea exprima.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

Etichete: , , , , , , , ,

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

Editura Publica ne propune un nou titlu editorial care are ca temă centrală realitatea înconjurătoare. Un profesor de politici publice pe numele său Bobby Duffy încearcă să afle care sunt „Pericolele percepției” și „de ce ne înșelăm în aproape toate privințele”. Într-un nou dialog alături de colegul meu psiholog Alexandru Crețu, încercăm să aflăm cât de pregătiți suntem să înfruntăm realitățile pe care nu le cunoaștem.

Dragoș Preutescu: Înainte să fin conștienți prea mult de noi ca oameni, aveam ca reper o singură realitate – natura înconjurătoare. Ea dădea tonul felului în care noi evoluam, fie că era vorba de hrană, adăpost, sau procreere. Chiar și astăzi mai avem ca reper natura, doar că ne dăm superiori și încercăm să o confruntăm sau să o stăpânim. Ar fi mult mai sigur să pornim dialogul nostru despre cartea Pericolele percepției – de ce ne înșelăm în aproape toate privințele scrisă de Bobby Duffy, încercând să explicăm care dintre următoarele două afirmații este mai aproape de adevăr: Percepția înseamnă realitate sau Realitatea înseamnă percepție? Sunt două idei pe care le poți jongla, dar eu țin să cred că tot ceea ce percepi și cum percepi și de ce percepi, formează o realitate. Prin această afirmație mulți dintre noi își construiesc impresiile despre viață și oameni. Nu știu dacă una sau cealaltă este mai adevărată, dar observ că prima afirmație este mai aproape de realitate.

20190714_212342

Alexandru Crețu: Dacă la începutul vieții pe Pământ realitatea obiectivă era singura realitate – preocupările ființelor vii fiind cele descrise de tine (hrană, apă, adăpost etc.), totul a început să se schimbe din momentul în care a apărut omul modern/homo sapiens. Acest nou animal avea caracteristici ce îl diferenția de majoritatea animalor: era biped, putea folosi cu ușurință mâinile pentru a apuca obiecte sau construi unelte, putea percepe și diferenția între o mai mare varietate de stimuli vizuali și auditivi și, cel mai important, avea un creier suficient de evoluat încât să îi permită utilizarea simbolurilor (limbaj, imagini) pentru comunicarea cu ceilalți membrii ai speciei, rezolvarea de probleme complexe folosind informațiile reținute anterior sau reflecția asupra mediului în care era (Este sigur dealul ăsta? Dar dealul celălalt? Sunt de încredere oamenii din tribul meu?). Dacă la început aceste funcții au ajutat la supraviețuire, ulterior au devenit unelte de expansiune și dezvoltare a civilizației. Ca efect secundar, acest nou creier funcționează diferit la fiecare om: acesta asimilează și filtrează informațiile din mediu în funcție de specificul individului și de experiențele anterioare, reținând unele informații și eliminând pe cele inutile. Și așa s-a născut realitatea subiectivă.

Dragoș Preutescu: Am ajuns la o realitate subiectivă, într-adevăr, dar așa cum confirmă și Bobby Duffy, omul nu mai este capabil să filtreze informația pentru că sunt din ce în ce mai diverse și mai complexe. Homo sapiens își construia percepțiile pe baza observațiilor din natură. Omul post-modern are percepțiile deja construite, pentru că le primește și doar le privește. Astfel nu știu dacă mai construim o realitate subiectivă pentru că „libertatea mințiii”  sau „nebunia de a gândi cu mintea ta” este îngrădită de mecanisme făcute să automatizeze comportamentul nostru și să distorsioneze realitatea pe care am fi dispuși să o percepem. Așa cum foarte bine afirmă și autorul, „facultățile noastre critice sunt anihilate de «răspunsurile emoționale» și «identitățile tribale»” (p. 233). Ca să urmez trendul teoriilor, suntem într-un fel de realitate post-subiectivă. Subiectivitatea e dată de percepțiile eronate cauzate de tehnologiile media și sociale. Mai mult, omul post-modern este asaltat de prejudecăți și forme avansate de dezinformare. Ce rezultă din acest „parteneriat” prejudecată – dezinformare? Și cum mai putem ajunge să rămânem în situația de a exista o realitate subiectivă.

Alexandru Crețu: Mintea umană este complexă și superioară din punct de vedere evolutiv, omul fiind capabil de multe operații precum abilitatea de amânare a recompenselor, de luare a deciziilor pe baza experiențelor trecute sau de focalizare a atenției pe stimuli diferiți ca relevanță. Cu toate aceste avantaje, mintea umană are și anumite limite: procesele cognitive superioare consumă multe resurse fizice și mentale, iar mediul (mai ales mediul digital) solicită din ce în ce mai mult răspunsuri automate din partea individului. Din cauza aceasta, omul modern tinde să apeleze la scurtături mentale pentru a lua decizii mai rapide, precum formarea unor stereotipuri, apelul la emoții în luarea deciziilor, conformarea la norme sociale etc. Faptul că trăim într-o societate digitală care oferă informații mai rapid decât putem să le procesăm ne forțează să căutăm informații adunate și compuse de alte persoane sau instituții, ceea ce în schimb ne fac mai vulnerabili la dezinformare sau manipulare. Iar odată formate atitudinile, ele pot deveni rezistente la schimbare, chiar dacă ele ar putea fi invalidate de puncte de vedere valide sau corecte.

Dragoș Preutescu: Daca este să mă opresc la un concept, ar fi cel de Umwelt („lumea înconjurătoare”), adică ce fel de lume dorim să vedem din ceea ce ni se dă. Dar o lume înconjurătoare virtuală (pentru că deja se vorbește despre o realitate virtuală) nu are limite, iar tu nu reușești să vizualizezi și să creezi o singură realitate subiectivă, ci înglobezi multe altele de care nu ai nevoie și te afectează (supraabundența de informații). Iar percepțiile unor lumi pe care presupunem că le înțelegem și le considerăm realități, conduc către comportamente absurde. Prejudecata, în mod special, se naște dintr-o lipsă de cunoaștere a mediului înconjurător. În ceea ce privește dezinformarea, o altă formă de a obstrucționa și transforma realitatea, aceasta este ambiguă. Cei care reușesc să proceseze informația cel mai bine vor reuși să se ferească de Pericolele percepției.

Alexandru Crețu: Consider că problema nu o reprezintă faptul că percepțile, reprezentările și gândurile noastre de sine, ceilalți și lume ar fi eronate datorită massmediei sau a accesului la lumea digitală, întrucât aceste limitări ale sistemului nostru cognitiv respectiv unele dezavantaje ale naturii noastre sociale avansate (ex.: conformism, stereotipizare) au existat încă de la începutul civilizației. În schimb, problema este că trăim într-o societate digitală și informațională vastă, bogată și nereglementată: avem acces rapid și (relativ) facil la nenumărate surse de informare, însă nu avem nici filtru pentru a deosebi informațiile relevante de cele irelevante sau cele adevărate de cele false și nici nu avem abilitatea de a analiza și de a evalua critic aceste informații. Dacă ar fi să căutăm soluții pentru a ne feri de formarea unor percepții eronate despre realitate, ar trebui să vorbim despre formarea la oameni a unor competențe de tratare eficientă a informațiilor precum gândirea critică, organizarea informației, înțelegerea materialului scris precum și competențe metacognitive.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă vom reuși să ne păzim în totalitate de percepțiile greșite, mai ales dacă luăm în considerare felul în care oamenii gândesc și se comportă, atât de diferit într-o societate tot mai complexă. Autorul Bobby Duffy vine și cu soluții pentru a încerca o „filtrare” a lumii în care trăim: „[…] păstrarea unei înțelegeri a lumii bazate pe fapte” (p. 35). Pentru mine mai există o soluție la fel de bună și pe care o susțin oriunde merg: CITITUL. Și exemplul suntem chiar noi, care am citit cartea Pericolele percepției. De ce ne înșelăm în aproape toate privințele și am încercat să schițăm idei despre cum gândim și simțim realitatea. Să nu ne ferim să admitem că trebuie să înfruntăm și ceea ce nu știm despre noi și lumea înconjurătoare.

Alexandru Crețu: Citind cartea lui Bobby Duffy mi-am amintit că înainte de a accepta o informație ca fiind adevărată, trebuie să o analizăm la modul obiectiv, respectiv să verificăm sursele acelei informații, datele statistice care o susțin – dacă este cazul, precum și nivelul de certitudine sau de adevăr al acelei informații (Este adevărată sau nu? Dacă da, în ce context? Etc.). Sigur că nu putem să ne ferim de convingeri eronate sau distorsionate, dar dacă ne antrenăm curiozitatea și scepticismul intelectual, respectiv gândirea critică, putem deveni mai rezistenți la presiunile venite din partea altora de a gândi la fel ca aceștia și putem deveni mai autonomi, mai eficienți și mai înțelepți. Cititul este doar primul pas. Un alt pas important ar trebui să fie antrenarea abilității de a pune întrebări și utilizarea acesteia când citim ceva nou. Nu în ultimul rând, ar trebui să începem să ne punem la îndoială convingerile majorității, ca și pe cele personale. Nu este nimic rău în a gândi diferit față de ceilalți : marile descoperiri din istorie au venit întotdeauna de la oameni îndrăznit să depășească barierele psihologice și sociale specifice vremii în care trăiau. Trebuie doar să îți permiți să faci primul pas.

Dragoș Preutescu: Eu spun că trebuie să antrenăm și multe altele ca să ne putem feri de informațiile eronate. Putem să încercăm să ne construim un spirit critic față de modul nostru de a gândi și să chestionăm serios convingerile eronate, mai ales ale majorității. Sunt de acord că trebuie să rămânem curioși față de realitatea care ne înconjoară, iar cartea lui Bobby Duffy ne poate ajuta să luăm un start bun. Noi am făcut primul pas în a citi și conștientiza care sunt Pericolele perceției. Să ne îndreptăm sigur spre următorii pași.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Ochii pot aduce mai aproape adevărul și iubirea

Romanul Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, a reușit să surprindă pe multă lume, datorită poveștii, dar și a stilului în care a fost scris acest roman (episoade poetice despre cum dramele de viață pot fi înlăturate uneori prin regăsirea celuilalt). Vă propun un dialog despre această minunată carte realizat împreună cu Diana Toderaș.

received_335949557349266

Dragoș Preutescu: Atunci când citim un roman ne întrebăm mirați de unde a venit acea poveste, cum a reușit autorul / autoarea să o imagineze sau să o găsească în spațiul social. De multe ori mi-am pus aceste întrebări, poate chiar de prea multe ori atunci când am citit romanul scriitoarei Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi. Un roman premiat și apreciat mai mult decât ne putem imagina. Și povestea nu încetează să te surprindă cât timp te gândești la ea. Un motiv al reușitei scriiturii din acest roman este că autoarea face din ochii unui om subiectul central, spațiul de regăsire, de împăcare și cugetare asupra vieții. Cum te gândeai la OCHI înainte să citești romanul Tatianei Țîbuleac?

Diana Toderaș: Este o întrebare foarte bună. Înainte să citesc romanul Tatianei Țîbuleac nu am acordat atât de mare atenție ochilor. Mă gândeam doar că pot fi verzi, albaștri sau căprui, dar niciodată nu m-am gândit că ochii pot fi puntea dintre doi oameni. Că în ei se poate concentra toată iubirea, toate dorințele nespuse, copilăria pierdută, resentimentele, dar și afecțiunea. Acest roman m-a purtat într-un carusel al sentimentelor: am trecut de la tristețe la râsete, de la furie la o durere profundă. Încă din primele pagini m-am confruntat cu ura desăvârșită a lui Aleksy, ură destinată mamei sale. Deși era ziua acesteia, băiatul o tratează cu o răutate ieșită din comun care îți dă impresia că are inima înghețată. Treptat am descoperit că nu își detesta doar mama, ura viața cu tot ce conține ea. Ce părere ai despre personajul Aleksy?

Dragoș Preutescu: Aleksy este un personaj plin de ură și resentimente, dar nu am asta m-a interesat la el. Răutatea poate fi ușor sesizată sau poate fi ușor crescută în sufletul și mintea unui om. Pe mine m-a surprins cât de frumos a reușit să descrie ochii mamei. Îi era ușor să observe defectele mamei, dar până și el a fost uimit când a văzut frumusețea din ochii ei, întrebându-se:  „de ce nu începuse mama să moară mai devreme?”. Această frumusețe a ochilor îl deranja, nu o credea posibilă, nu se vedea capabil să mai vadă ceva reușit la aspectul mamei. Transformarea lui Aleksy m-a făcut să dau o altă notă romanului scris de Tatiana Țîbuleac. Un om poate trece de la o moarte statică (pentru că viața este uneori precum un coș de gunoi, așa cum i se întâmplă lui Aleksy), la o surprindere vie, supărătoare, de neînțeles. Iubirea se naște din uimire mai tot timpul, dar iubirea de mamă de unde se naște? Cum ai simțit iubirea și frumosul în acest roman?

20190722_173052

Diana Toderaș: Am simțit iubirea în momentul în care mama băiatului i-a pregătit acestuia mere coapte, deoarece știa că din cauza urii pe care i-o poartă nu va mânca nimic altceva la masa. Am simțit dragostea în momentul în care am descoperit că Aleksy aflat la vârsta maturității avea în casă toate obiectele pe care mama sa le-a cumpărat de la târgul de vechituri în vara lor. Cele trei luni de vară sunt presărate cu multe momente nesemnificative, dar pline de dragoste. Cu fiecare pagină citită se poate observa cum relația mamă-fiu înflorește, cum ura dispare treptat, disprețul se topește și sufletul îmbrățișează iertarea. Începutul toamnei aduce și despărțirea celor doi. Modul în care fiul și mama bolnavă de cancer așteaptă moartea împreună este sfâșietor. Dar moartea a fost și cea care i-a unit. Dacă mama băiatului nu ar fi fost bolnavă de cancer, crezi că lucrurile s-ar fi petrecut la fel?

Dragoș Preutescu: Aleksy ar fi avut un destin mult mai tragic dacă nu exista vara în care să vadă ochii verzi ai mamei. Se putea sinucide, sau în cel mai bun caz ar fi avut o viață destrămată și presărată cu multe drame. Nu a fost scutit nici așa de alte drame, dar a mai înțeles ceva despre viață și despre oameni. Chiar el spune (și e descrierea perfectă pentru a arăta ceea a urmat): „e ciudat cum poți construi o viață nouă din rămășițele altor oameni” (p. 67). Lecțiile învățate de el de pe urma morții mamei sale l-au făcut să se exprime frumos în metafore și în artă. „Ochii mamei erau poveștile mele nespuse”, „ochii mamei erau scoici crescute pe copaci”, „ochii mamei erau cicatrice pe fața verii”, sunt numai câteva momente de inspirație sufletească ce îl fac pe Aleksy să tresalte în fața propriei vieți dramatice. Dramele din viață nasc cele mai reușite metafore. Nu ți se pare așa?

Diana Toderaș: Ba da, sunt total de acord cu tine. Dramele din viață reușesc să răzuiască stratul de superficialitate din sufletul oricui, lăsând să iasă la lumină cele mai frumoase metafore. Suferința, durerile, obstacolele grele din viața unui om scot la iveală geniul din acesta. Așa cum s-a întâmplat și cu Aleksy. Pierderea mamei l-a determinat să se refugieze în pictură – numai așa putea să își atenueze durerea sufletului. A ajuns un pictor renumit ce desena frânturi din vara în care a văzut cu inima ochii verzi ai mamei sale, iar picturile erau căutate în toată lumea. Îmi pare rău că nu am avut mai multe detalii despre Mika, personajul ce pare că a declanșat destrămarea familiei, distrugerea relațiilor dintre membrii acesteia și mutilarea caracterului lui Aleksy.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă acest detaliu ar fi fost semnificativ, era important (și asta a vrut și autoarea) ca toată acțiunea romanului să se desfășoare cu imaginea celor doi, mamă și fiu și relația care se construia între ei. Să nu uităm că a fost o relație care a plecat din ura băiatului pentru mamă. Este o carte ce poate primi multe note de intenție apreciativă, dar povestea rămâne una care ne confruntă, pe noi ca cititori, cu posibilitatea de a învăța că viața este mai mult decât o dramă.

Dialogul face parte din proiectul Idei și Efecte.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

„Statut și anxietate” – Cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

Etichete: , , , , , , , ,

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

Oamenii își conduc viața în urma deciziilor pe care le iau frecvent. Pentru mulți este ceva dificil, pentru alții este o simplă reacție asupra vieții. În tot acest joc pe care îl facem cu deciziile, stă timpul ce încercăm să îl stăpânim încă din cele mai vechi istorii sociale. Deciziile au ca sursă un amestec de rațiuni și emoții pe care fiecare dintre noi le are în timpul unei zile. Dar despre decizii, timp, emoții, vă propunem un dialog despre cartea lui Daniel Pink, Când – secretele științifice ale momentului perfect, Editura Publica, 2018.

20190512_134539

Alexandru Crețu: Conceptul de timp a stârnit interes pentru oameni încă de la începuturile civilizației: ne-a ajutat să anticipăm sosirea sau sfârșitul zilei și a nopții, succesiunea anotimpurilor, trecerea anilor și cu ajutorul acestuia ne-am îmbunătățit activitățile zilnice, un exemplu fiind alegerea perioadele optime de muncă și recreere zilnice (Ex: muncesc de la răsărit până la apus). Totuși, observ că abia în ultimii ani preocupările pentru gestionarea timpului au devenit din ce în ce mai acute în rândul publicului larg. Astfel, oamenii caută sfaturi pe internet, cumpără cărți de dezvoltare personală, urmăresc documentare sau emisiuni informative, sau participă la ședințe de consiliere pe tematica gestionării timpului, sperând să găsească răspuns la întrebarea Cum să câștig mai mult timp? De ce timpul a devenit o preocupare atât de importantă pentru viețile noastre din prezent? Și cum de suntem incapabili de a ne gestiona eficient propriul timp, în ciuda resurselor pe care le avem la îndemână?

Dragoș Preutescu: Oamenii cumpără de cele mai multe ori cărți de dezvoltare personală pentru a învăța să ia decizii. Orice sfat pe care îl cauți într-o carte sau la un om, e pentru a te ajuta să iei o decizie. Puține sunt cărțile care să arate că există metode de gestionare a timpului și care să funcționeze. Însă eu cred că prea multe resurse ne fac să nu reușim să construim dispoziții potențiale de a înțelege timpul. Degeaba vrei să controlezi ceva dacă nu cunoști prea multe despre acel ceva. Este exact ceea se întâmplă cu omenirea în secolul XXI. Am ajuns la concluzia că nu putem stăpâni natura dacă nu vom reuși să o cunoaștem îndeajuns. Și nu a o stăpâni în sensul de a o controla, ci de a învăța de la natură și despre natură. Timpul devine o preocupare tot mai importantă (dar tot mai puțin cunoscută) pentru că atenția noastră este tot mai extinsă. Timpul nu se poate extinde. El există și atât. În schimb, mintea, corpul nostru, psihicul, moralitatea sunt în continuă extindere. Cum pot toate aceste extinderi ale noastre să ne ajute să luăm decizii bune și să înțelegem raportarea noastră la timp?

Alexandru Crețu: Pentru început putem vorbi despre două noțiuni de timp, respectiv : timpul obiectiv, ce poate fi doar măsurat și anticipat (Ex: dacă azi știm că este 12 mai, știm că peste 2 zile sau 48 de ore va fi 12 mai), nu și modificat (Ex: ziua trece indiferent dacă muncim sau lenevim), și timpul subiectiv, respectiv percepția și experiența subiectivă, personală a timpului. În multe cărți de gestionare a timpului, printre care și cartea lui Daniel Pink, gestionarea timpului nu presupune controlul total asupra acestuia, ci lucrul cu experiența subiectivă a timpului, respectiv utilizarea în comun a cunoștințelor despre timp (momente ale zilei, săptămânii, lunii etc.) și a cunoștințelor despre activitățile noastre cu scopul creșterii eficienței și satisfacției noastre personale. Cu alte cuvinte, dacă timpul obiectiv există în afara noastră și nu poate fi controlat, atunci soluția este să ne schimbăm raportarea la el, respectiv modul în care îl utilizăm în sarcinile noastre. Am stabilit împreună că schimbarea sau extinderea raportării noastre la timp este un prim pas în gestionarea eficientă a sa. Întrebarea ar fi totuși în ce ar consta această schimbare sau extindere?

Dragoș Preutescu: Noi nu mai ținem cont de timpul obiectiv, ne „războim” cu el. Experiența personală a timpului ține de o anumită educație asupra sensului dat vieții, sau deciziilor din viață. Aici este una dintre cheile înțelegerii extinderilor și schimbărilor din viața noastră. Noi producem extinderea și schimbarea, nu timpul pe care îl găsim insuficient. Autorul face următoarea remarcă ce ne ajută să clarificăm unele idei: „începuturile contează. Nu le putem controla întotdeauna”. Avem impresia că putem controla timpul obiectiv, dar nu și momentul deciziei. Este exact invers și cred în această idee. Filozofia începutului care stă la baza momentului perfect (Când) produce schimbări și extinderi constante. Frica, depresia, anxietatea, nemulțumirea financiară etc., nu pot fi rezolvate decât printr-un nou început (o altă decizie). Pentru mine este important cum vezi tiparul din trecutul vieții tale pentru a ști să iei următoarele decizii. Luptând pentru începuturi tot mai bune și mai diverse, nu creează disconfort în percepția noastră asupra timpului? O decizie nu înseamnă neapărat un nou început, înseamnă și o construcție a timpului subiectiv.

Alexandru Crețu: Ceea ce m-a impresionat cu privire la perspectiva lui Daniel Pink este faptul că sarcina de a organiza începutul unei perioade de lucru, respectiv de a începe un proiect sau o sarcină nouă se datorează unei stări de spirit care acceptă și îmbrățișează ideea de schimbare. Schimbarea presupune tocmai acceptarea faptului că nu putem controla timpul, ci modul în care îl percepem și îl folosim. Desigur că începuturile pot induce temeri și anxietăți cu privire la schimbările ce pot apărea, respectiv dezamăgiri și frustrări legate de faptul că nu am putea primi rezultatele așteptate. Cu toate acestea, autorul este de părere că analiza, identificarea și alegerea momentului în care începem o activitate sau în care aducem schimbări sunt la fel de importante ca activitatea în sine, acestea fiind de folos atât pentru creșterea eficienței sarcinilor desfășurate, cât mai ales pentru sporirea motivației interioare și a dorinței de a crește și de a ne dezvolta. Acum că știm cât de important e începutul pentru a începe procesul de schimbare, cum ne mai poate ajuta timpul pentru a o menține și finaliza?

Dragoș Preutescu: Eu spun că ceea ce cauzează cu adevărat temeri și anxietăți cu privire la schimbările pe care suntem nevoiți să le facem în viața noastră, este momentul Când trebuie să facem asta, pentru că mulți ori amână acel moment, ori renunță la el pentru a nu se înșela, sau suferi sau cauza daune. Dar este foarte corect ceea ce ai spus, că starea de spirit și educația asupra timpului pot aduce rezultate bune. Timpul nu îl putem controla, nici extinde, îl putem educa în favoarea noastră. Dacă ești la serviciu și ceasul este cel care dă măsura activității tale, atunci ești prins în vraja timpului. Dar dacă plăcerea de a munci dă măsura activității tale, atunci ai atitudinea perfectă de a educa timpul. Dacă vrei să citești o carte și îți propui să faci asta cât mai repede pentru a începe o altă activitate, atunci timpul va fi în defavoarea ta. Dacă citești din plăcere, vei face din timp un simplu asistent la propria lectură. Așa văd eu timpul atunci când vrem să facem o schimbare. Orice activitate care nu e pentru timp, la timp, sau din timp, ajută să facem schimbarea.

Alexandru Crețu: În final vreau să punem accent tocmai pe titlul cărții lui Daniel Pink, mai exact pe ideea de moment perfect. Autorul nu spune în carte că există momente perfecte pentru a începe, continua sau finaliza o sarcină anume, ci spune că fiecare moment al zilei trebuie prețuit și valorificat, nu doar pentru că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat, ci pentru că fiecare moment al zilei este important pentru noi și că dacă îl utilizăm conform nevoilor și caracteristicilor noastre ne va ajuta să trăim mai eficient și mai satisfăcător. De altfel, autorul spune la finalul cărții că înainte de a o publica el credea că alegerea momentului este totul și că spre final el și-a schimbat crezul – totul constă în alegerea momentului. Interpretarea mea personală a acestor afirmații este că nu trebuie să facem lucrurile la timpul lor, ci noi putem alege și folosi timpul pentru a face lucrurile dorite. Ție ce impresie ți-au lăsat aceste cuvinte? Ce ar trebui să schimbăm ca să ajungem de la alegerea momentului este totul, la totul constă în alegerea momentului?

Dragoș Preutescu: Timp perfect, moment perfect, decizie perfectă, eu am să închei cu un mesaj găsit la Seneca: „Să ne purtăm în așa fel încât timpul să fie în întregime al nostru; ca să fie însă al nostru, trebuie mai întâi să începem să ne fim propriii noștri stăpâni”. De aceea pot spune în continuare că trebuie să alegem momentul când știm că suntem stăpâni pe noi. Dacă vei căuta sau aștepta momentul perfect vei ezita, vei eșua, dar dacă înțelegi un moment, o stare, o situație, atunci poți face prin decizia ta un moment important. Atât trebuie să știm – niciodată nu vom putea fi stăpâni pe consecințele sau urmările deciziilor luate în momentele perfecte, putem fi doar siguri și stăpâni pe ceea ce am decis și Când am decis.

Un dialog marca Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , ,

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Percepția noastră asupra imaginilor se schimbă constant. De la pictură, arhitectură, film, cărți, natură, fotografie (mai ales), ne înconjurăm de imagini. Horst Bredekamp, un istoric al artei, face o analiză a „actului de imagine”, o incursiune istorică și filozofică asupra reprezentărilor date de imagini într-un volum apărut la Editura Tact în anul 2018, cu o traducere din limba germană de Andrei Anastasescu. Am construit un dialog alături de Mihaela Sonea, doctorandă în cadrul Școlii Doctorale de Studii Filologice a Facultății de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza”.

received_284744272436143

Locație foto: Librarium Iulius Mall

Mihaela Sonea: De câteva săptămâni, în fiecare seară înainte de culcare iau Actul de imagine cu mine în pat. O citesc seara pentru că mi-am dat seama că nu e o carte pe care să o pot citi dimineața la cafea, cum fac cu altele pe care le citesc ca să mă destind. Deși e un subiect de nișă, m-a prins de la primele pagini, pentru că tocmai la raportul dintre imagine și cuvânt mă gândesc adesea și mă întreb care dintre cele două rămâne mai mult cu noi. Ambele ne modelează gândirea, ceea ce produce un efect direct asupra modului în care simțim și acționăm, dar care ne influențează mai mult sau care ne provoacă mai mult în a descifra natura lumii? Nu este un mister faptul că Bredekamp înclină balanța spre imagine, ne dăm seama din titlul cărții, însă ce se află în spatele imaginii și nu se găsește în spatele cuvântului? Cum se face că oamenii se lasă impresionați și copleșiți de magia imaginii mai mult decât de cea a cuvântului, având în vedere că ambele au același creator?

Dragoș Preutescu: Ce se ascunde în spatele imaginii, nu se găsește și în spatele cuvântului. Chiar autorul menționează că actul de imagine ia locul actului de limbaj. Imaginea oferă în schimb un alt sistem de limbaj, unul simbolic, metaforic, iar în spatele fiecărei imagini se formează o percepție a fiecăruia dintre noi pe care o avem asupra acelei imagini. E o întrebare foarte bună dacă putem descifra natura lumii. Să luăm un exemplu actual – prima imagine cu o gaură neagră ce a fost difuzată publicului. Ce impact a avut această imagine asupra ta? Cum percepi lumea, universul, după ce ai văzut imaginea? Cei care ne oferă imagini știu că vor avea un efect asupra privitorilor. Ar fi bine dacă am avea o explicație clară despre ceea ce produce o imagine în mintea celui care o vede, dar mai avem mult până acolo. Trăim în cutii de imagini. Facebook este o astfel e cutie. Televizorul este o cutie cu imagini, cartea la fel. De-a lungul timpului, fiecare a oferit și încă oferă o percepție diferită asupra naturii lumii. Oare „imaginile pot decide asupra libertății privitorului”?

received_1059754807566730

Mihaela Sonea: După ce am văzut prima imagine cu gaura neagră mi-am dat seama că toți oamenii de știință au studiat până acum ceva ce nu au văzut niciodată, dar de care erau siguri că există. Au reușit să alinieze și să sincronizeze opt telescoape de pe jumătate de mapamond, ca să demonstreze existența unui fapt invizibil până atunci. Acesta e un exemplu clar în care imaginea cântărește mult mai mult decât cuvântul. De la Platon știm că imaginile sunt mai puternice decât adevărul sau ideile, că acestea au contribuit la modelarea omului cu mult înaintea apariției scrisului sau vorbitului. Imaginile decid cu siguranță asupra libertății privitorului, pentru că omul nu este capabil să înțeleagă decât ceea ce a creat el însuși. Sigur, ne putem apropia de ceea ce a fost construit de o forță creatoare superioară, dar nu vom pătrunde niciodată legile creației întru totul. Capacitatea noastră de cunoaștere răzbate doar până la marginile a ceea ce am produs noi înșine. Bredekamp oferă nenumărate exemple de imagini: evoluția omului conturată de către Darwin, imaginile de pe monede, tablourile pictate cu sângele din propriile răni ale lui Yoko Ono, prima radiografie umană sau atacul de la Charlie Hebdo. Toate m-au făcut să mă întreb dacă pentru privitor imaginea conturează un aliat sau un adversar, dacă ne confruntăm mai mult cu imaginea în sine (cu autonomia și autosuficiența ei), cu suma interpretărilor îndreptate către aceasta sau cu perspectivele care ne scapă interpretării.

Dragoș Preutescu: Atunci când un privitor vede o imagine, el este cuprins în primă fază de emoții, este surprins și abia apoi decide dacă vrea să pătrundă și mai mult înțelesul acesteia. Imaginea relevă o realitate (adevărată sau falsă), nu o imită așa cum face pictura sau sculptura. Să ne gândim la toate imaginile pe care le avem la îndemână despre schimbarea climei și despre zonele poluate de om sau icoanele care reprezintă personaje biblice sau sfinți. Toate au un impact emoțional puternic, dar cred că ne scapă perspectiva interpretării în aceste ultime cazuri. Important este să ne dăm seama ce vede mintea noastră prin ochi. Ochii sunt poarta către imaginație. Apare mai întâi imaginea și apoi imaginația. Are loc o reprezentare, o percepție, care face jocul realității. Fiecare dintre ele are reguli specifice de interpretare. Dacă eu postez o imagine cu o carte, pentru privitor impactul este doar unul imaginativ (depinde de ceea ce vrea el să vadă în acea imagine – titlul, culoarea coperții, imaginea de pe copertă, autorul etc.). De multe ori, imaginea acționează în locul privitorului. Cum este și exemplul cazului Charlie Hebdo. Este un bun exemplu de act de imagine. Mi se pare firească întrebarea: noi privim imaginea sau imaginea ne privește pe noi? Actul de imagine este o teorie a privirii, iar atunci când încerci să teoretizezi privirea, vrei să îți educi simțurile percepției și reprezentării lumii.

Mihaela Sonea: Imaginilor le revine un rol central în teologie pentru că au funcționat ca model indispensabil în societate; se simte o forță activă inerentă a icoanelor până în contemporaneitate: femeile poartă văl în timpul slujbei și stau în partea stângă înăuntrul bisericii nu pentru că s-ar spune în Biblie ceva despre aceste obișnuințe, ci pentru că Maica Domnului are capul acoperit de văl în icoana care se află în stânga ușilor centrale ale iconostasului, iar creștinii urmează acest tipar. După aceeași analogie, bărbații își dau jos pălăria în biserică și stau în partea dreaptă. Astfel, înțelegem că icoanele generează un model atât de intens, încât a intra fără văl în biserică sau a sta în partea bărbaților au ajuns să fie păcate menționate în îndreptarele pentru spovedanie. Foarte puțini oameni mai știu de unde provin obișnuințele despre care tocmai am menționat, dar totuși le urmează. Prin urmare, vedem cum actul de imagine ne influențează și ne privește direct, mult mai profund decât îl influențăm sau privim noi. Lucrurile stau așa de la origini și vor continua în același ritm, chiar dacă se schimbă paradigma: în societățile puternic tehnicizate, tot imaginile ocupă o poziție privilegiată, iar individul este nevoit să se adapteze și să se consolideze pe sine într-o epocă a provocărilor vizuale. Din carte aflăm că, luând drept exemplu fotojurnalismul, Ernst Gombrich a demonstrat că supraproducția de imagini nu le anulează acestora forța, chiar dimpotrivă, se constituie în sursa unei puternice presiuni pentru individ. Actul de imagine ajunge să fie plasat într-o poziție centrală, ceea ce conduce la un conflict între operă și creator; este în carte o povestire originară din Asia Mică în care, având sentimentul propriei imperfecțiuni, un vas de cupru își mustră creatorul, îl blestemă și îi cere să-l arunce în apă. Astfel, raportul dintre cei doi se modifică în profunzime. Mă întreb dacă actele de imagine create de noi astăzi au devenit deja adversarele noastre sau încă nu ne regăsim într-un conflict de tipul celui tocmai menționat.

Dragoș Preutescu: Idee „consolidării pe sine” mi se pare una ce merită dezbătută. Imaginea, în accepțiunea autorului, substituie („Forme de substituție a socialului”) sinele, pentru că individul are nevoie să se identifice, să se asocieze, să se depersonalizeze prin actul de imagine. Să luăm exemplul canalelor de social-media care au o funcție importantă – promovarea imaginii. Fiecare dintre noi postăm tone de fotografii care încearcă să construiască un act de imagine ce ar trebui să fie o „consolidare de sine”, dar se întâmplă exact invers. Imaginea dezintegrează sinele în piese sau forme de imagine. Noi creăm acte de imagine, dar facem asta pentru că socialul cere această preocupare din partea noastră. De aici apare și presiunea așezată pe sinele individului. Este identic cu exemplul dat de tine despe icoane; faptul că există platforme pline cu imagini ne fac să ne conformăm și să acționăm după un model, să facem cu toții același lucru. Actele de imagine din social-media ne modifică statutul de individ, nicidecum nu ne consolidează sinele. Și, ca să închei, există astăzi un conflict ce trebuie analizat, cel dintre noi și actele de imagine despre noi. Nu mai avem dreptul asupra propriei imagini, imaginea are dreptul asupra noastră.

Un dialog marca Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

„Statut și anxietate” – Cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Lumea contemporană lasă de multe ori loc de interpretări despre ce ne provoacă stări de anxietate, de ce suntem tot mai depresivi, cum ne creăm așteptări fără măcar a avea nevoie de ele și multe astfel de răni pe care singuri ni le provocăm. Este important să îi apreciem pe acei oameni, autori, care ne explică de ce suferim într-un mod cât mai simplu și deschizător de minți. Așa se pretrece și cu volumul lui Alain de Botton, Statut și anxietate, reeditat la editura Vellant despre care voi dialoga în rândurile următoare alături de Alexandru Crețu, un foarte bun psiholog.

„Să privești un râu făcut din timp și apă

și să-ți amintești că Timpul este un alt râu.

Să știi că rătăcim ca un râu

și că fețele noastre dispar ca apa.”

(Paul Brinkley-Rogers, Bucurați-vă de fericirea voastră)

 

Dragoș Preutescu: Începem să conștientizăm că rănile interioare pe care ni le provocăm, se datorează felului în care ne raportăm la viața socială: inventăm dorințe, dramatizăm orice ni se întâmplă, nu mai găsim soluții la problemele cotidiene, ne poziționăm social în locuri care ne aduc mai puține satisfacții pe plan emoțional doar pentru a nu pierde vreun statut în ierarhiile sociale și multe astfel de netrebnicii. Nu ți se pare că omul cade tot mai mult în propriile capcane? E de înțeles că ai nevoie de un scut împotriva manipulărilor, a marketingului agresiv, dar orice decizie luată este cel puțin 90% personală. Sau mediul social este unul foarte constrângător ce pune presiune pe noi constant?

Alexandru Crețu: Nu aș spune că omul cade tot mai mult în propriile capcane, cât faptul că acesta repetă tipare de gândire și de comportament cu care este familiarizat sau cu care se simte mai în siguranță să le perpetueze. Ce este important de știut este că în timp ce oamenii au într-adevăr abilitatea de a analiza mediul și de a opera modificări asupra sa, în același timp trebuie ținut minte faptul că aceștia au crescut într-o societate care a promovat un anumit set de valori și norme, acestea ajungând să te definească mai târziu ca adult (nu neapărat 100%). Dacă ai crescut într-o societate egalitară, în care nevoile tuturor sunt importante, atunci dezvolți o personalitate cooperantă, amabilă și cooperantă. Dacă ai crescut într-o societate ierarhizată, în care nevoile personale și dorința de individualitate devin o normă, atunci sunt șanse mai mari să dezvolți ceea ce se numește dorință de putere și de afirmare, ceea ce în schimb poate provoca competitivitate, individualism egoist sau chiar complexe de inferioritate în cazul în care nu sunt satisfăcute.

20190401_074813

Dragoș Preutescu:  „Siguranța” de care vorbești, obișnuința în comportamentul omului contemporan într-o eră a schimbărilor continue, nu știu cât de mult reușesc să îi facă bine. În primul rând nu prea știm în ce tip de societate trăim și asta creează o primă rană existenței noastre. Să punem accent pe familie, pe locul de muncă, pe prieteni, pe multi-calificare profesională ca să facem față provocărilor viitoare? Omul vrea să fie cât mai individual, dar nu depășește barierele sociale care îi impun să își aleagă niște „perspective”. Apoi, omul cu cât devine mai individual, cu atât duce lipsă de iubire, devine dependent de carieră, devine indiferent (sau snob în viziunea lui Alain de Botton) și fondează așteptări (tot mai numeroase). Ce tip de educație ar scoate omul contemporan din enigmele propriilor trăiri? Pentru că de fiecare dată când a existat o „criză a spiritului”, a fost nevoie să ne reevaluăm felul în care ne educăm și ne raportăm la realitatea socială.

Alexandru Crețu: Faptul că ai adus în discuție conceptul de siguranță îmi aduce aminte de ce spunea Erich Fromm în cartea sa Fuga de libertate, respectiv faptul că noi oamenii am oscilat de-a lungul timpului între dorința de a explora și a evolua, pe de o parte, și nevoia de stabilitate și siguranță afectivă, pe de altă parte. Desigur, aceste oscilări s-au realizat și în funcție de proiectul omului ideal, specific unei anumite epoci sau societăți. În societatea occidentală modernă modelul de om ideal este cel al omului autonom, autosuficient și preocupat de propria carieră. Din păcate, noi încercăm să întâmpinăm apariția acestui tip de om folosind așteptări și stereotipuri depășite, cum ar fi ideea de a atinge ceea ce considerăm noi ca societate că ar fi un om de succes, respectiv deținerea unei averi sau a unui statut ridicat. Ideea omului de succes reflectă mai degrabă nevoia de siguranță afectivă decât cea de explorare, întrucât nu adresează nevoia de dezvoltare individuală, ci mai degrabă nevoia de conformare la așteptări ale societății față de ce s-ar considera un statut social ridicat.

Dragoș Preutescu: Și totuși, oricine poate avea succes (nu neapărat cu fericirea garantată) astăzi, dar nu oricine poate explora. Chiar dacă avem posibilități nelimitate, suntem blocați în limitări date de aceste „interese” individuale care caută statutul cel mai înalt. Însă mai vreau să punctez că succesul nu poate funcționa astăzi fără identitate. Iar identitatea este cea care dezvoltă așteptările noastre, dar, așa cum ai spus și tu, în funcție de „mofturile” societății, ale celorlalți. Alain de Botton propune câteva soluții pentru ieșirea din aceste răni ale omului contemporan, din această fervoare pentru succes și statut. Printre soluții se număra arta și boema. Dar cum arta este într-un proces de degradare (pentru că se vinde din ce în ce mai scump), iar boema se confundă cu o extravaganța kitsch și cu un entertainment vulgar și dizgrațios doar pentru a atrage atenția, cum ne putem educa pentru a ieși din anxietatea generată de lupta pentru statut?

Alexandru Crețu: Este adevărat: succesul nu ține neapărat de atingerea unui statut înalt și nici nu poate funcționa fără identitate, aceasta reflectând atitudinile și așteptările față de propria persoană. Iar o persoană cu o identitate slab definită sau care lasă alte persoane să o definească în locul ei va trăi mereu cu impresia că trebuie să atingă un standard impus din afară. Cred că o soluție la care putem apela pentru a ne vindeca de anxietatea de statut ne-o oferă Alain de Botton prin folosirea filosofiei. Principiul enunțat de el și care stă la baza psihoterapiei de orientare cognitiv-comportamentală este acela că noi am putea să evaluăm opiniile proprii și ale altora despre sine printr-un proces de analiză rațională. Acest lucru se poate realiza prin formularea de întrebări despre noi de tipul : Este adevărat ce spun alții despre mine? Care sunt dovezile ce susțin aceste afirmații? Cu ce mă ajută aceste informații? Un astfel de demers ne poate ajuta să construim o identitate clar definită și autonomă folosind doar acele informații care sunt precise, care sunt logic formulate și care să ne ajute să fim mai buni.

Dragoș Preutescu: Iată ce afirmă Alain de Botton: „Prețul pe care-l plătim pentru așteptările crescute exponențial comparativ cu cele pe care le-au avut strămoșii noștri este anxietatea perpetuă pe care o generează gândul că suntem departe de ceea ce am putea fi”. De aici apar oboseala, durerea sufletului, invidiile. Strămoșii noștri erau anxioși pentru că îi puteau supăra pe zei, noi suntem anxioși pentru că nu știm când și cum vom deveni zei. Încerc să schițez o concluzie și anume că astăzi se duce o luptă între societatea care creează așteptări cetățenilor și cetățenii care nasc așteptări (propun identități sau tipuri noi de statut social). Cine va câștiga? Cei care se vor educa în privința statutului și a legilor care guvernează această dorință pentru succesul identitar (nici măcar ierarhic). Cartea lui Alain de Botton ne poate ajuta să menținem un echilibru sănătos în această direcție.

Alexandru Crețu: Referitor la întrebarea ta, cred că acei cetățeni care propun și susțin tipuri noi de statusuri sau identități vor câștiga lupta. Asta deoarece aceștia au înțeles că însuși ideea de status social, respectiv tip ideal social este o construcție socială, culturală, ce reflectă mai degrabă așteptările și preferințele elitelor decât un consens la nivelul întregii societăți. Iar odată înțeles acest aspect, indivizii înțeleg că aceste construcții pot fi modificate și alterate astfel încât să se potrivească mai bine unor noi moduri de a vedea lumea. Istoria este plină de astfel de exemple de grupuri care au operat transformări sociale: feminismul, mișcările și sindicatele muncitorești, activiștii pentru drepturile minorităților, Occupy Wallstreet etc. Aceste mișcări au operat transformări sociale pornind tocmai de la modelul de înțelegere a societății prezentat mai sus: oamenii pot crea sau reinventa valori și norme ale societății. Alain de Botton de altfel ne reamintește acest lucru afirmând că idealurile sociale nu sunt imuabile, ci sunt în continuă schimbare, omul fiind motorul acestei schimbări.

Un dialog marca Idei și efecte.

Credem în destinele oamenilor care citesc.

 

Etichete: , , , , , , , ,

Despre creativitate sau „doctoratul în existență”

Fiindcă am intrat deja în plăcutele taine ale primăverii, eu și Georgiana vă propunem următorul dialog, dintr-o serie ce a fost începută în luna ianuarie. Dacă iubirea a fost tema de deschidere al acestor dialoguri, de data aceasta am ales creativitatea să ne fie motiv pentru a dialoga. Cartea aleasă este Lecții de Magie, de Elizabeth Gilbert, o filozofie de viață ce are la bază tainele creativității. O altă carte scrisă de aceeași autoare și de o frumoasă cultură generală pe care o recomand este, Sub semnătura tuturor lucrurilor.

IMG_20160331_094600

Georgiana Ciofoaia: Frumoasă lectură ne-am luat rămășag să discutăm, Dragoș! Cu un singur lucru sunt contra: aș fi păstrat ideea titlului original ”Big Magic”, pentru că simt că Elizabeth Gilbert se ferește de a da lecții. Cartea asta este o pledoarie despre magia creativității, suma unor povești pe care le-a colecționat autoarea în speranța că, prin puterea exemplului, fiecare cititor în căutarea unei experiențe creative, își va înfrânge fricile și se va apuca de… a fi creativ. Cartea asta e mai mult un îndemn la suflecat mânecile și pus pe treabă în urmatul unui vis, decât o culegere de rețete despre „cum să”. Recunosc, am fost puțin sceptică pentru că nu s-a lipit de mine, până acum, nici o carte de dezvoltare personală sau vreun rețetar despre „cum să fii mai”… creativ, mai deștept, mai frumos. Până la mijlocul ei însă m-am convins că este o carte-experiență, nu un manual. Pe alocuri subțire, dar cum nu se poate mai nimerit.

Dragoș Preutescu: Trebuie să fiu sincer și să spun că e a treia carte scrisă de Elizabeth Gilbert, pe care o citesc. Astăzi, mai mult ca oricând, avem această tentație de a teoretiza despre creativitate și suntem cumva îndopați cu ideea că tot ce este creativitate, înseamnă și succes. Se vorbește despre „industriile creative”! Observi tentația omului de a comercializa stilurile de viață? Până și creativitatea poate fi procesată, industrializată, comercializată și cu o anumită practică bănească. Pe când autoarea ne propune, simplu, un stil de viață, o filozofie de viață ce are la bază creativitatea. Dar o carte este cu atât mai plăcută, atunci când îți aduce și un câștig în ceea ce privește cultura generală (oameni, locuri, versuri, simple întâmplări), pe care să le asociezi sau analizezi. Te întreb, oamenii creativi au aceleași „patologii” existențiale, așa cum le au vizionarii sau oamenii cu imaginație? Cred, totuși, că toți au în „pornirile” lor, IDEI. Așa cum și autoarea spunea că planeta e locuită nu doar de ființe, dar și de idei (pag. 32). Cândva întrebam: „cine a văzut o idee?” Te întreb și pe tine, Georgiana, ai văzut vreodată o idee?

Georgiana Ciofoaia: Pentru mine e al doilea volum care-mi trece prin mâini, semnat de Elizabeth Gilbert. Dar revin la creativitate și la idei și, apropo de asta, am rămas cu vorbele autoarei în minte: “Cu cât te căsătorești mai curând și mai pasional cu această idee – anume că, în ultimă instanță, totul depinde doar de tine -, cu atât o s-o duci mai bine.” – p.92. Da, Dragoș, cred în idei. Le-am simțit, m-am bucurat cu ele, de ele, de unele chiar am profitat năvalnic. Însă, Elizabeth m-a convins (dacă nu eram pe deplin asediată de gândul ăsta), că ideile nu „aparțin” oamenilor creativi, ci oamenilor care muncesc. Așa că pornirile de care vorbești tu, evident însoțite de idei, valorează… nimic, dacă nu sunt duse la un capăt (și aici, adu-ți aminte ce s-a întâmplat cu ideea romanului Ann Patchett). Mă obsedează ideea că marea magie căreia Elizabeth Gilbert i-a dedicat cartea asta, nu este întreținută de inspirația pură, ci de munca asiduă. Ce zici?

Dragoș Preutescu: Tocmai asta ne spune și autoarea, că munca este cea care creează condițiile pentru inspirație și recunoașterea „propriilor tipare psihologice”, sau „cicluri psihologice” (p. 123), ce duc la stări creative. Dacă te cunoști, orice stare a ta poate contura forme ale creativității. La fel de interesante mi se par cuvintele pe care autoarea le asociază creativității: joacă, desfătare, bonus, neseriozitate, univers, existență, artă, relaxare, paradox (p. 112). Pentru mine, joaca și arta sunt cuvintele cele mai potrivite pentru creativitate. Sunt curios să știu ce cuvinte asociezi tu, creativității? Te întreb, pentru că sunt în același sentiment cu autoarea, știind că orice formă a creativității nu se realizează prin suferință, frustrare, ci înseamnă automat eliberare, fie că o faci prin joacă, fie că o faci printr-o anumită artă („Dar dincolo de asta – de când a devenit creativitatea un concurs de suferință?”, p. 176), pentru că noi avem impresia că fiind creativi, devenim automat și artiști. Îmi aduc aminte de un roman al lui Joey Goebel (Torturați-l pe artist), unde arta capătă forme contrariante prin căile divertismentului realizate prin creativitatea dobândită de suferință, așa cum se întâmplă cu personajul principal Vincent Spinetti. Autoarea alege altceva în schimbul suferinței – iubirea (p. 180). Creativitatea ca efect al iubirii – față de muncă, față de inspirație, față de propria ta persoană cu stări diverse, față de libertate.

Georgiana Ciofoaia: Cuvântul pereche pe care i l-aș asorta creativității este „paradox”. Despre creativitate, în termeni ceva mai tehnici și mai teoretizați vorbesc Brian Clegg și Paul Birch în „Creativitatea” sau Edward de Bono în… cam aproape orice carte a lui, așa că nu voi insista asupra alegerii mele. Dar sunt de acord cu Elizabeth Gilbert și cu tine, că arta înseamnă eliberare. Chiar dacă poartă pecetea unei frustrări, a unei dureri sau a unei nevroze, creativitatea este mecanismul prin care se descuie ușile tale intime. Țin minte că, la un moment dat, într-un interviu luat unei sculptorițe, mi-a spus că n-ai cum să creezi dacă nu suferi. M-a contrariat afirmația ei și câteva zile am căutat opinii care să dezmintă „mitul artistului suferind”. Iată că l-am găsit câțiva ani mai târziu, pe la pagina 185.

Dragoș Preutescu: Înseamnă că acea sculptoriță, pe care ai întâlnit-o, nu avea încredere în propria persoană, adică nu se putea elibera (cum de altfel se întâmplă multora și sigur am pățit-o și noi), din acest motiv căuta momente de suferință pentru a fi o creatoare. Uite aici un paradox al creativității. La Elizabeth Gilbert am mai întâlnit un frumos paradox al creativității – ideea de a fi farsor (pp. 185-190). Nu în sensul negativ pe care îl știm noi, dar a fi farsor prin a înșela sistemul, poate să păcălești iluziile, să părăsești pasiunea, să te destinzi și să te detașezi de filonul martiriului. Pentru că, așa cum spune și autoarea, creativitatea nu este un război al ideilor, un război al credințelor, o luptă internă a propriilor nevroze, metode pentru a crește atitudini ca să devii. Creativitatea este pur și simplu ÎNTÂMPLARE. Sau e o simplă încredere în firescul vieții? Întâmplarea vine datorită curiozității (p. 197) și cum foarte puțini mai sunt curioși astăzi, este și normal să se caute creativitatea prin suferință. Curiozitatea înseamnă imaginație și întrebare, piloni esențiali ai creativității.

 Georgiana Ciofoaia: O bucurie, asta este creativitatea! O bucurie de a face, de a fi și, de a dărui. Știu că Elizabeth Gilbert vorbește în Lecții de Magie despre acel egoism (în care cred cu toată puterea) al creativității, însă, în definitiv, produsul creat servește mai multor suflete. Apropo, mi-a plăcut mult că a vorbit despre a crea ca despre un act egoist, doar al tău și nu o acțiune pentru ceilalți. Mă gândesc că atunci când creezi cu gândul la ce vor spune ceilalți sau ce impact va avea creația ta asupra altora, nu mai creezi liber, ci constrâns de prejudecăți. În final, mi-au rămas câteva idei frumoase despre creativitate, însă aș vrea să închei cu una singură: creativitatea este o sumă de paradoxuri pe care trebuie să o îmbrățișăm în toată splendoarea ei! Mulțumesc mult, E.G.!

Dragoș Preutescu: Trebuie să știm un lucru după ce vom citi cartea – creativitatea nu este doar un cuvânt, ea devine idee și dacă nu o prindem atunci când apare, altcineva se va folosi de dinamica și jocul ei. Elizabeth Gilbert vorbea de o tactică a lui Einstein, folosirea „jocului combinatoriu”, atunci când idei, gânduri se adună în jurul nostru, o deschidere mintală nouă către „întâmplările”. Creativitatea este eliberare, așa cum Spovedania este mărturisire. Creativitatea este mișcare și acțiune a ideilor, așa cum Spovedania este introspecție a gândurilor. Ca să fim creativi trebuie să scăpăm de patimile Egoului nostru, să scăpăm de teoriile despre pasiune și dedicație, să nu fim martiri pentru idei fixe și să căutăm UIMIREA în viața noastră. Bineînțeles, toate acestea însoțite de o minunată curiozitate pentru joc și artă.

Vă propun și un pasaj din carte la care se poate medita:

„Martirul spune: < Viața e durere>.

Farsorul spune: <Viața e interesantă>.

Martirul spune: <Sistemul e montat împotriva a tot ce-i bun și sfânt>.

Farsorul spune: <Nu există sistem, toate-s bune și nimic nu-i sfânt>.

Martirul spune: <Nimeni nu mă va înțelege vreodată>.

Farsorul spune: <Alege o carte la întâmplare!>

Martirul spune: <E cu neputință ca lumea să fie descifrată vreodată>.

Farsorul spune: <Probabil că nu… dar poate fi păcălită>.

Martirul spune: <Prin supliciul meu, adevărul va fi revelat>.

Farsorul spune: <Amice, n-am venit aici să pătimesc>.

Martirul spune: <Mai bine moartea decât dezonoarea!>

Farsorul spune: <Hai să cădem la învoială>.” (p. 186)

Dialogul despre „Femeia în fața oglinzii”, de Eric Emmanuel Schmitt.

 

Etichete: , , , , , , , ,