RSS

Arhive pe categorii: Duet

Orice ar fi, decizii trebuie să luăm în viață

Economistul și psihologul Daniel Kahneman, primește în anul 2012 premiul Nobel în Științele economiei. Cunoscut pentru impresionantele cercetări despre cum iau oamenii deciziile și care este psihologia judecăților, la Editura Publica îi este tradusă în anul 2015 cartea, Gândirea rapidă, gândirea lentă. Împreună cu psihologul Alexandru-Ioan Crețu, vă propunem un dialog despre această lucrare minunată și poate vă facem curioși să o și citiți.

Dragoș Preutescu: Alex, cu puțin timp în urmă, am mai scris un alt dialog despre felul în care luăm decizii, vorbind despre cartea Când. Secretele științifice ale momentului perfect, apărută tot la Editura Publica în anul 2018. Dacă autorul Daniel Pink s-a concentrat pe momentul ideal de a lua o decizie, analizând fiecare părticică a momentelor care ne duc la acea decizie, Daniel Kahneman are o abordare și mai directă, arătând că mintea noastră este partajată în zone funcționale, capabile să ajungă la deciziile cele mai bune, unele mai rapide, altele mai lente. De fapt, cu ce se ocupă mintea noastră? Ea există doar pentru a lua decizii? Sunt oamenii de știință mai aproape de „enigmele” acestui monumental organ-sistem al omului?

90217608_734564500281958_4453537840755638272_n

Alexandru Crețu: Sunt întrebări excelente, Dragoș. Mintea umană, în general, și mecanismele cognitive ale luării deciziilor, în particular, au atras atenția psihologilor încă de la începuturile psihologiei. Psihologia luării deciziilor sau a planificării a atras atenția cercetătorilor datorită caracterului său contradictoriu: pe de o parte există un consens științific conform căruia psihicul uman este capabil de organizări complexe ale informației și de utilizare a lor într-o manieră care ne permite transformarea mediului și perfecționarea minții noastre, însă pe de altă parte avem dovezi conform cărora același aparat psihic complex poate comite erori precum: lapsusuri, ignorarea stimulilor irelevanți din fața noastră, preziceri incorecte, stereotipizări, gânduri distorsionate precum saltul la concluzii și așa mai departe. Mintea umană nu se rezumă doar la luarea de decizii, întrucât acest proces depinde de alte procese precum atenția, memoria sau percepția, însă luarea de decizii este o resursă critică a proceselor de învățare, de relaționare, de adaptare la mediu sau chiar de supraviețuire. Cum luăm deciziile… ei bine, o să aflăm pe parcursul dialogului cât de complicată este de fapt situația.

Dragoș Preutescu: Trăind într-o lume hiperconectată, oamenii iau decizii în maniere rapide. Atenția și memoria sunt (sub)solicitate și ne găsim ancorați în cele mai simple activități umane. După cum afirmă și Manfred Spitzer în cartea Demența digitală, oamenii de azi sunt mai proști decât oamenii din trecut și le este afectată mintea într-un mod negativ. Ei se folosesc doar de sistemul 1 (gândirea rapidă) identificat de D. Kahneman, care nu solicită eforturi ale minții. Mai mult, se pare că supraviețuirea speciei noastre se datorează acestui sistem 1: „Alocarea sofisticată a atenției a fost șlefuită într-o lungă istorie evolutivă. Orientarea și reacția rapidă față de cele mai grave amenințări sau cele mai promițătoare oportunități au sporit șansele de supraviețuire, iar această capacitate nu se restrânge, desigur, la oameni” (p. 61). În același timp, sistemul 2 (gândirea lentă), așa cum îl identifică Daniel Kahneman, se preocupă de rațiune, gânduri, construcții mentale complexe. Te întreb, cei care suferă de anxietate, depresie, panică, ce tip de gândire au mai activă, rapidă sau lentă?

Alexandru Crețu: Cele două sisteme – S1 și S2 – sunt implicate în luarea de decizii: Sistemul 1 (S1) vizează luarea de decizii pe baza informațiilor deja existente sau a celor deja percepute, într-o manieră automată, rapidă, în timp ce Sistemul 2 (S2) presupune utilizarea calculată și atentă a resurselor cognitive în vederea rezolvării unor probleme noi, complexe și care nu poate fi rezolvată prin soluții obișnuite. Ambele sisteme au valori adaptative pentru om, dar S1 este cel care domină procesul luării deciziilor și asta pentru că este automat, rapid și consumă puține resurse mentale, spre deosebire de S2, care este lent și costisitor. Așadar avem o minte care efectiv ar funcționa pe pilot automat care ne permite să evaluăm mediul și să luăm decizii în mod rapid și automat, însă cu riscul de a interpreta în mod eronat majoritatea situațiilor. Consecințele sunt diverse: apariția stereotipurilor de gândire, formarea unor convingeri rigide și greu de schimbat, salturi la concluzii, formularea de interpretări pornind de la puține dovezi sau formularea de cauze pentru evenimente care nu pot fi explicate altfel. În cazul anxietății, de exemplu, S1 intervine activ: el percepe orice stimul ca fiind periculos și va împinge resursele mentale și comportamentale în direcția evitării acestora, chiar dacă la o analiză logică acești stimuli ar putea să nu fie atât de periculoși precum se credea inițial.

Dragoș Preutescu: Iată că trăim și vremuri însemnate care ne aduc în situația de a acționa instinctiv, rapid, activând sistemul 1. Și în aceste momente, cred cu destulă măsură de siguranță, că avem mai multă nevoie de un sistem 2, de o gândire calculată, strategică, pentru a evita unele colapsuri ale vieții cotidiene. Oare timpul liber pe care îl vom avea la dispoziție, ne va ajuta să consumăm eficient capacitatea acestei gândiri lente? Putem fi capabili de o „participare lipsită de efort (flow)”? Pe de altă parte, mă gândesc la situația personală, când sunt prea rațional, când analizez totul prea mult, și acest lucru duce la egoepuizare, cum ne spun autorii. Dacă oamenii antici, cei virtuoși sau care au gândit virtuțile, găseau în sistemele lor de gândire că e necesar să se ajungă la cumpătare, la înțelepciune, răbdare, mă gândesc că nu puteau face asta fără un efort. Azi vorbim despre autocontrol, voință, capacitate, flexibilitate. Sunt acestea virtuți mai importante pentru secolul nostru? Mie îmi place să mă gândesc la cumpătare și mai puțin la autocontrol. Pare puțin mai etic față de viață.

Alexandru Crețu: Având în vedere faptul că trăim într-o perioadă caracterizată prin grad crescut de mobilitate, acces sporit la informație, grad rapid de răspândire a informațiilor noi, precum și a dependenței noastre de tehnologie, cred că este necesar să ne antrenăm capacitatea de a gândi lent, respectiv de a ne controla reacțiile, de a prelua controlul gândirii automate înainte de a lua desfășura noi acțiuni, de a analiza atent informațiile care sunt puse în fața noastră înainte de a le considera ca fiind adevărate sau pentru a lua decizii eficiente. Din păcate, nu putem vorbi de o viață dominată de un Sistem 2, pentru că Sistemul 2 cu toate beneficiile sale are și limite : este lent, este mare consumator de energie și nu gestionează eficient schimbările bruște cum o face Sistemul 1, ceea ce înseamnă că un stil de gândire lent deși va fi mai eficient nu va fi la fel de rapid. Cred că soluția constă mai degrabă în antrenarea minții astfel încât să utilizăm concomitent ambele sisteme în circumstanțe diferite, respectiv să folosim Sistemul 1 pentru a lua decizii critice sau importante numai după ce îl antrenăm să ia în considerare mai multe alternative, respectiv să ne antrenăm Sistemul 2 astfel încât să opereze prin antrenament mintal mai rapid și mai eficient prin tehnici precum strategii de învățare prin organizare sau tehnici de memorare prin mnemotehnici.

Dragoș Preutescu: Dar în aceste momente de criză, de incertitudine, apar cel mai frecvent erorile de judecată. Chiar și cei mai raționali oameni, pot face în astfel de situații, erori de gândire. Îți dau dreptate că e necesar să ne folosim de ambele sisteme în momentele dificile, pentru că trebuie să acționezi și instinctiv și să fii capabil să iei decizii complexe. O temă rămâne importantă în cercetarea acestor sisteme de gândire: cum evaluăm ce este viața și ce anume trebuie să decidem pentru a evalua corect viața noastră? Și când spun evaluare, mă refer la orice sistem de referință, de valori, de experiențe, care ne pot spune ceva despre ce suntem și unde suntem. Autorii construiesc și o idee care explică mai coerent ceea ce am spus: „o explicație a corelațiilor scăzute dintre împrejurările vieții indivizilor și satisfacția lor față de propria viață este faptul că atât experiența fericirii, cât și satisfacția vieții sunt determinate de genetica temperamentului” (p. 621). Întreb, temperamentul nu este ceva construit în timp? Sau este ceva înnăscut?

Alexandru Crețu: Da, temperamentul și aptitudinile sunt înnăscute. Însă formele lor de manifestare, respectiv felurile în care se manifestă acestea în conduita omului sunt învățate, dezvoltate prin exersare și învățare. Doar pentru că ne naștem într-un fel nu înseamnă că și așa vom fi. În cazul gândirii, sunt de părere, ca și Kahneman, că nu este important ca noi să încercăm să suprimăm un stil de gândire și să îl supunem celuilalt (S1 să fie supus lui S2), ci mai degrabă să ne informăm despre cum funcționează amândouă astfel încât să știm să le folosim în mod optim în situații diferite. Un exemplu ar fi încrederea în propriile raționamente: conform studiilor realizate de Kahneman și de ceilalți colegi, se pare că supraestimăm cunoștințele noastre despre trecut, ceea ce în schimb va duce la supraestimarea capacității de a prezice evenimente viitoare. Asta nu înseamnă că producem numai erori, afirmă autorul, ci că acestea sunt imprevizibile într-o lume incertă și schimbătoare, iar primul pas de a realiza decizii mai raționale și mai eficiente este să punem întrebări și să privim cu scepticism orice informație care o vedem sau auzim din diverse surse și mai ales informațiile pe care le avem deja stocate în memorie. Este un demers dificil, deoarece Sistemul 1 dorește consistență și stabilitate, însă primul pas spre a fi persoane mai raționale, mai critice și mai înțelepte este acela de a renunța la certitudini și de a îmbrățișa necunoscutul, hazardul. Ele sunt înspăimântătoare, dar oferă mai multe perspective de înțelegere și implict mai multe variante de acțiune, ceea ce nu este tocmai un lucru rău.

Articole similare care te pot interesa

Idei și Efecte – retrospectiva anului 2019

„Furtul” – un roman al percepției

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Idei și Efecte – retrospectiva anului 2020

CREDEM ÎN DESTINELE OAMENILOR CARE CITESC.

Toate edițiile Idei și Efecte filmate în anul 2020.

Un proiect cultural ce susține dialogul și lectura.

1. Ficțiune și biografie – construcții ale cunoașterii

 

 

 

2. Omul și cunoașterea socială – tema anului 2020

 

 

 

3. Argoul și limbajul ascuns

 

 

 

 

Anul 2020 în dialoguri

1. Cernobîl. Iubire și moarte

2. Orice ar fi, decizii trebuie să luăm în viață

3. A trăi, prin urmare, e o chestiune de timp, de moment

4.E inutil să mai vorbim despre destin. Să vorbim despre noi.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

„Iluzia cunoașterii” și de ce e bine să gândim și singuri uneori

Omul a generat cunoaștere și și-a crescut rata de inteligență încă de la primele conștientizări de sine. Suntem în pragul în care inteligența nativă va întâlni un adversar interesant – inteligența artificială. Cheia viitorului nostru stă în ideea că trebuie să înțelegem pentru a cunoaște. Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri de Steven Sloman și Philip Fernbach (Editura Publica, 2017) explorează, prin povești, teorii și date științifice, capacitățile noastre (individuale și colective) de a cunoaște și de a înțelege. Vă invit la un dialog despre acest volum, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Al. I. Cuza din Iași.

Dragoș Preutescu: Oare putem ajunge la o cunoaștere clară, perfectă, limpede, sau să avem o gândire perfectă? Cunoașterea, cel puțin în ziua de astăzi, este o adevărată știință. Informațiile sunt de n ori multiplicate, cuvintele sunt folosite în n contexte și cu n înțelesuri, iar oamenii comunică într-o diversitate nemaipomenită și sigur nu ne vom opri aici. A cunoaște devine o întreagă rețea de analiză, percepție, empatie, comunicare. Suntem nevoiți în urma acestor schimbări majore, să creăm sisteme de cunoaștere, sau sisteme de gândire a cunoașterii. De aceea, volumul Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri de Steven Sloman și Philip Fernbach, încearcă să ne aducă mai aproape de momentele cunoașterii. Așa cum spun autorii, „mintea omenească este deopotrivă genială și jalnică, sclipitoare și idioată. Oamenii sunt capabili de cele mai remarcabile isprăvi, realizări care îi sfidează pe zei” (p. 11). Omul este singura ființă care poate gândi pentru a construi cunoaștere, ce îi va fi tot de trebuință lui.

20191210_082439

Cezara Dima: Nu cred că se poate ajunge vreodată la ceva asemănător unei gândiri perfecte. Așa cum creierul nostru nu se poate compara cu memoria procesată de computere, nici acestea nu sunt infailibile la rândul lor, deținând o capacitate limitată de memorare și existând mereu o marjă de eroare a  comenzilor procesate. De asemenea, cum poți ști că o decizie pe care o iei este cea corectă, cea morală, cea mai bună dintre toate variantele, în condițiile în care noi nu suntem capabili de obiectivitate pură și perspectivele noastre vor fi întotdeauna limitate? Toate aceste întrebări sunt discutate în Iluzia cunoașterii, încercând să aducă mai multă lumină în această dilemă umană a dorinței de cunoaștere absolută. Ce am apreciat cel mai mult a fost explicarea faptului că cea mai apropiată de absolut este cunoașterea colectivă în detrimentul cunoașterii individuale. Fiecare parte din societatea noastră este o urmare a lucrului în echipă, a multiplelor cunoștințe și perspective ale diverselor minți. Așa cum au arătat și autorii, oamenii foarte încrezători în cunoștințele lor au tendința să creadă că pot explica cu exactitate noțiuni din domenii în care nu sunt specializați, dar pe care le consideră banale, precum funcționarea unui fermoar sau a unei biciclete, doar pentru a li se demonstra contrariul.

Dragoș Preutescu: Rațiunea este cea care îți dă capacitatea de a lua o decizie bună. Rațiunea ține de înțelegere și de contextualizare. Pot fi doar până la un punct de acord cu cei doi autori, care spun că o cunoaștere colectivă este absolută, dar să nu uităm că marile progrese ale umanității s-au realizat în urma unor cunoașteri individuale. Până la urmă ce înseamnă cunoaștere individuală? Este capacitatea de a gândi singur, de a raționa, de a imagina și crea, atât pentru folosul tău, cât și pentru grupul / comunitatea din care faci parte. Cum ar fi arătat lumea dacă Giordano Bruno, Baruch Spinoza, Galileo Galilei, Isaac Newton și mulți alții ar fi urmat cunoașterea colectivă? De altfel, nu pot fi în totalitate de acord cu subtitlul cărții, de ce nu gândim niciodată singuri. E adevărat, o gândire independentă ține cont de variabilele externe (oameni, evenimente, fenomene, opinii etc.) pentru a ajunge la un raționament sau cunoaștere obiectivă, așa cum o numești. Libertatea de gândire este cea care dă valoare unei cunoașteri  individuale, ca mai apoi să se transforme în una colectivă. Explicația nu poate exista în afara înțelegerii. Asta spun eu că este esența ideii de cunoaștere.

Cezara Dima: Tocmai datorită faptului că există oameni talentați, oameni geniali în anumite domenii, omenirea a putut ajunge la mari progrese, într-adevăr. Dar până și astfel de minți au nevoie de ajutor pentru ca ideea lor să se impună. Giordano Bruno, de exemplu, nu ar fi putut să își dezvolte teoriile cu privire la pluralismul cosmologic dacă nu ar fi avut înaintea sa puternica influență a studiilor lui Copernic și a ideilor care circulau în mediul academic în perioada șederii sale în Anglia. De asemenea, persoana care a putut demonstra cu ajutorul formulelor fizice fenomenele planetelor a fost Galilei. Abilitățile lui axate pe științele exacte au putut demonstra aplicat ceea ce Bruno, specialistul în filosofie, a putut doar teoretiza. De aceea autorii vorbesc despre cunoaștere ca un proces care funcționează cel mai bine doar în momentul în care ideile se ciocnesc și devin complementare. Cunoașterea colectivă nu este promovată sub forma unui sistem în care toți oamenii gândesc și acționează la fel, neavând voie să se abată de la normă, ci sub forma unei munci de echipă, în care fiecare om joacă un rol crucial, oricât de mărunt ar părea acesta. Așa cum teoria planetelor care se învârt în jurul unui centru solar ar fi fost, probabil, mai ușor demonstrată și acceptată dacă trei oameni talentați precum Copernic, Bruno și Galilei ar fi putut lucra împreună, și un obiect banal precum un hanorac are nevoie de efortul comun al unui croitor și al mai multor lucrători textilieri care să conceapă bucăți precum un șnur sau un fermoar. De aceea cred că ceea ce încearcă autorii să ne spună nu este că gândim cel mai bine împreună, ci că dacă ne încăpățânăm să gândim și să acționăm singuri, fără idei contradictorii sau suport, nu suntem capabili de a face un lucru complex și complet. Dar probabil că mă abat prea mult de la subiect. Mai devreme ai vorbit despre capacitatea oamenilor de a raționa. Ce părere ai despre capitolul în care se discută despre raționamentul cauzal?

Dragoș Preutescu: Dacă ne gândim la cunoașterea colectivă ca la ceva ce s-a acumulat de-alungul timpului, atunci da, ai dreptate despre felul în a evoluat cunoașterea și gândirea, pentru a da ceva umanității. Una este evoluția cunoașterii și alta este cunoașterea colectivă. Dar ceea ce rămâne valabil, este că prin gândire cunoașterea se maturizează și oricât am încerca să susținem gândirea colectivă, nu este tocmai o realitate. Cât privește întrebarea ta, trebuie să menționez că modelul cauzal la care fac referire cei doi autori, este un amănunt științific al posibilităților date de rațiunea (gândirea) umană. Dar, putem observa că mulți oameni se raportează diferit la această parte a felului de a cunoaște – fenomenul social este motivul pentru care se construiește o cunoaștere socială  de tipul cauză – efect. În primul rând, realitatea este una divizată astăzi, mai puțin concretă și directă, tocmai din acest motiv nu văd raționamentul cauzal un model de cunoaștere colectivă. Noi cunoaștem fenomene (luând în considerare și răspândirea eficientă a informațiilor prin diversele canale de comunicare) ca modele de raționalitate. Dacă observăm că există o mișcare feministă în Germania, atunci construim o gândire care provoacă un anumit tip de rațiune. Raționamentul cauzal este un model bun oferit de autori care confirmă ipoteza lor, că nu gândim niciodată singuri, dar asta nu înseamnă că e singurul model. Acum, te întreb (urmărind și evoluția cărții), crezi că astăzi, noi oamenii, avem un deficit de gândire sau un deficit de cunoaștere?

Cezara Dima: Aș zice că nivelul de cunoaștere al unei persoane, comunități sau societăți este direct proporțional cu disponibilitatea de a gândi. Odată ce decizi că nu merită să îți bați capul prea mult cu o situație, limitându-te astfel la ceea ce știai până în acel punct, ajungi să îngrădești și aria potențială de cunoaștere. Studiile prezentate de cei doi autori demonstrează cum refuzul de a înțelege mai mult dintr-o situație sau din lumea înconjurătoare poate duce la erori și la consecințe destul de grave. Fie că e vorba de inabilitatea noastră de a cere sfatul altei persoane sau de respingerea progresului intelectual, situații precum o neînțelegere în familie, un diagnostic medical, o cercetare științifică sau chiar o criză militară, cer ca noi să ne depășim zona de confort a cunoașterii și să alegem mai des să cooperăm în folosul nostru și al binelui comun.

Dragoș Preutescu: Cunoașterea înseamnă în primul rând dorință de înțelegere. Acest lucru se poate aplica și la nivel colectiv. Mă pot gândi la toate mișcările sociale care au loc în lume. Putem afirma că oamenii au intuit (fiecare în felul lui) că sistemele politice și economice au generat crize imense, unele de încredere, dar nu putem confirma că acești oameni cunosc și de ce s-a ajuns la aceste crize. Dar o idee la care și autorii apelează, este aceea de a vedea „cum îi facem pe oameni mai inteligenți”. Să ne gândim la educație? La instituțiile sociale? La comunitățile de interacțiune la care luăm parte? La internetul care poate fi folosit mai inteligent? Nu știu dacă există un model sigur în această privință, dar te asigur că e foarte greu să îi faci pe oameni să înțeleagă (adică să vadă și să accepte adevărul, schimbarea, lipsa de gândire etc.). Cunoașterea rămâne un subiect deschis și foarte important pentru viitorul omenirii. Să sperăm că nu vom fi învățați să înțelegem și să cunoaștem de roboții încărcați cu inteligență. Mulțumesc pentru frumosul dialog.

Articole similare care te pot interesa

„Furtul” – un roman al percepției

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

 

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

„Furtul” – un roman al percepției

Romanul lui Peter Carey, Furtul. O poveste de iubire (Editura ART, București, 2019), arată care este valoarea artei dată de acțiunile oamenilor. Ceea ce face ca acest roman să fie unul al percepției, sunt personajele, complexe și complexate, atașate sau detașate de lumea artei. Vă invit la un dialog despre acest roman, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

Cezara Dima: De obicei, atunci când citesc romane, există acea magie a intrigilor începutului care te introduc în lumea protagoniștilor, încercând să te convingă să rămâi alături de ei până la final. Așa că aceste situații au două posibile urmări: magiacontinuă până spre final și decid că am avut parte de o experiență frumoasă, sau îmi pierd entuziasmul în momentul în care romanul își schimbă traiectoria într-o direcție care nu îmi mai atinge așteptările, fie stilistic, fie narativ. De această dată,  Furtul mi-a oferit impresia opusă. Primele pagini m-au făcut să îmi dau ochii peste cap și să bănuiesc că ceea ce urmează va fi o altă poveste generică despre nefericirile și retribuirile unui bărbat alb din clasa de mijloc care de fapt nu are nimic de spus, dar care se folosește de statutul său de artist plastic și de divorțul incomod și păgubos pentru a ne convinge să îi dăm atenție. Spre bucuria mea, tonul pe care îl dă Peter Carey în această carte e doar o diversiune pe lângă ce reușește el să construiască de fapt pe parcurs. Imediat după ce am remarcat trecerea de la perspectiva lui Michael la cea a fratelui său cu handicap, Hugh, Furtul a devenit pentru mine un roman despre percepție, în special despre percepția asupra iubirii și asupra condiției artistului sub capitalism. De ce crezi că a decis Carey să împartă narațiunea în două și să ne ofere atât viziunea lui Michael, cât și pe a lui Hugh?

20191001_115720

Dragoș Preutescu: Te gândești: cum poți împărtăși despre greșelile comportamentului nostru capitalist? Și de ce jocul cu arta este tema pe care o propune Peter Carey ca să ne facă atenți la detaliile schimbărilor? Presupusa nebunie (pentru că acesta este handicapul pe care îl sesizez la Hugh) joacă un rol important în romanul Furtul. Peter Carey vrea să construiască și un personaj detașat de ceea ce se întâmplă în viața lui Michael, una în care acesta este prins în mrejele dealerilor și ale colecționarilor. Îți propun și un pasaj care încearcă să confirme ceea ce tocmai am spus: „[…] toți cei care mă iubeau încercau să se modernizeze. Uneori mi se părea că nu există  nici un loc pe planeta asta, nici un cătun în care muștele se plimbă prin vitrina brutarului, unde să nu existe și vreun doctorand cu papion à la Corbusier care în acea secundă citea despre linia partidului în Studio International și ARTnews, și toți la un loc se speteau să mă modernizeze, să mă elibereze nu numai de tușele acelea demodate, ci și de orice fel de referire la lumea reală”. De fapt asta e întrebarea, cine deține lumea reală, Hugh sau Michael? Dar cum tot Michael spune, „problema artei e lumea care o cumpără”, eu spun că problema lumii e cei care o gândesc.

Cezara Dima: Așa e, cei doi frați reprezintă două perspectiveasupra lumii în jurul căreia se învârte cariera lui Michael,  cei doi având păreri complet diferite în privințaafacerilor din spatele galeriilor de artă, afaceri care influențează mai mult decât tranzacțiile ulterioare organizării expozițiilor. Michael se vede pe sine drept un „pirat”, un fel de nelegiuit care trebuie să îi păcălească pe colecționari pentru a obține banii foarte prețioși pentru traiul său și pentru continuitatea creației sale. Talentul se dovedește deseori a fi de prisos în condițiile în care, așa cum ai evidențiat, dealerii sunt mai interesați de ceea ce este la modă, artiștii trebuind să își modeleze ideile după tendințe. De fapt, una dintre principalele lui frustrări pare a fi tocmai această dependență de banii celor foarte bogați, aspect conștientizat de el și care ajunge să îl dezumanizeze. Nici Hugh nu îl consideră pe fratele său o persoană obișnuită, însă, în ochii acestuia, Michael capătă forma unei ființe supraumane. Pentru el, artistul este chinuit veșnic de povara artei sale, responsabilitățile sale ridicându-l la rangul unui călugăr atunci când trebuie să se izoleze pentru a putea crea, sau chiar al unui rege, atunci când opera sa este apreciată și faima își arată beneficiile. Dacă ne gândim la trecut, soarta artei a fost întotdeauna decisă de preferințele celor care dețineau controlul asupra economiei și care acționau astfel drept sponsori. Carol al IV-lea al Spaniei l-a făcut faimos pe Francisco Goya, așa cum Vaticanul l-a sprijinit și promovat pe Rafael. Dacă noi credem că geniul lor le-a permis să aibă destine excepționale în care puteau fi liberi să facă ce le plăcea cel mai mult și ce știau mai bine,poate că, în realitate, ei sufereau de aceleași frustrări ca ale lui Michael și se considerau la fel de limitați de cerințele celor care îi plăteau să creeze. În toată această poveste, Marlene este deviantul care nu deține o pasiune reală pentru artă, dar care reușește să îl aducă pe protagonistul nostru înapoi în atenția criticilor, cea care nu poate iubi, dar care îl face pe Michael să nu o mai uite niciodată. Ce reprezintă ea în raport cu toate celelalte figuri prezente în Furtul?

Dragoș Preutescu: Pentru Michael, arta este un fel de „măcelărie”: „e muncă grea să măcelărești un animal dar când e gata e gata. Dacă FACI ARTĂ corvoada nu se termină niciodată, n-ai pace, nici zi de sabat, numai zbucium veșnic și înjurături și griji și frământări și nu te poți gândi la nimic altceva în afară de idioții care o cumpără sau insectele care îi distrug SPAȚIUL BIDIMENSIONAL”(pag. 35). Acest „a face artă” dă dimensiunea dramatică a romanului lui Peter Carey. Scopul economic al artei o scoate din sfera umanului ca formă de exprimare a umanului. Mă gândesc, cum ar fi fost un Salvador Dali, sau un Hieronymus Bosch dacă duceau o luptă internă cu ideea de „a face artă”? Mai mult, se cunoaște o teorie că artistul trebuie să sufere pentru a crea o operă mare. Dar am pornit de la „Torturați-l pe artist” și am ajuns la „Vindeți-l pe artist”. Hugh este un non-artist, dar care spun eu că întruchipează geniul unui artist de a observa lumea, mai ales lumea fratelui său. Marlene nu are o pasiune pentru artă, cu adevărat, dar poartă povara numelui unui artist căruia i se face o nedreptate. Ea intră în acest joc subteran al operelor de artă pentru că anumite conjuncturi o aduc în această ipostază. Mă gândeam că Peter Carey ne va oferi și câteva „fire” telenovelistice prin apariția lui Marlene Leibovitz, dar nu a făcut decât să-i ofere lui Michael posibilitatea de a nu fi acel „genial căruia i se acordă LIBERTATEA de a se comporta ca un IDIOT PERFECT” (pag. 129).Marlene reprezintă acea mockingbird ce se revoltă aducând în atenția publicului opera „idiotului perfect” care trăiește o dramă a „facerii artei”.

Cezara Dima: Ce aș adăuga despre raportul dintre Michael și Hugh este că, la nivel metatextual, Carey face o treabă foarte bună din a delimita și evidenția și mai mult viziunile celor doi frați. Dacă la primul nivel al lecturii, se remarcă acea diferență de mentalitate în ceea ce privește condiția de artist plastic a lui Michael și destinul de dependent de ajutoare sociale al lui Hugh, al doilea nivel ne oferălimbajul și forța creatoare a celor doi frați pentru a stabili dihotomiiale clasificării artei, așa cum le cunoaștem noi azi: calofilie –anticalofilie, respectiv clasicism-modernism. Michael preferă să privească lumea din jurul lui printr-o lentilă sterilă care filtrează puritatea și echilibrul lumii. Când observă picioarele goale ale lui Jean-Paul, le asociază imediat cu delicatele plante din pictura Lacul cu nuferi a lui Claude Monet. Pentru el, Marlene este frumoasă datorită aparentei sale desăvârșiri: „o transparență profundă fără urmă de defect sau pete.” ( p. 173). Imaginea propriului său frate îl îngrozește, refuzând să creadă că în spatele chipului său se află altceva decât o deplină neînțelegere a acestei lumi: „uitându-mă în ochii roșii de asasin ai fratelui meu, n-am văzut decât că era un retardat”( p. 163).În ciuda acestui fapt, Hugh surprinde sentimente și senzații mai puternice decât fratele său, preferând să descrie lumea încojurătoare în nuanțe stridente, fără a nega existența elementelor considerate inestetice: „pescărușii erau ca un mușuroi de termite fojgăind în jurul pilonilor podului” (p. 139), „Ultimele inundații se retrăseseră lăsând în urmă iarba turtită ca un cadavru și ceva ce aducea a vomă jalnică […]” ( p. 67).

Dragoș Preutescu: Este destul de clar că în romanul lui Peter Carey ni se fac cunoscute multe elemente din marea artă, cea care este perfectă, care are un mesaj și care nu este destinată economicului. Iar despre decăderea artei în favoarea economicului putem spune foarte multe. Așa cum noi am identificat în viețile personajelor (decăderea), ele urmează această luptă pentru a face dreptate artei, fiecare cu potențialul și caracteristicile sale. Un artist, Michael, un „ignorant” bolnav în persoana lui Hugh și un personaj feminin ce întruchipează o (Ma)donna care apare ca o posibilă salvatoare a artistului. Dar cred că dorința lui Michael de la finalul romanului este un bun mesaj pentru felul lui uman de a fi, în ciuda luptelor din lumea artei: „Vreau să mă placă lumea, să-și amintească de mine cu afecțiune, așa c-ar trebui să fiu un idiot să mă înfățișez așa gol în fața voastră, dar ce altceva am făcut oare vreodată?” (p. 364). Și de aici îi adresez o întrebare pentru concluzii: Oare arta este un simbol al afecțiunii?

Cezara Dima: Cu siguranță, arta este rezultatul direct al sentimentelor noastre față de ceea ce percepem în viața reală, de aceea avem atât de mare nevoie de ea. Așa că indiferent de ce parte a baricadei ne aflăm, a celor care trăiesc pentru artă sau a celor care plătesc pentru artă, rămânem dependenți de ea sub toate formele ei pentru a ne putea exprima.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

Etichete: , , , , , , , ,

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

Editura Publica ne propune un nou titlu editorial care are ca temă centrală realitatea înconjurătoare. Un profesor de politici publice pe numele său Bobby Duffy încearcă să afle care sunt „Pericolele percepției” și „de ce ne înșelăm în aproape toate privințele”. Într-un nou dialog alături de colegul meu psiholog Alexandru Crețu, încercăm să aflăm cât de pregătiți suntem să înfruntăm realitățile pe care nu le cunoaștem.

Dragoș Preutescu: Înainte să fin conștienți prea mult de noi ca oameni, aveam ca reper o singură realitate – natura înconjurătoare. Ea dădea tonul felului în care noi evoluam, fie că era vorba de hrană, adăpost, sau procreere. Chiar și astăzi mai avem ca reper natura, doar că ne dăm superiori și încercăm să o confruntăm sau să o stăpânim. Ar fi mult mai sigur să pornim dialogul nostru despre cartea Pericolele percepției – de ce ne înșelăm în aproape toate privințele scrisă de Bobby Duffy, încercând să explicăm care dintre următoarele două afirmații este mai aproape de adevăr: Percepția înseamnă realitate sau Realitatea înseamnă percepție? Sunt două idei pe care le poți jongla, dar eu țin să cred că tot ceea ce percepi și cum percepi și de ce percepi, formează o realitate. Prin această afirmație mulți dintre noi își construiesc impresiile despre viață și oameni. Nu știu dacă una sau cealaltă este mai adevărată, dar observ că prima afirmație este mai aproape de realitate.

20190714_212342

Alexandru Crețu: Dacă la începutul vieții pe Pământ realitatea obiectivă era singura realitate – preocupările ființelor vii fiind cele descrise de tine (hrană, apă, adăpost etc.), totul a început să se schimbe din momentul în care a apărut omul modern/homo sapiens. Acest nou animal avea caracteristici ce îl diferenția de majoritatea animalor: era biped, putea folosi cu ușurință mâinile pentru a apuca obiecte sau construi unelte, putea percepe și diferenția între o mai mare varietate de stimuli vizuali și auditivi și, cel mai important, avea un creier suficient de evoluat încât să îi permită utilizarea simbolurilor (limbaj, imagini) pentru comunicarea cu ceilalți membrii ai speciei, rezolvarea de probleme complexe folosind informațiile reținute anterior sau reflecția asupra mediului în care era (Este sigur dealul ăsta? Dar dealul celălalt? Sunt de încredere oamenii din tribul meu?). Dacă la început aceste funcții au ajutat la supraviețuire, ulterior au devenit unelte de expansiune și dezvoltare a civilizației. Ca efect secundar, acest nou creier funcționează diferit la fiecare om: acesta asimilează și filtrează informațiile din mediu în funcție de specificul individului și de experiențele anterioare, reținând unele informații și eliminând pe cele inutile. Și așa s-a născut realitatea subiectivă.

Dragoș Preutescu: Am ajuns la o realitate subiectivă, într-adevăr, dar așa cum confirmă și Bobby Duffy, omul nu mai este capabil să filtreze informația pentru că sunt din ce în ce mai diverse și mai complexe. Homo sapiens își construia percepțiile pe baza observațiilor din natură. Omul post-modern are percepțiile deja construite, pentru că le primește și doar le privește. Astfel nu știu dacă mai construim o realitate subiectivă pentru că „libertatea mințiii”  sau „nebunia de a gândi cu mintea ta” este îngrădită de mecanisme făcute să automatizeze comportamentul nostru și să distorsioneze realitatea pe care am fi dispuși să o percepem. Așa cum foarte bine afirmă și autorul, „facultățile noastre critice sunt anihilate de «răspunsurile emoționale» și «identitățile tribale»” (p. 233). Ca să urmez trendul teoriilor, suntem într-un fel de realitate post-subiectivă. Subiectivitatea e dată de percepțiile eronate cauzate de tehnologiile media și sociale. Mai mult, omul post-modern este asaltat de prejudecăți și forme avansate de dezinformare. Ce rezultă din acest „parteneriat” prejudecată – dezinformare? Și cum mai putem ajunge să rămânem în situația de a exista o realitate subiectivă.

Alexandru Crețu: Mintea umană este complexă și superioară din punct de vedere evolutiv, omul fiind capabil de multe operații precum abilitatea de amânare a recompenselor, de luare a deciziilor pe baza experiențelor trecute sau de focalizare a atenției pe stimuli diferiți ca relevanță. Cu toate aceste avantaje, mintea umană are și anumite limite: procesele cognitive superioare consumă multe resurse fizice și mentale, iar mediul (mai ales mediul digital) solicită din ce în ce mai mult răspunsuri automate din partea individului. Din cauza aceasta, omul modern tinde să apeleze la scurtături mentale pentru a lua decizii mai rapide, precum formarea unor stereotipuri, apelul la emoții în luarea deciziilor, conformarea la norme sociale etc. Faptul că trăim într-o societate digitală care oferă informații mai rapid decât putem să le procesăm ne forțează să căutăm informații adunate și compuse de alte persoane sau instituții, ceea ce în schimb ne fac mai vulnerabili la dezinformare sau manipulare. Iar odată formate atitudinile, ele pot deveni rezistente la schimbare, chiar dacă ele ar putea fi invalidate de puncte de vedere valide sau corecte.

Dragoș Preutescu: Daca este să mă opresc la un concept, ar fi cel de Umwelt („lumea înconjurătoare”), adică ce fel de lume dorim să vedem din ceea ce ni se dă. Dar o lume înconjurătoare virtuală (pentru că deja se vorbește despre o realitate virtuală) nu are limite, iar tu nu reușești să vizualizezi și să creezi o singură realitate subiectivă, ci înglobezi multe altele de care nu ai nevoie și te afectează (supraabundența de informații). Iar percepțiile unor lumi pe care presupunem că le înțelegem și le considerăm realități, conduc către comportamente absurde. Prejudecata, în mod special, se naște dintr-o lipsă de cunoaștere a mediului înconjurător. În ceea ce privește dezinformarea, o altă formă de a obstrucționa și transforma realitatea, aceasta este ambiguă. Cei care reușesc să proceseze informația cel mai bine vor reuși să se ferească de Pericolele percepției.

Alexandru Crețu: Consider că problema nu o reprezintă faptul că percepțile, reprezentările și gândurile noastre de sine, ceilalți și lume ar fi eronate datorită massmediei sau a accesului la lumea digitală, întrucât aceste limitări ale sistemului nostru cognitiv respectiv unele dezavantaje ale naturii noastre sociale avansate (ex.: conformism, stereotipizare) au existat încă de la începutul civilizației. În schimb, problema este că trăim într-o societate digitală și informațională vastă, bogată și nereglementată: avem acces rapid și (relativ) facil la nenumărate surse de informare, însă nu avem nici filtru pentru a deosebi informațiile relevante de cele irelevante sau cele adevărate de cele false și nici nu avem abilitatea de a analiza și de a evalua critic aceste informații. Dacă ar fi să căutăm soluții pentru a ne feri de formarea unor percepții eronate despre realitate, ar trebui să vorbim despre formarea la oameni a unor competențe de tratare eficientă a informațiilor precum gândirea critică, organizarea informației, înțelegerea materialului scris precum și competențe metacognitive.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă vom reuși să ne păzim în totalitate de percepțiile greșite, mai ales dacă luăm în considerare felul în care oamenii gândesc și se comportă, atât de diferit într-o societate tot mai complexă. Autorul Bobby Duffy vine și cu soluții pentru a încerca o „filtrare” a lumii în care trăim: „[…] păstrarea unei înțelegeri a lumii bazate pe fapte” (p. 35). Pentru mine mai există o soluție la fel de bună și pe care o susțin oriunde merg: CITITUL. Și exemplul suntem chiar noi, care am citit cartea Pericolele percepției. De ce ne înșelăm în aproape toate privințele și am încercat să schițăm idei despre cum gândim și simțim realitatea. Să nu ne ferim să admitem că trebuie să înfruntăm și ceea ce nu știm despre noi și lumea înconjurătoare.

Alexandru Crețu: Citind cartea lui Bobby Duffy mi-am amintit că înainte de a accepta o informație ca fiind adevărată, trebuie să o analizăm la modul obiectiv, respectiv să verificăm sursele acelei informații, datele statistice care o susțin – dacă este cazul, precum și nivelul de certitudine sau de adevăr al acelei informații (Este adevărată sau nu? Dacă da, în ce context? Etc.). Sigur că nu putem să ne ferim de convingeri eronate sau distorsionate, dar dacă ne antrenăm curiozitatea și scepticismul intelectual, respectiv gândirea critică, putem deveni mai rezistenți la presiunile venite din partea altora de a gândi la fel ca aceștia și putem deveni mai autonomi, mai eficienți și mai înțelepți. Cititul este doar primul pas. Un alt pas important ar trebui să fie antrenarea abilității de a pune întrebări și utilizarea acesteia când citim ceva nou. Nu în ultimul rând, ar trebui să începem să ne punem la îndoială convingerile majorității, ca și pe cele personale. Nu este nimic rău în a gândi diferit față de ceilalți : marile descoperiri din istorie au venit întotdeauna de la oameni îndrăznit să depășească barierele psihologice și sociale specifice vremii în care trăiau. Trebuie doar să îți permiți să faci primul pas.

Dragoș Preutescu: Eu spun că trebuie să antrenăm și multe altele ca să ne putem feri de informațiile eronate. Putem să încercăm să ne construim un spirit critic față de modul nostru de a gândi și să chestionăm serios convingerile eronate, mai ales ale majorității. Sunt de acord că trebuie să rămânem curioși față de realitatea care ne înconjoară, iar cartea lui Bobby Duffy ne poate ajuta să luăm un start bun. Noi am făcut primul pas în a citi și conștientiza care sunt Pericolele perceției. Să ne îndreptăm sigur spre următorii pași.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Ochii pot aduce mai aproape adevărul și iubirea

Romanul Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, a reușit să surprindă pe multă lume, datorită poveștii, dar și a stilului în care a fost scris acest roman (episoade poetice despre cum dramele de viață pot fi înlăturate uneori prin regăsirea celuilalt). Vă propun un dialog despre această minunată carte realizat împreună cu Diana Toderaș.

received_335949557349266

Dragoș Preutescu: Atunci când citim un roman ne întrebăm mirați de unde a venit acea poveste, cum a reușit autorul / autoarea să o imagineze sau să o găsească în spațiul social. De multe ori mi-am pus aceste întrebări, poate chiar de prea multe ori atunci când am citit romanul scriitoarei Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi. Un roman premiat și apreciat mai mult decât ne putem imagina. Și povestea nu încetează să te surprindă cât timp te gândești la ea. Un motiv al reușitei scriiturii din acest roman este că autoarea face din ochii unui om subiectul central, spațiul de regăsire, de împăcare și cugetare asupra vieții. Cum te gândeai la OCHI înainte să citești romanul Tatianei Țîbuleac?

Diana Toderaș: Este o întrebare foarte bună. Înainte să citesc romanul Tatianei Țîbuleac nu am acordat atât de mare atenție ochilor. Mă gândeam doar că pot fi verzi, albaștri sau căprui, dar niciodată nu m-am gândit că ochii pot fi puntea dintre doi oameni. Că în ei se poate concentra toată iubirea, toate dorințele nespuse, copilăria pierdută, resentimentele, dar și afecțiunea. Acest roman m-a purtat într-un carusel al sentimentelor: am trecut de la tristețe la râsete, de la furie la o durere profundă. Încă din primele pagini m-am confruntat cu ura desăvârșită a lui Aleksy, ură destinată mamei sale. Deși era ziua acesteia, băiatul o tratează cu o răutate ieșită din comun care îți dă impresia că are inima înghețată. Treptat am descoperit că nu își detesta doar mama, ura viața cu tot ce conține ea. Ce părere ai despre personajul Aleksy?

Dragoș Preutescu: Aleksy este un personaj plin de ură și resentimente, dar nu am asta m-a interesat la el. Răutatea poate fi ușor sesizată sau poate fi ușor crescută în sufletul și mintea unui om. Pe mine m-a surprins cât de frumos a reușit să descrie ochii mamei. Îi era ușor să observe defectele mamei, dar până și el a fost uimit când a văzut frumusețea din ochii ei, întrebându-se:  „de ce nu începuse mama să moară mai devreme?”. Această frumusețe a ochilor îl deranja, nu o credea posibilă, nu se vedea capabil să mai vadă ceva reușit la aspectul mamei. Transformarea lui Aleksy m-a făcut să dau o altă notă romanului scris de Tatiana Țîbuleac. Un om poate trece de la o moarte statică (pentru că viața este uneori precum un coș de gunoi, așa cum i se întâmplă lui Aleksy), la o surprindere vie, supărătoare, de neînțeles. Iubirea se naște din uimire mai tot timpul, dar iubirea de mamă de unde se naște? Cum ai simțit iubirea și frumosul în acest roman?

20190722_173052

Diana Toderaș: Am simțit iubirea în momentul în care mama băiatului i-a pregătit acestuia mere coapte, deoarece știa că din cauza urii pe care i-o poartă nu va mânca nimic altceva la masa. Am simțit dragostea în momentul în care am descoperit că Aleksy aflat la vârsta maturității avea în casă toate obiectele pe care mama sa le-a cumpărat de la târgul de vechituri în vara lor. Cele trei luni de vară sunt presărate cu multe momente nesemnificative, dar pline de dragoste. Cu fiecare pagină citită se poate observa cum relația mamă-fiu înflorește, cum ura dispare treptat, disprețul se topește și sufletul îmbrățișează iertarea. Începutul toamnei aduce și despărțirea celor doi. Modul în care fiul și mama bolnavă de cancer așteaptă moartea împreună este sfâșietor. Dar moartea a fost și cea care i-a unit. Dacă mama băiatului nu ar fi fost bolnavă de cancer, crezi că lucrurile s-ar fi petrecut la fel?

Dragoș Preutescu: Aleksy ar fi avut un destin mult mai tragic dacă nu exista vara în care să vadă ochii verzi ai mamei. Se putea sinucide, sau în cel mai bun caz ar fi avut o viață destrămată și presărată cu multe drame. Nu a fost scutit nici așa de alte drame, dar a mai înțeles ceva despre viață și despre oameni. Chiar el spune (și e descrierea perfectă pentru a arăta ceea a urmat): „e ciudat cum poți construi o viață nouă din rămășițele altor oameni” (p. 67). Lecțiile învățate de el de pe urma morții mamei sale l-au făcut să se exprime frumos în metafore și în artă. „Ochii mamei erau poveștile mele nespuse”, „ochii mamei erau scoici crescute pe copaci”, „ochii mamei erau cicatrice pe fața verii”, sunt numai câteva momente de inspirație sufletească ce îl fac pe Aleksy să tresalte în fața propriei vieți dramatice. Dramele din viață nasc cele mai reușite metafore. Nu ți se pare așa?

Diana Toderaș: Ba da, sunt total de acord cu tine. Dramele din viață reușesc să răzuiască stratul de superficialitate din sufletul oricui, lăsând să iasă la lumină cele mai frumoase metafore. Suferința, durerile, obstacolele grele din viața unui om scot la iveală geniul din acesta. Așa cum s-a întâmplat și cu Aleksy. Pierderea mamei l-a determinat să se refugieze în pictură – numai așa putea să își atenueze durerea sufletului. A ajuns un pictor renumit ce desena frânturi din vara în care a văzut cu inima ochii verzi ai mamei sale, iar picturile erau căutate în toată lumea. Îmi pare rău că nu am avut mai multe detalii despre Mika, personajul ce pare că a declanșat destrămarea familiei, distrugerea relațiilor dintre membrii acesteia și mutilarea caracterului lui Aleksy.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă acest detaliu ar fi fost semnificativ, era important (și asta a vrut și autoarea) ca toată acțiunea romanului să se desfășoare cu imaginea celor doi, mamă și fiu și relația care se construia între ei. Să nu uităm că a fost o relație care a plecat din ura băiatului pentru mamă. Este o carte ce poate primi multe note de intenție apreciativă, dar povestea rămâne una care ne confruntă, pe noi ca cititori, cu posibilitatea de a învăța că viața este mai mult decât o dramă.

Dialogul face parte din proiectul Idei și Efecte.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

„Statut și anxietate” – Cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

Etichete: , , , , , , , ,

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

Oamenii își conduc viața în urma deciziilor pe care le iau frecvent. Pentru mulți este ceva dificil, pentru alții este o simplă reacție asupra vieții. În tot acest joc pe care îl facem cu deciziile, stă timpul ce încercăm să îl stăpânim încă din cele mai vechi istorii sociale. Deciziile au ca sursă un amestec de rațiuni și emoții pe care fiecare dintre noi le are în timpul unei zile. Dar despre decizii, timp, emoții, vă propunem un dialog despre cartea lui Daniel Pink, Când – secretele științifice ale momentului perfect, Editura Publica, 2018.

20190512_134539

Alexandru Crețu: Conceptul de timp a stârnit interes pentru oameni încă de la începuturile civilizației: ne-a ajutat să anticipăm sosirea sau sfârșitul zilei și a nopții, succesiunea anotimpurilor, trecerea anilor și cu ajutorul acestuia ne-am îmbunătățit activitățile zilnice, un exemplu fiind alegerea perioadele optime de muncă și recreere zilnice (Ex: muncesc de la răsărit până la apus). Totuși, observ că abia în ultimii ani preocupările pentru gestionarea timpului au devenit din ce în ce mai acute în rândul publicului larg. Astfel, oamenii caută sfaturi pe internet, cumpără cărți de dezvoltare personală, urmăresc documentare sau emisiuni informative, sau participă la ședințe de consiliere pe tematica gestionării timpului, sperând să găsească răspuns la întrebarea Cum să câștig mai mult timp? De ce timpul a devenit o preocupare atât de importantă pentru viețile noastre din prezent? Și cum de suntem incapabili de a ne gestiona eficient propriul timp, în ciuda resurselor pe care le avem la îndemână?

Dragoș Preutescu: Oamenii cumpără de cele mai multe ori cărți de dezvoltare personală pentru a învăța să ia decizii. Orice sfat pe care îl cauți într-o carte sau la un om, e pentru a te ajuta să iei o decizie. Puține sunt cărțile care să arate că există metode de gestionare a timpului și care să funcționeze. Însă eu cred că prea multe resurse ne fac să nu reușim să construim dispoziții potențiale de a înțelege timpul. Degeaba vrei să controlezi ceva dacă nu cunoști prea multe despre acel ceva. Este exact ceea se întâmplă cu omenirea în secolul XXI. Am ajuns la concluzia că nu putem stăpâni natura dacă nu vom reuși să o cunoaștem îndeajuns. Și nu a o stăpâni în sensul de a o controla, ci de a învăța de la natură și despre natură. Timpul devine o preocupare tot mai importantă (dar tot mai puțin cunoscută) pentru că atenția noastră este tot mai extinsă. Timpul nu se poate extinde. El există și atât. În schimb, mintea, corpul nostru, psihicul, moralitatea sunt în continuă extindere. Cum pot toate aceste extinderi ale noastre să ne ajute să luăm decizii bune și să înțelegem raportarea noastră la timp?

Alexandru Crețu: Pentru început putem vorbi despre două noțiuni de timp, respectiv : timpul obiectiv, ce poate fi doar măsurat și anticipat (Ex: dacă azi știm că este 12 mai, știm că peste 2 zile sau 48 de ore va fi 12 mai), nu și modificat (Ex: ziua trece indiferent dacă muncim sau lenevim), și timpul subiectiv, respectiv percepția și experiența subiectivă, personală a timpului. În multe cărți de gestionare a timpului, printre care și cartea lui Daniel Pink, gestionarea timpului nu presupune controlul total asupra acestuia, ci lucrul cu experiența subiectivă a timpului, respectiv utilizarea în comun a cunoștințelor despre timp (momente ale zilei, săptămânii, lunii etc.) și a cunoștințelor despre activitățile noastre cu scopul creșterii eficienței și satisfacției noastre personale. Cu alte cuvinte, dacă timpul obiectiv există în afara noastră și nu poate fi controlat, atunci soluția este să ne schimbăm raportarea la el, respectiv modul în care îl utilizăm în sarcinile noastre. Am stabilit împreună că schimbarea sau extinderea raportării noastre la timp este un prim pas în gestionarea eficientă a sa. Întrebarea ar fi totuși în ce ar consta această schimbare sau extindere?

Dragoș Preutescu: Noi nu mai ținem cont de timpul obiectiv, ne „războim” cu el. Experiența personală a timpului ține de o anumită educație asupra sensului dat vieții, sau deciziilor din viață. Aici este una dintre cheile înțelegerii extinderilor și schimbărilor din viața noastră. Noi producem extinderea și schimbarea, nu timpul pe care îl găsim insuficient. Autorul face următoarea remarcă ce ne ajută să clarificăm unele idei: „începuturile contează. Nu le putem controla întotdeauna”. Avem impresia că putem controla timpul obiectiv, dar nu și momentul deciziei. Este exact invers și cred în această idee. Filozofia începutului care stă la baza momentului perfect (Când) produce schimbări și extinderi constante. Frica, depresia, anxietatea, nemulțumirea financiară etc., nu pot fi rezolvate decât printr-un nou început (o altă decizie). Pentru mine este important cum vezi tiparul din trecutul vieții tale pentru a ști să iei următoarele decizii. Luptând pentru începuturi tot mai bune și mai diverse, nu creează disconfort în percepția noastră asupra timpului? O decizie nu înseamnă neapărat un nou început, înseamnă și o construcție a timpului subiectiv.

Alexandru Crețu: Ceea ce m-a impresionat cu privire la perspectiva lui Daniel Pink este faptul că sarcina de a organiza începutul unei perioade de lucru, respectiv de a începe un proiect sau o sarcină nouă se datorează unei stări de spirit care acceptă și îmbrățișează ideea de schimbare. Schimbarea presupune tocmai acceptarea faptului că nu putem controla timpul, ci modul în care îl percepem și îl folosim. Desigur că începuturile pot induce temeri și anxietăți cu privire la schimbările ce pot apărea, respectiv dezamăgiri și frustrări legate de faptul că nu am putea primi rezultatele așteptate. Cu toate acestea, autorul este de părere că analiza, identificarea și alegerea momentului în care începem o activitate sau în care aducem schimbări sunt la fel de importante ca activitatea în sine, acestea fiind de folos atât pentru creșterea eficienței sarcinilor desfășurate, cât mai ales pentru sporirea motivației interioare și a dorinței de a crește și de a ne dezvolta. Acum că știm cât de important e începutul pentru a începe procesul de schimbare, cum ne mai poate ajuta timpul pentru a o menține și finaliza?

Dragoș Preutescu: Eu spun că ceea ce cauzează cu adevărat temeri și anxietăți cu privire la schimbările pe care suntem nevoiți să le facem în viața noastră, este momentul Când trebuie să facem asta, pentru că mulți ori amână acel moment, ori renunță la el pentru a nu se înșela, sau suferi sau cauza daune. Dar este foarte corect ceea ce ai spus, că starea de spirit și educația asupra timpului pot aduce rezultate bune. Timpul nu îl putem controla, nici extinde, îl putem educa în favoarea noastră. Dacă ești la serviciu și ceasul este cel care dă măsura activității tale, atunci ești prins în vraja timpului. Dar dacă plăcerea de a munci dă măsura activității tale, atunci ai atitudinea perfectă de a educa timpul. Dacă vrei să citești o carte și îți propui să faci asta cât mai repede pentru a începe o altă activitate, atunci timpul va fi în defavoarea ta. Dacă citești din plăcere, vei face din timp un simplu asistent la propria lectură. Așa văd eu timpul atunci când vrem să facem o schimbare. Orice activitate care nu e pentru timp, la timp, sau din timp, ajută să facem schimbarea.

Alexandru Crețu: În final vreau să punem accent tocmai pe titlul cărții lui Daniel Pink, mai exact pe ideea de moment perfect. Autorul nu spune în carte că există momente perfecte pentru a începe, continua sau finaliza o sarcină anume, ci spune că fiecare moment al zilei trebuie prețuit și valorificat, nu doar pentru că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat, ci pentru că fiecare moment al zilei este important pentru noi și că dacă îl utilizăm conform nevoilor și caracteristicilor noastre ne va ajuta să trăim mai eficient și mai satisfăcător. De altfel, autorul spune la finalul cărții că înainte de a o publica el credea că alegerea momentului este totul și că spre final el și-a schimbat crezul – totul constă în alegerea momentului. Interpretarea mea personală a acestor afirmații este că nu trebuie să facem lucrurile la timpul lor, ci noi putem alege și folosi timpul pentru a face lucrurile dorite. Ție ce impresie ți-au lăsat aceste cuvinte? Ce ar trebui să schimbăm ca să ajungem de la alegerea momentului este totul, la totul constă în alegerea momentului?

Dragoș Preutescu: Timp perfect, moment perfect, decizie perfectă, eu am să închei cu un mesaj găsit la Seneca: „Să ne purtăm în așa fel încât timpul să fie în întregime al nostru; ca să fie însă al nostru, trebuie mai întâi să începem să ne fim propriii noștri stăpâni”. De aceea pot spune în continuare că trebuie să alegem momentul când știm că suntem stăpâni pe noi. Dacă vei căuta sau aștepta momentul perfect vei ezita, vei eșua, dar dacă înțelegi un moment, o stare, o situație, atunci poți face prin decizia ta un moment important. Atât trebuie să știm – niciodată nu vom putea fi stăpâni pe consecințele sau urmările deciziilor luate în momentele perfecte, putem fi doar siguri și stăpâni pe ceea ce am decis și Când am decis.

Un dialog marca Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , ,