RSS

Arhive pe categorii: Uncategorized

Spovedanie la o cafea

Cafeaua a reprezentat, la fel ca alte tabieturi cotidiene (fumatul, băuturile elegante) un mod de a conviețui, de unul singur sau în colectivități. Însă nu despre aceste forme extinse ale cafelei voi vorbi. Îmi voi îngădui să caut în savurarea unei cafele o intimitate spirituală. Mai mult spus, o spovedanie. Cafeaua o poți bea în locuri publice sau în privat. Dar ce este mai important, la fel ca multe alte plăceri nevinovate ale vieții, este cu cine bei o cafea. Sau cu cine fumezi o țigară, sau cu cine fumezi o narghilea, sau cu cine bei un pahar de vin. „La o cafea” este un fel de strigare către surpriza pe care doi oameni și-o pot oferi atunci când are loc această acțiune. Nu e doar despre „a bea”, sau „a savura”.

Atunci când bei o cafea este altceva când faci asta în Turcia, în Armenia, în Grecia sau în Italia. Locul unde cafeaua este băută este o cu totul altă poveste pentru care ar merita să vorbim.

„La o cafea” poți povesti despre viață mai degajat, pentru că nu ești prins de frenezia alcoolului așa cum se întâmplă cu vinul, sau cu fumul expirat din plămâni în cazul fumatului. La cafea, dacă îi păstrezi gustul amar (fără să îndulcești nimic), simți că trebuie să fii sincer cu viața și cu poveștile despre viață. Acel gust amar, autentic, neîndulcit, e cel care îți stabilește limita în spovedanie. Guști mai întâi din amar ca mai apoi să dai dulcele din viață. Iar amarul în cafea are arome diferite, exact așa cum sunt și viețile fiecăruia dintre noi.
„La o cafea”, spovedania devine un îmbietor joc al metaforelor, al privirilor și al singurătăților care trebuie îmbrățișate sau iubite.

IMG_20180218_084343

Bineînțeles, nu poţi bea o cafea stând pe rețelele sociale și să te aștepți să existe și o spovedanie. Contactul este cel care dă o altă valoare spovedaniei la o cafea. El dezleagă și leagă misterele fricilor, dorințelor și închipuirilor noastre despre lume. Cafeaua nu produce nostalgie sau melancolie, ci creează spirit de împărtășire, de gândire. Asta ține mult de modul în care e savurată cafeaua, de locul și de omul (femeie sau bărbat) de lângă tine.
Prin spovedanie la o cafea te aranjezi în chipul celuilalt. Pentru că te poți întreba ce anume dă sens unor momente.

Atunci când vorbim despre o spovedanie la o cafea nu avem cum să nu ne gândim la valoarea de miracol pe care un astfel de moment îl oferă. Te simți împrejurat de o dragoste de viață ce nu poate fi comparată cu alte situații. Gândești în imagini ale gustului. Conversezi pentru a construi antologii de emoții și intelectualități echilibrate. Rămâi uimit de recunoștința pe care trebuie să o acorzi cafelei chiar dacă nu ești un băutor înrăit, sau „tocmit” cu cafeaua. Cafeaua, băută cu gingășie, nu reprezintă o idee generală despre viață, ci caută specificul în fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare stare și apoi așteaptă un deznodământ prielnic, așa cum se întâmplă în lumile cerești.

În final, cafeaua este perfectă doar într-o spovedanie.

Reclame
 

Etichete: , , , , ,

Homo Ludens Amor – în amintirea lui Stephen Hawking

În amintirea lui Stephen Hawking și iubirea lui față de Univers și toate miracolele ascunse de acesta. În iubire trebuie să cauți miracolul – al întâlnirii, al devenirii, al lipsirii de convenții și al lipsei de prejudecăți. Stephen Hawking a iubit oamenii pentru că a iubit Universul.

Am aflat că dragostea nu o stăpânești sau o cunoști, fiind mai pasional sau mai perfect în acțiunile tale. Dacă faci asta, cu siguranță la un moment dat se va răzbuna pe tine. Cu dragostea pot exista două feluri de a acționa: ori te joacă, ori o joci. Observați că prin tot ceea ce spunem, scriem și facem cu privire la iubire, ne duce la formarea unei culturi a iubirii? Un sens cărturăresc, cult, care să fie recunoscut, apreciat, unic. Pe scurt, o culturalizare a iubirii. Unii îi dau o formă a căutării, alții a pierderii, unii vorbesc despre dezordini, alții despre simple convenții. Și totuși, nu știu dacă e bine să „înstăpânim” aceste patternuri, de aceea eu aleg varianta jocului, a râsului în iubire și prin iubire, al timpului pierdut în fața agresivelor dileme existențiale. Poate jocul doborâ această culturalizare a iubirii? Jocul face să nu existe o religiozitate a iubirii, să nu existe un „terorism romantic”, sau dragostea să se manifeste într-un mod marxist, așa cum povestea Alain de Botton, în Eseuri de îndrăgostit.

„Trebuie să îmi ocup timpul. Așa scap de condiția de a mă gândi la iubire.” E o condiție dată de natura noastră umană, dar pe care, se pare că nu o mai putem stăpâni. Pe de o parte este corectă această idee. Când depui multă pasiune într-o posibilă relație sau în una deja existentă, totul poate părea epuizant până la un punct și asta sperie pe mulți dintre noi. Dar, a te gândi că trebuie să scapi de condiția de a iubi, te duce către un vid existențial. Frică, neputință, nesiguranță, imposibilitatea de a te despărți de trecut, cercuri vicioase, iată ce duce la incapacitatea de a merge spre jocurile iubirii.

Iubirea poate crea suferință: „nu vreau să mai iubesc ca să nu sufăr”. Iată o condiție dată de culturalizarea iubirii. Așadar avem condițiile naturale, care ne îndreptățesc să ne apropiem prin iubire de celălalt și condițiile date de culturalizare, care fac să respectăm niște legi scrise. Iubirea nu este o lege și nici nu poate fi legiferată. Tocmai asta facem acum, ne legiferăm raporturile sociale pentru relațiile de cuplu (de orice fel). Culturalizarea înseamnă și un sistem de gândire înregistrat cu tot felul de abordări sistematice a ideii de a fi într-o relație: „dacă ar fi fost ceva, se petrecea”, „nu a fost să fie”, „nu știu dacă merită să încercăm”, „nu mai este cum era înainte”. Pentru această măsură a gândirii, filmul Mr. Nobody, poate ajuta la găsirea unei viziuni. Una dintre replicile care mi-au plăcut în acest film, este următoarea: „Când nu iei nicio decizie, totul este posibil”. Și când nu ai nicio decizie pentru o posibilă relație, sau într-o relație, totul este posibil, pentru că tu imaginezi. Dar dacă vei lua o decizie, ceva se va întâmpla.

Nu mai avem răbdare să „încercăm”. Poate nu știți, dar iubirea este o „încercare” a vieții. Să ne cunoaștem, să îi cunoaștem pe alții, dar să cunoaștem unele sensuri ale vieții. Îndrăgostirea este cel mai plăcut sentiment, care deschide drumul către iubire. Dacă îndrăgostirea este sinceră, iubirea va fi vrednică, fără a se gândi la „ce se va întâmpla”.

Stabilim pentru iubire niște obiective, îi căutăm un scop al existenței. Începem să facem diagrame GANT, să completăm formulare SMART. Căutăm să semnăm contracte. Contractualismul este o altă formă de pierdere a sensului iubirii. Iubirea este o chestiune de stare, pe care o cultivi prin felul tău de a fi în raport cu o persoană de lângă tine. Dacă plecăm la drum cu premisa că vrem să găsim „o iubire care să dureze toată viața”, atunci nu am înțeles că de la iubire nu trebuie să avem așteptări, ea se manifestă pur și simplu. Iubirea acționează ca orice activist destoinic – își caută libertatea în gândire și acțiune. Iubirea este creativă și caută energii, rezonanțe, sau chiar „universuri accidentale”.

Trebuie să mai și vrei să fii iubit/ă sau să iubești.

Am întâlnit la un moment dat un domn, ce avea probleme cu fosta soție. Din spusele dumnealui, o femeie rea, care a creat doar suferință. Îmi recomanda să dau multe teste dacă decid să am o relație cu cineva. „Să vezi dacă merită”, îmi spunea. Iată încă o formă a culturalizării: căutarea MERITULUI în iubire. El nu trebuie căutat în iubire, ci într-o profesie, într-o conversație sau o dezbatere. Iubirea nu caută merite, recunoaștere, diplome. Iubirea caută întotdeauna împărtășire, caută înțelepciune. Câți mai sunt pe lumea asta care încearcă să ajungă la înțelepciune prin iubire?

„Iubirea este un RISC.” Nu știu dacă Beck Ulrich, în Risk society, considera iubirea un risc, ce trebuie combătută cu politici publice sau norme instituționale. Nici unii dintre marii spiritualiști orientali nu consideră iubirea un risc. Chiar ar râde de noi dacă ar auzi așa ceva.

„Iubirea înseamnă RESPONSABILITATE.” Culturalizarea iubirii te pune față în față cu situațiile extreme că tu ești responsabil de felul în care iubește celălalt. Dacă celălalt nu știe să caute, nu are această intenție, nu se eliberează de contractualism, cade în păcatul responsabilității în numele iubirii. Responsabil poți fi pentru acte de adevăr, dreptate, sinceritate ș.a.m.d. Fiind responsabil în iubire nu mai creezi intimul, tu creezi contractul care trebuie să respecte anumite reguli și norme.

Trăind într-o lume a interconectării virtuale, exprimarea emoțiilor și a sentimentelor nu mai au loc printr-un contact direct ce creează rezonanțe. Oamenii devin dificili în a-și manifesta și înțelege emoțiile, de aceea caută să nu experimenteze joaca prin iubire. Se sperie de celălalt pentru că este lipsit de energiile care îl duc la celălalt. Iubirea care nu este culturalizată propune și o viziune a lumii și a oamenilor. Cultură, cultură, dar până la iubire, vă rog!

Câteva recomandări de lectură care pot completa ideile exprimate de mine în acest articol:

  1. Bucurați-vă de fericirea voastră, de Paul Brinkley-Rogers (Editura Publica, 2017).
  2. Un an de studiu, de Anne Wiazemsky (Editura Nemira, 2016).
  3. Eseuri de îndrăgostit, de Alain de Botton (Editura Humanitas, 2013).
  4. Zorba grecul, de Nikos Kazantzakis (Editura Humanitas, 2011)
  5. Arta de a iubi, de Erich Fromm (Editura Trei, 2016)
 

Etichete: , , , , , , , ,

„Machitorii” de cărți

Recunosc, ideea nu îmi aparține, ci a venit din partea unei persoane cunoscute. Însă mi-am luat dreptul să dezvolt și să conturez o imagine pentru ceea ce sunt „machitorii” de cărți.

Cuvântul machitor are un sens negativ în spațiul public și este înțeles de ce. Cei care beau mult, cei care sunt prieteni deosebiți cu băutura, cei care au dorința să se îmbete, să se facă „cometă”, primesc în semn de distincție, această catalogare, ca fiind machitori. Te poți întreba, de ce unii vor să își bea viața? Cum de altfel te poți întreba, de ce unii își citesc viața și nu o trăiesc? Sau, de ce unii își scriu viața și apoi o citesc? Sunt idei pe care le-am tot auzit. Chiar am fost acuzat că sunt manipulat de cărți. O fi adevărat, dar oare băutura (în exces), sau orice alt viciu, nu manipulează un om? Ține de o filozofie a moralității pe care nu vreau să mi-o asum în această postare, pentru că sentimentul e același, unul spune, „uite cât bea ăla!”, iar celălalt spune, „uite cât citește ăsta!”.

Dar haideți să vedem ce se întâmplă dacă folosim același cuvânt și pentru alte categorii, grupuri de persoane, care dezvoltă o dorință neîncetată pentru ceva, așa cum sunt cei care iubesc și citesc cărți. Bine, apar niște diferențe semnificative în ceea ce privește consecințele, ceea ce este „după”. Dacă pentru un iubitor de băutură, ce reușește să își anihileze conștientul, pleacă dintr-un bar (sau chiar dintr-o cameră în alta în propria casă), pe șapte cărări, la fel și un cititor, atunci când părăsește o bibliotecă, o librărie, sau termină de citit o carte, se ridică și pleacă pe șapte cărări pline de gânduri, de idei. Adică nu își anihilează conștientul, ci îl face mai dur, mai perspicace. Machială există și de o parte și de alta a baricadei. Și în cazul băutorilor și în cazul cititorilor e de preferat să existe machială de calitate. Nu pot spune că piața de carte din România este un avantaj pentru mine, ca cititor, dar pot să remarc oferta pentru pasionații de lichide.

20171206_114551

Se pune întrebarea, logică de altfel, dacă cei care preferă cărțile, sunt doar sunt niște „băutori” de cărți. Evident, există cititori de toate felurile, iubitori de cărți de toate felurile, și de multe ori, cum este și cazul meu, reușesc să mă „machiesc” bine cu destule cărți. Apoi mai este acea limită, dintre viciu și plăcere. Nu este ușor, nici pentru un cititor și nici pentru un băutor înrăit, să facă alegeri, când ai opțiuni sau când ești ispitit. Viciul este un bun camarad al sentimentelor frustrante din viața noastră – invidie, neputință, dorință de a căuta răzbunare, plăcerile mărunte care vin repede și pleacă la fel de repede etc. În schimb, plăcerea capătă o conotație pozitivă atunci când o asociezi unor idei precum, cunoaștere, educație, respect pentru cei care gândesc ceva și transmit mai departe, nevoia de a căuta idei despre viață, despre oameni. Încercarea de a înțelege, de a cunoaște, de a te autoeduca, pare o machială pentru unii. De ce să te „îmbeți” cu atâtea cuvinte și idei, când viața e mai simplă decât atât?

Există machitori de lichide și machitori de litere, de idei. Machitorii de lichide caută să își excite simțurile, machitorii de litere caută să le ordoneze (dar asta nu însemnă că suntem lipsiți de excitație). Așadar, există o machială a viciului și o machială  a plăcerii. Am întâlnit persoane care sunt la fel de buni machitori, atât la cărți, cât și la lichide.

20171130_173550

De multe ori sunt cu adevărat un machitor de cărți, pentru că mă las vrăjit de titluri, de idei, de numele unor anumiți autori, de campaniile de marketing, însă reușesc după destulă machială să citesc și cărți bune. Cred că e o diferență enormă. Iar această diferență ar trebui să trezească în noi un sentiment mai puțin dăunător pentru cei care adaugă vieții lor și această calitate de a fi cititori. Eu îi consider pe cei care citesc cărți (dacă se poate cât mai diverse), niște oameni cu deosebite calități, iar plăcerea nu mai este una măruntă, ci una virtuoasă. Poate este un motiv care dovedește de ce nu suntem atrași de ideea de a citi, pentru avem o imagine negativă despre „machitorii” de cărți.

 

Etichete: , , , , ,

Cultură și clădiri pentru Iași – idei

A fost o perioadă când s-a discutat despre amenajarea sau reamenajarea unor zone din orașul Iași. Fie că s-a făcut referire la parcuri, clădiri, străzi, bulevarde, trebuie să știm că forța și valoarea acestor locuri este dată de comportamentul nostru și intențiile noastre culturale. Dacă nu începem prin a ne cizela și a ne modifica percepțiile estetice, artistice și arhitecturale, nu trebuie să ne mai chinuim să ne gândim la ideea unei Capitale Culturale Europene.

Cât privește partea centrală a orașului, mai precis zona unde se află cele trei cinematografe ieșene (doar două mai funcționează – Republica și Victoria – Tineretului fiind de ceva vreme închis), viziunea mea este puțin diferită, dar și îndreptățită. Mulți spuneau că trebuie dărâmate (ca în opera lui Huxley – aruncatu’ e mai bun ca reparatu’), că nu mai avem ce face cu ele. Din contră, cu ceva spirit creativ se pot face multe.

Cinema Tineretului (de pe strada Lăpușneanu)

Aici poate fi amenajat un teatru de vară, pe vechea construcție a cinematografului. Strada Lăpușneanu, cu mai multă îngrijire arhitecturală, va reuși să conecteze la un loc cofetăriile, cafenelele, terasele, librăriile și alte târguri și expoziții ce pot avea loc acolo, cu teatrul de vară. Strada și teatrul pot fi bine conectate și cu Muzeul Unirii și grădina de acolo (care trebuie deschisă mai des pentru public).

Cinema Republica

Aici viziunea mea vine și ca o nevoie a orașului. Știm că vechea Filarmonică este într-un impas de modernizare și într-un conflict de posesiune a terenului de acolo. Iașiul a rămas practic fără o sală special amenajată spectacolelor simfonice, recitalurilor, operelor. Spectacolele sunt în momentul de față împărțite între Aula Bibliotecii Central Universitare “Mihai Eminescu”, Colegiul de Artă “Octav Băncilă” și Sala „Eduard Caudella” a Universității de Arte „George Enescu”, asta după ce au fost mutate concertele de la Teatrul “Luceafărul”. Din acest motiv consider că la cinematograful Republica se poate amenaja o altă Filarmonică pentru oraș. Dimensiunea este potrivită, ceea ce va permite cu o organizare interioară adecvată să existe o acustică bună pentru concerte. Sala poate fi folosită în continuare pentru difuzarea de filme. Dupa ce se va rezolva problema Filarmonicii de pe strada Cuza Vodă, Iașiul va putea dispune de două astfel de săli.

Cinema Victoria

Fiind o clădire de dimensiuni mari, mai ales în ceea ce privește numărul de locuri, sala cinematografului poate deveni unul dintre cele mai importante locuri pentru diferite spectacole, premiere de film, teatru. O a doua sală ca dimensiune, după Teatrul Național “Vasile Alecsandri”. Cu o nouă amenajare arhitecturală exterioară, mult mai atrăgătoare, cu siguranță poate deveni un loc bun pentru Festivaluri Internaționale de Film, teatru, muzică și nu numai. În fața cinematografului Victoria se poate amenaja un mic parc, sau o terasă, pentru că în incinta clădirii poate exista un restaurant, o nouă cafenea (oportunitate pentru locuri de muncă, timp liber pentru cei interesați, dar și o bună modalitate de câștiguri financiare ce pot fi reinvestite). Se poate conecta cinematograful și cu Parcul Guliver din spatele librăriei “Junimea” (și acesta trebuie amenajat).

Cu foste clădiri construite pe timpul perioadei comuniste, putem crea un triunghi cultural foarte dinamic, atractiv. Ele pot fi conectate cu alte zone din centru, dar și terasele, restaurantele, clădirile de patrimoniu, parcurile din jurul lor. Pot fi descoperite alte idei, mult mai inovative. Este nevoie de actori publici dornici să facă asta. În primul rând cinematografele trebuie transferate de la Ministerul Culturii către Consiliul Județean Iași sau Primăria Municipiului Iași, pentru că nimeni de la minister nu va fi atât de interesat să investească în oraș, pentru aceste clădiri. Vorbim de turiști, de o creștere a programelor culturale în oraș, de o nevoie ca cetățenii, tinerii să aibă locuri și spații unde să creeze, să performeze, să asiste, să se distreze, relaxeze, să devenim un punct cultural regional și național important. Din acest motiv trebuie să luăm în considerare oportunitățile pe care aceste clădiri le pot oferi.

 
 

Routine and Indifference

To have an attitude and to take action make a difference between admitting and taking as a role model a type of behaviour that considers the attachment towards development, comprehension, and perseverance. Routine and indifference are two erroneous attitudes towards the necessities that each of us has in three different circumstances: personal, social, and family wise (or couple wise).

Whenever the personal necessities are brought into discussion one is allotted the role to understand oneself, to persevere or to find outlets for a better life, and to create a more dynamic and distinct schedule periodically. What detains one in applying all this? There are many consequences at stake, like tiredness after a long period of failing attempts, the lack of initiative, the vicious circles that block the identification of a new opportunity, and so on and so forth.

When we refer to social needs we realize that the human being is not created only to regard one’s needs. Life in a community is synonymous to cooperation, communication, tolerance, discovery, even though you live in the community where you were born. Activities to engage in can be found even there: volunteering, performances, or periodic getaways with your friends in various locations.

By means of the obstacles enjoined by routine, and fueled by ourselves, it seems that routine itself is the best “teammate”. Indifference is the source of bereft of reason, by promoting hypocrisy and triviality. And I don’t speak about indifference as a simple act of passivity, or as an act of not paying interest to anyone, but as a generator of routine in all the domains: politics, education, or sports. We often mention mentality. I tried to avoid this word as much as possible for it seemed that it failed to be comprehended and I decided to use other partition, respectively the deficiencies that build a mentality. Mentality is a process oriented towards attitude, faith, relationships, or towards our every day thoughts; and our thoughts revolve around aspects like being the richest people in the country or around continuously watching all the tittle-tattles of the “high life”, where obviously everything is limited at a certain point. This turns into a routine that one can hardly overcome. You may read about “the occult and the uncanny” but everything can be combined with a review, or with a movie description. If you resent writing, at least read, if you don’t like sport, eat healthy food, and the examples can follow.

Returning to routine and to the manner in which we generate it, all of us know about the lack of initiative present in the family or in the couple life. Well, saying I LOVE YOU to someone (which should be done in a genuinely sincere attitude) will never be understood as a repetitive way of uttering something meaningless (or at least this is how I see these things). In order to eliminate routine in a relationship you can discuss on different topics every day, this will always be thrilling and it will enhance the communicational skills but this is only a way to get rid of the bad habits of only focusing the discussions on material needs, money, pointless life or on uneducated children. In fact, we are the source of all this. Going for walks, spending romantic evenings, or listening to quality music can help us overcome these obstacles; we only have to rise on our tip toes and to jump up and down for several times (the mind will always restore its position of comfort and will take off in the pursuit of new solutions).

I haven’t written this article (now) to criticize the people who share such habits but to redress our behaviour and our attitudes towards what happens with ourselves, through ourselves and with the others. And now I specifically refer to the community and to the society levels. I even have a better example here in Germany that can provide an unfailing comparison. My colleagues from Romania and I actually noticed that we like to curse, to apostrophize, to criticize (I do this as well) but I act in consequence, and many times incomprehensibly for the others because they’re not used to this. What would it be like if we found time for “varieties” in our customariness? Imagination and denouement, these can be the structures to base our activities on. And maybe only then should we have good outcomes in politics also, in sports or in education and so on. I realized that the genuine tourism can only be made with the people, not with the travel agencies or with the ministries (more often than not they just administrate the gains meant either for the private or for the public sector).

Life is not a form of collecting everything that is not good (despite of not proving the opposite) but it is a relatively easy attempt to do something else besides the simple facts of going to work, watching a movie or sleeping 12 hours per day.

I have also written this article for the young people in my generation, who have the mission to employ a different attitude towards what happens nowadays, local, national or European wise. We must acknowledge that routine and indifference make our lives useless but, at the same time, we should understand that not everyone can become leader, manager, certified translator or professional sportsperson. Each of us is endowed with one’s own qualities and skills, with experiences that one should identify and should get them going. I have the conviction that we will have better teachers, sportspeople, and politicians in the near future but we should begin to take action from this moment itself. Every activity has its own purpose, and every person is of paramount importance for the community.


 
 

Etichete:

Ne place să “vrem”, dar nu facem


Se pare că fenomenul de mult uzat, lansat de tineri, că vor să aibă o țară mai bună, că vor să le fie apreciate calitățile, munca, că ei sunt viitorul și alte bla bla-uri, se năruiesc imediat când se pune la mijloc MUNCA efectivă. Toți vor, toți pot reuși, toți se cred mari, dar când e vorba să se ajungă acolo, se împotmolesc în propriile lor defecte, sau în cel mai mare defect, acela de a nu excela în tot ceea ce fac. Și găsesc destule motive să spună că nu pot și că nu au de ce să mai continue, cu toate că paradoxal, își doresc întotdeauna ceva mai bun, mai performant.

Dintre motive, multe sunt banale: “nu mai cred în nimic”, “am o periodă grea”, “m-a supărat X”, “nu îl suport pe Y”, etc, etc. O dezvoltare a societății nu poate sta pe spinarea a câtorva persoane, a unui grup restrâns de tineri, nu că nu ar fi posibil, dar imposibil pentru România.

O adormire pe sânul incoerenței, a impasibilității și alăptarea mai mult decât trebui, nu o să ne ofere momentul normal și natural, aș spune, al înțărcării. Nu vreau să mă dedic ideii că toată lumea trebuie să fie perfectă și muncitoare, ar fi absurd, însă un echilibru e nevoie să îl menținem noi tinerii, un joc menit să asigure o comunicare adecvată, o coeziune a unei categorii aparte din societate și să reprezinte elementul care să balanseze acolo unde e mai multă nevoie.

Poate greșesc. E adevărat sunt momente în viața personală care necesită atenția maximă, cum ar fi familia, facultatea, locul de muncă, dar motivele de mai sus mi se par mai mult stupide, și chiar dacă le ai, chiar dacă nu îți place de ceva, de cineva, încerci să rezolvi problema.

Apoi lipsa unor viziuni venite din partea unor tineri lideri, bun organizatori începe să lipsească din ce în ce mai mult. Aici avem o deficiență foarte mare. Oare nu știm să îi alegem noi? Sau se autoproclamă ei cei mai buni? Pot “trata” ei defectele noastre ale tinerilor? Depinde, din nou, de alegerile pe care le facem, ce perspective avem.

Tot ce am scris dedic cu mare căldură celor care știu ce vor de la viață și își cunosc bine calitatea de tânăr și rolul în societate. Ceilalți, pot zice că aș înțelege cum vor reacționa.

 
 

Etichete: , ,