RSS

Arhive pe categorii: Idei și Efecte

Idei și Efecte – retrospectiva anului 2019

CREDEM ÎN DESTINELE OAMENILOR CARE CITESC.

Toate edițiile Idei și Efecte filmate în anul 2019.

Un proiect cultural ce susține dialogul și lectura.

80827150_10221034192074035_1876172509531865088_o

  1. Arta între realitate și fericire

https://www.youtube.com/watch?v=Pgtzf3AOT9g&t=260s

  1. Psihic și lectură (gânduri, sens, emoții)

https://www.youtube.com/watch?v=dWReCwmvQx4&t=451s

  1. Despre studiul științific al violenței

https://www.youtube.com/watch?v=rNI8a19PyDE&t=42s

  1. Oamenii care citesc au o stare de bine

https://www.youtube.com/watch?v=zD9LZBaFp_8&t=1085s

  1. Romanele grafice și diversificarea lecturii

https://www.youtube.com/watch?v=s5rZ2Q-9D40&t=41s

  1. Alain de Botton și filosofia moderată

https://www.youtube.com/watch?v=PguMT1I1EAQ&t=1s

  1. Viața între Mindfulness și Contactless – ce alegem?

https://www.youtube.com/watch?v=DCsm1oXOCGc&t=1125s

  1. Două biografii și două destine cinematografice: Robin Williams și Woody Allen

https://www.youtube.com/watch?v=9NR2_XByMIo&t=6s

  1. Două cărți despre secolul XXI

https://www.youtube.com/watch?v=sH0bZFNSwvg&t=142s

  1. Educația nu se cumpără. Se citește.

https://www.youtube.com/watch?v=BRDk334UCMk&t=5s

Anul 2019 în dialoguri

  1. „Poate că somnul și moartea sunt același lucru”
    https://ancazaharia.ro/2019/05/lectura-dialog-ismail-kadare-palatul-viselor/
  2. „Statut și anxietate” – Cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca (Editura Vellant)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/04/01/statut-si-anxietate-cum-ne-provocam-singuri-rani-si-cum-le-putem-vindeca/
  3. Căutarea a ceea ce urmează să se piardă (Editura Polirom)
    https://dincolodevarf.com/2019/09/05/cautarea-a-ceea-ce-urmeaza-sa-se-piarda/
  4. Beigbeder și rețeta împotriva îmbătrânirii (Editura Trei)
    https://dreamseeklove.com/2019/08/04/beigbeder-si-reteta-impotriva-imbatranirii/
  5. Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea (Editura Tact)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/05/10/traim-in-cutii-de-imagini-care-ne-modeleaza-gandirea/
  6. Biografia ireală a realului tragic (Editura ART)
    https://ancazaharia.ro/2019/04/lectura-dialog-kurt-vonnegut-barba-albastra/
  7. Ochii pot aduce mai aproape adevărul și iubirea (Editura Cartier)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/07/25/ochii-pot-aduce-mai-aproape-adevarul-si-iubirea/
  8. „Știți cum sunt: trebuia să găsesc o cale” – viața lui Louis Zamperini (Editura ACT și Politon)
    https://dincolodevarf.com/2019/07/27/stiti-cum-sunt-trebuia-sa-gasesc-o-cale-viata-lui-louis-zamperini/
  9. Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm? (Editura Publica)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/12/10/iluzia-cunoasterii-si-de-ce-e-bine-sa-gandim-si-singuri-uneori/
  10. Viața este o călătorie continua
    https://ancazaharia.ro/2019/03/lectura-in-dialog-0707-cu-sufletul-in-est/
  11. „Stăpânirea” inteligentă a deciziilor (Editura Publica)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/05/27/inteligenta-a-deciziilor/
  12. Despre om și natură – surpriza unui roman al maturizării (Editura Trei)
    https://dincolodevarf.com/2019/05/05/despre-om-si-natura-surpriza-unui-roman-al-maturizarii/
  13. „Iluzia cunoașterii” și de ce e bine să gândim și singuri uneori (Editura Publica)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/12/10/iluzia-cunoasterii-si-de-ce-e-bine-sa-gandim-si-singuri-uneori/
  14. „Furtul” – un roman al percepției (Editura Art)
    https://preutescu.wordpress.com/2019/11/01/furtul-un-roman-al-perceptiei/

Dialogurile despre cărți vor continua și în anul 2020.

Alte articole care te pot interesa

Ce vrem de la cărți?

Gânduri și idei de la târgul de carte Gaudeamus 2019

Poveste despre Om și Univers

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„Iluzia cunoașterii” și de ce e bine să gândim și singuri uneori

Omul a generat cunoaștere și și-a crescut rata de inteligență încă de la primele conștientizări de sine. Suntem în pragul în care inteligența nativă va întâlni un adversar interesant – inteligența artificială. Cheia viitorului nostru stă în ideea că trebuie să înțelegem pentru a cunoaște. Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri de Steven Sloman și Philip Fernbach (Editura Publica, 2017) explorează, prin povești, teorii și date științifice, capacitățile noastre (individuale și colective) de a cunoaște și de a înțelege. Vă invit la un dialog despre acest volum, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Al. I. Cuza din Iași.

Dragoș Preutescu: Oare putem ajunge la o cunoaștere clară, perfectă, limpede, sau să avem o gândire perfectă? Cunoașterea, cel puțin în ziua de astăzi, este o adevărată știință. Informațiile sunt de n ori multiplicate, cuvintele sunt folosite în n contexte și cu n înțelesuri, iar oamenii comunică într-o diversitate nemaipomenită și sigur nu ne vom opri aici. A cunoaște devine o întreagă rețea de analiză, percepție, empatie, comunicare. Suntem nevoiți în urma acestor schimbări majore, să creăm sisteme de cunoaștere, sau sisteme de gândire a cunoașterii. De aceea, volumul Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri de Steven Sloman și Philip Fernbach, încearcă să ne aducă mai aproape de momentele cunoașterii. Așa cum spun autorii, „mintea omenească este deopotrivă genială și jalnică, sclipitoare și idioată. Oamenii sunt capabili de cele mai remarcabile isprăvi, realizări care îi sfidează pe zei” (p. 11). Omul este singura ființă care poate gândi pentru a construi cunoaștere, ce îi va fi tot de trebuință lui.

20191210_082439

Cezara Dima: Nu cred că se poate ajunge vreodată la ceva asemănător unei gândiri perfecte. Așa cum creierul nostru nu se poate compara cu memoria procesată de computere, nici acestea nu sunt infailibile la rândul lor, deținând o capacitate limitată de memorare și existând mereu o marjă de eroare a  comenzilor procesate. De asemenea, cum poți ști că o decizie pe care o iei este cea corectă, cea morală, cea mai bună dintre toate variantele, în condițiile în care noi nu suntem capabili de obiectivitate pură și perspectivele noastre vor fi întotdeauna limitate? Toate aceste întrebări sunt discutate în Iluzia cunoașterii, încercând să aducă mai multă lumină în această dilemă umană a dorinței de cunoaștere absolută. Ce am apreciat cel mai mult a fost explicarea faptului că cea mai apropiată de absolut este cunoașterea colectivă în detrimentul cunoașterii individuale. Fiecare parte din societatea noastră este o urmare a lucrului în echipă, a multiplelor cunoștințe și perspective ale diverselor minți. Așa cum au arătat și autorii, oamenii foarte încrezători în cunoștințele lor au tendința să creadă că pot explica cu exactitate noțiuni din domenii în care nu sunt specializați, dar pe care le consideră banale, precum funcționarea unui fermoar sau a unei biciclete, doar pentru a li se demonstra contrariul.

Dragoș Preutescu: Rațiunea este cea care îți dă capacitatea de a lua o decizie bună. Rațiunea ține de înțelegere și de contextualizare. Pot fi doar până la un punct de acord cu cei doi autori, care spun că o cunoaștere colectivă este absolută, dar să nu uităm că marile progrese ale umanității s-au realizat în urma unor cunoașteri individuale. Până la urmă ce înseamnă cunoaștere individuală? Este capacitatea de a gândi singur, de a raționa, de a imagina și crea, atât pentru folosul tău, cât și pentru grupul / comunitatea din care faci parte. Cum ar fi arătat lumea dacă Giordano Bruno, Baruch Spinoza, Galileo Galilei, Isaac Newton și mulți alții ar fi urmat cunoașterea colectivă? De altfel, nu pot fi în totalitate de acord cu subtitlul cărții, de ce nu gândim niciodată singuri. E adevărat, o gândire independentă ține cont de variabilele externe (oameni, evenimente, fenomene, opinii etc.) pentru a ajunge la un raționament sau cunoaștere obiectivă, așa cum o numești. Libertatea de gândire este cea care dă valoare unei cunoașteri  individuale, ca mai apoi să se transforme în una colectivă. Explicația nu poate exista în afara înțelegerii. Asta spun eu că este esența ideii de cunoaștere.

Cezara Dima: Tocmai datorită faptului că există oameni talentați, oameni geniali în anumite domenii, omenirea a putut ajunge la mari progrese, într-adevăr. Dar până și astfel de minți au nevoie de ajutor pentru ca ideea lor să se impună. Giordano Bruno, de exemplu, nu ar fi putut să își dezvolte teoriile cu privire la pluralismul cosmologic dacă nu ar fi avut înaintea sa puternica influență a studiilor lui Copernic și a ideilor care circulau în mediul academic în perioada șederii sale în Anglia. De asemenea, persoana care a putut demonstra cu ajutorul formulelor fizice fenomenele planetelor a fost Galilei. Abilitățile lui axate pe științele exacte au putut demonstra aplicat ceea ce Bruno, specialistul în filosofie, a putut doar teoretiza. De aceea autorii vorbesc despre cunoaștere ca un proces care funcționează cel mai bine doar în momentul în care ideile se ciocnesc și devin complementare. Cunoașterea colectivă nu este promovată sub forma unui sistem în care toți oamenii gândesc și acționează la fel, neavând voie să se abată de la normă, ci sub forma unei munci de echipă, în care fiecare om joacă un rol crucial, oricât de mărunt ar părea acesta. Așa cum teoria planetelor care se învârt în jurul unui centru solar ar fi fost, probabil, mai ușor demonstrată și acceptată dacă trei oameni talentați precum Copernic, Bruno și Galilei ar fi putut lucra împreună, și un obiect banal precum un hanorac are nevoie de efortul comun al unui croitor și al mai multor lucrători textilieri care să conceapă bucăți precum un șnur sau un fermoar. De aceea cred că ceea ce încearcă autorii să ne spună nu este că gândim cel mai bine împreună, ci că dacă ne încăpățânăm să gândim și să acționăm singuri, fără idei contradictorii sau suport, nu suntem capabili de a face un lucru complex și complet. Dar probabil că mă abat prea mult de la subiect. Mai devreme ai vorbit despre capacitatea oamenilor de a raționa. Ce părere ai despre capitolul în care se discută despre raționamentul cauzal?

Dragoș Preutescu: Dacă ne gândim la cunoașterea colectivă ca la ceva ce s-a acumulat de-alungul timpului, atunci da, ai dreptate despre felul în a evoluat cunoașterea și gândirea, pentru a da ceva umanității. Una este evoluția cunoașterii și alta este cunoașterea colectivă. Dar ceea ce rămâne valabil, este că prin gândire cunoașterea se maturizează și oricât am încerca să susținem gândirea colectivă, nu este tocmai o realitate. Cât privește întrebarea ta, trebuie să menționez că modelul cauzal la care fac referire cei doi autori, este un amănunt științific al posibilităților date de rațiunea (gândirea) umană. Dar, putem observa că mulți oameni se raportează diferit la această parte a felului de a cunoaște – fenomenul social este motivul pentru care se construiește o cunoaștere socială  de tipul cauză – efect. În primul rând, realitatea este una divizată astăzi, mai puțin concretă și directă, tocmai din acest motiv nu văd raționamentul cauzal un model de cunoaștere colectivă. Noi cunoaștem fenomene (luând în considerare și răspândirea eficientă a informațiilor prin diversele canale de comunicare) ca modele de raționalitate. Dacă observăm că există o mișcare feministă în Germania, atunci construim o gândire care provoacă un anumit tip de rațiune. Raționamentul cauzal este un model bun oferit de autori care confirmă ipoteza lor, că nu gândim niciodată singuri, dar asta nu înseamnă că e singurul model. Acum, te întreb (urmărind și evoluția cărții), crezi că astăzi, noi oamenii, avem un deficit de gândire sau un deficit de cunoaștere?

Cezara Dima: Aș zice că nivelul de cunoaștere al unei persoane, comunități sau societăți este direct proporțional cu disponibilitatea de a gândi. Odată ce decizi că nu merită să îți bați capul prea mult cu o situație, limitându-te astfel la ceea ce știai până în acel punct, ajungi să îngrădești și aria potențială de cunoaștere. Studiile prezentate de cei doi autori demonstrează cum refuzul de a înțelege mai mult dintr-o situație sau din lumea înconjurătoare poate duce la erori și la consecințe destul de grave. Fie că e vorba de inabilitatea noastră de a cere sfatul altei persoane sau de respingerea progresului intelectual, situații precum o neînțelegere în familie, un diagnostic medical, o cercetare științifică sau chiar o criză militară, cer ca noi să ne depășim zona de confort a cunoașterii și să alegem mai des să cooperăm în folosul nostru și al binelui comun.

Dragoș Preutescu: Cunoașterea înseamnă în primul rând dorință de înțelegere. Acest lucru se poate aplica și la nivel colectiv. Mă pot gândi la toate mișcările sociale care au loc în lume. Putem afirma că oamenii au intuit (fiecare în felul lui) că sistemele politice și economice au generat crize imense, unele de încredere, dar nu putem confirma că acești oameni cunosc și de ce s-a ajuns la aceste crize. Dar o idee la care și autorii apelează, este aceea de a vedea „cum îi facem pe oameni mai inteligenți”. Să ne gândim la educație? La instituțiile sociale? La comunitățile de interacțiune la care luăm parte? La internetul care poate fi folosit mai inteligent? Nu știu dacă există un model sigur în această privință, dar te asigur că e foarte greu să îi faci pe oameni să înțeleagă (adică să vadă și să accepte adevărul, schimbarea, lipsa de gândire etc.). Cunoașterea rămâne un subiect deschis și foarte important pentru viitorul omenirii. Să sperăm că nu vom fi învățați să înțelegem și să cunoaștem de roboții încărcați cu inteligență. Mulțumesc pentru frumosul dialog.

Articole similare care te pot interesa

„Furtul” – un roman al percepției

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

 

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Ce vrem de la cărți?

Cu ceva zile în urmă am propus un sondaj, unde întrebam pentru ce motiv citește fiecare dintre noi:

Există mai multe motive pentru a invoca nevoia de a citi sau de a recomanda cuiva să citească o carte. Sunt curios ce alegeți (doar o singură variantă):
  1. „Cine are carte are parte”
  2. „Cine citește are parte de vindecare”
  3. „Cititul este un dialog cu noi înșine”
  4. „Cititul este un dialog social”
Recunosc, pentru această postare am fost inspirat de un articol scris de Matei Vișniec.

Prima variantă nu a primit niciun vot. Celebrul proverb românesc, „Ai carte, ai parte”, rămâne doar o frumoasă zicere în folclorul și gândirea românilor. În primul rând nu există aplicabilitate pentru această formulă, nu este reală cu ceea ce ne propunem prin lectură, iar promovarea valorilor sau a unui model de atitudine socială nu mai reprezintă ceva semnificativ. Meritocrația nu mai contează, educația este o variabilă ce iese în evidență în situațiile sociale (multe de comentat aici). Chiar dacă formula apare în Transilvania prin secolul XIX (conform unor teorii), care nu avea neapărat legătură cu cititul și educația, mi-a plăcut să văd că ne-am îndepărtat de ceea ce ni se tot repeta de bunici și părinți.

20191208_184333

Varianta 4„Cititul este un dialog social”, primește doar două voturi. Cu adevărat, putem spune că se scrie pentru a comunica, pentru a transmite un model de viață, pentru a propune idei, teorii, personaje, povești, posibilități ale lumilor viitoare, dar puțini dintre noi vedem în citit o modalitate de a interpreta lumea socială și un mod de a oferi feedback, de a raționa, sau de a reacționa. Citești pentru a fi critic, pentru a cunoaște, pentru a răspunde inteligent, cu raționalitate la niște stimuli exteriori, cauți răspunsuri la cei care vin către tine cu povești. Doar cluburile de carte, unde întâlnirile sunt frecvente, mai dau o notă pozitivă acestei variante de viziune asupra cititului.

Varianta 3„Cititul este un dialog cu noi înșine”, primește patru voturi. Una dintre funcțiile esențiale ale cititului, acela de a ne pune întrebări, pentru a ne cunoaște, pentru a ne înțelege pe noi ca indivizi, este important de avut în vedere. Pare o atitudine egoistă, dar este una care nu are cum lipsi din motivațiile cititorilor. Interogația propriei gândiri și a propriilor sentimente prin citit, este benefică.

Varianta 2„Cine citește are parte de vindecare”, primește cele mai multe voturi (11) din cele exprimate. Este varianta pentru care optez chiar și eu. Sunt mai multe motive pentru care cititul este o formă de a te vindeca, unde includ și „dialogul cu noi înșine”. Cotidianitatea frustrantă, schimbătoare, lipsită de valori și repere, fugitivitatea informațiilor și a ideilor în spațiile virtuale de comunicare, lipsa contactelor sociale offline, ne îmbolnăvesc și la propriu și la figurat. Cititul te învață să te vindeci de aceste îmbolnăviri, prin moderație, prin lipsa dependențelor, prin răbdare, prin adecvarea răspunsurilor la realităților sociale, prin reducerea deficiențelor de gândire și limbaj etc. Cititul este un medicament, un tratament și o modalitate de a cunoaște pentru a înțelege. Sunt bucuros să văd că reușim să găsim în citit un fond bun pentru vindecare.

Alte articole care te pot interesa

Poveste despre Om și Univers

Gânduri și idei despre târgul de carte „Gaudeamus” 2019

„Machitorii” de cărți

 

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Acest articol face parte din proiectul Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Gânduri și idei despre târgul de carte „Gaudeamus” 2019

Timp de două zile am fost prezent la Târgul de carte „Gaudeamus”, ce s-a desfășurat în perioada 20-24 noiembrie 2019 în București. Cunoscut ca fiind cel mai mare târg de carte organizat în România, nu pot spune că cele văzute acolo au ajuns la nivelul așteptărilor avute de mine. Am reușit să fiu prezent la câteva lansări de carte, foarte diverse prin ceea doresc să ofere cititorilor. Lansările de carte la care am participat, sunt următoarele:

  • Romaero. 1951-2008 de Traian Doman (Editura Vremea). Dacă este cineva curios de evoluția aeronautică din România, cartea se bazează pe documente din arhiva companiei românești.
  • 24 martie. Cronica infernului kosovar. Povestire, jurnal, meditație de Fehmi Ajvazi. Editura Corint a venit cu cel mai bine amenajat spațiu pentru lansări și evenimente, dar și cu o ofertă de carte (prin reduceri) foarte bine gândită. Am fost prezent și la alte lansări de la această editură și pot spune că m-am simțit minunat.

20191122_105438

  • Filosofi și teologi actuali de Andrei Marga (Editura Meteor Publishing). Cu un public numeros, dar și o „echipă” de prezentare a cărții reușită, cartea domnului Andrei Marga face o evaluare a felului în care filosofia poate să redevină un punct important în gândirea „actualității”. Nu sunt un mare fan al domnului Andrei Marga, dar apreciez felul în care scrie și gândește filosofic.

20191121_172912

  • Doamna Rodica Baconsky este o traducătoare puțin cunoscută în rândul tinerilor. De fapt, puțini dintre noi acordăm o atenție deosebită traducătorilor, celor care încearcă să ne aducă mai aproape de scrierile străinilor. În prezența traducătoarei deja menționate, am avut parte de o frumoasă prezentare a mai multor cărți traduse de doamna Baconsky: De te duci peste râu de Genevieve Damas (Editura Școala Ardeleană), Dezmoșteniții. Transmiterea – extrema urgență de Francois-Xavier Bellamy (Editura Casa Cărții de Știință),  O limbă venită de departe de Akira Mizubayashi (Editura Casa Cărții de Știință). Am văzut cât de importantă este conexiunea traducător – scriitor, pentru că astfel se pot transmite cât mai bine ideile pe care un scriitor străin le aduce prin cărțile sale.

20191122_133442

Câteva idei importante despre acest târg:

  • Am constatat o lipsă a marcajelor și a spațiilor pentru evenimentele organizate. Fiecare editură a încercat să organizeze lansări și conferințe la propriile standuri. Mulți dintre vizitatori erau dezorientați.
  • Toate editurile au încercat să ofere reduceri consistente pentru cărți.
  • Ploaia și condițiile climatice au reușit să îi oprească pe mulți să vină la acest târg.
  • Editura Corint a venit cu cea mai consistentă ofertă de reduceri pentru cărți.
  • Editura Baroque Books & Arts a avut cea mai frumoasă amenajare a spațiului pentru prezentarea cărților. Este de altfel o editură care se remarcă prin eleganță și stil.
  • Greta Thunberg a fost personajul cel mai important (ca model) pentru cei mici. Meritul pentru acest lucru trebuie să i se acorde Editurii Seneca, editură care a tradus și a publicat sub forma unei cărțulii, mare parte din discursurile acestui tânăr lider care luptă pentru protejarea și conservarea naturii.
  • Este important de știut că unele edituri au reușit să întrețină o atmosferă foarte bună în relația lor cu clienții, fie prin oferta de carte, fie prin evenimente, fie prin scriitorii sau alte personaje prezente la standurile lor.
  • Cele mai consistente oferte de carte (NOUTĂȚI) au venit venit din partea Editurii Litera, Editura ART, Editura Publica și Editura Baroque Books & Arts.

20191122_134040

  • Este o experiență pe care merită să o încercați dacă aveți timpul necesar și plăcerea de a vedea care sunt cele mai importante edituri din țară (mai toate sunt prezente la acest târg) și cu ce oferte vin acestea pentru cititorii lor.

20191126_141541

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Acest articol face parte din proiectul Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„Furtul” – un roman al percepției

Romanul lui Peter Carey, Furtul. O poveste de iubire (Editura ART, București, 2019), arată care este valoarea artei dată de acțiunile oamenilor. Ceea ce face ca acest roman să fie unul al percepției, sunt personajele, complexe și complexate, atașate sau detașate de lumea artei. Vă invit la un dialog despre acest roman, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

Cezara Dima: De obicei, atunci când citesc romane, există acea magie a intrigilor începutului care te introduc în lumea protagoniștilor, încercând să te convingă să rămâi alături de ei până la final. Așa că aceste situații au două posibile urmări: magiacontinuă până spre final și decid că am avut parte de o experiență frumoasă, sau îmi pierd entuziasmul în momentul în care romanul își schimbă traiectoria într-o direcție care nu îmi mai atinge așteptările, fie stilistic, fie narativ. De această dată,  Furtul mi-a oferit impresia opusă. Primele pagini m-au făcut să îmi dau ochii peste cap și să bănuiesc că ceea ce urmează va fi o altă poveste generică despre nefericirile și retribuirile unui bărbat alb din clasa de mijloc care de fapt nu are nimic de spus, dar care se folosește de statutul său de artist plastic și de divorțul incomod și păgubos pentru a ne convinge să îi dăm atenție. Spre bucuria mea, tonul pe care îl dă Peter Carey în această carte e doar o diversiune pe lângă ce reușește el să construiască de fapt pe parcurs. Imediat după ce am remarcat trecerea de la perspectiva lui Michael la cea a fratelui său cu handicap, Hugh, Furtul a devenit pentru mine un roman despre percepție, în special despre percepția asupra iubirii și asupra condiției artistului sub capitalism. De ce crezi că a decis Carey să împartă narațiunea în două și să ne ofere atât viziunea lui Michael, cât și pe a lui Hugh?

20191001_115720

Dragoș Preutescu: Te gândești: cum poți împărtăși despre greșelile comportamentului nostru capitalist? Și de ce jocul cu arta este tema pe care o propune Peter Carey ca să ne facă atenți la detaliile schimbărilor? Presupusa nebunie (pentru că acesta este handicapul pe care îl sesizez la Hugh) joacă un rol important în romanul Furtul. Peter Carey vrea să construiască și un personaj detașat de ceea ce se întâmplă în viața lui Michael, una în care acesta este prins în mrejele dealerilor și ale colecționarilor. Îți propun și un pasaj care încearcă să confirme ceea ce tocmai am spus: „[…] toți cei care mă iubeau încercau să se modernizeze. Uneori mi se părea că nu există  nici un loc pe planeta asta, nici un cătun în care muștele se plimbă prin vitrina brutarului, unde să nu existe și vreun doctorand cu papion à la Corbusier care în acea secundă citea despre linia partidului în Studio International și ARTnews, și toți la un loc se speteau să mă modernizeze, să mă elibereze nu numai de tușele acelea demodate, ci și de orice fel de referire la lumea reală”. De fapt asta e întrebarea, cine deține lumea reală, Hugh sau Michael? Dar cum tot Michael spune, „problema artei e lumea care o cumpără”, eu spun că problema lumii e cei care o gândesc.

Cezara Dima: Așa e, cei doi frați reprezintă două perspectiveasupra lumii în jurul căreia se învârte cariera lui Michael,  cei doi având păreri complet diferite în privințaafacerilor din spatele galeriilor de artă, afaceri care influențează mai mult decât tranzacțiile ulterioare organizării expozițiilor. Michael se vede pe sine drept un „pirat”, un fel de nelegiuit care trebuie să îi păcălească pe colecționari pentru a obține banii foarte prețioși pentru traiul său și pentru continuitatea creației sale. Talentul se dovedește deseori a fi de prisos în condițiile în care, așa cum ai evidențiat, dealerii sunt mai interesați de ceea ce este la modă, artiștii trebuind să își modeleze ideile după tendințe. De fapt, una dintre principalele lui frustrări pare a fi tocmai această dependență de banii celor foarte bogați, aspect conștientizat de el și care ajunge să îl dezumanizeze. Nici Hugh nu îl consideră pe fratele său o persoană obișnuită, însă, în ochii acestuia, Michael capătă forma unei ființe supraumane. Pentru el, artistul este chinuit veșnic de povara artei sale, responsabilitățile sale ridicându-l la rangul unui călugăr atunci când trebuie să se izoleze pentru a putea crea, sau chiar al unui rege, atunci când opera sa este apreciată și faima își arată beneficiile. Dacă ne gândim la trecut, soarta artei a fost întotdeauna decisă de preferințele celor care dețineau controlul asupra economiei și care acționau astfel drept sponsori. Carol al IV-lea al Spaniei l-a făcut faimos pe Francisco Goya, așa cum Vaticanul l-a sprijinit și promovat pe Rafael. Dacă noi credem că geniul lor le-a permis să aibă destine excepționale în care puteau fi liberi să facă ce le plăcea cel mai mult și ce știau mai bine,poate că, în realitate, ei sufereau de aceleași frustrări ca ale lui Michael și se considerau la fel de limitați de cerințele celor care îi plăteau să creeze. În toată această poveste, Marlene este deviantul care nu deține o pasiune reală pentru artă, dar care reușește să îl aducă pe protagonistul nostru înapoi în atenția criticilor, cea care nu poate iubi, dar care îl face pe Michael să nu o mai uite niciodată. Ce reprezintă ea în raport cu toate celelalte figuri prezente în Furtul?

Dragoș Preutescu: Pentru Michael, arta este un fel de „măcelărie”: „e muncă grea să măcelărești un animal dar când e gata e gata. Dacă FACI ARTĂ corvoada nu se termină niciodată, n-ai pace, nici zi de sabat, numai zbucium veșnic și înjurături și griji și frământări și nu te poți gândi la nimic altceva în afară de idioții care o cumpără sau insectele care îi distrug SPAȚIUL BIDIMENSIONAL”(pag. 35). Acest „a face artă” dă dimensiunea dramatică a romanului lui Peter Carey. Scopul economic al artei o scoate din sfera umanului ca formă de exprimare a umanului. Mă gândesc, cum ar fi fost un Salvador Dali, sau un Hieronymus Bosch dacă duceau o luptă internă cu ideea de „a face artă”? Mai mult, se cunoaște o teorie că artistul trebuie să sufere pentru a crea o operă mare. Dar am pornit de la „Torturați-l pe artist” și am ajuns la „Vindeți-l pe artist”. Hugh este un non-artist, dar care spun eu că întruchipează geniul unui artist de a observa lumea, mai ales lumea fratelui său. Marlene nu are o pasiune pentru artă, cu adevărat, dar poartă povara numelui unui artist căruia i se face o nedreptate. Ea intră în acest joc subteran al operelor de artă pentru că anumite conjuncturi o aduc în această ipostază. Mă gândeam că Peter Carey ne va oferi și câteva „fire” telenovelistice prin apariția lui Marlene Leibovitz, dar nu a făcut decât să-i ofere lui Michael posibilitatea de a nu fi acel „genial căruia i se acordă LIBERTATEA de a se comporta ca un IDIOT PERFECT” (pag. 129).Marlene reprezintă acea mockingbird ce se revoltă aducând în atenția publicului opera „idiotului perfect” care trăiește o dramă a „facerii artei”.

Cezara Dima: Ce aș adăuga despre raportul dintre Michael și Hugh este că, la nivel metatextual, Carey face o treabă foarte bună din a delimita și evidenția și mai mult viziunile celor doi frați. Dacă la primul nivel al lecturii, se remarcă acea diferență de mentalitate în ceea ce privește condiția de artist plastic a lui Michael și destinul de dependent de ajutoare sociale al lui Hugh, al doilea nivel ne oferălimbajul și forța creatoare a celor doi frați pentru a stabili dihotomiiale clasificării artei, așa cum le cunoaștem noi azi: calofilie –anticalofilie, respectiv clasicism-modernism. Michael preferă să privească lumea din jurul lui printr-o lentilă sterilă care filtrează puritatea și echilibrul lumii. Când observă picioarele goale ale lui Jean-Paul, le asociază imediat cu delicatele plante din pictura Lacul cu nuferi a lui Claude Monet. Pentru el, Marlene este frumoasă datorită aparentei sale desăvârșiri: „o transparență profundă fără urmă de defect sau pete.” ( p. 173). Imaginea propriului său frate îl îngrozește, refuzând să creadă că în spatele chipului său se află altceva decât o deplină neînțelegere a acestei lumi: „uitându-mă în ochii roșii de asasin ai fratelui meu, n-am văzut decât că era un retardat”( p. 163).În ciuda acestui fapt, Hugh surprinde sentimente și senzații mai puternice decât fratele său, preferând să descrie lumea încojurătoare în nuanțe stridente, fără a nega existența elementelor considerate inestetice: „pescărușii erau ca un mușuroi de termite fojgăind în jurul pilonilor podului” (p. 139), „Ultimele inundații se retrăseseră lăsând în urmă iarba turtită ca un cadavru și ceva ce aducea a vomă jalnică […]” ( p. 67).

Dragoș Preutescu: Este destul de clar că în romanul lui Peter Carey ni se fac cunoscute multe elemente din marea artă, cea care este perfectă, care are un mesaj și care nu este destinată economicului. Iar despre decăderea artei în favoarea economicului putem spune foarte multe. Așa cum noi am identificat în viețile personajelor (decăderea), ele urmează această luptă pentru a face dreptate artei, fiecare cu potențialul și caracteristicile sale. Un artist, Michael, un „ignorant” bolnav în persoana lui Hugh și un personaj feminin ce întruchipează o (Ma)donna care apare ca o posibilă salvatoare a artistului. Dar cred că dorința lui Michael de la finalul romanului este un bun mesaj pentru felul lui uman de a fi, în ciuda luptelor din lumea artei: „Vreau să mă placă lumea, să-și amintească de mine cu afecțiune, așa c-ar trebui să fiu un idiot să mă înfățișez așa gol în fața voastră, dar ce altceva am făcut oare vreodată?” (p. 364). Și de aici îi adresez o întrebare pentru concluzii: Oare arta este un simbol al afecțiunii?

Cezara Dima: Cu siguranță, arta este rezultatul direct al sentimentelor noastre față de ceea ce percepem în viața reală, de aceea avem atât de mare nevoie de ea. Așa că indiferent de ce parte a baricadei ne aflăm, a celor care trăiesc pentru artă sau a celor care plătesc pentru artă, rămânem dependenți de ea sub toate formele ei pentru a ne putea exprima.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

Etichete: , , , , , , , ,

Poveste despre Om și Univers

Omul a fost pe rând: povestitor, filosof, credincios, sociolog, psiholog, cercetător, dar în final a ajuns să încerce să determine orice amănunt din viața sa. Iar acum se simte Singur.

„Multe probleme dificile se ivesc în legătură cu procesul de cunoaștere. Este dificilă definirea cunoașterii, este dificil să decidem dacă posedăm vreo cunoștință și, chiar dacă se acceptă că uneori avem cunoștințe, este dificil să descoperim dacă putem vreodată să știm că suntem în posesia unei cunoștințe într-un caz particular sau în altul.” [1]

De aceea, „orice om are de ales între a respira prin invidie și ură, ori prin admirație și iubire”. [2]

20190902_111031

„Dacă, de exemplu, bun înseamnă inteligent, iar virtutea înseamnă înțelepciune; dacă oamenii ar putea fi învățați să-și vadă singuri de propriile interese, să vadă efectele pe termen lung ale faptelor lor, să-și critice și să-și coordoneze dorințele, astfel încât dintr-un haos al autoanulării să rezulte o armonie intenționată și creativă, poate că, doar așa, omul educat și sofisticat va găsi acea moralitate care, pentru cel lipsit de educație, stă în precepte și constrângeri exterioare. Poate că toate păcatele nu sunt altceva decât eroare, vedere fragmentară, nebunie? Omul inteligent poate avea aceleași impulsuri violente și antisociale ca și cel ignorant, dar, cu siguranță, le va controla mai bine și va ceda mai rar tentațiilor grosiere din el. Iar într-o societate administrată inteligent – una care mai mult îi restituie individului puterea decât îi restrânge libertatea – avantajul fiecăruia dintre indivizi ar consta într-o conduită loială și doar o vedere clară ar fi necesară pentru a asigura pacea, ordinea și bunăvoința.” [3]

Deci, să nu uităm că omul a fost la început un povestitor și că dincolo de el este Universul și adevărul liber pe care îl putem găsi acolo.

Referințe

[1] Russell, Bertrand, Credința unui om liber. Scrieri esențiale, vol. 1, Traducere din limba engleză de Dan Crăciun, Editura Vellant, București, 2018, pp. 162-163.

[2] Liiceanu, Gabriel, Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului, Editura Humanitas, București, 2019, p. 272.

[3] Durant, Will, Povestea filosofiei. Viețile și ideile celor mai importanți filosofi occidentali, Traducere din limba engleză de Doru Căstăian, Editura Herald, București, 2019, pp. 25-26.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Susține proiectul Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

Editura Publica ne propune un nou titlu editorial care are ca temă centrală realitatea înconjurătoare. Un profesor de politici publice pe numele său Bobby Duffy încearcă să afle care sunt „Pericolele percepției” și „de ce ne înșelăm în aproape toate privințele”. Într-un nou dialog alături de colegul meu psiholog Alexandru Crețu, încercăm să aflăm cât de pregătiți suntem să înfruntăm realitățile pe care nu le cunoaștem.

Dragoș Preutescu: Înainte să fin conștienți prea mult de noi ca oameni, aveam ca reper o singură realitate – natura înconjurătoare. Ea dădea tonul felului în care noi evoluam, fie că era vorba de hrană, adăpost, sau procreere. Chiar și astăzi mai avem ca reper natura, doar că ne dăm superiori și încercăm să o confruntăm sau să o stăpânim. Ar fi mult mai sigur să pornim dialogul nostru despre cartea Pericolele percepției – de ce ne înșelăm în aproape toate privințele scrisă de Bobby Duffy, încercând să explicăm care dintre următoarele două afirmații este mai aproape de adevăr: Percepția înseamnă realitate sau Realitatea înseamnă percepție? Sunt două idei pe care le poți jongla, dar eu țin să cred că tot ceea ce percepi și cum percepi și de ce percepi, formează o realitate. Prin această afirmație mulți dintre noi își construiesc impresiile despre viață și oameni. Nu știu dacă una sau cealaltă este mai adevărată, dar observ că prima afirmație este mai aproape de realitate.

20190714_212342

Alexandru Crețu: Dacă la începutul vieții pe Pământ realitatea obiectivă era singura realitate – preocupările ființelor vii fiind cele descrise de tine (hrană, apă, adăpost etc.), totul a început să se schimbe din momentul în care a apărut omul modern/homo sapiens. Acest nou animal avea caracteristici ce îl diferenția de majoritatea animalor: era biped, putea folosi cu ușurință mâinile pentru a apuca obiecte sau construi unelte, putea percepe și diferenția între o mai mare varietate de stimuli vizuali și auditivi și, cel mai important, avea un creier suficient de evoluat încât să îi permită utilizarea simbolurilor (limbaj, imagini) pentru comunicarea cu ceilalți membrii ai speciei, rezolvarea de probleme complexe folosind informațiile reținute anterior sau reflecția asupra mediului în care era (Este sigur dealul ăsta? Dar dealul celălalt? Sunt de încredere oamenii din tribul meu?). Dacă la început aceste funcții au ajutat la supraviețuire, ulterior au devenit unelte de expansiune și dezvoltare a civilizației. Ca efect secundar, acest nou creier funcționează diferit la fiecare om: acesta asimilează și filtrează informațiile din mediu în funcție de specificul individului și de experiențele anterioare, reținând unele informații și eliminând pe cele inutile. Și așa s-a născut realitatea subiectivă.

Dragoș Preutescu: Am ajuns la o realitate subiectivă, într-adevăr, dar așa cum confirmă și Bobby Duffy, omul nu mai este capabil să filtreze informația pentru că sunt din ce în ce mai diverse și mai complexe. Homo sapiens își construia percepțiile pe baza observațiilor din natură. Omul post-modern are percepțiile deja construite, pentru că le primește și doar le privește. Astfel nu știu dacă mai construim o realitate subiectivă pentru că „libertatea mințiii”  sau „nebunia de a gândi cu mintea ta” este îngrădită de mecanisme făcute să automatizeze comportamentul nostru și să distorsioneze realitatea pe care am fi dispuși să o percepem. Așa cum foarte bine afirmă și autorul, „facultățile noastre critice sunt anihilate de «răspunsurile emoționale» și «identitățile tribale»” (p. 233). Ca să urmez trendul teoriilor, suntem într-un fel de realitate post-subiectivă. Subiectivitatea e dată de percepțiile eronate cauzate de tehnologiile media și sociale. Mai mult, omul post-modern este asaltat de prejudecăți și forme avansate de dezinformare. Ce rezultă din acest „parteneriat” prejudecată – dezinformare? Și cum mai putem ajunge să rămânem în situația de a exista o realitate subiectivă.

Alexandru Crețu: Mintea umană este complexă și superioară din punct de vedere evolutiv, omul fiind capabil de multe operații precum abilitatea de amânare a recompenselor, de luare a deciziilor pe baza experiențelor trecute sau de focalizare a atenției pe stimuli diferiți ca relevanță. Cu toate aceste avantaje, mintea umană are și anumite limite: procesele cognitive superioare consumă multe resurse fizice și mentale, iar mediul (mai ales mediul digital) solicită din ce în ce mai mult răspunsuri automate din partea individului. Din cauza aceasta, omul modern tinde să apeleze la scurtături mentale pentru a lua decizii mai rapide, precum formarea unor stereotipuri, apelul la emoții în luarea deciziilor, conformarea la norme sociale etc. Faptul că trăim într-o societate digitală care oferă informații mai rapid decât putem să le procesăm ne forțează să căutăm informații adunate și compuse de alte persoane sau instituții, ceea ce în schimb ne fac mai vulnerabili la dezinformare sau manipulare. Iar odată formate atitudinile, ele pot deveni rezistente la schimbare, chiar dacă ele ar putea fi invalidate de puncte de vedere valide sau corecte.

Dragoș Preutescu: Daca este să mă opresc la un concept, ar fi cel de Umwelt („lumea înconjurătoare”), adică ce fel de lume dorim să vedem din ceea ce ni se dă. Dar o lume înconjurătoare virtuală (pentru că deja se vorbește despre o realitate virtuală) nu are limite, iar tu nu reușești să vizualizezi și să creezi o singură realitate subiectivă, ci înglobezi multe altele de care nu ai nevoie și te afectează (supraabundența de informații). Iar percepțiile unor lumi pe care presupunem că le înțelegem și le considerăm realități, conduc către comportamente absurde. Prejudecata, în mod special, se naște dintr-o lipsă de cunoaștere a mediului înconjurător. În ceea ce privește dezinformarea, o altă formă de a obstrucționa și transforma realitatea, aceasta este ambiguă. Cei care reușesc să proceseze informația cel mai bine vor reuși să se ferească de Pericolele percepției.

Alexandru Crețu: Consider că problema nu o reprezintă faptul că percepțile, reprezentările și gândurile noastre de sine, ceilalți și lume ar fi eronate datorită massmediei sau a accesului la lumea digitală, întrucât aceste limitări ale sistemului nostru cognitiv respectiv unele dezavantaje ale naturii noastre sociale avansate (ex.: conformism, stereotipizare) au existat încă de la începutul civilizației. În schimb, problema este că trăim într-o societate digitală și informațională vastă, bogată și nereglementată: avem acces rapid și (relativ) facil la nenumărate surse de informare, însă nu avem nici filtru pentru a deosebi informațiile relevante de cele irelevante sau cele adevărate de cele false și nici nu avem abilitatea de a analiza și de a evalua critic aceste informații. Dacă ar fi să căutăm soluții pentru a ne feri de formarea unor percepții eronate despre realitate, ar trebui să vorbim despre formarea la oameni a unor competențe de tratare eficientă a informațiilor precum gândirea critică, organizarea informației, înțelegerea materialului scris precum și competențe metacognitive.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă vom reuși să ne păzim în totalitate de percepțiile greșite, mai ales dacă luăm în considerare felul în care oamenii gândesc și se comportă, atât de diferit într-o societate tot mai complexă. Autorul Bobby Duffy vine și cu soluții pentru a încerca o „filtrare” a lumii în care trăim: „[…] păstrarea unei înțelegeri a lumii bazate pe fapte” (p. 35). Pentru mine mai există o soluție la fel de bună și pe care o susțin oriunde merg: CITITUL. Și exemplul suntem chiar noi, care am citit cartea Pericolele percepției. De ce ne înșelăm în aproape toate privințele și am încercat să schițăm idei despre cum gândim și simțim realitatea. Să nu ne ferim să admitem că trebuie să înfruntăm și ceea ce nu știm despre noi și lumea înconjurătoare.

Alexandru Crețu: Citind cartea lui Bobby Duffy mi-am amintit că înainte de a accepta o informație ca fiind adevărată, trebuie să o analizăm la modul obiectiv, respectiv să verificăm sursele acelei informații, datele statistice care o susțin – dacă este cazul, precum și nivelul de certitudine sau de adevăr al acelei informații (Este adevărată sau nu? Dacă da, în ce context? Etc.). Sigur că nu putem să ne ferim de convingeri eronate sau distorsionate, dar dacă ne antrenăm curiozitatea și scepticismul intelectual, respectiv gândirea critică, putem deveni mai rezistenți la presiunile venite din partea altora de a gândi la fel ca aceștia și putem deveni mai autonomi, mai eficienți și mai înțelepți. Cititul este doar primul pas. Un alt pas important ar trebui să fie antrenarea abilității de a pune întrebări și utilizarea acesteia când citim ceva nou. Nu în ultimul rând, ar trebui să începem să ne punem la îndoială convingerile majorității, ca și pe cele personale. Nu este nimic rău în a gândi diferit față de ceilalți : marile descoperiri din istorie au venit întotdeauna de la oameni îndrăznit să depășească barierele psihologice și sociale specifice vremii în care trăiau. Trebuie doar să îți permiți să faci primul pas.

Dragoș Preutescu: Eu spun că trebuie să antrenăm și multe altele ca să ne putem feri de informațiile eronate. Putem să încercăm să ne construim un spirit critic față de modul nostru de a gândi și să chestionăm serios convingerile eronate, mai ales ale majorității. Sunt de acord că trebuie să rămânem curioși față de realitatea care ne înconjoară, iar cartea lui Bobby Duffy ne poate ajuta să luăm un start bun. Noi am făcut primul pas în a citi și conștientiza care sunt Pericolele perceției. Să ne îndreptăm sigur spre următorii pași.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,