RSS

Arhivele lunare: Februarie 2013

Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea II

Demascarea regionalizării

Regionalizarea în contextul european implică multe elemente ce pot fi sensibile, cum ar fi teritoriul, economia, funcţionarea instituţională, ierarhii etc., iar toate acestea, chiar dacă vrem sau nu să recunoaştem deţin şi destule caracteristici culturale. Este important să menţionăm că este o diferenţă între regionalizarea de tip administrativ politic instituţional şi modelele de autonomie propuse de unele regiuni, cum ar fi Catalonia. Regionalizarea este o organizare teritorială şi trebuie să se facă o trecere identitară, de la una mai unitară, naţională, la o societate mai deschisă, poate auto-determinată (termenul va trebui explicat într-un alt context mai faborabil), cu mult mai multe conectări interregionale. Pentru a se reuşi o astfel de procedură administrativ-teritorială, care de altfel funcţionează foarte bine în unele state europene, cum ar fi Germania, Elveţia, chiar Franţa, Marea Britanie, trebuie ca statul să nu mai fie înţeles ca o “ultimă expresie a identităţii unui anumit grup politico-teritorial” (Knight, 1982, p. 516). Astăzi auzim că se vorbeşte despre “societatea locală”, “societatea universală”, iar noţiunea de “naţiune” a reuşit să controleze de multe ori grupul social dominant (Knight, 1982, p. 517). Vorbim aici de înţelegerea conceptelor de stat şi teritoriu, cele care consemnează şi clarifică ideea de regionalizare.

La nivelul Uniunii Europene există şi o instituţie care va începe să primească o importanţă mai mare o dată ce conceptul de regionalizare va fi adoptat de cât mai multe state. Comitetul Regiunilor este în acest moment instituţia care se ocupă de regiunile de dezvoltare economice la nivelul UE. Are doar rol consultativ în momentul de faţă. Însă prin această instituţie s-au reuşit multe colaborări interregionale, punând în acelaşi mecanism de dezvoltare mai multe regiuni din mai multe state din Uniunea Europeană. Oficiile regionale, Uniunea Capitalelor Regionale, Asociaţia Europeană a Regiunilor Transfrontaliere, Eurocities (Hooghe & Marks, 1996, pp. 86-87) sunt doar câteva exemple de acest fel.

În ultimii ani am văzut o serie de proteste în Europa, care prin liderii lor emiteau un mesaj unionist, nicidecum separatist, cum ar fi în Republica Moldova, în Irlanda. Dar, regionalizarea ţine de existenţa ca entitate politică, însă aşa cum se precizează şi în articolul lui Knight (1982), idea de naţiune încă este o percepţie la scară mare în Europa, pentru că naţiunea “a fost definită ca o entitate culturală, mai degrabă decât una politică” (p. 519). Trebuie să observăm şi spre ce formă de organizare se îndreaptă întreaga Uniune Europeană. Se pare că va fi unul mult mai federal, în trepte, cum ne spune Barosso, iar regionalizarea este un sistem politic mult mai eficient în acest condiţii. Ideea lui Knight vine să completeze viziunea noastră teoretică:

„in some plural societies federal systems of government give legitimate recognition to regionalisms that might not be recognized within a unitary form of government” (1982, p. 524).

Poate un exemplu de înţelegere a modelului de regionalizare sunt şi proiectele la nivel european care au menirea să stimuleze iniţiativa locală pentru o dezvoltare identitară, economică, turistică, iar un prim exemplu poate fi declararea în fiecare an la nivelul Uniunii Europene a două Capitale Culturale. Anul acesta Capitalele Culturale sunt Marsillia (Franţa) şi Kosice (Slovacia).

Luând în considerare un articol de Grigg, “The logic of regional systems” (1965), regionalizarea a fost de multe ori analizată, sau confundată cu un anumit tip de clasificare. Dispune şi de anumite motive clasificante, dar regionalizarea implică un sistem de organizare ce vizează aspecte economice, etnice, turistice. Apoi este necesar să observăm dacă regionalizarea este o entitate reală, care îşi legitimează existenţa sau este un simplu “construct intelectual” (Grigg, 1965, p. 478).

E posibil ca regionalizarea să reducă din “unitatea” culturală a statelor din UE, pentru că ele au fondat acest concept de cultură pe un sentiment naţional, patriotic, istoric, religios. Nu există o formulă de calcul că o posibilă reaşezare teritorială ar produce frustrări, dar ştim că ideea de stat este una la fel de subtilă, spirituală, aşa cum este şi o cultură ce alcătuieşte societatea unui stat. Vorbim de societate şi nu de naţiune, popor, neam. De multe ori, ideea de regionalism implică o “conştiinţă etnică” (Knight, 1982, p. 523). Aşa cum menţiona Freud, „nu este suficient deci să repetăm că termenul <cultură> desemnează întreaga sumă a activităţilor şi amenajărilor prin care viaţa noastră s-a îndepărtat de cea a strămoşilor noştri animali şi care servesc pentru două scopuri: apărarea omului împotriva naturii şi reglementarea relaţiilor între oameni” (2011, p. 49).

Ce domeniu, sau ce ştiinţă are capacitatea în ziua de astăzi să se ocupe de studiul culturii? Urmărind o posibilă scară istorică, cultura a fost explicată mai întâi de filosofie, apoi de psihologie, antropologie şi se pare că acum ar fi rândul sociologiei. De ce, în special în cazul regionalizării? Pentru că sociologia se ocupă cu studiul comportamentului uman în strictă legătură cu instituţiile, cu alte grupuri sociale, cu anumite comunităţi. Pentru unii “regiunile sunt unităţi etnice şi culturale, pentru alţii economice sau geografice, sau pentru cei din urmă, simple subdivizii politice ale naţiunii-stat” (Applegate, 1999, p. 1158). Chiar dacă există tendinţa regionalizării şi se va materializa în timp, populaţiei tot trebuie să i se găsească un sens identitar, cultural deoarece “cultura trebuie să ofere totul pentru a stabili restricţii pulsiunilor agresive ale oamenilor, pentru a le diminua manifestările prin formaţiuni reacţionale psihice” (Freud, 2011, p. 84).

Unul dintre elementele care se pot manifesta diferit faţă de populaţie, va fi funcţionarea instituţională, ce îşi va schimba modelul administrativ, specific locului. Bine, dacă e să ne gândim la România, ce poate fi mai rău de atât? Trecând peste ironie, funcţionarea instituţională chiar este specifică fiecărei societăţi în parte, pentru că ea îi marchează unele existenţe:

„The institutions of man are as distinctly stratified as the earth on which he lives. They succeed each other in series substantially uniform over the globe, independent of what seem the comparatively superficial differences of race and language, but shaped by similar human nature acting through successively changed conditions in savage, barbaric, and civilized life” (în Thomas, 1936, p. 180).

În unele modele regionale, cum sunt cele ale Germaniei, Franţei, ele arată un proces de “programare structurală” (Hooghe & Marks, 1996, p. 81). Exista şi înainte o formă independentă în unele regiuni, cum este Bavaria, dar pentru ca ele să funcţioneze într-o idee de naţiune-stat, a fost nevoie de o structură care să le definească şi să le facă dinamice din punct de vedere politic, economic, turistic.

Concluzii

Cercetarea cu privire la regionalizare începe să redevină un subiect la zi. Construcţia europeană a pus un pariu pe o astfel de structură administrativ-teritorială şi chiar observăm în multe state, chiar şi în România, o discuţie tot mai amplă pe această problemă. Pentru noi este important de observat dacă modelul de regionalizare propus nu afectează sau nu inhibă culturile europene, la nivel de stat-naţional. Pentru acest motiv este necesar să aprofundăm cercetarea şi să aducem completări celor indicate într-o primă etapă în eseul de faţă.

Referințe

  1. Applegate, C., „A Europe of Regions: Reflections on the Historiography of Sub-National Places in Modern Times”, 1999, The American Historical Review, 104:4, pp. 1157-1182.
  2. Freud, S., Disconfort în cultură, Bucureşti: ALL, 2011.
  3. Grigg, D., „The logic of regional systems”, 1965, Annals of the Association of American Geographers, 55:3, pp. 465-491.
  4. Hooghe, L., Marks, G., „Europe with the regions: Channels of Regional Representation in the European Union”, 1996, The Journal of Federalism, 26:1, pp. 73-91.
  5. Knight, David B., „Indentity and territory: geographical perspectives on Nationalism and Regionalism”, 1982, Annals of the Association of American Geographers, 72:4, pp. 514-531.
  6. Thomas, W., „The comparative study of cultures”, 1936, American Journal of Sociology, 42:2, pp. 177-185.
  7. White, Leslie, A., “The concept of culture”, 1959, America Anthropologist, 61:2, pp. 227-251.

Partea I poate fi citită AICI.

Anunțuri
 

Etichete: , , ,

Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea I

Am decis că este necesar să luăm în considerare un subiect ce de multă vreme analizează modele de administrare teritorială la nivel statal, dar mai nou, la nivelul Uniunii Europene, prin statele membre. Regionalizarea este un concept susţinut de diferiţi lideri europeni, de anumite state, dar se comportă diferit de la o zonă la alta, pentru că, din punctul nostru de vedere implică multe elemente cultură politică, economică, socială. Avem a face pe continentul european cu o sumă de culturi, care îşi manifestă identitatea teritorială, istorică, tradiţională constant, iar problema regionalizării pare a creşte numărul de întrebări cu privire la o posibilă pierdere a identităţii culturale de către unele zone specifice ale Uniunii Europene. Este posibil acest lucru? Ce este de fapt regionalizarea şi ce mecanism de organizare comportă? Există un declin al culturilor europene prin secţionarea identităţilor naţionale, unitare? La aceste întrebări încercăm să răspundem în următoarele pagini, atât cât ne permite studiul, timpul şi spaţiul necesare.

În prima etapă ne vom ocupa să analizăm cei doi termeni implicaţi în abordarea noastră teoretică: CULTURA şi REGIONALIZAREA. Vom încerca să observăm dacă poate exista o dependenţă sau interdependenţă între aceste două concepte ca să putem constata dacă aşa- numitele culturi europene[1] pot intra într-o perioadă de declin, şi cât de mult sunt sau pot fi influenţate de o posibilă regionalizare.

Cultura – motor multiplu de identitate al Uniunii Europene

Cultura unui spaţiu geografic, al unei societăţi, al unei organizaţii, al unei comunităţi există şi se formează continuu. Nu ştim însă cât de mult se schimbă sau dacă se schimbă, ori doar suferă unele mutaţii. La o simplă întrebare pe canalul de social-media, Facebook, ce este cultura?, răspunsurile au fost următoarele: “etichetă, identitate, distincție, existență, istorie, tradiții, unicitate, un mod de a fi sau face”. Iată că în mare parte cuvintele ce apar atunci când ne referim la cultură duc direct cu gândul la ideea de diferenţă, specific a ceva, al cuiva, al unui loc etc. Se poate cinstit pune întrebarea “a văzut cineva cultura?” (White, 1959, p. 228). Nu ştim dacă o anumită cultură poate fi văzută, dar ea există la un nivel al limbajului, al istoriei, al psihicului, al credinţelor. Pentru noi, dacă poţi defini cultura, înseamnă că o şi poţi vedea.

Să luăm un exemplu la scara minimă şi anume cultura unei organizaţii. Acolo se construiesc în timp anumite idei, imagini, comportamente ce definesc activitatea acelei organizaţii, iar oamenii prin identificare aderă la ea. La nivelul unui stat lucrurile stau la fel. Elementele culturale s-au format pentru a da caracteristicile existenţei sau facerii unui stat. Oamenii le-au acceptat şi le-au transmis mai departe din generaţie în generaţie. Întrebarea care se pune este, din ce este formată această cultură?

Din punctul nostru de vedere, şi aşa cum vom vedea în continuare, prin cultură înţelegem tot ce ţine de organizare la nivel social, politic, economic, prin tradiţii şi acceptare. Iată ce spune E. B. Taylor în 1871:

culture…is that complex whole which includes knowledge, belief, art morals, law, custom, and any other capabilities and habits acquired by man as a member of society (White, 1959, p. 227).

Mai departe, “…recunoaştem drept culturale toate activităţile şi valorile care le servesc oamenilor” (Freud, 2011, p. 50).

Mulţi analişti consideră că în centrul conceptului de cultură stă termenul de “behavior”, acel comportament pe care un om, sau un grup de oameni îl manifestă într-un mediu anume. Ceea ce este corect, dar ele se învaţă şi se respectă, se transmit mai departe.


[1] Ne referim la acele culturi naţionale, unitare, semnificative şi cunoscute de o anumită societate dintr-un stat european.

 

Etichete: , , ,

Unde-s teii, mor ciocoii

Amăgiţi cu vestitele politice poveşti,
Arde-n patima civilă
Doar “un singur dor”: de TEI!

Pentru că ciocoii ăştia,
Care nici măcar nu-s de prin Ieşi,
Ne învaţă ce-i morala
Planurilor de tăiat săracii Tei.

Şi din nou ciocoii ăştia,
Într-un static şi partaj local
Îi vedem cum vând în plină iarnă,
nişte simple, pitoreşti idei.
Că din Tei n-avem nimic,
Doar proiecte arhitecturale,
făcute de savanţi mititei.

Dar defel nu poate-aprinde
Într-un suflet de ieşean,
O mai mare nebunie
De a te crede mai viral,
Pentru a salva în mie, Teii, un simbol din Ieşi.

Unde-s teii, mor ciocoii,
Am ajuns şi noi la timpul,
Când ne-am săturat de triburi,
Ce trăiesc în clanuri angajate,
În Palatul Roznovan’.

Cine-ar fi crezut vreodată
Că ai noştri, dragii Tei,
Ne vor învăţa vreodată
Că ciocoii-s nişte clei?

Căutând să luăm laude
De la al nostru Eminescu, drag poet,
Ne permitem să ne batem
Pentru o frumoasă alee de Tei.

Şi încă-odată eu vă spun,
Unde-s Teii, mor ciocoii
Chiar şi cu mărunta lor greşeală,
De a se crede mai presus de Prometei.

 
Un comentariu

Scris de pe 02/10/2013 în Aviz Teoretic, Poezie

 

Etichete: , ,

Faţă în faţă cu autonomia

Pentru că este necesar să participăm la o dezbatere ce aprinde multe ofensive, problema autonomiei trebuie să o clarificăm. Perioada aceasta temele la care trebuie să fim parte activă cu propuneri, clarificări şi cu bune metode de comunicare sunt: revizuirea Constituţiei, tema regionalizării şi problema minorităţilor. Mă voi opri acum doar la situaţia minorităţilor, luând în considerare şi ultimele evenimente, nu de ieri sau de azi, dar de vreo câteva luni.

În ultimul timp s-a pus problema tipului de stat pentru România, că nu este un “stat-naţiune”, iar declaraţiile au fost date de lideri politici naţionali (vezi Kelemen Hunor), sau de alţi lideri din Ungaria. Se tot plusează pe subiectul mai sus menţionat. Într-un articol am explicat ce este statul-naţiune şi de ce argumentele împotriva lui nu sunt valabile pentru cazul României. Dacă nu suntem un stat-naţiune, să ni se spună ce suntem, pentru a şti ce trebuie să explicăm şi către cine. Apoi, minoritatea rromă este cea mai mare şi care necesită o sporită atenţie acum în defavoarea celei maghiare. Sunt convins că atitudinele prea naţionaliste există doar ca o formă de stârnire a gâlcevei, aprinse de nejustificate sentimente. Trebuie să luăm în considerare relaţiile bilaterale amicale stabilite între cele două ţări şi apartenenţa lor la două organizaţii cheie (UE şi NATO), apărute după consensuri diplomatice, politice, economice, care nu vizează altceva decât colaborare şi un respect reciproc.

Din perspectiva mea problema autonomiei nu are justificare, dar este nevoie să o dezbatem pentru a-i lămuri pe cei nestăpâniţi de vitalităţile naţionaliste că nu au dreptate şi că nu este nevoie de acest joc public, mediatic, forţat, pentru a dovedi ceva ce nu are explicaţie. Dacă România vrea să mizeze pe aspectele istorice, la fel cum încearcă să facă minoritatea maghiară, suntem într-un avantaj consistent, dar consimt că nu este cazul.

De ce apar declaraţii de acest gen şi ce urmăresc ele?

Trebuie să menţionez că nu doar minoritatea maghiară pune gaz pe foc. Şi pe la Tiraspol, un anumit analist politic, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, sugera că este momentul ca România să se dezmembreze. Şi Vladimir Putin susţine cauza “moldovenismului”, acordând premii “înalte” unor nu ştiu ce istorici, pentru a nu fonda existenţa românilor. Poate nici nu ar trebui să fim atenţi la astfel de declaraţii sau evenimente, dar ele transmit un mesaj cât se poate de clar: coeziunea socio-politică din ţară, pune România sub semnul unui “stat slab” (iau în considerare teoria lui B. Buzan), iar profitorii, extremiştii, nu fac altceva decât să stea la pândă şi să aştepte momentul. El a venit din nou acum, când suntem nevoiţi să dezbatem probleme fundamentale cum sunt revizuirea Constituţiei şi tema regionalizării. Dacă a noastră clasă politică nu îşi revigorează capacitatea de stabiliza economic, social, cultural ţara, atunci să ştiţi că vom mai avea surprize.

Argumentele aduse de minoritatea maghiară nu sunt fondate. De fapt nici ei nu ştiu exact ce vor. Chiar şi “unitatea” lor este pusă sub semnul întrebării, iar un exemplu concret este că nici măcar nu au un partid în adevăratul sens al cuvântului pentru a fi reprezentaţi ca o minoritate. Mai departe, ei trebuie să înţeleagă un lucru, că regionalizarea nu este acelaşi lucru cu autonomia. Se pare că le confundă, intenţionat bineînţeles, dar realitatea conceptuală este alta. Argumentul că nu sunt respectate minorităţile în România este un fals declarat. Doresc să mi se arate în ce alt stat-naţiune din Europa, jumătate de guvern a fost format din reprezentanţi ai unei minorităţi. Ce altă minoritate, a fost aproape an de an la masa negocierilor importante pentru nevoile României. Vă asigur eu că nu mai există alt exemplu.

Ce poate face România?

1. Fie evităm să intrăm în polemica minorităţii maghiare, care nu este una fondată şi nici susţinută.

2. Fie abordăm o atitudine diplomatică bazată pe eleganţă şi fermitate, iar cu multă răbdare să explicăm şi să reacţionăm atunci când este cazul. Însă trebuie să avem o coeziune socio-politică bine definită şi mai puţin destabilizatoare. Eu aş merge pe această variantă, pentru că este nevoie să ne demonstrăm maturitatea şi existenţa ca stat.

 

Etichete: , , , ,

Ştim că avem un patrimoniu?

Vreau să îmi încep articolul cu două mici poveşti. Prima este despre Palatul Culturii şi Ştiinţei din Varşovia (cunoscut şi după numele de Palatul Culturii şi Ştiinţei Joseph Stalin), o clădire imensă, între primele opt clădiri ca mărime din Uniunea Europeană. Eram ghidat de o colegă, studentă la universitatea din capitala Poloniei şi îmi povestea că a existat şi încă mai există, o dezbatere controversată dacă să distrugă marea clădire a culturii oferită de Stalin “prietenilor” polonezi în anii ‘50. Dezbaterea se purta pe aspecte ce ţin de morală culturală şi identitate, care nu se regăseşte nicidecum în memoria polonezilor. Ce se întâmplă acum în jurul palatului? Se construieşte un mare centru de business. Avea un nume gen “Trade Center”, ce se impunea în faţa colosului cultural. Polonezii nu se recunoşteau şi nu recunoşteau un monument ce nu le  aparţine, dăruit de unul dintre cei mai inumani lideri din lume. E de înţeles reacţia lor.

A doua poveste este despre Ljubljana, capitala Sloveniei, singurul oraş care m-a impresionat în cele mai mici detalii. Fiecare parte a oraşului vechi, fiecare stîlp, rămăşiţă de monument, era păstrată şi amenajată. De la vechi anticariate, la mici poduleţe care treceau peste micul râuleţ ce înconjura oraşul. Sus, pe o colină era Castelul ce domina peste toate şi tot. Acolo aveau loc toate evenimentele culturale importante (intuiţia mea în cele două zile cât am poposit pe acolo).

Avem şi noi la Iaşi un Palat al Culturii. “Zdrenţuit”, cu tablă strălucitoare pe acoperiş şi mai nou înconjurat de o serie de clădiri fără logică estetică sau arhitecturală. Mai mult, la subsol se regăseau situri arheologice de o importanţă pe care doar specialiştii o pot explica. Şi am ajuns unde? Să venerăm un Mall. Să ascundem faţadele Palatului, cele care ofereau oraşului un punct simbolic ce putea fi văzut din mai toate celelalte colţuri ale Iaşului. Este un simbol pe care nu-l apreciem. Cele două poveşti sunt relatate pentru a vedea diferenţa între cum percem noi memoria culturală şi identitară şi cum o percep alţii.

Zi de zi mai aflăm că alte clădiri sunt lăsate în paragină, sunt distruse şi nu reacţionăm cu nimic. Ştiu, comunismul ne-a furat obiceiul MEMORIEI. Nu doar comunismul, ci şi o venetică atitudine capitalistă dezordonată de după ‘89. Patrimoniul reprezintă o moştenire culturală, iar refuzându-l nu facem altceva decât să ne obstrucţionăm identitatea şi să ne torturăm simţurile.

Zilele trecute am participat la o dezbatere organizată de colegii de la Cafeneaua Publică, pe tema: “Avem un patrimoniu, ce facem cu el?” Invitaţi au fost conf.dr. Laurentiu Radvan, profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași şi Ing. Virgil Babii, director interimar la Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Iași. Am aflat că avem peste 1600 de clădiri de patrimoniu (biserici, mănăstiri, case memoriale, palate boiereşti etc.), dar din păcate nimeni nu mai contribuie să le întreţină şi să le amenajeze. Acel “nimeni” este Statul (în mare parte), cel care este în posesia clădirilor, prin Ministerul Culturii. Unele se găsesc şi în subordinea autorităţilor locale.

IMG_5629

Iaşul, vrem nu vrem, are o moştenire culturală, nu unitară, aşa cum menţiona un profesor prezent la eveniment, dar variată şi autentică, iar noi nu prea dorim să ne angajăm pentru a le proteja. Trăim într-o lume globalizată, foarte dinamică, agitată, dar cu toţii convieţuim într-o comunitate şi trebuie să ne bucurăm de ceea ce ne-au lăsat cei de dinaintea noastră, pentru că prin aceste monumente s-a format identitatea noastră.

IMG_5624

Ce ne lipseşte şi ce putem face?

  1. Ne lipseşte o organizaţie care să protejeze şi să ajute la conştientizarea oamenilor din comunitate asupra acestor aspecte legate de patrimoniu. Pot lua ca exemple de bună practică proiecte precum “Salvaţi Bucureştiul”, sau oraşul Braga din Portugalia, unde tinerii şi-au asumat responsabilitatea (uniţi printr-o asociaţie), să protejeze clădirile de patrimoniu. Poate fi găsit şi un articol pe acest subiect în numărul 10 al Revistei IUVENTA, un articol scris de colega mea Ines Barbosa.
  2. Este necesar să facem din ce în ce mai public lista cu monumentele din Iaşi, să le cunoască ieşenii, să le viziteze. Sunt colegi care deja, în mediul online au o astfel de iniţiativă, prezentând săptămânal câte un monument istoric.
  3. Mai avem nevoie de o listă, dar partajată, unde să se menţioneze în subordinea cărei autorităţi intră fiecare monument (la nivel judeţean, local, direct la minister). Ieşenii nu ştiu la cine pot apela şi nu îi cunosc pe cei care administrează patrimoniul local. În plus, pentru a nu mai exista o aruncare a vinei de la o instituţie la alta, mai ales atunci când vorbim de sensibilităţi politice.
  4. Trebuie să ne învăţăm să avem o reacţie atunci când nu suntem mulţumiţi de o anumită situaţie. În cazul Palatului Culturii a existat o oarecare împotrivire, dar puteam mult mai mult.
  5. Dacă ştiţi persoane care au poze vechi cu oraşul Iaşi, vă rog să le puneţi la dispoziţia celor care sunt pasionaţi de fotografie, pentru a putea fi arătate publicului. E o necesară împrospătare a memoriei. Să nu mai suferim de această maladie a “fragmentării”.

IMG_5625

Sunt doar câteva idei, dar trebuie să fim mai conştienţi că nu ne putem afunda în birouri de afaceri şi centre comerciale. Trăim într-un oraş cu o moştenire culturală recunoscută, dar mai puţin văzută. Identitatea noastră s-a construit pe supravieţuirea acestor clădiri încă din cele mai vechi timpuri.

Fotografiile sunt realizate de Alexandrina Dinga.

 

Etichete: , , , , , ,