RSS

Arhivele lunare: Ianuarie 2013

Interviu Ana Maria Velicu şi Gramatic Marcela Irina – artiste

Luna ianuarie a adus o nouă expoziţie, realizată de două tinere artiste, Ana Maria Velicu şi Gramatic Marcela Irina. Cu un titlu mai mult decât simbolic, “Divinul uman”, avem parte de o serie de lucrări interpretate, mult schimbate în semnificaţie şi stil, ale unor pictori mai puţin cunoscuţi de noi. Din acest motiv, interviul vine să răspundă unor întrebări fireşti despre realizarea acestei expoziţii.

1. Prima întrebare este, de ce aţi ales titlul “Divinul uman”? Ce putem găsi sub această titulatură simbolică prin realizarea expoziţiei?

Ana Maria Velicu:  Am ales acest titlul deoarece are o conotaţie simbolică, dar foarte sugestivă în acelaşi timp. Natura umană a stârnit dintotdeauna interesul şi a inspirat pe artiştii din toate timpurile. Expoziţia noastră reuneşte sub aceeaşi temă un număr de 12 tablouri, la care am lucrat pe parcursul a doi ani. Însă înţelesul pe care „Divinul Uman” îl are nu se mărgineşte doar la fiinţa umană ci şi la lucrurile, noţiunile şi mediile cu care aceasta interacţionează sau cu care sunt în strânsă legătura (natura, credinţa, spaţiul ceresc).

Gramatic Marcela Irina: Secolul XXI a adus mari schimbări în toate  planurile, fie el politic, artistic, social etc. Divinul  uman este doar o expresie pentru  că  nu  se  poate  vorbi  de om ca  o parte a divinului. Ceea ce vreau eu să  punctez este că omul tinde tot mai mult spre  perfecţiune, dar din păcate nu ne putem referi aici la perfecţiunea sufletului ci la cea fizică. O dată cu  dezvoltarea  chirurgiei estetice omul  modern a început să se supună la fel de fel de  transformări. Din păcate multe dintre aceste proceduri nu au un rezultat pozitiv şi omul respectiv ajunge  mutilat. Omul modern trebuie să fie conştient că transformările la care se supune nu ar reuşi fără intervenţia sacrului.

2. Aţi ales să interpretaţi lucrări ale unor pictori mai puţin cunoscuţi, cum sunt Paul-Jacques-Aime Baudry, Francois Boucher, Georges de La Tour, Hans Baldung, de ce tocmai ei sau de ce şi aceştia?

Ana Maria Velicu:  Proiectul cu interpretarea unor lucrări din istoria artei a apărut din iniţiativa domnului profesor Cristian Ungureanu, încă din 2009, iar la sfârşitul fiecărui an universitar am organizat expoziţii cu lucrările rezultate. Pe Paul Baudry l-am găsit întâmplător, în timp ce mă documentam pentru această temă şi mi-a atras atenţia lucrarea cu asasinarea lui Marat datorită dramatismului scenei reprezentate şi a atmosferei. Iar Francois Boucher a fost un reprezentant al Rococo-ului, artist cunoscut pentru picturile sale idilice, pe teme mitologice, pe care l-am studiat mereu cu plăcere. Sunt numeroase opere de artă faimoase – (cel mai elocvent exemplu este Monalisa), care deja „au suferit” o multitudine de interpretări, în diferite maniere, unele mai reuşite altele mai puţin. Nu am insistat pe ceva foarte cunoscut şi din acest motiv am optat pentru aceştia, pentru că deşi numele lor nu a răsunat în istoria artei precum a altora (Picasso, Van Gogh), au avut aportul lor în dezvoltarea picturii secolului în care au trăit.

Gramatic Marcela Irina: Eu  una  nu am stat  să  mă  gândesc  prea  mult  la  ce  pictori să  interpretez. Pur  şi  simplu  lucrările  respectivilor  artişti  se  îmbinau  perfect cu ideile  şi convingerile  mele.  Îl  dau aici  exemplu  pe  Hans  Baldung  Grien, care  a  fost  mereu  preocupat  de redarea frumuseţii feminine în pictură  şi de transformările  prin care aceasta  trece  o  dată  cu  înaintarea  în  vârstă.

3. Pentru cei care vor să pătrundă mai adânc în sfera artelor, o întrebare şi un răspuns sunt cerute, să ne spuneţi ce stil pentru realizarea lucrărilor aţi folosit şi de ce?

Ana Maria Velicu: Nu cred că se poate vorbi despre un stil anume, suntem în perioada în care experimentăm diferite maniere şi tehnici picturale. Este o etapă necesară în dezvoltarea artistică, care ne va ajuta în cele din urmă să adoptăm o manieră care să ne caracterizeze. Însă expoziţia este unitară din această privinţă. Se pot observa influenţe ale expresionismului, atât eu cât şi Marcela am optat pentru o paletă cromatică vie, cu nuanţe irizate, în contraste puternice.

Gramatic Marcela Irina: Nu  ştiu dacă  se  poate  vorbi  de  un  stil în  ceea  ce mă priveşte. Am  căutat  să  ofer lucrărilor  o tentă  modernă,  personajele feminine  fiind pictate  cu mare atenţie şi  acurateţe. Body-Art-ul  este  curentul  care  m-a  influenţat  cel  mai mult  şi pe care l-am  studiat  cu mare atenţie.

4. Cum s-a ajuns la colaborarea voastră pentru expoziţie? În ce circumstanţe a apărut ideea realizării ei?

Ana Maria Velicu: Suntem colege şi prietene de mulţi ani şi  ne-am gândit la ideea deschiderii unei expoziţii împreună, însă nu am putut să o punem în practică până acum.  Propunerea a venit de la domnişoara Ştefania Mihăilescu, cea care se ocupă cu organizarea de expoziţii la Galeria Grand Hotel Traian, propunere pe care am acceptat-o cu mare drag şi de care suntem onorate. Îi mulţumim pe această cale!

Gramatic Marcela Irina: Păi, foarte uşor. Am trimis un link, cu pagina mea Kunst, pe  Facebook,  domnişoarei Mihăilescu Cristina şi ea a venit cu propunerea.

5. Ana Maria, interpretarea lucrării lui Paul-Jacques-Aime Baudry cu Charlotte Corday mi-a atras atenţia. De ce o asistentă medicală în locul celebrului personaj feminin? Cum poate fi explicată interpretarea ta?

Ana Maria Velicu:  M-am gândit să vin cu o propunere care să schimbe oarecum sensul poveştii despre asasinarea lui Marat. Am optat pentru o asistentă medicală pentru că o percepem ca un personaj pozitiv, dată fiind natura meseriei sale, astfel am adus un dram de optimism în acest scenariu. Însă prezenţa asistentei nu confirmă faptul că lui Marat i s-a acordat primul ajutor, şi nici că ea l-a asasinat. Finalul poveştii rămâne la latitudinea celui care priveşte tabloul.

lucrare

6. Marcela, interpretarea după Rembrant a lucrării The Anatomy Lesson of Dr. Nicolaes Tulp apare tot o femeie, înconjurată de bărbaţi doctori. Ce reprezintă şi ce semnificaţie are femeia în tabloul mai sus amintit?

Gramatic Marcela Irina: Încă din al doilea an de facultate a început să mă preocupe frumuseţea  corpului  uman. Domnul profesor  Cristian  Ungureanu  care  mi-a fost îndrumător, organiza  în  fiecare  an  Visiting Art  History, expoziţie  ce viza  interpretarea  celor  mai  cunoscute  lucrări  din  Istoria  Artei. Fascinată  de  Rembrandt,  am  ales  această  lucrare  ce avea drept subiect anatomia  corpului  uman. De  aici a pornit totul. Corelat  la  secolul  XXI m-am  gândit că  opera  marelui pictor  s-ar  putea  transforma, în viziunea mea,  într-o  lecţie  de  chirurgie.

DSCN2759

7. Care sunt pictorii preferaţi de voi şi de ce?

Ana Maria Velicu: Printre pictorii mei preferaţi se numără Egon Schiele – îmi place datorită personajelor sale foarte expresive, pictate în poziţii ciudate, cu fizionomii atipice, erotismul fiind o temă pe care o practică cu predilecţie. Paul Gauguin – m-a fascinat dintotdeauna vigoarea şi intensitatea gamelor cromatice folosite de el cât şi exotismul scenelor şi a personajelor pe care le-a înfăţişat. Lucian Freud – îl apreciez pentru portretele sale impresionante, pentru activitatea sa artistică şi importanţa pe care a a avut-o în arta contemporană.

Gramatic Marcela Irina: Îmi  place  Rembrandt  cum  am  mai  spus,  dar nu  e  preferatul meu.  Aici  trebuie  să-l punctez  pe David  Hockney. De ce?  Pentru  că  este  un  artist complet  din toate  privinţele. Face colaje, lucrări grafice, photo colaje,  scrie  cărţi  şi  nu în  ultimul rând  pictează.

8. Ce este arta şi ce doreşte ea să ne transmită? De ce aţi ales să pictaţi?

Ana Maria Velicu: Arta a fost dintotdeauna un mijloc de explorare a misterelor lumii, de a construi noi universuri, de a transforma şi reinventa realitatea. Nu trebuie văzută doar ca o reprezentare ci şi ca un mod de comunicare a oamenilor cu tot ce-i înconjoară. Poate fi percepută mai mult decât o activitate specifică omului, un mod de a gândi şi de a trăi. Am ales să pictez, în primul rând pentru că îmi face plăcere, de mică am fost îndrumată spre acest domeniu, spunându-mi că am talent. Consider că pictura este un instrument care mă ajută să vorbesc despre mine, să-mi colorez visele şi să mă exprim liberă, să mă joc cu culorile.

Gramatic Marcela Irina: Arta în  prezent  este  foarte  complexă. Atât  o  lucrare  pictată cât  şi  o  bucată  de  lemn pot  primi statutul  de  artă  dacă  are  semnătura  artistului. Din punctul meu  de vedere arta  ar  trebui să  transmită doar  lucruri  pozitive, dar  din păcate  suntem  bombardaţi  şi cu  mesaje  brutale. Arta  într-adevăr  este  o  armă, dar depinde  cum  este  folosită. Eu  am  ales  să  pictez de  mică, iar  iubirea  mea  pentru  pictură nu  s-a  stins  niciodată.

9. O ultimă întrebare, este dacă vor mai exista şi alte expoziţii în viitorul apropiat? Dacă da, ce teme veţi alege?

Ana Maria Velicu: Bineînteles că ne dorim să mai avem şi alte expoziţii, cred că este visul oricărui artist. Este modul prin care munca ta se face cunoscută, şi care îţi oferă satisfacţie în plan profesional. O temă pe care o voi aborda pentru o viitoare expoziţie se va referi la relaţia dintre om şi natură.

Gramatic Marcela Irina: Să dea  Dumnezeu! Încă  nu m-am gândit la temele  viitoare, dar  mai nou  au   început să  mă  preocupe măştile  de  epocă. Nici la investigarea corpului  uman  în istoria artei  nu  am  să  renunţ  prea  curând. Aşa  că  nu  se  ştie….

La finalul interviului îmi permit să le felicit pe cele două colege pentru expoziţia organizată şi ocazia realizării acestui interviu. De asemenea vreau să menţionez că acele două tablouri discutate în interviu, despre moartea lui Marat şi anatomia doctorului Tulp, mi-au plăcut cel mai mult. Eu am avut o cu totul altă viziune când am văzut tablourile la expoziţie, fără a şti povestea originală de la început.

Pentru lucrarea Anei Maria, unde o înlocuieşte pe Charlotte Corday cu o asistentă medicală, gândul m-a dus la o poveste de dragoste în suferinţă, unde personajul masculin aşteaptă să i se vindece iubirea. Asistenta medicală pare salvarea lui şi totuşi nu este ajutat. De ce? Pentru că aici am văzut în personajul feminin un sentiment de “posedare”, fără de care bărbatul nu poate trăi. E un fel de a i spune că: “iată, fără mine nu poţi trăi!” Putem găsi chiar mai multe interpretări, dar aflând în final adevărata poveste a lui Marat, mi-am schimbat şi eu perspectiva de observaţie.

Interpretarea lucrării The Anatomy Lesson of Dr. Nicolaes Tulp de Gramatic Marcela Irina, a fost şi mai îndrăzneaţă. Eu chiar am văzut în tablou o formă de manifestare împotriva operaţiilor estetice. Surprins fiind după ce am citit povestea adevărată a tabloului original (unde se găsea un bărbat mort în locul unei femei pe masa de operaţie), am sesizat imediat şi o urmă de promovare a feminismului. Nu ştiu de ce, dar asta mi-a trecut prin minte. Imediat am analizat şi mi-am spus că este o simplă formă de prezentare a timpurilor moderne, în care femeia devine din ce în ce mai curioasă şi curajoasă. Cele două tablouri cam aşa se arată.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 01/26/2013 în Artă, Interviu

 

Etichete: , , , , ,

A 12-a invitaţie la cultură!

Am dat startul pregătirii celui de-al 12-lea număr al Revistei Iuventa.

Tema centrală este: Cinematografia: despre puterea ecranului.

Deadline pentru trimiterea articolelor: 15 februarie 2013

Dacă te afli printre tinerii dornici de a-şi exprima ideile, de a-şi susţine punctele de vedere, de a-şi face simţită prezenţa în vârtejul ideilor, te aşteptăm cu drag să te alături echipei IUVENTA. Orice articol scris de tine poate contribui la modelarea unui nou reper în rândul tinerilor. Adresa de e-mail revista.iuventa@gmail.com îţi stă la dispoziţie!

De asemenea, dacă doreşti să ne susţii şi să fii alături de noi în drumul spre cultură, aşteptăm sugestiile, opiniile tale pe site-ul revistei www.revistaiuventa.ro sau ne poţi contacta la următoarele numere de telefon:

Dragoş-Andrei Preutescu – 0740.099.013 – redactor şef;

Elena Ungureanu –  0748.350.285 – redactor şef-adjunct.

Vă dorim mult succes în drumul spre cultură!

 

Etichete: , , , ,

Pe urmele migratorilor

Mi-am petrecut nu mai mult de două ore să citesc și să fac câteva remarci cu privire la o temă pe care revista Dilema Veche a propus-o în penultimul număr (464, 3-9 ianurie 2012) pe problema “migratorilor”. O temă ce îi vizează pe cei care pleacă, sau vor să plece într-o altă țară, să locuiască și să muncească, altundeva decât în România, țara cea “cu de toate pentru toți”. Fie că e vorba de simpli cetățeni, studenți, muncitori, academicieni, migrația este un model social, dacă mi se permite să o numesc astfel, la care mulți aderăm, o abordăm sau o copiem. Ce se află în spatele acestei decizii, de multe ori este greu de intuit. Nu este cazul pentru cei care merg să muncească și să câștige un ban în plus, dar e puțin mai “șocant” când ne gândim la cei care nu au sentiment patriotic ori uită de locurile natale. Și totuși nu este un capăt de lume, iar prin articolele propuse în revistă cam asta poate fi concluzia.

Prima întrebare care merită comentată este de ce nu își mai iubesc unii românii țara natală, locurile unde au copilărit, unde au prieteni? Discuția pe tema patriotismului este exclusă, pentru că fiecare are menirea și libertatea de a se simți la locul lui unde crede că așa este. Eu dacă mă declar patriot astăzi, este pentru că încă mă mai simt atras de ceva aici, dar de ce anume, nu știu dacă pot oferi un răspuns valabil. Unii nu se pot despărți ușor de anumite sentimente, alții sunt mai aventurieri, alții nu au nimic de pierdut și câte și mai câte.

Îmi aduc aminte de ce spunea Stefan Zweig, în autobiografia “Lumea de ieri”, despre sentimentul de a rămâne fără patrie: “de-abia cel rămas fără patrie, într-un alt sens, liber și numai cel care nu mai este legat de nimic nu mai are nevoie să țină cont de ceva” (p. 18). Spunea asta pentru că nu mai credea în țara-imperiu pe atunci, Austro-Ungaria, care s-a lăsat condusă într-un război mondial și apoi s-a destrămat (comparația mea este exagerată, dar tot se poate trage o concluzie). O lume pentru el “statornică” și utilă artelor. Nici Nietzsche nu era un mare atașat de locurile de unde provenea. Nu era adeptul formării unei “religii” patriotice, însă nu deprecia cu tot simțământul proveniența sa, era doar mai libertin cu unele puncte de vedere. Detașată de acest sentiment este și Ioana Baetica Morpurgo: “procesul înrădăcinării nu implică pentru mine fluturarea de steaguri. Aș zice că implică nașterea conștiinței, dacă n-ar suna atât de pedant. Iar conștiința nu poate avea cetățenie”. Nu sună frumos?

Mergând mai departe, comentăm că nu se mai întorc tinerii învățați în țară, că este nevoie de ei. Și eu intru în acest joc și știu că nu este corect, pentru că nu poți judeca necesitatea unui om și dorința lui de realizare. Și nici nu este foarte util, pentru că ei vor veni aici, doar pentru că este o “nevoie”, nu pentru că ar simți asta. Chiar și Eminescu, în poezia “Ai noștri tineri”, critică prea multa luminăție a celor care se cred studiați dincolo. Cât e de bine sau de rău încă nu știm, dar putem avea intenții sincere pentru unele concluzii. Să îi lăsăm să decidă singuri.

Avem acum parte, în ideea lui Andrei Pleșu (“Să ne facem ruși”), de cei care sunt atrași de Rusia. Mai nou Ilie Năstase se vrea mai scutit de taxe, deci alege o altă destinație. Poate fi acuzat că e lipsit de patriotism? că nu este corect moral cum procedează? ce putem spune de scriitori, regizorii (vezi cazul Mungiu) care sunt contestați pentru ceea ce fac în propria lor țară? ar fi corect dacă ar decide să nu mai fie parte din România, să meargă să creeze în altă țară?

Continuând pe firul articolelor din Dilema Veche, pot fi de acord cu Cristina Hermeziu care spune că “uneori pare că sistemul îi ia în brațe pe venetici, fără ca mentalitatea populației să țină pasul”. Și cam nu ținem pasul cu procesul migrării și cu existența ei. “Al patrulea val” al migrării început după aderarea României la UE este un moment de cugetare, mai ales când vorbim de minimul necesar de oameni calificați de trebuință unei societăți, unui stat, cum sunt medicii, iar Olivia Sgarbură în articolul “Trei lecții de la o generație emigrată”, aduce argumente foarte adevărate cu privire la sistemul de sănătate din țară. Și știți de ce? Pentru că încă de pe vremea studenției, cei de la medicină trebuie să suporte cele mai mari nedreptăți, până la momentul când ar trebui să profeseze, unde sistemul pune capac. Vă invit să discutați cu studenții, rezidenții, să aveți o părere despre ce se petrece pe acolo. O lecție de “medicină <nervoasă> internă” la care trebuie să luăm parte dacă vrem să primim răspunsuri. În condițiile astea aflăm că e și normal ca oamenii să plece.

Un argument poate fi și părerea domnului Ioan Wagner, plecat cu două generații înaintea noastră, din motive care par la fel de reale și astăzi: “În momentul plecării, atunci, în 2000, eram extrem de dezamăgit de România. Pot să spun chiar că în emigrarea noastră un factor mai important a fost dorința de a <scăpa> cu orice preț din România, și nu atât de a ne făuri o viață nouă altundeva”. Pun pariu că același sentiment îl au mulți dintre noi și astăzi: să SCĂPĂM.

E loc de mai bine pe aici?

Este loc de mai bine, dacă urmăm un proces conștiincios despre contribuția noastră pe locurile natale. Prima dată trebuie să trecem de modelele și gândirile unor excelente automutilări, autodistrugeri, căderea în păcatul “victimizării”, stări de frustrare excesivă, pentru a nu ne păli sentimentul de “scăpare”, care poate fi ușor sinonim cu “a fugi”, interpretat ca o lașitate de multe ori. Dar ești laș în fața a ce? Nu contest, toți trecem prin comportamentele exemplificate mai sus, dar putem ajunge la un punct când le putem opri sau corecta.

Însă tinerii din ziua de astăzi sunt mai deschiși și se adaptează mai repede, în special atunci când venitul e ultima frontieră a existenței (și este!), sau succesul nu e doar un “minim garantat”. Când spun “minim garantat” fac referire la succesul de tip showbiz, vedetisme ieftine, pe care unii nu le suportă, chiar dacă vor să aibă succes, dar un altfel de succes, nu un simplu “trebuie să fiu văzut”. Nimic mai greșit. Poți avea succes și satisfacții fără a fi o apariție pe sticlă constantă, ce e bun rămâne bun și fără prea mari “succesuri”. Unii nu acceptă modelul de succes românesc și decid să plece. Iată o cauză.

Să răspund la o întrebare: care ar fi motivul în momentul de față pentru care aș dori să plec din România? Simplu. Situația socio-politică din țară. Nu motive economice. Devine și pentru mine, un patriot dezamăgit, un chin la care nu se mai găsește cale de ieșire. Poți ieși, dar doar din țara ta. Compromițătoare de tot situația, dar ea este o mare realitate. Cercurile vicioase nu îți mai permit să fii om, să fii profesionist, să fii sincer, să construiești etc. Până și omul bun e acuzat că e nebun.

Pe de altă parte, nu sunt nici de acord cu acele plecări care duc către o grandomanie dedicată “avuției” de mâine, sau o înscenare a mitului “înstăritului” de azi, care e mai importantă de cele mai multe ori. Avem parte, așa cum se sugerează și în articolele revistei Dilema Veche și de aspecte pozitive, dar și negative ale migrației. Trebuie văzute și dezbătute.

Multe sunt de povestit, multe s-au spus, dar și mai multe este necesar să înțelegem, pentru că fenomenul migrației nu mai ține cont de frontiere, de patimi patriotice, de copilării, de prietenii, de  familie și altele, care pâna la urma urmei ne definesc ca oameni.

 
2 comentarii

Scris de pe 01/10/2013 în Atitudini educate

 

Etichete: , , , , ,

Despre arta poetică, în primul număr al Revistei Iuventa din anul 2013

Echipa Iuventa  lansează, la începutul anului 2013, al 11-lea număr al Revistei Iuventa, care are ca reper tematic „Poezia – între simţire şi raţiune”. Prin lectura articolelor, cititorii sunt invitaţi la o meditaţie asupra celor doi poli explicativi ai actului poetic, precizaţi anterior. Se vorbeşte atât despre poezie la nivel teoretic, cât şi la nivel concret, aplicativ. Paginile revistei includ şi un interviu de colecţie cu Zoltan Ionescu, omul în a cărui colecţie personală a fost găsit primul autoportret al lui Nicolae Tonitza.

La secţiunea „Pânză de păianjen”, tinerii din echipa de redacţie analizează din perspective multiple un fragment din “Faust – o tragedie”, din repertoriul literar al lui Johann Wolfgang Goethe. Secţiunea „Drept şi Societatea” prezintă aspectele binare ale existenţei umane iar secţiunea „Eseu argumentativ” răspunde în acest număr  preocupărilor noastre privind purtarea cu alţii sau „Despre mistreţul rănit în orgoliu.”

Am vrut să încheiem anul 2012 prin poezie şi versuri care de multe ori trăiesc în noi, sau vor exista în noi. Chiar dacă a fost un an dificil, noi credem în principiile care încă mai pot onora şi conduce spre bine. Fie că vorbim de exemplul personal, de demnitate, de răspundere, suntem conştienţi că mesajul nostru va fi cel mai bine transmis prin arta poetică. Le mulţumim tuturor celor care colaborează cu noi, le mulţumim cititorilor care au fost alături de noi pentru încă 12 luni şi în final le mulţumesc colegilor de echipă, care prin simplul motiv, şi anume acela al credinţei lor în tot ce înseamnă frumos, înţelept, cumpătat şi respectuos prin cultură şi scris, încă mai trăieşte. Echipa Iuventa vă doreşte un An Nou împlinit, mult mai liniştit şi cu toată hărnicia care ne va face să depăşim tot ce va fi rău, obositor şi lipsit de o minimă omenie. La Mulţi Ani!

Dragoş-Andrei Preutescu, redactor-şef al Revistei Iuventa

Revista poate fi citită AICI.

 

Etichete: , , , , ,

Democrația existențială la români

Democrația existențială este un nou concept socio-politic promovat de mamele noastre grijulii, Televiziunile. Totul este trăit la maxim. Dramele sunt micul dejun, ceaiul având aromă de fantezie și mistic; tragicul apare ca o ciorbă de legume la amiază, piperat cu elemente de thriller, iar pe seară comedia și ironia devin garnitura ce trebuie să ne stăpânească stomacul până a doua zi dimineață. Formula este cât se poate de curativă. Mintea este spălăcită, curățită, albită.

Cât despre EXISTENȚIALÍSM, el este un curent filozofic contemporan care propagă o concepție tragică asupra existenței, generată de sentimentul înstrăinării individului și care preconizează utopic dobândirea libertății, prin desprinderea de relațiile social-istorice concrete. (< fr.existentialisme, germ. Existentialismus) – conform DEX-ului.

Vă propun o astfel de formulă. E bazat doar pe faptele unei singure zile.

TV affect

Televiziunea este o adevărată promotoare a sentimentelor nebănuite. Este ușor astăzi să cucerești “oamenii Tele-ghidați”. Invitații își frâng inima pentru toate netrebniciile pe care le suportă românul de rând, din rând sau din afara rândului, moderatorii transpiră, clocotesc în tehnicile aranjărilor de culise, iar de subiecte și teme pentru mestecat nici nu mai poți comenta. Sunt convins că în spatele oricărei propuneri de subiect stă un grup profesionist unde găsim maeștri ai calculului, inventatori ai destinelor.

Mi-am permis să numesc tot acest grup de televiziuni, “TV affect”. Singurul lor scop este să ne înduioșeze, să ne transforme în adevărați pătimitori al vrutelor și nevrutelor. Dacă o pisică a căzut de la etaj, suferind traumatisme grave, democrația și existența noastră este de vină; dacă Badea Ion și-a înecat amintirile din pribegie într-o sticlă cu spirt, atunci asupra noastră nu mai veghează niciun destin.

O întrebare onestă: Dar cine mă pune să mă uit la TV? Nimeni. Nu este neapărat nevoie să te uiți tu direct la acele posturi de televiziune. E de ajuns să îți transmită toate rudele, toți amicii, ce dezmierdări au fost în timpul zilei. Tu fiind conștient că ai alte așteptări conversaționale. Dacă ești interesat să fii informat, mai ales când faci anumite studii, încerci să ții pasul. Nu te uiți la TV, dar vrei să citești presa, ca să constanți că ele dau un copy / paste elegant, fără greșeli, la ce s-a discutat cu o seară înainte pe “marile ecrane”. Și tot așa până se formează cercul vicios.

“Cultul mortului” și morala incinerării

Ce bine că în România mai moare câte o “personulitate”, vorba lui Radu Pavel Gheo, că au ce comenta televiziunile zile întregi. Deodată apar toți susținătorii, toți  copiii nelegitimi care își cer drepturile bănești, toate rudele de care nu auzise nimeni vreodată. Sunt curios cum va fi  la mortea lui Stănculescu, sau Iliescu. Acolo o să vedem noi toate adevărurile și toți puricii de pe vulpi care plâng și trăiesc cu un gând etern la cel care nu mai este.

Nu știam însă că pe problema incinerării poate exista o așa de amplă dezbatere moral-religioasă. Dacă omul a vrut să fie ars, ars să fie. Tot noi o să fim vinovați, că nu mai avem și nu mai păstrăm un “cult al mortului”. Este mai ieftin ce e drept, să fie mortul incinerat, decât să aibă parte de o slujbă cu preoți, să se apeleze la o firmă de pompe funebre, să cumperi un loc în cimitir. De morala incinerării încă nu am dat, dar iată că prin cazul de studiu Sergiu Nicolăescu vom afla. Era și timpul nu știu cum să vă spun. Și o să ne mântuim perioada următoare cu toate filmele mortului, repetate pe toate posturile de televiziune, ca nu cumva să fie vreunul din noi care nu știe ce filme a regizat omul.

Ce este statul națiune și ce nu este (pentru cei frustrați)

Pe lângă toate probleme astea existențiale, într-o democrație desăvărșită cum este a noastră, iată că ni se mai fac lecții de istorie și teorie politică despre ce este și ce nu este statul națiune. Hunorică, brav om politică, tânăr și în forță ca Ponta, vrea să arate că are și el o creastă de cucoș mai roșie pe frunte. Ce s-a gândit el: “Dacă tot nu sunt la guvernare, să îi învăț eu pe români cum stă treaba cu națiunea, cu istoria de la ’48 încoace, cu de toate pentru toți”. Omul își face treaba. Nu știu exact ce e cu partidul ăsta UDMR, mi-ar fi ușor să îmi dau cu părerea despre el, așa cum face Hunorică cu ideea de stat națiune, dar prefer să fiu peste coeficientul lui de….inteligență. Nu este de contestat că omul vorbește, dar ca să răsucești idei naționaliste și periculoase în mințile oamenilor nu e prea sănătos. Prostimea mușcă orice momeală.

Lecția de teorie și analiză politică. Poate domnul Hunorică nu are timp să citească, iar în aceste condiții îi propun eu câteva idei, poate va reuși într-un final să ne spună ce fel de stat sau națiune este România. Într-o lucrare de Barry Buzan, “Popoarele, statele și teama” (pp. 74-103), ni se spune că există mai multe tipuri de legături între națiune și stat: națiunea-stat, statul-națiune, națiunea-stat parțială, multinaționalul (federativ, imperialist) luând în considerare trei elemente importante:

–          Ideea de stat (fiind vârful unui triunghi imaginar), având două surse de formare: națiunea și ideile organizatoare

–          Baza fizică a statului

–          Exprimarea instituțională a statului, (p. 75).

O altă interpretare este utilă și anume că “ideea de stat este cea care oferă legăturile majore ce țin laolaltă pachetul teritoriu-politică-societate și definește o bună parte din caracterul lui și din puterea lui ca actor în sistemul internațional” (p. 74).   Mai departe, autorul ne spune că “după uzanțele moderne, națiunea este definită ca un grup larg de oameni având în comun aceeași moștenire culturală și, probabil, etnică sau rasială” (p. 80).

Iată ce spune Ortega y Gasset în lucrarea “Europa și ideea de națiune”: “Ce este o națiune?… națiune în sensul pe care îl dăm acestui cuvânt atunci când îl raportăm la popoarele europene însemnează o unitate de conviețuire distinctă de ceea ce înțelegem prin <popor>”, (p. 11).

O ultimă definiție și poate mai potrivită, este cea din lucrarea “Transformări globale. Politică, economie și cultură” (Held & all, 2004): “națiunea este o comunitate a tuturor claselor ale cărei sentimente împărtășite de identitate, de solidaritate și de interese sunt înrădăcinate într-o entitate etnică și într-o experiență istorică comună (reală, imaginată sau interpretată) și al cărei proiect politic central este posedarea unui stat distinct într-un teritoriu delimitat”, (p. 382).

Așadar, domnule Hunorică, ce este România? Eu mai pot continua să definesc statul, suveranitatea, teritoriul, Constituția și apoi să le propun spre dezbatere.

Pseudo-victimele

După așa un parcurs teoretic, inițiatic, este bine să intrăm și pe planurile conspiraționiste pe care “foștii” le fac împotriva “actualilor”, dar care sunt tot ei. Nu înțelege nimeni nimic. Cert este că domnul Voiculescu nu e vinovat. Cum nu este vinovat nici Năstase. Sigur e un aranjament între Becali și Pivniceru, că tot sunt buni prieteni. Dacă ai azi televiziune devii cel mai bun, cel mai corect, cel mai util, cel mai erou, trebuie doar să ai curajul să crezi în ce spui. Lupta se dă pentru “calitatea” Justiției. Cine o înhață va fi “supremul binefăcător” de dreptate.

Liniștea de după

Politicienii noștri ne dau acum o gumă de mestecat cu aromă de “LINIȘTE”. Liniște pentru popor, pentru binele românilor, pentru stabilitate, pentru adevăr și dreptate, pentru un “nou drum politic” (ce o fi și asta, nu îmi pot da seama). Ei domnilor, ați fi vrând dumneavoastră liniște, dar e posibil să nu mai dorească asta poporul. Când ani întregi ești manipulat, hăituit, mușchii puși în mișcare intră într-o contracție continuă, chiar un timp îndelungat imediat ce tu te-ai oprit. E un fenomen biologic, nu ai ce să faci.

Liniștea asta de după propovăduită de clasa politică este un răspuns la lipsa lor de legitimitate. Din toate părțile și cu toți actorii.

Lucirea gheții și trezirea la realitate

Revenind la orașul nostru drag, Iașul, unde din când în când mai ninge, mai plouă, mai apar gropi pe străzi, se mai măresc taxele. Ieri se face că a plouat. Anotimpul săracul nu are nicio vină! Și din mix-ul ăsta de zăpadă necurățată, cu ploaie, a ieșit cel mai frumos derdeluș, iar lucirea gheții îmi luminau mintea. Cu o încrede nebunească în abilitățile mele de fost sportiv de performanță am crezut că pot depăși momentul, am luat trotuarele orașului ca pe un patinoar. Am încercat să găsesc partea pozitivă și optimistă din tot ce se petrece, dar iată că destinul mi-a jucat feste. Am fost trezit la realitate de o frumoasă căzătură. Mi-am zis atunci: “Dar Dragoș, tu nu ai votat cu Nichita! De fapt cam tot cartierul a votat altfel”. M-am învinovățit. Nu i-am dat primarului dreptul de a mă reprezenta și acum sunt pedepsit. Dacă așa stau lucrurile mai este necesară plata taxelor? Nu cred. Dar sunt convins că ele se vor mări în 2013. De ce? Iarăși nu știu.

Nu știu cum pot numi starea asta a lucrurilor. Că e bazată pe nesimțire, pe ipocrizie, nu o să niciodată. Păduchii stau bine ascunși, asta o cunoaște toată lumea. Nu o să iasă măcar unul din ei și să spună ce se petrece. E posibil în câteva lui să ne apară din nou pe ecran binefăcătorii (se vor pregăti alegerile pentru Parlamentul European și pentru funcția de Președinte). Dacă primarul vrea să ne curățăm noi străzile și trotuarele, o facem cu mare plăcere, dar nu mai dorim să plătim taxe. Punct și de la capăt.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,