RSS

Arhive pe categorii: Duet

Despre creativitate sau „doctoratul în existență”

Fiindcă am intrat deja în plăcutele taine ale primăverii, eu și Georgiana vă propunem următorul dialog, dintr-o serie ce a fost începută în luna ianuarie. Dacă iubirea a fost tema de deschidere al acestor dialoguri, de data aceasta am ales creativitatea să ne fie motiv pentru a dialoga. Cartea aleasă este Lecții de Magie, de Elizabeth Gilbert, o filozofie de viață ce are la bază tainele creativității. O altă carte scrisă de aceeași autoare și de o frumoasă cultură generală pe care o recomand este, Sub semnătura tuturor lucrurilor.

IMG_20160331_094600

Georgiana Ciofoaia: Frumoasă lectură ne-am luat rămășag să discutăm, Dragoș! Cu un singur lucru sunt contra: aș fi păstrat ideea titlului original ”Big Magic”, pentru că simt că Elizabeth Gilbert se ferește de a da lecții. Cartea asta este o pledoarie despre magia creativității, suma unor povești pe care le-a colecționat autoarea în speranța că, prin puterea exemplului, fiecare cititor în căutarea unei experiențe creative, își va înfrânge fricile și se va apuca de… a fi creativ. Cartea asta e mai mult un îndemn la suflecat mânecile și pus pe treabă în urmatul unui vis, decât o culegere de rețete despre „cum să”. Recunosc, am fost puțin sceptică pentru că nu s-a lipit de mine, până acum, nici o carte de dezvoltare personală sau vreun rețetar despre „cum să fii mai”… creativ, mai deștept, mai frumos. Până la mijlocul ei însă m-am convins că este o carte-experiență, nu un manual. Pe alocuri subțire, dar cum nu se poate mai nimerit.

Dragoș Preutescu: Trebuie să fiu sincer și să spun că e a treia carte scrisă de Elizabeth Gilbert, pe care o citesc. Astăzi, mai mult ca oricând, avem această tentație de a teoretiza despre creativitate și suntem cumva îndopați cu ideea că tot ce este creativitate, înseamnă și succes. Se vorbește despre „industriile creative”! Observi tentația omului de a comercializa stilurile de viață? Până și creativitatea poate fi procesată, industrializată, comercializată și cu o anumită practică bănească. Pe când autoarea ne propune, simplu, un stil de viață, o filozofie de viață ce are la bază creativitatea. Dar o carte este cu atât mai plăcută, atunci când îți aduce și un câștig în ceea ce privește cultura generală (oameni, locuri, versuri, simple întâmplări), pe care să le asociezi sau analizezi. Te întreb, oamenii creativi au aceleași „patologii” existențiale, așa cum le au vizionarii sau oamenii cu imaginație? Cred, totuși, că toți au în „pornirile” lor, IDEI. Așa cum și autoarea spunea că planeta e locuită nu doar de ființe, dar și de idei (pag. 32). Cândva întrebam: „cine a văzut o idee?” Te întreb și pe tine, Georgiana, ai văzut vreodată o idee?

Georgiana Ciofoaia: Pentru mine e al doilea volum care-mi trece prin mâini, semnat de Elizabeth Gilbert. Dar revin la creativitate și la idei și, apropo de asta, am rămas cu vorbele autoarei în minte: “Cu cât te căsătorești mai curând și mai pasional cu această idee – anume că, în ultimă instanță, totul depinde doar de tine -, cu atât o s-o duci mai bine.” – p.92. Da, Dragoș, cred în idei. Le-am simțit, m-am bucurat cu ele, de ele, de unele chiar am profitat năvalnic. Însă, Elizabeth m-a convins (dacă nu eram pe deplin asediată de gândul ăsta), că ideile nu „aparțin” oamenilor creativi, ci oamenilor care muncesc. Așa că pornirile de care vorbești tu, evident însoțite de idei, valorează… nimic, dacă nu sunt duse la un capăt (și aici, adu-ți aminte ce s-a întâmplat cu ideea romanului Ann Patchett). Mă obsedează ideea că marea magie căreia Elizabeth Gilbert i-a dedicat cartea asta, nu este întreținută de inspirația pură, ci de munca asiduă. Ce zici?

Dragoș Preutescu: Tocmai asta ne spune și autoarea, că munca este cea care creează condițiile pentru inspirație și recunoașterea „propriilor tipare psihologice”, sau „cicluri psihologice” (p. 123), ce duc la stări creative. Dacă te cunoști, orice stare a ta poate contura forme ale creativității. La fel de interesante mi se par cuvintele pe care autoarea le asociază creativității: joacă, desfătare, bonus, neseriozitate, univers, existență, artă, relaxare, paradox (p. 112). Pentru mine, joaca și arta sunt cuvintele cele mai potrivite pentru creativitate. Sunt curios să știu ce cuvinte asociezi tu, creativității? Te întreb, pentru că sunt în același sentiment cu autoarea, știind că orice formă a creativității nu se realizează prin suferință, frustrare, ci înseamnă automat eliberare, fie că o faci prin joacă, fie că o faci printr-o anumită artă („Dar dincolo de asta – de când a devenit creativitatea un concurs de suferință?”, p. 176), pentru că noi avem impresia că fiind creativi, devenim automat și artiști. Îmi aduc aminte de un roman al lui Joey Goebel (Torturați-l pe artist), unde arta capătă forme contrariante prin căile divertismentului realizate prin creativitatea dobândită de suferință, așa cum se întâmplă cu personajul principal Vincent Spinetti. Autoarea alege altceva în schimbul suferinței – iubirea (p. 180). Creativitatea ca efect al iubirii – față de muncă, față de inspirație, față de propria ta persoană cu stări diverse, față de libertate.

Georgiana Ciofoaia: Cuvântul pereche pe care i l-aș asorta creativității este „paradox”. Despre creativitate, în termeni ceva mai tehnici și mai teoretizați vorbesc Brian Clegg și Paul Birch în „Creativitatea” sau Edward de Bono în… cam aproape orice carte a lui, așa că nu voi insista asupra alegerii mele. Dar sunt de acord cu Elizabeth Gilbert și cu tine, că arta înseamnă eliberare. Chiar dacă poartă pecetea unei frustrări, a unei dureri sau a unei nevroze, creativitatea este mecanismul prin care se descuie ușile tale intime. Țin minte că, la un moment dat, într-un interviu luat unei sculptorițe, mi-a spus că n-ai cum să creezi dacă nu suferi. M-a contrariat afirmația ei și câteva zile am căutat opinii care să dezmintă „mitul artistului suferind”. Iată că l-am găsit câțiva ani mai târziu, pe la pagina 185.

Dragoș Preutescu: Înseamnă că acea sculptoriță, pe care ai întâlnit-o, nu avea încredere în propria persoană, adică nu se putea elibera (cum de altfel se întâmplă multora și sigur am pățit-o și noi), din acest motiv căuta momente de suferință pentru a fi o creatoare. Uite aici un paradox al creativității. La Elizabeth Gilbert am mai întâlnit un frumos paradox al creativității – ideea de a fi farsor (pp. 185-190). Nu în sensul negativ pe care îl știm noi, dar a fi farsor prin a înșela sistemul, poate să păcălești iluziile, să părăsești pasiunea, să te destinzi și să te detașezi de filonul martiriului. Pentru că, așa cum spune și autoarea, creativitatea nu este un război al ideilor, un război al credințelor, o luptă internă a propriilor nevroze, metode pentru a crește atitudini ca să devii. Creativitatea este pur și simplu ÎNTÂMPLARE. Sau e o simplă încredere în firescul vieții? Întâmplarea vine datorită curiozității (p. 197) și cum foarte puțini mai sunt curioși astăzi, este și normal să se caute creativitatea prin suferință. Curiozitatea înseamnă imaginație și întrebare, piloni esențiali ai creativității.

 Georgiana Ciofoaia: O bucurie, asta este creativitatea! O bucurie de a face, de a fi și, de a dărui. Știu că Elizabeth Gilbert vorbește în Lecții de Magie despre acel egoism (în care cred cu toată puterea) al creativității, însă, în definitiv, produsul creat servește mai multor suflete. Apropo, mi-a plăcut mult că a vorbit despre a crea ca despre un act egoist, doar al tău și nu o acțiune pentru ceilalți. Mă gândesc că atunci când creezi cu gândul la ce vor spune ceilalți sau ce impact va avea creația ta asupra altora, nu mai creezi liber, ci constrâns de prejudecăți. În final, mi-au rămas câteva idei frumoase despre creativitate, însă aș vrea să închei cu una singură: creativitatea este o sumă de paradoxuri pe care trebuie să o îmbrățișăm în toată splendoarea ei! Mulțumesc mult, E.G.!

Dragoș Preutescu: Trebuie să știm un lucru după ce vom citi cartea – creativitatea nu este doar un cuvânt, ea devine idee și dacă nu o prindem atunci când apare, altcineva se va folosi de dinamica și jocul ei. Elizabeth Gilbert vorbea de o tactică a lui Einstein, folosirea „jocului combinatoriu”, atunci când idei, gânduri se adună în jurul nostru, o deschidere mintală nouă către „întâmplările”. Creativitatea este eliberare, așa cum Spovedania este mărturisire. Creativitatea este mișcare și acțiune a ideilor, așa cum Spovedania este introspecție a gândurilor. Ca să fim creativi trebuie să scăpăm de patimile Egoului nostru, să scăpăm de teoriile despre pasiune și dedicație, să nu fim martiri pentru idei fixe și să căutăm UIMIREA în viața noastră. Bineînțeles, toate acestea însoțite de o minunată curiozitate pentru joc și artă.

Vă propun și un pasaj din carte la care se poate medita:

„Martirul spune: < Viața e durere>.

Farsorul spune: <Viața e interesantă>.

Martirul spune: <Sistemul e montat împotriva a tot ce-i bun și sfânt>.

Farsorul spune: <Nu există sistem, toate-s bune și nimic nu-i sfânt>.

Martirul spune: <Nimeni nu mă va înțelege vreodată>.

Farsorul spune: <Alege o carte la întâmplare!>

Martirul spune: <E cu neputință ca lumea să fie descifrată vreodată>.

Farsorul spune: <Probabil că nu… dar poate fi păcălită>.

Martirul spune: <Prin supliciul meu, adevărul va fi revelat>.

Farsorul spune: <Amice, n-am venit aici să pătimesc>.

Martirul spune: <Mai bine moartea decât dezonoarea!>

Farsorul spune: <Hai să cădem la învoială>.” (p. 186)

Dialogul despre „Femeia în fața oglinzii”, de Eric Emmanuel Schmitt.

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , ,

Democrația – între destin și circumstanțe, între iluzii și speranțe

Dragoș-Andrei Preutescu: Alegerile prezidențiale din acest an au pus tema democrației într-o nouă dimensiune a îndeplinirii. Acest lucru nu se întâmplă foarte des și nici la un mod ideal. Nici acum, după rezultate, putem constata că nu avem parte de o democrație ca un model ideal. Nu știu dacă este binevenit să o avem astfel. Circumstanțele au făcut să arătăm, tot noi, românii, o față diferită a democrației. Dacă în ’89 se stătea la rând pentru alimente, azi se stă la rând pentru vot. Și nu oriunde, ci în toată Europa. Europa a învățat în acest an cum se stă la rând pentru a vota. Oare și-au schimbat europenii viziunea asupra democrației după cele oferite de români? De cealaltă parte, eu presimt o conceptualizare teoretică diferită a democrației, care nu mai înseamnă „puterea poporului” ca simplă retorică populistă, cât a echilibrului stabilit între puterea poporului (o numim societate, iar societatea e diferită de popor) și sistemul politic (ne gândim direct la partide și politicieni și reformele pe care nu reușesc să le realizeze). Destinul nostru a fost vizualizat de vot, circumstanțele ne-au fost date de generația noastră și schimbările economice și sociale pe care le trăim. Cum putem defini acest nou tip de democrație ce se găsește, în primul rând, între destin și circumstanțe?

Vasile Brașovanu: Cu siguranţă este faptul că atât românii cât şi europenii vor ţine minte ziua în care democraţia în România s-a jucat de-a democraţia. Nu e admisibil ca tu, guvern al unei ţări cu regim democratic să te joci cu regulile democraţiei, să mimezi respectarea unuia dintre cele mai fundamentale drepturi şi anume acela de a-ţi alege conducătorii liber şi corect. Ori noi am demonstrat că oamenii pe care tot noi i-am ales acum 2 ani se joacă într-un mod discreţionar cu puterea, am asistat poate la tentativa de a rescrie regulile democraţiei, am arătat cât de slabe ne sunt instituţiile şi cât de politizate pot fi şi funcţiile publice, am arătat că partizanatul şi frica de a nu pierde puterea sunt mai importante decât voinţa unor oameni care într-un final, mai mult sau mai puţin informaţi, mai mult sau mai puţin animaţi de sentimentul cetăţenesc şi de reponsabilitatea alegerii viitorului au mers şi şi-au exprimat nemulţumirea în cazul unora sau încrederea în cazul altora. Nu cred că votul a fot animat de viziunea economică ori socială pe care au încercat într-o anumită măsură să o prezinte principalii candidaţi în această cursă electorală, cât adâncirea unor clivaje mai vechi din societatea românească, am apelat la frici şi mituri pe care le credeam stinse, am reînviat sentimente deloc sănătoase pentru un regim democratic consolidat. Cu toate acestea observ şi o dorinţă de reformare a clasei politice tocmai prin candidatura unui om care nu a făcut până recent politică la nivel naţional. Poate fi şi acesta un semn că e rândul oamenilor profesionişti, e rândul ca partidele politice să se profesionalizeze, să aleagă elitele având alte criterii faţă de cele folosite până acum în a atrage elite. Profesionalizarea politicului şi atragerea elitelor din rândul oamenilor care au rezultate în calitatea lor de reprezentanţi ai comunităţii chiar şi la nivel local arată că începem să punem preţ pe competenţă, iar faptul că un om care cred eu şi-a demonstrat calităţile  în cele aproape 4 mandate de primar demonstrează că politica de vârf nu se face doar la Bucureşti, că încrederea oamenilor şi votul lor poate merge către oameni mai puţin charismatici dar cu siguranţă mai competenţi. Nu cred că asistăm la o reconceptualizare a noţiunii de putere a poporului, ci mai degrabă la efectele unor acţiuni care au dezamăgit profund societatea românească şi care arată că în ciuda miturilor cum că alegem răul cel mai mic am ales binele în faţa unui aşa-zis bine dar care venea oarecum forţat.

Dragoș-Andrei Preutescu: Eu totuși susțin că democrația aceasta  pentru vot și prin proteste, care nu e totuna cu o anumită cultură politică sau cu o democrație consolidată (dată de instituții care funcționează bine și cu legi valabile), a ținut de o voință a oamenilor. Voința aceasta face un pas și în fața ideii de putere, sau de a fi la putere. Tipul acesta de democrație s-a născut după o perioadă de frustrări, care nu știu dacă s-au potolit, iar momentul alegerilor au produs o formă de refulare. Că a fost împotriva unui partid sau a unui candidat, încă nu știm, dar trebuie să fim sinceri cu noi și să înțelegem că în această campanie nu s-au prezentat programe politice și nu a fost o confruntare politică între dreapta și stânga, cum ne place să credem. Confruntarea dintre dreapta și stânga se va da pe viitoarele programe politice, pe care eu încă nu le-am văzut. Mergând pe câteva idei ale lui Almond și Verba (Cultura Civică), este drept că s-a realizat o nouă orientare a politicii publice prin candidatura lui Iohannis (dar sper să nu rămână o simplă orientare); avem apoi un nou model de socializare, cel online, care se pare, a făcut și mai mult diferența în aceste alegeri. Democrația a fost regândită și prin circumstanța dată de social-media. Nu știu însă dacă avem o orientare cultural-politică, dar vom vedea. Mă întreb cum va reacționa generația noastră mai departe? Cu siguranță va fi o luptă între iluzii și noi speranțe.

Vasile Brașovanu: Deşi asistăm la un nou model de socializare politică, new media e doar unul din mijloacele de implicare politică. Întradevăr, în turul II al acestor alegeri dat fiind că 8 milioane de români zilnic interacţionează în spaţiul online, 3 milioane din ei având acces la mijloacele de comunicare online de pe telefoanele mobile, au făcut ca manifestaţiile de solidarizare şi abuzurile autorităţilor române prin nerespectarea dreptului de a vota a celor din diasporă să fie distribuite şi mediatizate în rândul unei categorii sociale care până acum nu participa în mod tradiţional la alegeri. Ceea ce am văzut duminică însă este doar un prim pas. Cred că este foarte important să nu uităm că mijloacele de implicare în spaţiul public nu se reduc doar la vot. Cred că este important ca în continuare să menţinem activ spiritul cetăţenesc, să monitorizăm activitatea reprezentanţilor, a actorilor politici, să reacţionăm atunci cand observăm derapaje. Dezavantajul mijloacelor new media ar fi în aceea că produc atomizare şi polarizare dat fiind că atitudinile sunt lipsite de o anumită personificare, pe forumuri subiectele politice sunt dezbătute în mod agresiv, există un limbaj de multe ori tendenţios dat fiind că internetul îţi oferă posibilitatea de a contesta fără să îţi asumi o responsabilitate efectivă aşa cum se întâmplă în cazul comunicării tradiţionale când interlocutorii se cunosc, interacţionează în spaţiul real. Să sperăm că nu am asistat pur şi simplu la un val cu o puternică încărcătură emoţională ci la crearea şi dezvoltarea unei atitudini cetăţeneşti responsabile, care să arate că e interesată de viaţa cetăţii, iar acest lucru se pare că depinde de noi, de generaţia Facebook.

Dragoș-Andrei Preutescu: Referitor la new media, susțin că acestea produc cele mai frumoase aparențe. Cândva am mai discutat despre asta. Sunt de acord cu formularea ta că avem un nou model de socializare politică. Ei bine, cum facem ca acest model de socializare politică să confere o valoare corectă conceptului de democrație consolidată? În fapte, bineînțeles. De aceea spun că trebuie și el reinventat. Poate că deja se întâmplă asta. Și mai important, care sunt caracteristicile acestei noi socializări politice? Nu aș dori să facem lecții de futurism ideologic, dar vorbim foarte des de democrație, implicare civică, libertare, JUSTIȚIE și este necesar să ne consolidăm rațiunea asupra realităților, în primul rând. Realități pe care fie le substituim nevoilor noastre moderne, fie le utilizăm (poate ca în teoriile utilitariste) pentru a genera noile tendințe morale ale societății în care trăim. Am pus democrația între destin și circumstanțe, între iluzii și speranțe după finalizarea alegerilor, pentru că nu sunt sigur dacă va exista cu adevărat o orientare către problemele actuale ale societății românești. Dacă toate acestea pot fi rezolvate prin simpla utilizare a simbolismului, nu știu cum putem conduce dezbaterea mai departe. În final, permite-mi să redau câteva versuri pe care le-am identificat (culmea, imediat după finalizarea alegerilor) într-un eseu al lui Russell și care poate caracteriza foarte bine imaginarul publicului român din acest moment:

„Prea fărîmițate sînt lumea și viața.

Mă voi îndrepta deci către profesorul neamț

Care știe cum să pună la un loc faptele vieții

Și să facă din ele un sistem lesne de înțeles.”  (Filozofii ale puterii)

Vasile Brașovanu: Cu tot optimismul de care dau dovadă atunci când vorbesc despre parcursul viitor al democraţiei în România nu cred că este de ajuns ca doar modelul de socializare să sufere schimbări. Cultura politică, instituţiile politice se schimbă cu greu, e nevoie de o implicare, informare susţinută, în lipsa perseverenţei în ceea ce priveşte monitorizarea actorilor politici, a interesului pentru binele public, nu cred că putem vorbi despre democraţie consolidată. În ultimii ani conform datelor prezentate în Indexul Democraţie de către cei de la The Economist se observă că ţara noastră nu este un regim democratic consolidat ci este o democraţie semiconsolidată. Cred că mai mult ca oricând este nevoie să avem aşteptări reale, să încercăm să privim dincolo de clivaje sau de optimismul exagerat de care dau unii dovadă şi să fim ancoraţi în realitatea politică. Idealizarea sau pesimismul exagerat nu fac altceva decât să provoace dezamăgire şi lehamite, aşa că zic să nu lăsăm treburile cetăţii în grija unui singur om ci să ne asumăm răspunderea pentru alegerile făcute încercând să demonstrăm că doar prin implicarea ce porneşte de la nivelul comunităţii regulile democraţiei pot aduce binele general.

 

Etichete: , , , , ,

Democrație prin protest

Vasile Braşovanu: De 23 de ani în spaţiul românesc nu s-a mai petrecut un asemenea eveniment cum este cel din ultimele săptămâni: zeci de mii de tineri protestează în ţară dar şi peste hotare împotriva unui proiect controversat, o afacere veche pe care toate guvernările au plasat-o mai departe. Asistăm la o adevărată schimbare. O generaţie tânără, sătulă de lipsa de transparenţă de la vârful instituţiilor, oameni care ies în stradă nu pentru a cere salarii mai mari ci pentru a cere respectarea legii şi a bunului simţ. Elevi, studenţi, tineri care muncesc 8 ore pe zi dar care toţi, seară de seară, se adună în centrul capitalei pentru a arăta clasei politice că societatea civilă poate fi unită şi poate cere la unison un viitor sănătos, munţi şi ape lipsite de cianură. Cer respect, onestitate, maturitate, responsabilitate, informare corectă, respectarea angajamentelor politice din campaniile electorale. Nimeni nu se aştepta ca tocmai tinerii, o generaţie considerată de mulţi ca fiind una pierdută să dea o lecţie de solidaritate, unitate şi chiar patriotism. În primele zile politicienii au fost oarecum speriaţi de amploarea manifestaţiilor şi au încercat să mascheze întreaga afacere cu declaraţii lipsite de conţinut, dar care sperau ei îi pot face pe manifestanţi să renunţe la proteste. Ei bine, iată că s-a ajuns şi la momentul în care cei din stradă nu se mulţumesc doar cu promisiuni și vor ca decidenţii politici să i-a decizii ferme. Afacerea Roşia Montana a demonstrat cât de coruptă poate fi clasa politică, cât de lipsite de orice valori sunt guvernul şi parlamentul, surzenia politicienilor faţă de strigătele societăţii civile, lipsa unui minim dialog, cum poate fi cumpărată la bucată mass-media. Până acum putem spune că politicienii au îngropat puţin câte puţin activitatea ONG-urilor tocmai pentru a avea un traseu lin la guvernare, netulburat de activişti. Deodată însă asistăm la o adevărată revoluţie: societatea civilă încearcă să se coagulizeze şi iese în stradă nefiind condusă din umbră de sindicate sau partide. Analizând cazul Roşia Montană apare o întrebare normală: de ce timp de 15 ani guvernele nu au au avut curajul să dea un aviz, fie el negativ sau pozitiv, pentru acest proiect? Au dorit partidele care s-au peregrinat pe la putere, să păstreze sau să instituie poate, un anumit „echilibru”?

Dragoş-Andrei Preutescu: Surprinzător pentru mine nu este faptul că politicienii sau instituțiile aflate în „subordinea” lor nu au reușit să ofere avize, transparență, cât mai degrabă că o generație se identifică și solidarizează cu aceste teme ce pot părea nesemnificative pentru România, dar care au o valoare simbolică mult mai mare decât ar dori unii să credem. În spatele acestor tipuri de manifestații se ascund multe nervozități împotriva clasei politice, a mass-mediei. Nu poți să accepți la nesfârșit iluziile pe care ți le vând televiziunile și comenzile politice. Ce e prea mult strică! Îndestularea manipulării a cam atins cota maximă de suportabilitate la tinerii din generația noastră. Se pare că în momentul acesta, cultura politică a acestei generații din care facem și noi parte, începe cu o mișcare ecologistă. Este și mai adevărat că nu există aceste proteste pentru un ideal al societății românești, un ideal politic, un ideal civic pe care îl tot cer unii, dar cum altfel să se formeze el, dacă nu cu un așa început? Nu ai cum să vorbești despre o “mulțime rațională”. Este o comunitate de tineri care protestează și pe care îi susținem, pentru că nu există nimic din ce spun politicienii sau cei din mass-media adevărat. Vor mai apărea astfel de comunități de tineri care vor protesta pentru protejarea statului de drept, pentru o independență a Justiției etc. Dar din nou, la mulțimi nu putem vorbi de conștiință, nu există așa ceva. Există identitatea sau solidaritatea cu o anumită problemă, imagine, idei despre ceva. Nu doar în România găsim astfel de manifestații. Va fi oare folositor ceea ce se petrece într-o viitoare consolidare democratică și ecologizare politică? Este posibil ca energiile unor alte comunități de tineri să adere nu doar la problema evitării cianurii, dar și a formării unui corpus stabil de activism civic?

Vasile Brașovanu: Plecând de la protestul pentru Roșia Montană activismul în rândul tinerilor, în rândul acestei noi generații, pare să fi atins subiecte care mocneau de ceva timp în rândul societății civile, dar care fără o vizibilitate crescută și o susținere puternică au rămas subiecte puțin cunoscute de publicul larg. Extinderea protestelor și către alte zone, cum ar fi educația, mă face să cred că într-adevăr încetul cu încetul putem vorbi despre un corpus stabil de activism civic. Nu se protestează doar pentru rezolvarea unei probleme, ci se protestează împotriva sistemului, împotriva modului cum sunt luate deciziile la nivel înalt, se protestează împotriva modului cum funcționează sistemul (birocrație maximizatoare). Atunci când cetățeanul simplu cu greu își poate expune nemulțumirile sau punctul de vedere, făcând abstracție de alegeri care sunt poate singura modalitate de exprimare directă a preferințelor cetățenilor, limitate și acestea de buletinul de vot, e normal ca tot mai mulți oameni care încep sa devină conștienți de rolul lor în funcționarea și atingerea binelui comun să acționeze și să reacționeze. Pe lângă simplele mișcări de protest asistăm cred eu la o maturizare politică, la formarea unei culturi politice solide prin participarea la deciziile ce se iau în rândul comunității, schimbare de atitudine, chiar de mentalitate aș spune. Cu toate acestea nu este oare posibil ca o mișcare ce se vrea a fi apolitică, în lipsa unor lideri care să păstreze viu spiritul și ideile ce îi unesc să dispară sau să fie acaparată de mișcări politice populiste? Cum pot aceste grupuri să fie nu doar simple apariții în viața publică? Care sunt caracteristicile tinerilor care protestează, au într-adevăr un scop comun, sunt solidari cu cei de la Roșia Montană, ori Pungești, sau pur și simplu sunt animați de spiritul specific protestelor?

Dragoş-Andrei Preutescu: Este posibil să se ajungă în mod direct la o maturitate politică, dar pentru cultură politică încă mai avem un loc mare neatins. Mai ales când vorbim de „Apolitica” protestatarilor, așa cum au revendicat-o încă de la început. Nu mi-aș dori ca aceste proteste, fie că sunt pentru Roșia Montană, fie pentru educație sau ce va mai urma, să fie doar o simplă „bulă resentimentară” a tinerilor împotriva sistemului. Aduc din nou aminte de ideea lui Vaclav Havel, care vorbea despre o „politică antipolitică”, acel tip de reacție politică care nu vrea să aibă legatură cu preluarea puterii, să controleze instituțiile, oamenii (cum de altfel se cam întâmplă astăzi, pas cu pas, picătură cu picătură și noi nu prea vedem), iar asta cu siguranță putem regăsi în rândurile acestor tineri. Dovada este și lipsa unui așa-numit lider, neidentificat încă. La un moment dat e posibil să existe, sunt convins. Politicul își va înfinge cornițele numaidecât în orice acțiune civică, exemplul de la Iași este foarte edificator. Nu mi-aș dori să cădem în patima extremismului sau a unui patriotism inventat. Aici chiar ar fi o greșeală enormă, iar liderii care vor fi susținuți, trebuie să nu adere la o astfel de cauză. Este greu de trecut de la o mulțime adunată spontan, la un nucleu solid în viața publică. Avem o mare problemă, trebuie să fim mult mai informați, mai atenți la detalii, mai buni investigatori, cercetători pe teren. Maturitatea politică este faptul că am ajuns să protestăm, cam împotriva a orice, mai mult sau mai puțin important. Cultura politică însă se realizează pe alte planuri: organizare și lideri, revendicări clare, informare și cercetare, activism constant, nu spontan ca până acum. Pe final pot afirma că nu am identificat un scop comun la acești tineri, iar caracteristicile lor diferă de la oraș la oraș. Iată că reclamele cu Roșia Montană au reapărut, iar protestele nu mai există. Pentru finanțarea educației, ministrul nici nu ascultă de revendicările celor care au ieșit în stradă. Acestea sunt exemple că tinerii ar fi fost animați doar de un anumit imbold resentimentar. Trebuie să-l depășim!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11/29/2013 în Duet

 

Etichete: , , ,

Generaţia Liberală

Idei libere fără constrângeri instituționale, individuale, partinice sau de grup. Nu vrem să gândim la fel, vrem doar să simțim aceleași concepte generale de cultură politică și democrație consolidată.

Dragoş-Andrei Preutescu: Cu siguranță simțim nevoia să vorbim despre noi și generația noastră, așa cum o fac eu de multe ori. Nu vine dintr-o nevoie prostească de a crea imagini, sentimente, teorii inutile, despre ce suntem sau ce devenim. Este o incursiune în realitățile pe care foarte mulți dintre noi nu le conștientizăm. Cine ne conduce, cum funcționează această enigmă a „liberei inițiative”, care ne mai sunt credințele ce ne ghidează și ce reprezentăm noi într- societate? Sunt multe întrebări firești la care majoritatea nu este parte. Urmând câteva idei ale lui Mircea Vulcănescu, care în 1934 ține un discurs despre „Tendințele tinerei generații”, îmi permit să mai încep acest dialog cu încă două întrebări: care sunt dimensiunile generației noastre? Ce tip de caractere formează atitudinile noastre? Știu că de multe ori trebuie să privim în spatele și înaintea noastră. În spate nu vrem să observăm, pentru că au furat alții funcțiile istoriei, iar înaintea noastră nu vedem nimic, pentru că suntem dezorientați, manipulați, închiși în sisteme sociale prefabricate.

Vasile Brașovanu: Aş începe dialogul nostru aducând în discuție o frază rămasă celebră în istorie, ce îi aparţine unei personalităţi cum rar mai întâlnim în ziua de astăzi, şi anume Winston Churchill: “Defectul inerent al capitalismului este o inegală împărțire a binecuvântărilor, în timp ce defectul inerent al comunismului este o distribuire egală a mizeriei.” Generaţia despre care vorbim s-a născut şi a crescut în spiritul valorilor de suprafaţă, de tranziţie. În ultimii 20 de ani nu am avut parte de un capitalism aşa cum îl putem întâlni în Occident. Am renunţat la comunism în favoarea pieţei libere, chiar dacă o bună perioadă de timp am definit vag acest concept şi am acţionat haotic, dând frâu liber intereselor particulare egoiste. Aşa cum era de aşteptat (chiar dacă pentru unii consecinţele la nivel macro nu sunt de luat în seamă) generaţia noastră a crescut şi s-a dezvoltat într-o perioadă în care valorile s-au aflat sub semnul incertitudinii, a demagogiei, a banului câştigat într-un mod cât mai uşor (nu mijloacele şi modalitaţile de câştig sunt importante, cât apetitul pentru un trai extravagant, lipsit de griji, în care munca să fie doar pentru cei pe care „nu i-a dus destul capul”). Dacă ne vom referi la  educaţia instituţionalizată, care după anii ’90 s-a aflat într-un proces de reformare, vom putea observa că cei care au fost beneficiarii acestui tip de educaţie în tot acest timp nu au avut parte de o continuitate. În ultimii ani asistăm la o adevărată tragedie. Rezultatele de la examenele de bacalaureat arată proporţiile dezastrului: zeci de mii de tineri care nu reuşesc să treacă de testul maturităţii, neavând prea multe şanse de viitor. Stai şi te întrebi, ce au făcut aceşti tineri în cei 12 sau 13 ani de școală. Au fost generaţia pe care s-au făcut experimente: începând cu evaluarea naţională de la sfârşitul clasei a VIII-a, continuând cu schimbările aduse curriculumului în cei patru ani de liceu, şi nu în ultimul rând, examenul de bacalaureat. La acestea putem adăuga o clasă politică imatură ce nu s-a interesat de modalităţile prin care tânăra generaţie să poată reuşi în câmpul muncii. Scandalurile politice, reflectate în ziarele de cancan atât de citite şi răsfoite, apariţiile televizate ale unor domni şi domnişoare care îşi etaleză nu atât cunoştinţele şi abilităţile, cât părţi ale corpului care să atragă privirea, toate acestea plus multe altele au creat o cultură a prostului gust, o cultură a asistaţilor sociali. Asistăm la o adevărată imbecilizare prin televiziune aşa cum spune Giovanni Sartori, în a sa „Homo videns”. Avem însă şi excepţii: tineri dornici de a face performanţă, elevi şi studenţi cu idei şi proiecte ce îşi propun să aducă un plus de valoare comunităţilor. Vedem totodată tineri, care se află la început de drum şi care descurajaţi de atitudinile şi comportamentele pe care le întâlnesc în propria ţară preferă să i-a calea străinătăţii. Aş reveni acum la citatul pe care l-am supus atenţiei la începutul discuţiei noastre. Trăim într-o societate în care ne putem bucura de drepturi şi libertăţi, însă ne bucurăm tot mai puţin de demnitate, responsabilitate, atitudine civică, spirit naţional, iar acest lucru nu este atât vina noastră, cât vina unei societăţi care în ultimele 2 decenii nu s-a putut bucura de modele pe care să le poată urma cu succes, nu s-a bucurat de un spirit întreprinzător. Am continuat să ne dezvoltăm într-o societate parohială, aşteptând parcă o acţiune divină care să ne schimbe mersul. Schimbarea însă eu consider că o putem aduce noi, generaţia liberală, o generaţie ce îşi doreşte mai mult ca orice scoaterea omului de sub vălul ignoranţei şi implicarea lui activă în viaţa comunităţii prin crearea unei culturi participative mature. 

Dragoş-Andrei Preutescu: Analizând ceea ce spunea Winston Churchill, până și acest capitalism de care vorbește, prin binecuvântări, la început are nevoie de o serie de principii pentru a funcționa. Dar revenind la ideile generației liberale, este bine să nu ne camuflăm în același limbaj și în aceleași tente de orientări televizionale despre ce fel de societate avem și cine face parte din ea. Pe mine mă interesează fondul concret al acestei generații. Cine și cum îl dă? Formele le vedem și le putem imediat desena, dar fondurile? Nu fac asta pentru a reveni la ideile lui Maiorescu, care sunt cât se poate de valabile, dar mai degrabă încerc să văd care sunt dimensiunile și tipurile de caracter de care avem nevoie. Dimensiunile tragice despre bacalaureatul fraudat, scandalurile politice regizate de ieri și de azi, educația făcută în sanțurile unui anume minister, sunt convins că suntem familiarizați cu acestea. Primul pas este să vedem dacă putem avea o „minoritate conștientă”, dintre noi tinerii din generația liberală, care să demareze promovarea fondurilor ce duce la o societate matură și implicată. Această minoritate trebuie să se asigure că nu există o „fragmentare” a relațiilor sociale, manipulate de unii și de alții. Apoi trebuie să nu cădem în patima unor două posibile direcții (după același Mircea Vulcănescu): un activism prin disperare, care este caracterizat de o disciplină de tip militar și un sprijin al turmei sau un istorism prin resemnare („parcă era mai bine atunci”, „așa e la noi”, „trebuie să fim doar conduși cu mâna dură a profetului”, „degeaba mergi la școală și faci facultăți” etc. etc. – modele de sinucidere a spiritului în cea mai estetică formă). Fondul pe care îl prevăd eu poate începe prin delimitarea de cele două direcții eronate și evitarea lor. Care este fondul pe care o generație liberală trebuie să își croiască drumul societal, în viziunea ta? De fapt, ar trebui să caracterizăm sintetic generația liberală. Punct cu punct.

Vasile Brașovanu: De 23 de ani reexperimentăm regimul democratic. Am avut parte de democraţie originală, la începutul anilor ’90 pe care cu siguranţă nu ne-o mai dorim, am avut parte de guverne slabe care nu au reuşit să ducă la bun sfârşit procesul privatizării marilor companii de stat ce ar fi putut aduce României locuri de muncă asigurate de mediul privat, avem cea mai scumpă autostradă din Europa care nici măcar nu este finalizată. Pe lângă toate acestea însă avem şi o generaţie tânără, postdecembristă care a învăţat din greşelile fostei şi actualei clase politice. Avem parte de o generaţie care în ciuda culturii parohiale ce nu o lasă să se dezvolte, ea continuă să spere şi să aducă un plus de normalitate comunităţii. Generaţia liberală aş caracteriza-o ca fiind golanii din Piaţa Universităţii, golani care însă nu mai sunt naivi şi nu se prezintă în faţa celor mulţi cu imnuri revoluţionare, ci în spiritul unui raţionalism umanizat, promovează prin proiectele lor, fie că vorbim de iniţiative civice, fie că vorbim de iniţiative de afaceri din mediul privat, libertatea de gândire, libertatea de a acţiona,  responsabilitatea corelată cu participarea. Generaţia liberală din care consider că şi eu la rându-mi fac parte este o generaţie ce doreşte schimbarea prin formarea unui culturi politice mature. E adevărat că nu o schimbare radicală (aşa cum au practicat-o socialiştii) ci una pas cu pas, o schimbare ce se poate realiza revenind la discursul ideologic, pentru că, de ce să nu recunoaştem, societatea actuală renunţă la doctrine politice, în favoarea unui limbaj comun, uneori trivial ce vine în întâmpinarea nevoilor pe termen scurt. Consider că această generaţie este cea care poate aduce continuitate şi stabilitate într-un mediu politico-social aflat în tranziţie, prin valorile, credinţele, curajul, responsabilitatea, morala de la care nu face rabat.

Dragoş-Andrei Preutescu: Sunt perfect de acord cu ceea ce ai punctat anterior, dar îmi permit să adaug două puncte cardinale pe care o generație liberală, fie că e în devenire, fie că are nevoie doar de un anumit timp pentru a se coaliza, trebuie să le îndeplinească:

–          Trebuie să unim ideile fondatoare ale democrației sub un singur concept. Am avut o democrație originală, poate o democrație particularizată (simt că astfel e și acum), una falsificată, alta controlată, dar tendința noastră este să stabilim prin acele idei de libertate (individuală, de gândire, de acțiune, de responsabilitate) rolul democrației într-o societate maturizată și cu o cultură politică a participării consolidată.

–          Avem nevoie să le permitem oamenilor cu spirit, creativi, inovatori, liberi să facă parte din viața comunității. Nu trebuie să mai stea ascunși sau să fugă de șacalii, hienele, lupii sau pitpalacii care controlează orice dimensiune societală de astăzi. Este exact cum spunea Hayek în Drumul către servitute: „…cel mai mic numitor comun este acela care unește cel mai extins grup de oameni” (p. 158). Numitorul comun sunt oamenii cu spirit. Nu se mai poate ca o majoritate absolut necalificată (prin educație, valori, trăsături comune) să legitimeze și să ofere libertatea celor care caută asta. Trebuie să existe prin acest numitor comun al oamenilor cu spirit un „sentiment al eliberării de constrângeri și al siguranței de sine” (Stefan Zweig). Nu poți face politică dacă ești constrâns din punct de vedere politic, nu poți face educație dacă nu ai siguranță și stimă de sine, nu poți avea inițiativă antreprenorială dacă ești încurcat de constrângerile legislative și planurile oligarhice.

Iată, deci, care sunt cele două puncte cardinale, caracteristici pe care o generație liberală trebuie să le îndeplinească. Ce mai poate fi adăugat la toate acestea, evitând bineînțeles temele deja cunoscute și răstălmăcite de tot felul de experți? Este timpul să ne configurăm noi existența și să acționăm.

Vasile Braşovanu: Aşa cum ai spus şi tu e nevoie să ne restabilim priorităţile. E timpul ca oameni cu viziune, spirit liber şi întreprinzător să ajungă la decizii comune considerate ca fiind obligatorii pentru comunitate. Acest proces, politica în sine, implică arta negocierii pentru a se ajunge la un bine comun. Cu alte cuvinte e nevoie să acordăm încrederea unor adevăraţi lideri ce să reprezinte întradevăr întreaga comunitate, comunitate ce şi ea la rându-i are datoria să participe la viaţa cetăţii. Iată că astfel se găseşte şi locul generaţiei liberale. Prin calităţile ei, prin profesionalismul şi seriozitatea ei, prin competenţa şi dedicarea faţă de oameni, o astfel de generaţie poate reuşi să facă din democraţie nu doar un deziderat, ci o realitate. Cred că o generaţie liberală care readuce în prim plan valori precum libertatea, drepturi egale, promovarea responsabilităţii în rândul comunităţii, reîntoarcerea către oameni, este cea care poate face din fericire un rod al înţelepciunii. Consider că această generaţie mai mult ca oricare are datoria de a readuce libertatea de manifestare din câmpul ideilor în câmpul social. Toleranţa este lecţia care ne poate face să readucem nu doar pacea şi buna înţelegere, ci chiar fericirea. Educaţia, gândirea critică la modul constructiv, bunul simţ, respectul faţă de lege şi oameni, implicarea activă în rândul societăţii, ieşirea de sub obscuritatea manipulării în masă, încurajarea dreptului de a gândi liber. Iată doar câteva dintre caracteristicile unei generaţii ce are menirea cred eu de a face dintr-un popor aflat aşa cum se grăbesc unii să spună la marginea civilizaţiei, un popor ce îşi cunoaşte priorităţile, menirea, de ce nu. Iată ce spune Alice Germain în prologul cărţii „Cea mai frumoasă istorie a fericirii”: „Nu este suficient să trăieşti. Trebuie să trăieşti şi fericit. Existenţa nu are culoare şi sens decât dacă devine locul şi timpul fericirii. Atât de mult aşteptăm ca viaţa să ne dea fericirea, încât uneori ne trece viaţa aşteptând-o.” Închei prin a spune că a venit vremea să conştientizăm că fericirea nu vine prin declaraţii politice sau constituţii (că tot avem parte de un proces de revizuire constituţională). Fericirea vine din atitudinile şi comportamentele noastre: „Constituţia doar dă oamenilor dreptul la fericire. Trebuie însă să o găseşti singur.” – Benjamin Flanklin

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Alb pe negru

„Istoria e cea dintâi carte a unei naţii”, Nicolae Bălcescu

Elena Ungureanu: Lumea în care trăim este una cu foarte multe necunoscute, plină de reguli şi cerinţe pe care ne străduim să le prindem „din mers”. Mentalitatea unui individ se adună pe sine însăşi din anterioritatea ei, din largul epocilor, pentru a se proiecta in viitor, pe traiectoriile dinamicii cotidiene. Fără fundament istoric cunoştinţele noastre sunt precare. Petre Ţuţea se întreba dacă cei care nu-şi cunosc istoria trecută îşi pot apăra istoria prezentă. Aici vreau să ajung: la importanţa cunoaşterii istoriei în matca realităţii sociale. Poate acest aspect să ne împingă pe panta progresului continuu în ceea ce priveşte structura şi funcţionalitatea unei naţii? Dacă da, câţi dintre noi avem tangenţe cu acest suflu al trecutului şi reuşim să ne explicăm firul acestor direcţii actuale care îşi pierd echilibrul în diverse domenii de activitate? Ştim să dăm dreptate istoriei?

Dragoş-Andrei Preutescu: Istoria este scrisă în funcţie de realităţile prezente, iar istoria prezentă care se practică este în funcţie de realităţile trecute. Constantin Noica spunea că “viaţa omului şi a culturilor reprezintă, la drept vorbind, o dezbatere între regulă şi excepţie” (Modelul cultural european). Nu ştiu dacă noi am avut o regulă în a ne cunoaşte istoria sau a ne deprinde cu diferitele explicaţii ale ei, dar ştiu că am reprezentat o excepţie manifestând ciudate “apucături” de ici şi de colo ca să iasă cumva bine la un moment dat. Ar fi onest de investigat dacă am avut “faze de dezvoltare ale simţului realităţii” (Sandor Ferenczi), iar dacă am avut care sunt ele. Poate trebuie să ne “adunăm anterioritatea” pentru a încerca măcar să calculăm o direcţie şi un simţământ comun, să ştim ce facem pentru prezentul viitor. Trebuie să te corectez cu privire la ultima ta întrebare. Dreptatea nu se , că nu e un fel de pomană, o cinste făcută la un birt, dreptatea se face. Mai mult, dreptatea se învaţă. Corect ar fi, poate istoria să aibă dreptate, ne poate învăţa ce este drept?

Elena Ungureanu: Corect, dreptatea se face. Dar pentru a avea capacitatea de a face dreptate şi de a ieşi din tiparele diverselor claustrări ideologice trebuie să conturăm atmosfera propice, prin apelul la background-ul istoric. Nu cred că există profesionişti, în niciun domeniu de activitate, care să nu cunoască istoria sectorului vieţii pe care îl reprezintă. Atenţie, repet, profesionişti! În fond, istoria înseamnă cunoaştere, spirit analitic, raţionament. Elucidarea ei ne ajută să ne dăm seama că fiecare dintre noi are un destin autonom şi sincron cu al altora în acelaşi timp. Istoria poate fi un exemplu edificator pentru înţelegerea orgoliilor şi a rivalităţilor. De asemenea, ea dezvoltă un acut simţ al responsabilităţii şi al sentimentului patriotic. Izvoarele istorice le consider ca fiind nişte delicii intelectuale care ne menţin treaz spiritul analitic, raţionamentul şi educaţia. Cred că ar trebui să ne „înfruptăm” din ele cât mai des şi cât mai mult. De ce nu?

Dragoş-Andrei Preutescu: Ţin să te anunţ că îmi este frică de profesioniştii de la noi. Atenţie, repet, de profesionişti! Să nu mai spun de experţi, atotcunoscători etc. Este foarte uşor să produci materialism dialectic pentru notorietate de moment sau câştig pentru vânzarea unui produs. E nevoie aici de stabilirea unor reguli general acceptate ca să ne definim profesioniştii. Eu nu aş vorbi de istoria împărţită pe “sectoare”, cât mai degrabă de o istorie afiliată conştiinţei societale. Ca să îl parafrazez pe Paulo Coelho (Alchimistul) fiecare are sau trebuie să îşi contureze o istorie personală. Este vorba de o maturitate dobândită pe baza exact ale acelor variabile menţionate de tine: raţionament, spirit analitic, cunoaştere. Practic cam asta e ordinea necesară ca să ajungem la un consens valid. Nu poţi avea spirit analitic fără să cunoşti sau să raţionalizezi; cunoaştere fără raţionament şi spirit analitic. Mai degrabă noi dezvoltăm un sistem de informaţii, adunate din loc în loc, ca să umplem la un moment dat nişte goluri. Eu nu aş miza pe un background, ci pe o anamneză a istoriei. Unde putem ajunge dacă facem asta?

Elena Ungureanu: Dacă facem asta, în primul rând am putea înţelege prezentul şi anticipa viitorul. Istoria, din punctul meu de vedere, este liantul dintre „ce?” şi „de ce?”. Ea îţi dă certitudinea propriei identităţi şi îţi dă indicaţii asupra viitorului. Istoria se repetă, spune o zicală arhi-cunoscută.  De ce să nu fim pregătiţi? De ce să nu urnim lucrurile din loc, mai categoric şi mai exploziv? Prin apelul la istorie ne-am angrena, ca indivizi, la datele esenţiale ale mentalităţilor trecute şi am face un acordaj sufletesc între ce am fost, ce suntem şi ce vom fi.

Dragoş-Andrei Preutescu: Aș merge pe aceeași frică pentru “ce am fost, ce suntem și ce vom fi” de care vorbești. Nu pot fi sigur dacă ne mai încălzesc cu ceva toate acestea, dar dacă tu vrei să fie “exploziv”, “categoric”, “esențial”, un “liant”, eu își spun sincer că nu doresc. Aleg calea pentru simțire, cumpătare, evaluare personală, rezultat și efect, atitudine. Poate vorbești de evaluare, de înțelegere, dar eu vorbesc de prezența spiritului. Contestarea primelor două nu se găsește în felul meu de a gândi, dar nu prea mai vreau o “reproiectare a întregului” fără să ne proiectăm noi în primă fază. Am să-l citez în final pe Friedrich A. Hayek (Constituția Libertății) cu privire la “reproiectarea întregului”: “În orice strădanie de îmbunătățire, trebuie întotdeauna să lucrăm în interiorul acestui întreg dat, să vizăm construcția graduală și nu pe cea totală, să folosim în orice etapă materialul istoric disponibil și să analizăm pas cu pas detaliile, în loc să încercăm a reproiecta întregul”.

 
Un comentariu

Scris de pe 03/29/2013 în Duet

 

Etichete: , , , ,

Suntem nişte plagiaţi!?

Dragoş-Andrei Preutescu: Ultimele dezvăluiri despre formele umane personalizate luate sau născute prin metoda plagiatului par să fie singurul adevăr despre ce suntem şi unde suntem la nivel de societate. Modelul plagiatului nu e de ieri sau de azi. El este de foarte multă vreme şi a reuşit să aducă în braţele administrării, conducerii şi a puterii cei mai vicioşi oameni “învăţaţi”, trecuţi printr-o singură schemă academică – “Copy-Paste”. Oare reuşim noi să depăşim acest impediment şi să ne căutăm un drum mai drept? Problema nu este doar la virtuoşii noştri politicieni cu teze de doctorat cumpărate sau copiate, ci o vedem în fiecare zi în facultăţile universităţilor. Sincer să fiu nici până acum nu am avut un întreg seminar (indiferent de disciplină) dedicat învăţării formelor de citare şi sancţionare a plagiatului. Ce facem în situaţia unei ordini sociale educaţionale definită prin plagiat?

Elena Ungureanu: Acest subiect de actualitate, „plagiatul”, precum şi amploarea pe care a luat-o, nu sunt altceva decât tertipuri utilizate în scop de şantaj politic şi compromitere publică, aspecte ce ating inevitabil şi domeniul educaţiei. Construirea unei cariere academice pe baza „furtului intelectual” mi se pare demnă pentru impostori. A clădi ceva pe munca altor persoane este uşor, dar din păcate „nu poţi să prinzi rădăcini picate din cer”. Supramediatizarea plagiatului sper să-şi dovedească şi implicaţiile sociale pozitive, în sensul că trebuie să devină un semnal de alarmă în vederea responsabilizării şi diminuării acesui conflict din sfera academică. Totuşi, de ce se face atât tam-tam referior la plagiat doar în cazul celor care se hotărăsc să iasă din mulţime şi să facă un pas spre public, când exemplele sunt nenumărate?

Dragoş-Andrei Preutescu: Sper că ne dăm seama împreună de golănia politică de care avem parte prin forma de reprezentare a plagiatului. Nu vorbim de X sau de Z, ci de un anumit mod de comportare, care va viza sau nu va viza întreaga societate. Când avem şantajişti în politică e normal să se ducă lupte pe toate fronturile. Nu îţi confisca anumite credinţe pretinzând că unul e mai brav decât altul. E o întreagă joacă dea şoarecele şi pisica între cei care au fost “parteneri”. Acum treaba cu plagiatul e doar un fel de caşcaval sau peşte sărat, depinde cui îi este destinat, pisicii sau şoarecelui. Să înţeleg să plagiatul a devenit metodă de şantaj? Păi ele nu cumva se exclud sau îşi maximizează rolul negativ purtat? Când menţionezi că “nu poţi prinde rădăcini picate din cer” clar poţi deveni un adept al compromiterii şi al unui viitor şantaj (aici fiind politic). Da, ai dreptate, şantajul a devenit un obicei politic frecvent utilizat şi nu doar în această zonă poate fi observat. Mă întreb, cine sunt părinţii fondatori ai şantajului în România? Eu spun un lucru, şantajistul şi plagiatorul au la fel de multe vicii separat, dar dublate împreună. Ce ne facem în situaţia asta? Cui să dăm crezare fără a pica în vreo capcană populistă sau intelectualistă?

Elena Ungureanu: Eu nu caut să dau dreptate niciunei categorii. Vreau doar să mă informez şi prin polemică să încerc să descopăr adevărul. Între şantajist şi plagiator există o diferenţă mare. Plagiator poate fi oricine, şantajist nu. E uşor să dai un Copy-Paste, sau să transcrii un fragment dintr-o carte sau să te foloseşti de orice alt tip de sursă inspiraţională nemenţionând sursa. În schimb, pentru a folosi tehnica şantajului trebuie să dispui de o inteligenţă net superioară. Trebuie abilitate şi un acut simţ al perspicacităţii. Revenind la întrebarea ta: cine sunt fondatorii şantajului în România? nu cred că aş putea găsi un răspuns satisfăcător. E ca şi cum te-aş întreba eu pe tine: ce a fost prima dată: oul sau găina? Şi nici nu cred că dacă am avea un răspuns, ne-ar ajuta cu ceva. De ce să căutăm acul în carul cu fân? Problema e ACUM şi AICI. E vorba despre realitatea care ne înconjoară şi care lasă de dorit. Mă refer la acei oameni care pe noi ne reprezintă în lume, oameni care se vor a fi academicieni cu toate titlurile posibile fără a le merita, oameni care vorbesc despre moralitate şi etică profesională în condiţiile în care le încalcă cu desăvârşire. Oare unde se va ajunge în contextul în care actualmente se pierde foarte mult din credibilitatea sistemului educaţional român?

Dragoş-Andrei Preutescu: Şantajul a devenit o formă de manipulare foarte bine pusă la punct. E adevărat şi susţin ideea ta că un şantajist e mai puternic şi mai vicios decât un plagiator. Dacă realitatea este cea pe care o vedem, trebuie atunci să admitem că noi suntem nişte plagiaţi, atât timp cât trăim într-o societate condusă de plagiatori. Este România o ţară plagiată? Sau societatea românească este plagiată? Sistemul de educaţie nici nu mai contează pentru nimeni în astfel de contexte. Totul e la voia întâmplării acolo. Nici măcar nu mai putem vorbi de o credibilitate. Este distorsionat tot sistemul. În lupta păcătoşilor nu mai avem simţ al raţiunii şi al dreptăţii, pentru că nici măcar lupta nu se duce corect.

Revenind la compromiterea publică, iată că zi de zi ne sunt aduse la cunoştinţă cele mai neaşteptate întâmplări. Acum descoperim cine suntem cu adevărat. Cine ne conduce, cine ne învaţă, cine ne salvează, cine ne judecă, cine ne apără, dar dacă totul este făcut sub forma plagiatului (+ a şantajului), atunci ele nu au nici măcar o minimă valabilitate. Poate mă înşel. Eu aştept să văd că din toate acestea am învăţat ceva şi nu o să mai repetăm nimic, dar tare mă tem că luptele duse ca într-un joc ireal ne vor copleşi.

Elena Ungureanu: În tot acest amalgam referitor la idei prelucrate şi preluate care abundă în realitatea actuală, propun să apelăm la originalitate. În orice domeniu! Ieşirea din tipare! De ce fiecare proiect, idee, reclamă, linie melodică, etc. să aibă o rădăcină în „ceva existent”? Nicolas Boileau– Despréaux spune că “Avant donc que d’écrireapprenez à penser.” / “Înainte de-a scrie, învaţă-te-a gândi”. Să luăm aminte!

 

Etichete: , , , , ,

Ce înseamnă să fii Blogger!?

Dragoş-Andrei Preutescu: M-am gândit că ar fi bine să readucem în discuţie noţiunea de “blogger” şi ce mai reprezintă astăzi un blog, ce trebuie să fie scris pe un astfel de site şi cui i se adresează. Eu am o părere personală că blogging-ul se face din nevoia de a transmite ceva util, autentic, personal, adecvat unei cerinţe a publicului (ţintă sau în general). A fi blogger sau a deţine un blog/site personal nu înseamnă neapărat doar reclame şi vânzare online, sunt convins că acestea ies din sfera blogging-ului. Chiar aş vrea părerea ta Anca, pentru că tu studiezi comunicarea şi relaţiile publice. Mi-ar face plăcere să delimităm şi să explicăm trei etape de evoluţie a blogging-ului, prima fiind perioada de început, a doua este cea în care ne aflăm noi acum şi ultima să reprezinte câteva predicţii pentru viitorul unui blog sau blogger.

Anca Gîlcă: Voi începe cu un gând care chiar ieri s-a abătut în mintea mea: cum ar fi să renunţ la blog? Am început o discuţie cu argumente pro şi contra, eu fiind de ambele părţi. Argumentele pro au fost concentrate mai mult pe managementul timpului: voi câştiga mai mult timp pentru mine. De fapt, acesta a fost un singur argument pro. Mai apoi, a venit rândul împotrivirii şi m-am întrebat de ce am blog şi de ce nu vreau să renunţ la el. Am creat blogul într-un moment în care, în viaţa de student, frustrările au atins o anumită cotă şi am decis să le aştern pe o pagină de wordpress. Mă linişteam când primeam comentarii şi vedeam că există oameni care au opinii asemănătoare cu ale mele şi mă încurajează să scriu. Dacă aş renunţa la blog ar însemna să renunţ la acest spaţiu care este doar al meu şi care îmi oferă libertatea de a-mi exprima punctul de vedere. Un alt motiv pentru care nu renunţ la blog este pentru că doresc să promovez proiectele la care lucrez sau proiectele în care cred.

La începutul acestui an am decis să trec de pe wordpress pe .com pentru că am fost încurajată de numărul de cititori şi de proiectele la care lucram. Simţeam nevoia de o altă casă în online. Consider că aceasta a fost cea de a doua etapă în evoluţia mea ca blogger. Sunt foarte mulţumită de mutarea făcută şi am un simţ al responsabilităţii mai ridicat: postez mai des, mă documentez mult mai bine, încerc să diversific temele abordate şi să creez content original.

În calitate de fost student la „Comunicare şi relaţii publice” cred că blogul m-a ajutat să îmi construiesc o anumită imagine ca viitor specialist în acest domeniu, să mă promovez ca pe un potenţial colaborator. Angajatorii te caută pe Google dacă sunt într-adevăr interesaţi de tine şi dacă ajung la un blog bine construit şi întreţinut care poartă semnătura ta, atunci îl vei ajuta să te cunoască mai bine şi, mai mult decât atât, să afle despre tine cam ceea ce vrei tu.

Închei cu predicţiile pentru viitorul bloggerului. Nu îmi permit să vorbesc în general despre blogger pentru că fiecare are specializarea lui şi, cel mai important, personalitatea sa. În ceea ce mă priveşte, voi continua să scriu şi voi căuta mereu să adun cunoştinţe noi care să mă ajute să abordez teme pe domeniul meu de activitate astfel încât să vin în ajutorul studenţilor şi absolvenţilor pentru a se perfecţiona. Cred cu tărie că numărul bloggerilor va fi din ce în ce mai mare, de la an la an.

Dragoş-Andrei Preutescu: Există posibilitatea ca blogurile să reprezinte principala sursă de informare pentru cititori, iar acestea să înlocuiască ziarele online? Din punctul meu de vedere avem la dispoziţie trei categorii de bloguri: cele pentru publicitate şi monetizare, cele mixte (personal + articole de specialitate) şi cele strict pe domenii de specialitate. Care sunt cele mai utile? Sau pe care dintre ele le citeşti cel mai des, sau le preferi?

Un alt aspect pe care îl contest sunt acei “specialişti” în ale blogging-ului, care ne spun cum să scriem, ce să scriem, pentru ce, cum să facem bani cu blogul, cum să avem mai multe vizualizări (valabile sau nu) etc. Eu sunt convins că nu avem nevoie de ei şi că fiecare dintre noi poate fi destul de conştient de cum să lucreze cu un blog.

În final nu pot spune că un blogger este cineva care transmite o informaţie autentică, cu implicaţii civice, care aderă la un anumit grad de originalitate şi un spirit de personalitate aparte.

Anca Gîlcă: Observaţiile notate de tine sunt pertinente şi de actualitate. Le voi lua pe rând.

Cred cu tărie că blogurile nu pot lua locul ziarelor! Suntem bloggeri, nu jurnalişti şi publicul nu va avea niciodată încredere în lumea blogosferei aşa cum are în presă. Aşa cum e presa noastră – de calitate sau ba – oamenii o consumă şi îi oferă credit. Un blogger poate să aibă parte de încrederea publicului său dacă este specializat pe un anumit domeniu. Eu nu pot spune că cititorii mei au încredere în mine astfel încât eu dacă scriu despre Dragoş Preutescu că a comis un accident de circulaţie să şi fiu crezută. Ba chiar cred că atunci când citim o ştire pe un blog, adaptată bineînţeles în stilul bloggerului respectiv, vom purcede spre Google sau spre site-ul de ştiri în care avem noi încredere.

Sunt de acord cu tine în ceea ce priveşte clasificarea blogurilor. Nu cred că există bloggeri buni la toate aşa că mi-am trecut pe lista de follow bloggeri din toate cele trei categorii.

Trebuie să te contrazic la aspectul notat cu privire la „profesorii blogosferici”. Consider că există oameni care chiar sunt în măsură să îţi dea sfaturi prin care să devii mai bun tu, ca blogger. Îmi amintesc că atunci când am decis să am blog am citit destul de multe articole despre asta ca să îmi dau seama dacă m-aş pricepe (tehnic vorbind) şi dacă aş putea să îmi asum responsabilitatea pentru el. Acum nu mai citesc astfel de bloguri pentru că prefer să merg la evenimente şi să socializez cu oameni care mă pot ajuta concret atunci când întâmpin o problemă cu blogul sau nu ştiu ce decizie să iau când primesc o ofertă de advertorial.

Bloggerii nu prezintă atât de multă siguranţa precum presa, însă consider că pe alocuri sunt surse mai bune de informare decât mass-media.

 
 

Etichete: , , , ,