RSS

Arhive pe etichete: stat-națiune

Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea II

Demascarea regionalizării

Regionalizarea în contextul european implică multe elemente ce pot fi sensibile, cum ar fi teritoriul, economia, funcţionarea instituţională, ierarhii etc., iar toate acestea, chiar dacă vrem sau nu să recunoaştem deţin şi destule caracteristici culturale. Este important să menţionăm că este o diferenţă între regionalizarea de tip administrativ politic instituţional şi modelele de autonomie propuse de unele regiuni, cum ar fi Catalonia. Regionalizarea este o organizare teritorială şi trebuie să se facă o trecere identitară, de la una mai unitară, naţională, la o societate mai deschisă, poate auto-determinată (termenul va trebui explicat într-un alt context mai faborabil), cu mult mai multe conectări interregionale. Pentru a se reuşi o astfel de procedură administrativ-teritorială, care de altfel funcţionează foarte bine în unele state europene, cum ar fi Germania, Elveţia, chiar Franţa, Marea Britanie, trebuie ca statul să nu mai fie înţeles ca o “ultimă expresie a identităţii unui anumit grup politico-teritorial” (Knight, 1982, p. 516). Astăzi auzim că se vorbeşte despre “societatea locală”, “societatea universală”, iar noţiunea de “naţiune” a reuşit să controleze de multe ori grupul social dominant (Knight, 1982, p. 517). Vorbim aici de înţelegerea conceptelor de stat şi teritoriu, cele care consemnează şi clarifică ideea de regionalizare.

La nivelul Uniunii Europene există şi o instituţie care va începe să primească o importanţă mai mare o dată ce conceptul de regionalizare va fi adoptat de cât mai multe state. Comitetul Regiunilor este în acest moment instituţia care se ocupă de regiunile de dezvoltare economice la nivelul UE. Are doar rol consultativ în momentul de faţă. Însă prin această instituţie s-au reuşit multe colaborări interregionale, punând în acelaşi mecanism de dezvoltare mai multe regiuni din mai multe state din Uniunea Europeană. Oficiile regionale, Uniunea Capitalelor Regionale, Asociaţia Europeană a Regiunilor Transfrontaliere, Eurocities (Hooghe & Marks, 1996, pp. 86-87) sunt doar câteva exemple de acest fel.

În ultimii ani am văzut o serie de proteste în Europa, care prin liderii lor emiteau un mesaj unionist, nicidecum separatist, cum ar fi în Republica Moldova, în Irlanda. Dar, regionalizarea ţine de existenţa ca entitate politică, însă aşa cum se precizează şi în articolul lui Knight (1982), idea de naţiune încă este o percepţie la scară mare în Europa, pentru că naţiunea “a fost definită ca o entitate culturală, mai degrabă decât una politică” (p. 519). Trebuie să observăm şi spre ce formă de organizare se îndreaptă întreaga Uniune Europeană. Se pare că va fi unul mult mai federal, în trepte, cum ne spune Barosso, iar regionalizarea este un sistem politic mult mai eficient în acest condiţii. Ideea lui Knight vine să completeze viziunea noastră teoretică:

„in some plural societies federal systems of government give legitimate recognition to regionalisms that might not be recognized within a unitary form of government” (1982, p. 524).

Poate un exemplu de înţelegere a modelului de regionalizare sunt şi proiectele la nivel european care au menirea să stimuleze iniţiativa locală pentru o dezvoltare identitară, economică, turistică, iar un prim exemplu poate fi declararea în fiecare an la nivelul Uniunii Europene a două Capitale Culturale. Anul acesta Capitalele Culturale sunt Marsillia (Franţa) şi Kosice (Slovacia).

Luând în considerare un articol de Grigg, “The logic of regional systems” (1965), regionalizarea a fost de multe ori analizată, sau confundată cu un anumit tip de clasificare. Dispune şi de anumite motive clasificante, dar regionalizarea implică un sistem de organizare ce vizează aspecte economice, etnice, turistice. Apoi este necesar să observăm dacă regionalizarea este o entitate reală, care îşi legitimează existenţa sau este un simplu “construct intelectual” (Grigg, 1965, p. 478).

E posibil ca regionalizarea să reducă din “unitatea” culturală a statelor din UE, pentru că ele au fondat acest concept de cultură pe un sentiment naţional, patriotic, istoric, religios. Nu există o formulă de calcul că o posibilă reaşezare teritorială ar produce frustrări, dar ştim că ideea de stat este una la fel de subtilă, spirituală, aşa cum este şi o cultură ce alcătuieşte societatea unui stat. Vorbim de societate şi nu de naţiune, popor, neam. De multe ori, ideea de regionalism implică o “conştiinţă etnică” (Knight, 1982, p. 523). Aşa cum menţiona Freud, „nu este suficient deci să repetăm că termenul <cultură> desemnează întreaga sumă a activităţilor şi amenajărilor prin care viaţa noastră s-a îndepărtat de cea a strămoşilor noştri animali şi care servesc pentru două scopuri: apărarea omului împotriva naturii şi reglementarea relaţiilor între oameni” (2011, p. 49).

Ce domeniu, sau ce ştiinţă are capacitatea în ziua de astăzi să se ocupe de studiul culturii? Urmărind o posibilă scară istorică, cultura a fost explicată mai întâi de filosofie, apoi de psihologie, antropologie şi se pare că acum ar fi rândul sociologiei. De ce, în special în cazul regionalizării? Pentru că sociologia se ocupă cu studiul comportamentului uman în strictă legătură cu instituţiile, cu alte grupuri sociale, cu anumite comunităţi. Pentru unii “regiunile sunt unităţi etnice şi culturale, pentru alţii economice sau geografice, sau pentru cei din urmă, simple subdivizii politice ale naţiunii-stat” (Applegate, 1999, p. 1158). Chiar dacă există tendinţa regionalizării şi se va materializa în timp, populaţiei tot trebuie să i se găsească un sens identitar, cultural deoarece “cultura trebuie să ofere totul pentru a stabili restricţii pulsiunilor agresive ale oamenilor, pentru a le diminua manifestările prin formaţiuni reacţionale psihice” (Freud, 2011, p. 84).

Unul dintre elementele care se pot manifesta diferit faţă de populaţie, va fi funcţionarea instituţională, ce îşi va schimba modelul administrativ, specific locului. Bine, dacă e să ne gândim la România, ce poate fi mai rău de atât? Trecând peste ironie, funcţionarea instituţională chiar este specifică fiecărei societăţi în parte, pentru că ea îi marchează unele existenţe:

„The institutions of man are as distinctly stratified as the earth on which he lives. They succeed each other in series substantially uniform over the globe, independent of what seem the comparatively superficial differences of race and language, but shaped by similar human nature acting through successively changed conditions in savage, barbaric, and civilized life” (în Thomas, 1936, p. 180).

În unele modele regionale, cum sunt cele ale Germaniei, Franţei, ele arată un proces de “programare structurală” (Hooghe & Marks, 1996, p. 81). Exista şi înainte o formă independentă în unele regiuni, cum este Bavaria, dar pentru ca ele să funcţioneze într-o idee de naţiune-stat, a fost nevoie de o structură care să le definească şi să le facă dinamice din punct de vedere politic, economic, turistic.

Concluzii

Cercetarea cu privire la regionalizare începe să redevină un subiect la zi. Construcţia europeană a pus un pariu pe o astfel de structură administrativ-teritorială şi chiar observăm în multe state, chiar şi în România, o discuţie tot mai amplă pe această problemă. Pentru noi este important de observat dacă modelul de regionalizare propus nu afectează sau nu inhibă culturile europene, la nivel de stat-naţional. Pentru acest motiv este necesar să aprofundăm cercetarea şi să aducem completări celor indicate într-o primă etapă în eseul de faţă.

Referințe

  1. Applegate, C., „A Europe of Regions: Reflections on the Historiography of Sub-National Places in Modern Times”, 1999, The American Historical Review, 104:4, pp. 1157-1182.
  2. Freud, S., Disconfort în cultură, Bucureşti: ALL, 2011.
  3. Grigg, D., „The logic of regional systems”, 1965, Annals of the Association of American Geographers, 55:3, pp. 465-491.
  4. Hooghe, L., Marks, G., „Europe with the regions: Channels of Regional Representation in the European Union”, 1996, The Journal of Federalism, 26:1, pp. 73-91.
  5. Knight, David B., „Indentity and territory: geographical perspectives on Nationalism and Regionalism”, 1982, Annals of the Association of American Geographers, 72:4, pp. 514-531.
  6. Thomas, W., „The comparative study of cultures”, 1936, American Journal of Sociology, 42:2, pp. 177-185.
  7. White, Leslie, A., “The concept of culture”, 1959, America Anthropologist, 61:2, pp. 227-251.

Partea I poate fi citită AICI.

 

Etichete: , , ,

Faţă în faţă cu autonomia

Pentru că este necesar să participăm la o dezbatere ce aprinde multe ofensive, problema autonomiei trebuie să o clarificăm. Perioada aceasta temele la care trebuie să fim parte activă cu propuneri, clarificări şi cu bune metode de comunicare sunt: revizuirea Constituţiei, tema regionalizării şi problema minorităţilor. Mă voi opri acum doar la situaţia minorităţilor, luând în considerare şi ultimele evenimente, nu de ieri sau de azi, dar de vreo câteva luni.

În ultimul timp s-a pus problema tipului de stat pentru România, că nu este un “stat-naţiune”, iar declaraţiile au fost date de lideri politici naţionali (vezi Kelemen Hunor), sau de alţi lideri din Ungaria. Se tot plusează pe subiectul mai sus menţionat. Într-un articol am explicat ce este statul-naţiune şi de ce argumentele împotriva lui nu sunt valabile pentru cazul României. Dacă nu suntem un stat-naţiune, să ni se spună ce suntem, pentru a şti ce trebuie să explicăm şi către cine. Apoi, minoritatea rromă este cea mai mare şi care necesită o sporită atenţie acum în defavoarea celei maghiare. Sunt convins că atitudinele prea naţionaliste există doar ca o formă de stârnire a gâlcevei, aprinse de nejustificate sentimente. Trebuie să luăm în considerare relaţiile bilaterale amicale stabilite între cele două ţări şi apartenenţa lor la două organizaţii cheie (UE şi NATO), apărute după consensuri diplomatice, politice, economice, care nu vizează altceva decât colaborare şi un respect reciproc.

Din perspectiva mea problema autonomiei nu are justificare, dar este nevoie să o dezbatem pentru a-i lămuri pe cei nestăpâniţi de vitalităţile naţionaliste că nu au dreptate şi că nu este nevoie de acest joc public, mediatic, forţat, pentru a dovedi ceva ce nu are explicaţie. Dacă România vrea să mizeze pe aspectele istorice, la fel cum încearcă să facă minoritatea maghiară, suntem într-un avantaj consistent, dar consimt că nu este cazul.

De ce apar declaraţii de acest gen şi ce urmăresc ele?

Trebuie să menţionez că nu doar minoritatea maghiară pune gaz pe foc. Şi pe la Tiraspol, un anumit analist politic, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, sugera că este momentul ca România să se dezmembreze. Şi Vladimir Putin susţine cauza “moldovenismului”, acordând premii “înalte” unor nu ştiu ce istorici, pentru a nu fonda existenţa românilor. Poate nici nu ar trebui să fim atenţi la astfel de declaraţii sau evenimente, dar ele transmit un mesaj cât se poate de clar: coeziunea socio-politică din ţară, pune România sub semnul unui “stat slab” (iau în considerare teoria lui B. Buzan), iar profitorii, extremiştii, nu fac altceva decât să stea la pândă şi să aştepte momentul. El a venit din nou acum, când suntem nevoiţi să dezbatem probleme fundamentale cum sunt revizuirea Constituţiei şi tema regionalizării. Dacă a noastră clasă politică nu îşi revigorează capacitatea de stabiliza economic, social, cultural ţara, atunci să ştiţi că vom mai avea surprize.

Argumentele aduse de minoritatea maghiară nu sunt fondate. De fapt nici ei nu ştiu exact ce vor. Chiar şi “unitatea” lor este pusă sub semnul întrebării, iar un exemplu concret este că nici măcar nu au un partid în adevăratul sens al cuvântului pentru a fi reprezentaţi ca o minoritate. Mai departe, ei trebuie să înţeleagă un lucru, că regionalizarea nu este acelaşi lucru cu autonomia. Se pare că le confundă, intenţionat bineînţeles, dar realitatea conceptuală este alta. Argumentul că nu sunt respectate minorităţile în România este un fals declarat. Doresc să mi se arate în ce alt stat-naţiune din Europa, jumătate de guvern a fost format din reprezentanţi ai unei minorităţi. Ce altă minoritate, a fost aproape an de an la masa negocierilor importante pentru nevoile României. Vă asigur eu că nu mai există alt exemplu.

Ce poate face România?

1. Fie evităm să intrăm în polemica minorităţii maghiare, care nu este una fondată şi nici susţinută.

2. Fie abordăm o atitudine diplomatică bazată pe eleganţă şi fermitate, iar cu multă răbdare să explicăm şi să reacţionăm atunci când este cazul. Însă trebuie să avem o coeziune socio-politică bine definită şi mai puţin destabilizatoare. Eu aş merge pe această variantă, pentru că este nevoie să ne demonstrăm maturitatea şi existenţa ca stat.

 

Etichete: , , , ,