RSS

Arhivele lunare: Mai 2012

Oare cât poate alerga Lola? – Germania

Iată şi prima provocare din seria filmelor de la Festivalul Multicolor, ce se desfăşoară în aceste zile la Iaşi. Seara germană a fost populară, sala fiind mult mai plină decât de obicei. Poate pentru că a fost în joc filmul, sau atragerea de cinematografia germană, nu ştiu sigur, dar filmul a creat reacţii diverse. O producţie din anul 1998, “Fugi, Lola, fugi!”, în germană “Lola Rennt!”, ne-a pus în mişcare imaginaţia. Regizorul şi scenaristul Tom Tykwer chiar a vrut să lase impresia unui scenariu care nu ar avea sfârşit, doar soluţii, repetitive într-o mare măsură, dar cu rezultate diferite. Nu este singurul film realizat de el în acest tip de “dilemă”. Alte filme din propria colecţie sunt: “The princess and the warrior”, “True”, “Perfume – the story of a murderer” etc.

Filmul este dramatic şi amuzant în final. Tot dramatismul filmului este continua alergare a Lolei, care în acelaşi timp încearcă să găsească soluţii pentru a-şi ajuta prietenul să recupereze o sumă mare de bani, ce aparţineau unui mafiot. Aş putea spune că mafiotul este personajul principal, pentru că celelalte două personaje, Lola şi Mannie, au murit, au înviat, s-au iubit, au rememorat, au salvat, au ameninţat etc. pentru el, sau pentru bani?

După terminarea filmului am încercat să fac conexiunea cu începutul acestuia, unde ni se spunea că omul este cea mai misterioasă fiinţă de pe acest pământ, că el pune întrebări şi află răspunsuri, răspunsuri care la rândul lor au nevoie de alte întrebări, pentru a căuta alte răspunsuri. Gândirea matematică calculată prin întrebări şi soluţii pare a fi fost tema principală pe care regizorul a vrut să o scoată în evidenţă.  Nu degeaba, repetitivitatea filmului, în care Lola alerga, ne-a fost difuzată.

Curios de felul în care poate decurge filmul, sau ar fi putut decurge, am întrebat-o pe colega mea Anca Gîlcă, de ce nu a luat de fiecare dată un taxi personajul Lola. Dacă ar fi fost aşa, trebuia să intru într-un alt posibil scenariu, unde Lola avea accidente, se certa cu taximetristul, nu găsea taxiul potrivit etc. Întrebări şi răspunsuri, evident.

Ceea ce mi-a captat atenţia a fost mica introducere înainte ca filmul să înceapă: “După joc e înaintea jocului”. Da, se poate ca tot acest scenariu să fi fost un joc. Sau jocul întrebărilor şi al răspunsurilor să fie un “înaintea jocului”. Îmi aduc aminte de o carte citită recent, “Homo Ludens” de Johan Huizinga, unde jocul, în filosofarea autorului, pare a fi tot ceea ce coordonează activitatea noastră umană. Poate pentru Lola nu a fost o simplă iniţiativă de a-şi ajuta iubitul, dar a fost pus la mijloc şi un joc. Jocul de a căuta soluţii, chiar dacă totul era dramatizat. O luptă pentru rezolvarea unei probleme.

Revenind la Huizinga, iată ce spune autorul în capitolul V, “Jocul şi războiul”:

A denumi lupta un joc înseamnă a folosi un dicton la fel de vechi ca şi însăşi cuvintele <luptă>, şi <joc>. […] într-adevăr, cele două noţiuni, <luptă>, şi <joc>, par de multe ori să se contopească. Orice luptă care este legată de reguli restrictive prezintă, chiar datorită acestei ordini restrictive, semnalmentele unui joc, ale unei forme deosebit de intensive, de energice şi totodată extrem de evidente a jocului.” (p. 161) Partea restrictivă în film, sau regula de joc a fost că personajul, sau personajele nu aveau la dispoziţie decât 20 de minute să recupereze banii pentru mafiot. Aici avem jocul pentru personaje. Ele nu aveau de respectat decât regula principală, restul se aflau la libera lor alegere. Mai avem şi jocul regizorului, el folosind repetitivitatea pentru a încerca  să găsească soluţii. Problema era însă, cât mai putea alerga Lola.

Un film care a provocat o serie de întrebări la care putem găsi răspunsuri prin joc. Fie că e vorba de comedie, dramatism, tragedie, jocul pare să fie destinaţia celor preocupaţi de găsirea soluţiilor. Este oare mai important acel “înaintea jocului”? Răspunsul îl primim poate într-un viitor film de Tom Tykwer.

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , ,

Jocurile Olimpice sustenabile – Marea Britanie

Într-o seară mai răcoroasă, ce stătea a ploaie, organizatorii de la Festivalul Multicolor se pregăteau să difuzeze un nou film, afară. Nimeni nu dorea să vizioneze documentarul în sala Casei de Cultură “M. Ursachi”, pentru că totuşi urma o producţie britanică, ce viza tocmai dezvoltarea sustenabilă. “Going For Green Britain’s 2012 Dream” ne aduce mai aproape de pulsul şi emoţiile organizării unor Jocuri Olimpice. Fie că au vrut, sau nu, echipa Multicolor a fost nevoită să difuzeze filmul în sală pentru că ploaia nu a cedat.

Marea Britanie a mai organizat de două ori Jocurile Olimpice de vară. Prima dată a fost  în anul 1908 şi a doua oară în 1948, fiind anulate în primă fază (1944) datorită celui de-al Doilea Război Mondial. Vă imaginaţi cum Marea Britanie, care după un război poate organiza Jocurile Olimpice, simbol al libertăţii şi solidarităţii între oameni. Paradoxal, înainte de jocurile din anul 1948, ele s-au desfăşurat ultima oară în anul 1936 la Berlin, în timpul celui de-al Treilea Reich. În 1948, pentru Germania şi Japonia nu a fost posibilă participarea, fiind considerate răspunzătoare pentru război, iar România nu a participat datorită situaţiei economice precare din acea perioadă.

A fost o plăcere să urmăresc acest documentar, care încă o dată aduce în prim-plan importanţa sportului în dezvoltarea societăţii. Fiind absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Olimpismul şi simbolistica Jocurilor Olimpice îmi sunt foarte cunoscute, dar nu îmi amintesc ca o ţară organizatoare  să fi realizat până acum un film de lung metraj despre construirea unui Parc Olimpic. Jocurile Olimpice pe care le-am cercetat mai îndeaproape, în timpul studiilor din Konstanz (Germania), au fost cele din anul 1972 din Germania, de la Munchen. O să găsiţi un eseu cu titlul “A perspective on Modern Germany after World War II – The Olympic Games and the Football World Cup – Models on Diplomacy in Sport” pe care l-am scris şi unde am descris felul în care a reuşit Germania de Vest să revină în elita internaţională politică şi economică datorită Olimpismului şi după părerea mea ele au fost un exemplu de dezvoltare naţională şi autenticitate datorită organizării unor Jocuri Olimpice.

Iată, ne aflăm acum în anul 2012, an care va oferi publicului spectator o nouă tendinţă în organizarea unor Jocuri Olimpice. Londra a fost aleasă ca ţară organizatoare datorită unui nou concept ce îl promitea în anul 2005, că vor organiza cele mai sustenabile Jocuri Olimpice din istoria lumii. La drept vorbind, cam aşa va fi. Atât eu, cât şi colega mea Anca Gîlcă, ne aşteptam la un documentar cu foarte multe date tehnice, pentru că urma să vedem întregul proces tehnologic, ingineresc şi bioingineresc în construirea Parcului Olimpic din Londra.

A fost mai mult de atât. Înainte de a trece la descrierea documentarului, am să pun un pasaj aici, dintr-o lucrare semnată de Dr. Jim Parry (“Olympism fot the 21st Century”) pentru a vedea semnificaţia sportului olimpic şi de ce Pierre de Coubertin (fondatorul JO) a crezut în magia pacifistă şi evoluţionistă a societăţii prin sport:

Olympism – a universal social philosophy

Olympism is a social philosophy which emphasises the role of sport in world development, international understanding, peaceful co-existence, and social and moral education. De Coubertin understood, towards the end of the nineteenth century, that sport was about to become a major growth point in popular culture – and that, as physical activity, it was apparently universalisable, providing a means of contact and communication across cultures.

A universal philosophy by definition sees itself as relevant to everyone, regardless of nation, race, gender, social class, religion or ideology, and so the Olympic movement has worked for a coherent universal representation of itself – a concept of Olympism which identifies a range of values to which each nation can sincerely commit itself whilst at the same time finding for the general idea a form of expression which is unique to itself, generated by its own culture, location, history, tradition  and projected future.

Going For Green” arată de ce este capabilă societatea umană. Marea Britanie nu a dorit o simplă organizare a unei noi ediţii a Jocurilor Olimpice. Ea a vrut să dovedească că este un lider mondial în ceea ce priveşte dezvoltarea sustenabilă, care va fi următorul trend al evoluţiei umane. Planul ingineresc şi bioingineresc adus în faţa spectatorilor arată magia pe care ştiinţa o poate aduce rânduirii umane. De la construirea Stadionului Olimpic şi până la purificarea solului pe o porţiune de 2 kilometri pătraţi (datorită reversărilor de deşeuri din ultimii zeci de ani), Londra va deveni unul dintre cele mai ecologice oraşe din lume.

Parcul Olimpic a fost ales să fie construit în zona de Est a Londrei, în Stanford. Fiind o zonă periferică, unde în timpul marei perioade a industrializării au fost deversate tone de deşeuri, o zonă cu sute de clădiri în ruină, a devenit în aproape patru ani un loc de vis, un habitat natural, un complex sportiv gigantic. Trebuie să ne imaginăm că organizarea unui astfel de eveniment la scară mondială, necesită atenţia până la cel mai nesemnificat detaliu. Noi am organizat la Bucureşti o finală de Europa League şi am văzut câtă muncă a fost depusă.

Organizarea unor Jocuri Olimpice are la bază un plan de aproximativ 10-12 ani. Este un ciclu în care intră ţara posibilă câştigătoare/organizatoare, de la primele planuri şi negocieri cu IOC,  până la construirea propriu-zisă a Parcului Olimpic. Un exemplu al detaliului ingineresc difuzat în documentar a fost construirea acoperişului de la Stadionul Olimpic, care trebuia să aibă o anumită greutate, să poată fi demontat uşor după jocuri şi, mai important, să nu defavorizeze datorită vântului performanţele atleţilor de pe pista de competiţie.

Documentarul trebuie urmărit pentru că veţi regăsi în el adevăratele principii ale dezvoltării umane prin sport. Deschiderea oficială va avea loc pe data de 27 iulie 2012 în compania Reginei Elisabeta a II-a şi a Ducelui de Edinburg. Sunt 152 de ţări calificate (aproximativ 10.500 de sportivi) pentru 302 probe sportive din 26 de sporturi. Mascotele acestei ediţii vor fi Wenlock şi Mandeville.

În final, doresc să mai amintesc că în filmuleţe de promovare a turismului londonez şi a Marii Britanii s-a regăsit un mesaj interesant: “Multicultural Democracy”. Ce reprezintă acest nou concept, cu siguranţă vom vedea în deceniile care vor veni.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Politica alegerii

Dragoş-Andrei Preutescu: Ca parte integrantă a unei societăţi, fiecare cetăţean are dreptul de alegere şi exprimare a propriilor opinii. Politica alegerii este un demers greu şi foarte contorsionat atunci când suntem puşi în faţa preferinţelor. Este an electoral şi avem datoria să ne exprimăm opţiunile. Curios este că nu avem de înfruntat doar lipsa de responabilitate şi informare a multora dintre noi, dar mai avem de combătut şi lipsa de dreptate şi adevăr a mass-mediei. Mai este timp de alegeri greşite? Mai putem noi dobândi o intuiţie pentru politica alegerii corecte? Mai are cetăţeanul o alegere deliberativă, bazată doar pe propriile deprinderi civice? Sunt întrebări pentru care răspunsurile nu pot avea ieşire, dar totuşi vreau să încercăm să oferim o opţiune-alternativă pentru cei care încearcă să găsească o cale spre o bună politică a alegerii.

Elena Ungureanu: Furtuna politică a început. Ceea ce ar trebui să fie o luptă pentru putere şi un test de moralitate politică este de fapt o luptă dintre bine şi rău însufleţită de discursuri demne de milă, specifice oamenilor care nu ştiu să câştige prin propriile forţe, oameni fără coloană vertebrală care „se joacă” de-a politica, joc în care atuul din mânecă nu este altul decât mânjirea numelor contra-candidaţilor. Şi totuşi noi nu putem sta ca martori inactivi la acest joc. Trebuie să facem o alegere. Trebuie să ne poziţionăm în favoarea unui jucător, de partea viitorului sau împotriva lui. Ce ne determină să optăm pentru unul sau pentru altul? Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine tot circul acesta electoral mă amuză. Nu cred în campaniile actuale şi nu cred în promisiuni. Singurul mod de a mă convinge că un candidat este mai capabil decât altul sunt faptele. Încerc să analizez ceea ce a făcut candidatul pentru oraşul respectiv. Mă uit în jur, compar pe X cu Y, încerc să fac conexiuni privind rezultatele dovedite în domeniul politic. Asta ne lipseşte nouă! Gândirea critică. Trecem prin cabina de vot ca „Vodă prin lobodă” , asta în cazul fericit în care mergem la vot. De ce să ne lăsăm la îndemâna unor papă-lapte când puterea este în mâinile noastre?

Dragoş-Andrei Preutescu: Sistemul la care noi am aderat au adus în faţă şi aceşti papă-lapte la care faci referire. Depinde ce înţelegi prin papă-lapte în politică şi mai ales în campania electorală de faţă. Pe mine însă mă interesează altceva. Sunt interesat de maturitatea politică, care este aceeaşi cu o gândire critică, menţionată de tine mai sus.  Majoritatea dintre noi suferă pe baza propriilor acţiuni. Au un nivel ridicat de încordare civică pentru că s-au prins în ea în momente de confuzie. Oamenii trebuie să aibă şi un simţ practic al votului, al alegerii. Să conştientizeze rolul pe care îl poartă şi pentru ce îl poartă. Noi facem un lucru greşit, ne punem în slujba unei trădări de la bun început. Trădarea amintirilor, a regretului, a dezgustului. Ne trădăm propriile gânduri critice pentru că de multe ori ne este frică să acceptăm schimbarea şi curajul de o alegere justă, cunoscută. Avem nevoie de integritate pentru a ne elibera de inconştienţa urmăririi drumului bătătorit şi scufundat în netrebnicie. Avem nevoie să învăţăm politica alegerii. Cine crede în sondaje? În roboţei ciopliţi cu unghia? Nimeni, sau poate toţi. Te întreb, unde putem noi găsi, la nivel de comunitate, acea maturitate politică din poziţia de alegători? Dacă avem răspunsul aici, avem şi acţiunea definită de rolul pe care îl purtăm.

Elena Ungureanu: Îmi permit să afirm că din peisajului politic actual lipseşte acea maturitate politică din partea alegătorilor. Unde o putem găsi? Din păcate, ea nu se găseşte, ci se formează în timp. Rafinamentul cetăţeanului român în materie de politică este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire. Democraţia constituţională presupune lupta între partidele politice. Indiferent de modul transparent sau mai puţin transparent în care se realizează această competiţie, este evident faptul că un alt sistem mai bun decât cel democratic, nu există. Dar câţi dintre cetăţenii cu drept de vot se informează asupra a ceea ce votează? Puţini. Câţi ştiu ce presupune Constituţia României, spre exemplu? Şi mai puţini. Aici consider eu că trebuie lucrat în primul rând, la educaţie. Pentru a ne elibera de inconştienţa urmăririi drumului bătătorit şi scufundat în netrebnicie, trebuie voinţă şi implicare. Interesul scăzut manifestat de către cetăţeni pentru sectorul politic este un indice ce măsoară credibilitatea clasei politice. Totul e ca un cerc vicios. Trebuie să ne oprim şi să cugetăm. Să încercăm să ridicăm capul din mocirlă!

Dragoş-Andrei Preutescu: Dacă vorbim de educaţie în politică, făcută de politicieni (mai ales cei din România), atunci vorbim de o frumoasă îndoctrinare forţată. Sau greşesc? Revenid la subiectul nostru, politica alegerii, pe mine mă fascinează lipsa de viziune la nivel de comunitate, despre care tu nu mi-ai spus nimic. Ce trebuie să ofere competiţia electorală? Nu bătaie, bădărănie, rânjete. Alegătorul este cuprins, ca şi politicienii de altfel, de o febră electorală. Febra asta e bazată pe o lipsită cumpătare şi nesiguranţă. Eu spun că mai important este să conştientizăm dreptul de vot şi apoi să trecem la fazele următoare, înţelegere, maturitate, masă critică. Sau poate fi şi invers procesul? Te las pe tine să ne explici. În privinţa candidaţilor, nu există unul perfect, ci trebuie să existe unul potrivit, la momentul potrivit. Şi slavă Domnului, momente sunt, doar că nu avem noi simţul potrivirii şi al privirii în perspectivă. Şi crede-mă, a se potrivi nu înseamnă neapărat 101% din voturi. Potrivirea asta e pentru turme. Ştii cum spune Platon: “E mai uşor a vorbi despre zei, decât despre oameni.

Elena Ungureanu: O viziune politică fermă, clară şi de lungă durată se dovedeşte în timp, nu se teoretizează în campania electorală. Cum am mai spus şi anterior, promisiunile pentru mine au valoare zero.  Iar dacă nu ai tu grijă de tine, nimeni nu o va face. Şi cu atât mai puţin statul! Ce ne rămâne de făcut? Să mergem la vot! Chiar dacă eşichierul politic e putred în genere şi trădează interesele românilor, există câteva excepţii. Sunt candidaţi care încearcă să se trezească. Pe ei trebuie să-i căutăm. Pe acei oameni care pot produce schimbarea. Haideţi să nu fim „cetăţeni turmentaţi”! De ce să ne lăsăm conduşi ca nişte oi, în loc să gândim, să alegem, să decidem?

Noi mergem la vot! Voi?

 

Etichete: , , , , ,

“Multi-story film” – Norvegia

Prima seară de la Festivalul Multicolor a început cu un film norvegian, Upperdog. O producţie din anul 2009, al regizorului Sara Johnsen, unul dintre cei mai în vogă din acest moment în ţara Alpilor Scandinavi. Norvegia, o ţară nordică, cu un potenţial economic independent şi bine structurat, singura care a refuzat de două ori prin referendum aderarea la Uniunea Europeană, în 1972 şi 1994.

Norvegia este o monarhie constituţională cu un sistem de guvernare parlamentar. Casa regală provine din familia princiară Glücksburg, din regiunea Schleswig-Holstein din Germania. Istoria cinematografică a Norvegiei este una mai puţin cunoscută, primul film regizat, după cele constatate, a fost realizat de către Hugo Hermansen în 1906 sau 1908. Filmul se intitula Fiskerlivets farer (“Dangers of a Fisherman’s Life” – Pericolele vieţii de pescar) sau Et drama paa havet (“A Drama at Sea” – O dramă pe mare). Filmele de scurt metraj par a fi mult mai apreciate la nivel internaţional, dar să fiu onest, filmul de la Festivalul Multicolor, Upperdog, a impresionat plăcut, dând o notă original-scandinavă a unei tragi-comedii.

La eveniment a participat şi editorul executiv al Institutului Norvegian de Film din Oslo, Holst Jan-Erik, cel care se ocupă cu distribuţia şi marketingul filmelor norvegiene în străinătate. Nu întâmplătoare este prezenţa dumnealui în Iaşi, pentru că în aceste zile se desfăşoară şi Festivalul Filmului Norvegian, în perioada 27-29 mai 2012.

Revenind la filmul primei seri din cadrul Festivalului Multicolor, Upperdog, un film “multi-story” aşa cum l-a numit domnul Holst Jan-Erik. Prima dată, m-am gândit la acest “multi-story” ca la o prezentare cronologică din viaţa personajelor, apoi s-a dovedit că este ceva mai complex. Este o intersectare a mai multor poveşti de viaţă, care, la un moment se unesc într-un final mai mult sau mai puţin dramatic. Povestea unor tineri, într-o Norvegie contemporană, scoate în evidenţă drama pe care societatea zilelor noastre o poate produce. În prim-plan sunt doi fraţi vitregi asiatici, adoptaţi de două familii norvegiene şi despărţiţi din copilărie, care se regăsesc după mulţi ani, din întâmplare, când prietena Yannei, Maria (de origine poloneză) se îndrăgosteşte de fratele vitreg al acesteia, Axel. Yanna se îndrăgosteşte la rândul ei de un tânăr soldat, revenit de pe frontul din Afganistan, după un incident, lansat în mass-media de o jurnalistă, care publică o fotografie controversată cu acesta aflat într-una din misiunile sale militare.

Aşadar, filmul se concentrează pe patru destine diferite, fiecare având un parcurs tragic. Toate acestea nu au oprit-o pe regizorul filmului să nu obţină şi câteva scene minunate, comice şi destul de autentice, romantice (chiar dacă un pic nebuneşti). Probabil şi aici s-a încercat un contrast tragi-comic, dacă pot spune aşa, între iubirea pasională şi nebunească a Mariei cu Axel şi cea copilărească, inocentă, dintre Per şi Yanna.

Replica care mi-a plăcut cel mai mult a venit din partea tânărului Per, traumatizat de incidentul armat, când îi spune Yannei că “tu nu ştii ce înseamnă vina şi vinovăţia”. Vina şi vinovăţia într-un context în care el a îndeplinit o misiune. Dar iată că dramele de viaţă nu pot fi combătute decât prin iubire, iar acest lucru a fost dovedit dintotdeauna. La Upperdog, iubirea capătă o conotaţie multiculturală. Patru tineri, cu naţionalităţi diferite, se îndrăgostesc între ei şi încearcă să iasă din dramele propriilor amintiri. Societatea contemporană, lumea europeană oferă astfel de poveşti şi va mai oferi. Cine ştie unde este drama unei persoane? Unde se găseşte vinovăţia şi tragicul? Nu le putem şti pe acestea, dar putem şti unde este iubirea şi cât din ceea ce trăim este real.

În final, nu uit să vă transmit că un film bun se trăieşte, indiferent de poveste şi personaje. Vă invit să nu rataţi următoarele seri de muzică şi film de la Festivalul Multicolor din acest an.

Alături de Anca Gîlcă am încercat să transmitem şi vom face acest lucru, seară de seară, să fim alături de pasionaţii de film şi să oferim câte o impresie personală despre ecranizările difuzate, opiniile spectatorilor şi munca echipei Multicolor. Nu uit să vă menţionez că aceştia din urmă ne-au pregătit o frumoasă surpriză (check the pictures).

 

Etichete: , , , , ,

Între “Friends” şi “Friends with Benefits”

Mi-am dus lupta ideilor despre felul în care mai este percepută prietenia astăzi, urmărind două seriale, opuse în totalitate în ceea ce priveşte miracolul prieteniilor veşnice şi dăunătoare de bine şi frumos. Cele două seriale sunt “Friends” şi “Friends with Benefits”. A fost clar încă de la început, că cel de al doilea se asemăna ca idee generală cu primul serial, cel mai celebru şi cel mai bun dintre serialele difuzate în Statele Unite ale Americii.

Fiind un mare fan al serialului “Friends” şi un adept înfocat al tipurilor de relaţii între prieteni aşa cum au fost între personajele din serial (Ross, Phoebe, Chandler, Monica, Joey, Rachel), am remarcat imediat diferenţa de poziţionare socială a celorlalte cinci personaje din serialul “Friends with Benefits”, Ben, Sara, Fitz, Aaron şi Riley.

Nu aş fi scris articolul de faţă, dacă în urmă cu două zile nu exista o discuţie cu o parte dintre amicii din Bucureşti despre prietenia de astăzi. Lucrurile sunt simple, sau nu sunt. Manifestările sociale pe tema prieteniei diferă, din punctul meu de vedere, într-un sens negativ. Dacă la început prietenia a fost ceva firesc, de credinţă, de apropiere faţă de alte persoane dragi, acum totul se transformă într-o dispută pentru “beneficii” în ciclul unei presupuse prietenii.

Prietenia există ca tip de comportament doar pentru a te alinia cerinţelor fireşti (că aşa spune morala socială, că dă bine, că e de folos, că poţi pierde timpul într-un mod plăcut etc.). Ar fi fost bine dacă prietenia avea la bază cel puţin cele menţionate de mine mai sus. În serialul “Friends” există câteva principii pe care regizorul şi personajele le urmăresc: starea naturală a omului pentru nevoia de prietenie, grija unuia faţă de celălalt, dragoste şi îndrăgostire pe bune, ironia şi sarcasmul care sunt specifice prieteniilor dedicate (este acea formă de încântare prin defectele celuilalt, iar mie îmi place nespus de mult), mediul familial creat, lipsa interesului personal, iar dacă exista, era printr-o formă de căutare tot de apreciere din partea prietenului etc.

De cealaltă parte, în serialul “Friends with Benefits” lucrurile şi principiile se schimbă. Primează interesul personal, chiar dacă personajele sunt unite într-un grup, aderă la ideile promovate de fiecare. “Beneficiul” apare ca principal actor în a lega prietenia celor cinci personaje. Practic, principiile din primul serial se inversează în cel de al doilea. Se merge pe ideea “faci ce îmi place mie, ca mai târziu să fac şi eu ce îţi place ţie”. În serialul “Friends” ideea este următoarea: “simt că trebuie să fac ce îţi place, că trebuie să fac ceva pentru tine”, iar restul vine de la sine.

Pe vechiul blog am scris un articol intitulat “Unde sunt marile prietenii?”, vorbind despre prieteniile dintre M. Eminescu şi I. Creangă, Titu Maiorescu şi P. P. Carp, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri şi C. Negruzzi, A. Pleşu şi G. Liiceanu, Gala Galaction şi Tudor Arghezi, Goethe şi Schiller etc. Poate o să republic acel articol şi pe acest blog. Ideea este că suntem în căutarea unor mari prietenii, dar nu reuşim să ne atribuim câteva principii esenţiale: încredere, plăcerea de a te afla în compania celuilalt, valori comune, idei diferite (atenţie să nu confundaţi ideile cu valorile), posibile viziuni comune, credinţă, dedicaţie, ironie şi sarcasm (aşa cum am explicat în rândurile de mai sus), atenţie şi cooperare. Pot fi mai multe, dar cele prezentate sunt baza.

Atunci când intervine într-o posibilă prietenie o nevoie de a fi iubit(ă), doar nevoia de a fi util la anumite timpuri, ca să dai bine pe lângă alţii, doar pentru a copia un model şi apoi a răzbate în lumina vedetismului, pentru a şantaja mai târziu, pentru a te apropia de alţii etc. etc. atunci nu putem discuta de “Friends”, ci de “Friends with Benefits”.

Nu mă opresc să spun întotdeauna că marile prietenii au ajutat şi alte destine.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

7 zile, 7 culturi, 7 filme

A venit vara şi împreună cu ea o nouă ediţie a Festivalului Multicolor. Programele interculturale la nivel european încep să capteze atenţia şi să pună într-o formă interactivă specificul mai multor ţări pentru publicul doritor de cultură (muzică, teatru, film). Anul acesta voi scrie pe blog despre toate filmele difuzate în cadrul programului, dar şi despre atmosfera de timp liber la care publicul va adera.

Cu o mulţime de studenţi străini, Iaşul este un oraş multicultural în care sunt prezente, sub diferite forme, culturile europene. Creat din dorinţa de a promova atât culturile cât si cinematografia străină, Festivalul de Muzică şi Film în aer liber <multicolor, organizat de asociaţia Iniţiativa Erasmus Iaşi, a ajuns anul acesta la cea de-a patra ediţie. Plimbările de seară, atmosfera relaxantă, muzica bună şi diversitatea culturală se întâlnesc în Copou, pe Esplanada Casei de Cultură „Mihai Ursachi”, în perioada 28 mai – 3 iunie 2012.

Astfel, începând de luni, 28 mai, ieşenii care doresc să pătrundă în atmosfera multiculturală a Europei, sunt aşteptaţi în parcul Copou. În timpul zilei vor fi difuzate melodii din repertoriul „ţării zilei” pe strada Lăpuşneanu şi în librăriile Anticariat „Dumitru I.Grumăzescu”, iar seara după ora 20:00, în Copou, vor fi proiectate filme din cinematografia europeană. Nu doar cinefilii se pot bucura de o experienţă multiculturală. Iubitorii de literatură pot vizita în fiecare zi, la librăria „Avant-Garde” standurile special amenajate cu lucrări ale scriitorilor europeni. Cele şapte ţări promovate în acest an sunt: Norvegia, Marea Britanie, Germania, Italia, Franţa, Spania şi, bineînţeles, România.

Trebuie să mai menţionez că participarea este gratuită, iar organizatorii au pregătit şi câteva tombole cu premii surpriză pentru fiecare care dintre cele 7 seri. Merită să ne destinem şi să cunoaştem din cultura cinematografică, muzicală şi literară a Europei!

Mai multe detalii găsiţi pe site-ul oficial al evenimentului – www.festivalulmulticolor.ro

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Îmi este greu să înţeleg omul

Îmi este greu să înţeleg omul. Şi ştii de ce? Pentru că noi oamenii suntem ciudaţi!

Am remarcat ceva foarte interesant (oare?), că tehnologiile, informaţiile peste limita la care noi le putem face faţă ne conduc către o zonă confuză. Trebuie să învăţăm să fim capabili să alegem, să fim precauţi (iar libertatea ce facem cu ea?). Eu nu ştiu dacă reuşesc tot timpul. Tu cum faci? Zău aşa! Am impresia că ne pierdem pe teritorii în care nici măcar prin ajutorul celor mai bune tehnici nu reuşim să mai găsim şi să identificăm punctele cardinale. Ce stupizenie! Mă întreb cum se descurcau oamenii din Antichitate? Nu aveau calculatoare mii, internet free non-stop şi totuşi au creat cele mai mari minuni ale lumii scrise şi nescrise. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o asemenea epocă.

– Mă asculţi? Sau te-ai pierdut în imagini? Dacă vrei te pălmuiesc, nu e nicio problemă. Doar te rog să fii puţin mai atent. Vreau să dezvălui acest mister al Universului, numit OMUL!

Se pare că mai trebuie să invit câţiva amici la discuţie. Vreau să rezolv problema. Fii atent! Am stat şi am căutat o formulă matematică, logică pentru om, hai să spunem şi una literară. Pe care vrei să o auzi?

Parcă cea literară pare mai interesantă. Aşa şi este. Uite cum stă treaba. Omul e ca un condei. Îşi scrie propria viaţă, corect ortografic şi gramatical doar dacă a învăţat asta. Dacă a deprins aceste calităţi. Altfel, mănâncă câte o literă, aşa cum se chinuie când nu găseşte un răspuns la o întrebare, răstălmăceşte cuvintele şi figurile de stil, aşa cum sufletul i se întoarce pe toate părţile când suferă, iubeşte sau chiar răneşte pe cineva.

Nu, facem o înţelegere. Mă opresc aici până mai vin şi alte persoane. Sunt convins că teoria mea nu îţi va provoca interes. Am dreptate? Eu totuşi vreau să rezolv problema aceasta. Fii şi tu mai implicat OMULE!

 

Etichete: , , ,