Idei și Efecte – retrospectiva anului 2021

Lectură în dialog – Paturi oculte de Doina Ruști

Sub cerul liber – dialog cu Ștefan Apostol

 

Să ne primiți cu bine povestea!

Poveștile au pus bazele primelor forme de memorie și imaginație. Alături de povești ne-am educat, am simțit, am colaborat, am empatizat, ne-am războit. Din acest motiv, alături de Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere de la Universitatea „Al. I. Cuza”, vă propunem un dialog despre cartea lui Richard Kearney, Despre povești (Editura Tracus Arte, București, 2020). Să ne primiți cu bine povestea.

Cezara Dima: Richard Kearney este un hermeneut a cărui abordare se plasează între metodologia mistică a lui Schleiermacher și cea contextuală a deconstructiviștilor, ajungând la ceea ce Carmen Mușat numește în prefață o hermeneutică a imaginației. De aceea, Despre povești este o lucrare ce interpretează viața umană, semnificațiile și necunoscutele acesteia prin intermediul dimensiunii narative, familiară fiecăruia dintre noi. Utilizăm poveștile și abilitatea de a povesti în fiecare moment al zilei, fie că e vorba de o conversație la cafeaua de dimineață, de o ședință la terapeut, sau de un film vizionat seara, înainte de culcare. Ceea ce analizează Kearney este scopul acestor narațiuni de a ne oferi o înțelegere profundă a experiențelor și, în final, a identității noastre. El face acest lucru prin împărțirea lucrării în două mari secțiuni, explicând trei povești în aparență individuale și trei povești colective. Care dintre acestea ți-a atras în mod special atenția?

Dragoș Preutescu: Descifrarea rolului narativ în viața oamenilor a devenit o temă tot mai cercetată. Mai pot da ca exemplu un alt volum tradus recent la una dintre editurile din România, care abordează tema poveștii: Animalul povestitor de Jonathan Gottschall (Editura Vellant, 2019). Cartea lui Richard Kearney mizează pe două extensii ale narațiunii: ficționalismul și cât de departe poate merge imaginația unui autor pentru a proteja sau descoperi un adevăr uman, social, cultural, și memoria narativă, cea care încearcă să găsească, să susțină un adevăr istoric, implicând și caracteristicile ficțiunii. Orice poveste, orice narațiune, vine cu o interpretare a vieții. De aceea, noi când citim, avem nevoie să ne identificăm cu ceva din acea poveste. Înainte existau povești de suprimare a timpului (p. 25), prin care încercai să faci timpul să nu fie plictisitor, să nu stea în loc. Astăzi, avem nevoie de povești pentru a face timpul să stea în loc. Realitatea este prea dinamică, aglomerată iar povestea te oprește în loc. Dintre cele două secțiuni, cea de-a doua m-a atras mai mult, motivul fiind acela că timpurile istorice (istoria), tema identității, personajele istorice m-au atras mai mult. Dar și calitatea eseurilor din prima secțiune este excelentă, mai ales cea în care se vorbește despre Lista lui Schindler, cu o analiză despre felul în care Spielberg încearcă să aducă în atenție experiențele traumatizante ale Holocaustului prin imagine și ficțiune (filmul artistic). 

Cezara Dima: Legat de capitolele ce explică mitologiile naționale, mă fascinează această nevoie de a stabili o identitate comună prin intermediul unei legende întemeietoare, ca și cum o relatare simplă  și rațională a unor etape de colonizare nu ar fi suficientă. Întotdeauna este preferat simbolul și, se pare, motivul dualității,  așa cum Romulus a trebuit să îl ucidă pe Remus pentru a întemeia Roma deoarece nu aveau aceeași viziune, iar americanii veniți din Europa să se distanțeze de populația indigenă pentru a crea cultura potrivită valorilor la care țineau.  Putem menționa că există foarte multe cazuri în care membrii unei familii se asociază unor  astfel de povești originare ce presupun o formă de exil și o reintegrare, un caz notabil fiind experiența scriitorului Viet Tanh Nguyen. Familia acestuia a fugit din violentul Vietnam, ajungând în Pennsylvania, iar acomodarea în sine a reprezentat o poveste întemeietoare, nu doar a noului lor statut, ci și a comunității vietnameze din SUA, detaliile acesteia putând fi observate și în volumul lui, Refugiații. În ceea ce privește studiul de caz dedicat poveștilor despre Holocaust, a fost un amănunt care m-a impresionat, acela că „(…) ororile răului moral trebuie salvate de la uitare cu ajutorul rememorării narative.” ( 83). Consideri că narațiunea poate fi o modalitate de combatere a răului, o „conștiință” a sa, cum o numește Elie Wiesel?

Dragoș Preutescu: Narațiunea este mai ușor digerabilă atunci când vorbim de problema răului, a dreptății, adevărului. Studiul lui Richard Kearney despre Lista lui Schindler este un demers pentru a evalua și combate răul prin problematica adevărului istoric. Este așa cum spunea Llosa [1], că literatura îi face pe oameni să fie mai critici, mai atenți la detalii. Ceea ce observ în ultimul timp este că tot mai mulți autori își construiesc romanele pe realități istorice / biografice. Sigur cunoști această formulă: „inspirat din fapte reale”. Ceea ce face ca narațiunea să fie pe de o parte mai credibilă și pe de cealaltă parte mai ușor de înțeles. Dau câteva exemple: Sărbătoarea țapului de Mario Vargas Llosa, JFK de Stephen King, Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli de Jeanne Mackin, Eugenia de Lionel Duroy. Întrebarea mai concretă ar fi: oare narațiunea pătrunde mai profund și cu mai multe consecințe în conștiința omului? Aduce narațiunea un aport benefic în sferele istoriei, filosofiei, biografiei?

Cezara Dima: Narațiunea funcționează ca un motor, pornind mecanismul conceptelor abstracte și aducându-le mai ușor în lumea concretă. Platon a folosit metoda dialogurilor socratice și poveștile pentru a expune și explica idei despre virtute, prietenie și iubire. Iisus și-a transmis învățăturile prin intermediul pildelor, o tehnică de bază în educația iudaică, acestea fiind apoi păstrate în a doua ramă narativă a Evangheliilor. Revoluții importante au fost pornite cu ajutorul dezbaterii unor idei în mediul poveștilor, așa cum Războiul civil american a fost precedat, printre altele, de apariția unor lucrări precum romanul Coliba unchiului Tom. Acesta a avut un impact imens în argumentul ce susținea eliberarea din sclavie a oamenilor de culoare. Mary Wollstonecraft, prima teoreticiană feministă recunoscută, a scris la rândul ei un roman care să urmeze și să aprofundeze tratatul Revendicarea drepturilor femeii, numit Maria: or The Wrongs of Woman. Nici nu mai vorbim de toate scrierile românești care au în centru ororile comunismului și care au evoluat ca număr și ca perspective după 1989. Dar, ca să aducem o notă personală acestui dialog, în ce fel te afectează poveștile pe tine, Dragoș?

Dragoș Preutescu: Asta înseamnă că suntem niște „animale povestitoare”? [2] Nu suntem nici animale sociale, nici niște animale politice (zoon politikon), pentru că socialul și politicul au la bază tot povești? Doar dacă ne gândim la cazul lui Freud, analizat în carte, începutul psihologiei (ca presupusă știință) a avut loc tot prin poveste (cura narativă). Dar, pentru a răspunde la întrebarea ta, dacă este să mă gândesc la Neil deGrasse Tyson, la Richard Dawkins, la Oliver Sacks, pot spune că poveștile mă „afectează” într-un mod foarte plăcut. Cum ar putea fi explicate și înțelese teme complexe, precum originea vieții, chimia, fizica, universul, dacă nu prin ajutorul poveștilor. Poveștile fac ceea ce este genial să ajungă la cel mai simplu om de pe pământ, sau la cel care nu apreciază o știință sau alta. Eu consider că poveștile sunt o foarte bună modalitate de a explica. Margaret Macmillan, un istoric de renume, dedică una dintre cărțile ei studenților „care m-au învățat cum să explic istoria”[3]. Cum introduci un copil în lumea exterioară? Prin povești. Așa suntem cu toții, niște copii de vârste diferite cărora li se spun povești pentru a înțelege.

Cezara Dima: Cu siguranță, abilitatea noastră de a transpune experiențe, informații, amintiri și fantezii în comunicarea narativă ne deosebește de celelalte ființe. Pentru mine, toate poveștile, atât cele pe care le ascult, cât și cele pe care le spun, de la cele complet imaginare până la relatările banale ale vieții, reprezintă universuri în care mă ascund și din care evadez constant, simulări ale existenței și, așa cum spunea Aristotel, un fel de a împărtăși lumea (p. 21). De multe ori, asociez traume personale cu unele din cărți sau filme pentru a găsi ulterior soluția unei probleme sau măcar pentru a înțelege mai bine lucrurile prin care am trecut. Alteori ajung să empatizez cu realitățile celorlalți, schimbul de povești din interacțiunile cu alte persoane ajutându-mă să redescopăr de fiecare dată capacitatea acestora de a apropia oamenii și de a-i ajuta să se cunoască. Frumusețea cărții lui Richard Kearney constă în claritatea identificării tuturor acestor factori prin care poveștile ne atrag: nevoia insuflării unor valori, nevoia de apartenență, nevoia de vindecare și, nu în ultimul rând, nevoia de cunoaștere. Ultima întrebare pe care o am pentru tine, Dragoș, este:  Asistăm în epoca noastră la ceea ce este numit în carte sfârșitul povestirii?

Dragoș Preutescu: Dacă noi nu vom mai fi capabili să povestim sau să ascultăm povești, roboții, tehnologia avansată va face acest lucru în locul nostru. Romanul lui Matei Vișniec, Negustorul de începuturi de roman, poate aduce clarificări în acest sens. În cazul poveștii, exact ca în cartea lui Michael Ende, Poveste fără sfârșit, nu avem cum să ieșim din paradigma poveștii. Felul nostru de a fi, are la bază modelul poveștii. Cum nici istoria nu s-a sfârșit, cu varianta propusă de  Francis Fukuyama, nici povestea nu se va opri. Se va reinventa, repeta, comunica prin alte căi cu siguranță. Mai mult, povestea va avea altă identitate de fiecare dată. În final, sper, la fel ca Richard Kearney, că poveștile ne vor responsabiliza moral, etic și ne vor face mai critici față de realități (p. 208).

[1] https://youtu.be/me_fiUW3Boo

[2] Animalul povestitor de Jonathan Gottschall (Editura Vellant, București, 2019).

[3] Oamenii istoriei. Personalități și trecut (Editura Trei, București, 2020).