RSS

Arhive pe etichete: Iubire

Homo Ludens Amor – în amintirea lui Stephen Hawking

În amintirea lui Stephen Hawking și iubirea lui față de Univers și toate miracolele ascunse de acesta. În iubire trebuie să cauți miracolul – al întâlnirii, al devenirii, al lipsirii de convenții și al lipsei de prejudecăți. Stephen Hawking a iubit oamenii pentru că a iubit Universul.

Am aflat că dragostea nu o stăpânești sau o cunoști, fiind mai pasional sau mai perfect în acțiunile tale. Dacă faci asta, cu siguranță la un moment dat se va răzbuna pe tine. Cu dragostea pot exista două feluri de a acționa: ori te joacă, ori o joci. Observați că prin tot ceea ce spunem, scriem și facem cu privire la iubire, ne duce la formarea unei culturi a iubirii? Un sens cărturăresc, cult, care să fie recunoscut, apreciat, unic. Pe scurt, o culturalizare a iubirii. Unii îi dau o formă a căutării, alții a pierderii, unii vorbesc despre dezordini, alții despre simple convenții. Și totuși, nu știu dacă e bine să „înstăpânim” aceste patternuri, de aceea eu aleg varianta jocului, a râsului în iubire și prin iubire, al timpului pierdut în fața agresivelor dileme existențiale. Poate jocul doborâ această culturalizare a iubirii? Jocul face să nu existe o religiozitate a iubirii, să nu existe un „terorism romantic”, sau dragostea să se manifeste într-un mod marxist, așa cum povestea Alain de Botton, în Eseuri de îndrăgostit.

„Trebuie să îmi ocup timpul. Așa scap de condiția de a mă gândi la iubire.” E o condiție dată de natura noastră umană, dar pe care, se pare că nu o mai putem stăpâni. Pe de o parte este corectă această idee. Când depui multă pasiune într-o posibilă relație sau în una deja existentă, totul poate părea epuizant până la un punct și asta sperie pe mulți dintre noi. Dar, a te gândi că trebuie să scapi de condiția de a iubi, te duce către un vid existențial. Frică, neputință, nesiguranță, imposibilitatea de a te despărți de trecut, cercuri vicioase, iată ce duce la incapacitatea de a merge spre jocurile iubirii.

Iubirea poate crea suferință: „nu vreau să mai iubesc ca să nu sufăr”. Iată o condiție dată de culturalizarea iubirii. Așadar avem condițiile naturale, care ne îndreptățesc să ne apropiem prin iubire de celălalt și condițiile date de culturalizare, care fac să respectăm niște legi scrise. Iubirea nu este o lege și nici nu poate fi legiferată. Tocmai asta facem acum, ne legiferăm raporturile sociale pentru relațiile de cuplu (de orice fel). Culturalizarea înseamnă și un sistem de gândire înregistrat cu tot felul de abordări sistematice a ideii de a fi într-o relație: „dacă ar fi fost ceva, se petrecea”, „nu a fost să fie”, „nu știu dacă merită să încercăm”, „nu mai este cum era înainte”. Pentru această măsură a gândirii, filmul Mr. Nobody, poate ajuta la găsirea unei viziuni. Una dintre replicile care mi-au plăcut în acest film, este următoarea: „Când nu iei nicio decizie, totul este posibil”. Și când nu ai nicio decizie pentru o posibilă relație, sau într-o relație, totul este posibil, pentru că tu imaginezi. Dar dacă vei lua o decizie, ceva se va întâmpla.

Nu mai avem răbdare să „încercăm”. Poate nu știți, dar iubirea este o „încercare” a vieții. Să ne cunoaștem, să îi cunoaștem pe alții, dar să cunoaștem unele sensuri ale vieții. Îndrăgostirea este cel mai plăcut sentiment, care deschide drumul către iubire. Dacă îndrăgostirea este sinceră, iubirea va fi vrednică, fără a se gândi la „ce se va întâmpla”.

Stabilim pentru iubire niște obiective, îi căutăm un scop al existenței. Începem să facem diagrame GANT, să completăm formulare SMART. Căutăm să semnăm contracte. Contractualismul este o altă formă de pierdere a sensului iubirii. Iubirea este o chestiune de stare, pe care o cultivi prin felul tău de a fi în raport cu o persoană de lângă tine. Dacă plecăm la drum cu premisa că vrem să găsim „o iubire care să dureze toată viața”, atunci nu am înțeles că de la iubire nu trebuie să avem așteptări, ea se manifestă pur și simplu. Iubirea acționează ca orice activist destoinic – își caută libertatea în gândire și acțiune. Iubirea este creativă și caută energii, rezonanțe, sau chiar „universuri accidentale”.

Trebuie să mai și vrei să fii iubit/ă sau să iubești.

Am întâlnit la un moment dat un domn, ce avea probleme cu fosta soție. Din spusele dumnealui, o femeie rea, care a creat doar suferință. Îmi recomanda să dau multe teste dacă decid să am o relație cu cineva. „Să vezi dacă merită”, îmi spunea. Iată încă o formă a culturalizării: căutarea MERITULUI în iubire. El nu trebuie căutat în iubire, ci într-o profesie, într-o conversație sau o dezbatere. Iubirea nu caută merite, recunoaștere, diplome. Iubirea caută întotdeauna împărtășire, caută înțelepciune. Câți mai sunt pe lumea asta care încearcă să ajungă la înțelepciune prin iubire?

„Iubirea este un RISC.” Nu știu dacă Beck Ulrich, în Risk society, considera iubirea un risc, ce trebuie combătută cu politici publice sau norme instituționale. Nici unii dintre marii spiritualiști orientali nu consideră iubirea un risc. Chiar ar râde de noi dacă ar auzi așa ceva.

„Iubirea înseamnă RESPONSABILITATE.” Culturalizarea iubirii te pune față în față cu situațiile extreme că tu ești responsabil de felul în care iubește celălalt. Dacă celălalt nu știe să caute, nu are această intenție, nu se eliberează de contractualism, cade în păcatul responsabilității în numele iubirii. Responsabil poți fi pentru acte de adevăr, dreptate, sinceritate ș.a.m.d. Fiind responsabil în iubire nu mai creezi intimul, tu creezi contractul care trebuie să respecte anumite reguli și norme.

Trăind într-o lume a interconectării virtuale, exprimarea emoțiilor și a sentimentelor nu mai au loc printr-un contact direct ce creează rezonanțe. Oamenii devin dificili în a-și manifesta și înțelege emoțiile, de aceea caută să nu experimenteze joaca prin iubire. Se sperie de celălalt pentru că este lipsit de energiile care îl duc la celălalt. Iubirea care nu este culturalizată propune și o viziune a lumii și a oamenilor. Cultură, cultură, dar până la iubire, vă rog!

Câteva recomandări de lectură care pot completa ideile exprimate de mine în acest articol:

  1. Bucurați-vă de fericirea voastră, de Paul Brinkley-Rogers (Editura Publica, 2017).
  2. Un an de studiu, de Anne Wiazemsky (Editura Nemira, 2016).
  3. Eseuri de îndrăgostit, de Alain de Botton (Editura Humanitas, 2013).
  4. Zorba grecul, de Nikos Kazantzakis (Editura Humanitas, 2011)
  5. Arta de a iubi, de Erich Fromm (Editura Trei, 2016)
 

Etichete: , , , , , , , ,

Aromă de Soare

Mă încălzesc cu o

bucată din marea caldă.

 Îmi îngrijesc pielea cu

alge din nisip.

 Mă gândesc la tine

privind la orizontul literal.

 Te iubesc cu aromă din

Soare.

 

Te văd grăbită prin Cer,

distinsă prin refren.

 Asculţi motive privind,

şi te rogi pentru clipe de senin.

 Simţi anotimpul în piept,

Şi te prinzi alături de el.


 
Scrie un comentariu

Scris de pe 07/06/2012 în Poezie

 

Etichete: , ,

Feminism şi Bărbătism

Iată un nou interviu, realizat cu Oana Cristina Moga, o persoană dezinvoltă, adeptă a gândirii filosofice şi dedicată domeniului comunicării şi relaţiilor publice. Temele principale ale acestui interviu sunt femeia, bărbatul şi iubirea. Dacă poate exista un trend de bărbatism, răspunsul poate fi găsit mai jos.

  1. Ce ne poţi spune despre tine Oana? E ceva special ce trebuie ştim despre o persoană dezinvoltă, dezinteresată de fricile lumeşti?

Despre mine pot spune că sunt o fiinţă îndrăgostită de viaţă şi de oameni. Îmi place să descopăr misterul şi complexitatea vieţii, fiind pasionată de ştiinţele socio-umane, o iubitoare de artă şi tot ce înseamnă creaţie. Sunt o dependentă de comunicare, absolvind Facultatea de Comunicare şi  Relaţii Publice. În prezent, urmez un program masteral pe Managementul Resurselor Umane. Nu ştiu dacă diplomele sunt importante în această viaţă, pentru că nişte bucăţi de hârtie, statutul social, nu definesc un om. Omul nu înseamnă doar o fiinţă socială, condiţionată de anumite norme sociale şi credinţe. Consider că toţi oamenii sunt speciali. Poate nu toţi conştientizează acea esenţă din ei, care îi face atât de speciali. Personal, acea esenţă îmi place să o simt la un om cu care interacţionez. Acea sclipire care îl face atât de special, pe care nu o pot chiar descrie în cuvinte, ci doar o simt. Sunt bogăţii ascunse ce rămân nevăzute în ochii noştri, ce aşteaptă să fie descoperite. Frica este instinctuală, o iluzie, o otravă ce nu ne lasă să vedem frumuseţiile vieţii. Câteodată frica e benefică, câteodată e chiar distrugătoare, pentru că ne poate arunca într-un cotidian iluzoriu. E adevărat când se spune că, dacă vrei să scapi de frici, trebuie să intri direct în ele. Dar pentru asta e necesar să te cunoşti pe tine însuţi, să te descoperi pe tine însuţi, ca mai apoi să descoperi şi lumea dincolo de condiţionările sociale. Eu trec printr-o continuă dezvoltare a fiinţei mele, descoperindu-mi chiar şi impulsul de a scrie gânduri, versuri. Şi dacă ar fi să spun ceva despre mine, într-un singur cuvânt, acesta ar fi marea. Acest univers ne oferă multe lumi colorate, dar trebuie să fim pregătiţi să le primim şi abia apoi să le înţelegem.

  1. Văd zi de zi o ascensiune a miracolului feminist. Pe când apare şi un trend de bărbătism? Ce poate fi bărbătismul?

Da, şi eu observ acest fapt. Această luptă dintre femei vs. bărbaţi, e atât de veche, încât o poţi dezbate ore în şir şi, poate nici atunci nu ajungi la o finalitate concisă. Succesiunea istorică a matriarhatului şi patriarhatului lasă, bineînţeles, multe lipsuri, plusuri şi semne de întrebare, zic eu. Poate că în momentul actual, se impune o mai mare ascensiune a feminismului. Este nevoie de o sensibilitate mai mare în această societate ieşită din ţâţâni, pe care doar o femeie o deţine. Există diferenţe de ordin biologic, psihologic şi social, între femei şi bărbaţi. Trendul bărbatismului cred că există deja, dar nu a fost probabil accentuat. Cred că este doar o clasificare, un contra-atac, chiar comprimare a identităţii masculine, apărută după această ascensiune a feminismului. Cu siguranţă viaţa în comun ar fi mai uşoară dacă fiecare bărbat şi femeie ar înţelege că amândoi sunt de aceeaşi parte, şi nu ar mai încerca să se domine unul pe altul. Până atunci, vom asista în continuare la separarea făcută de propria minte şi de social, dintre femeie şi bărbat.

  1. Sincer vorbind, mişcarea feministă are conotaţii politice sau strict sociale?

Dacă spunem social, nu putem să nu spunem şi politic. Politica este prima putere în stat. În acest caz consider că este vorba mai mult despre conotaţii sociale. Poate se reîncearcă o reorganizare a memoriei sociale. Psihologia colectivă este prezentă, mentalul colectiv lasă amprente în evoluţia societăţii. Este tot timpul cauză şi efect. Noi observăm efectele, ca să cercetăm şi să descoperim cauzele.

  1. Care este formula corectă: Om-suferinţă-iubire, suferinţă-Om-iubire sau poate suferinţă-iubire-Om? De ce?

Formulă corectă este pentru fiecare persoană în parte. Personal, consider că este suferinţă-om-iubire.  Acum depinde şi care iubire. Prin starea de suferinţă se poate ajunge la om, şi abia apoi la iubire. Omul se poate depăşi  prin iubire. Fericirea şi iubirea sunt stări evoluate ale omului, poate chiar stări naturale. Şi totuşi, omul trebuie depăşit ca să ajungă la uman, lărgind câmpul conştiinţei. Să fie conştient de el şi de realitatea în care trăieşte. În societatea de astăzi, omul s-a pierdut pe sine. Majoritatea se lasă condus de indiferenţă, nesinceritate, orgoliu, invidie, frică, gelozie, laşitate, nestăpânire, ipocrizie, lene, vanitate, sete de răzbunare şi de intrigă. Se observă prezenţa unui caracter neîngrijit, care s-a tranfosmat într-unul de proastă calitate. Oamenii au uitat să se crească, să se educe, chiar să gândească. Parcă au devenit nişte roboţi, dependenţi de plăceri efemere, condiţionaţi de mituri sociale. Întreaga ţară suferă de o criză morală şi culturală, iar prea mulţi citesc în Cancan şi alte stupizenii. Uşor brutală, dar face parte din realitatea socială de azi.

  1. Există vreo diferenţă între Feminitate şi Feminism? Care mai este locul femeii astăzi în societate?

Bineînţeles că există. Feminismul este conceptul teoretic, doctrina poziţionării faţă de drepturile şi rolurile femeii în societate. Este ca un fel de asediu mai puţin agresiv, ce luptă şi promovează afirmarea glasului femeii în realitatea socială. Şi când spun feminism, mă gândesc bineînţeles la Simone de Beauvoir, pioniera feminismului. Feminitatea e ceva viu, ca un diamant ce se descoperă şi se lasă să strălucească. Feminitatea se reflectă în exterior, doar dacă curge pe dinăuntru. Consider că este descoperirea propriei fiinţe, încrederea în tine, frumuseţea interioară, parfumul acelei flori gingaşe şi puternice în acelaşi timp,  misterul fiecărei femei. Feminitatea nu este frumuseţe fizică, dar aşa este percepută de majoritatea femeilor, deoarece frumuseţea fizică vinde în această societate capitalistă. O femeie fără trăsături fizice deosebite poate fi extrem de feminină, în schimb una ce prezintă doar o frumuseţe fizică, păleşte, în faţa feminităţii.

Locul femeii în societate încă este desconsiderat. Acum depinde dacă acea femeie trăieşte pentru ea sau caută valorizare exterioară, adică aprobare socială. Fiecare femeie îşi defineşte propriul rol în societate.

  1. Ce înseamnă pentru tine viaţa? Care sunt cele trei cuvinte definitorii pentru ea?

Viaţa pentru mine este un proces de evoluţie şi creaţie. E ca un dans de copil prin furtună, cu acele pietricele şi bolovani, cu acea lumină şi întuneric, cu acele întrebări care te închid şi deschid. Viaţa:  emoţie, profunzime, joc.

  1. Întrebare capcană: Filosofi sau Psihologi? De ce?

Filosofi. Tocmai din cauza acestui „de ce”, care m-a urmărit de mic copil. Căutătorul de adevăr e viu. Mi-aş dori să văd cât mai mulţi oameni care, îşi amintesc de copilul din ei.

  1. Jocul dintre o femeie şi un bărbat este Iubirea? Sau este vorba de o dispută a orgoliilor bazate pe concepte diferite ale compasiunii şi înţelegerii?

Nu se poate chiar reduce şi generaliza jocul dintre un bărbat şi o femeie. Iubirea matură este jocul real, care poate dura sau nu toată viaţa. Orice bărbat şi femeie, trebuie să fie conştienţi că o singură fiinţă, nu le va putea satisface nevoile şi dorinţele toată viaţa. În mare parte relaţia de cuplu este trăită ca o dispută continuă a ego-urilor. Şi, bineînţeles, în orice fel de relaţie va exista tot timpul un schimb subtil de putere. Se întâmplă mai rar ca partenerii să se perceapă la acelaşi nivel, cu aceleaşi atribute, adică pe o poziţie de egalitate. Aceasta ar fi o relaţie sănătoasă, unde se simt cât mai puţin urmele de supunere şi dominare, unde aceste roluri sunt jucate alternativ. Făcând o analogie cu celebrele filme, dacă nu e “Fight Club”, e “The Hunger Games”. Să nu uităm că prima lecţie de iubire se învaţă în copilărie. Mama este mai degrabă cea care ne învaţă ce este iubirea. Iubirile viitoare vor fi condiţionate tocmai de relaţia mamă-copil. Mulţi oameni iubesc imatur, din cauză că au fost insuficient iubiţi în copilărie, sau au fost prea copleşiţi cu iubire. Aceştia vor ajunge să iubească infantil, unde iubirea este doar o nevoie, o lipsă, pe care vor încerca să o umple cu orice preţ.

  1. Pe ce se bazează activitatea sau acţiunea umană: egoism, cunoaştere sau necesitate?

Dintr-o viziune reducţionistă, motoarele naturii umane sunt fricile şi interesele. Egoismul este genetic, deci fiecare om este egoist. Poate suntem chiar conduşi doar de egoism şi hedonism. Dintr-o viziune istorică, evoluţia societăţii umane s-a datorat psihopaţiilor şi geniilor. Concluzionând, aş putea accepta că se bazează pe necesitate (nevoie, lipsă), unde egoismul şi cunoaşterea sunt un fel de extensii. Nu consider că ar trebui să reducem omul doar la instincte şi nici să negăm natura reală a omului. Omul poate deveni mai mult decât un instinctual. Şi aici nu mă rever neapărat la valul spiritualităţii ipocrite, adoptată de multă lume. Mă refer la o sinceritate trecută de aprobarea socială, dincolo de iluziile cu care omul obişnuit se hrăneşte zilnic. Omul poate deveni real, capabil să-şi explice realitatea în care trăieşte. Cu părere de rău, societatea capitalistă asta a făcut din om, l-a redus la instincte. E ca şi cum l-a virusat în inconştient, ca să-l poată controla.

  1. Inteligenţă, pasiune sau cumpătare? Care este mesajul tău pentru generaţia noastră?

INTELIGENŢĂ. Inteligenţa pură, e doar a copilului care am fost. Până omul nu îl recunoaşte, şi îl lasă liber să cerceteze, nu va ajunge la inteligenţă. Inteligenţa este înnăscută, şi purtătorul o poate într-adevăr antrena, sau ucide. Societatea cu normele, îndoctrinările şi condiţionările sale, este a doua care ucide inteligenţa. Primii care ucid inteligenţa copilului sunt părinţii. Trist, dar adevărat. Realitatea nu e frumoasă, este foarte dură, de aceea mulţi preferă să plutească într-o lume iluzorie. Încerc să nu devin foarte sarcastică, dar mulţi au devenit nişte drogaţi care aleargă după “lideri”, mai ceva ca nemţii după Hitler. Poate că unii au devenit incapabili să mai gândească pentru ei, și au nevoie de alții ca să gândească pentru ei. Mulțimea cere “lideri”, pentru că doar așa, ei pot fi siguri, pot avea certitudine. Doar așa, mulțimea poate să vadă singuranța pe care ar trebui să o aibă în viață. Or, ca să ceri singuranţă vieţii, înseamnă să te minţi singur. Pentru cine are ochi să vadă dincolo de cuvinte este altceva. Majoritatea a devenit incapabilă să aleagă pentru ea. Deşi, ideea liberului arbitru este şi ea doar o iluzie. Singura entitate care alege pentru un om, este inconştientul său. Alegerile raţionale sunt prea puţine. Se refugiază în plăceri efemere, acestea fiind singura scăpare. Au ajuns să trăiască în lumea imaginară, prinşi în trecut sau în viitor. Nu degeaba a ajuns Freud la concluzia că oamenii trăiesc după două principii: principiul realității și principiul plăcerii. Poate că și el era nebun, la fel ca Einstein.  Aş vrea să cerceteze mai mult şi să nu mai creadă orice aud şi văd, fară să aibă o bază reală. Să-şi descopere curajul din ei, să analizeze şi să gândească mai mult, să devină mici cercetători. Omule, îndrăznește să cauți în lume, lumi nebănuite! Oamenii fără curaj sunt cei care și-au închis copilul din ei!

 
2 comentarii

Scris de pe 06/04/2012 în Interviu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Poezie, nebunie şi iubire – Italia

Prima dată este poezia, cea care dezvăluie trăirea unui poet. Poezia este cea care învăluie în versuri cele mai sufleteşti şi trupeşti momente. Rima, gândul, chemarea, sonoritatea vocii interioare, împiedicarea cugetărilor, toate acestea fac din poezie tărâmul celor inadaptaţi de viaţa cea de toate zilele şi oamenii cei de toate formele şi viciile.

Apoi este nebunia, acea stare în care nu mai accepţi nimic, te îndepărtezi de orice şi oricine, încerci să găseşti refugiul în simplele tale cugetări şi versuri, ţipi fără rost la cei care nu te înţeleg, faci chemări neîndemânatice către ceruri pătrunse de albastre creionări ale destinului. Totul se învârte într-o nebunie deşteptată de momentul trăirii, al adevărului, al împlinirii.

Iubirea este cea din urmă, este rezultatul neaşteptat dintre suma nebuniei cu poezia. Sufletul caută răgazul şi liniştea acolo unde mintea mai puţin gândeşte. Poezia şi nebunia se bat pentru a căuta un loc în palma iubirii şi pentru a fi păstrate în siguranţă către o viaţă neabătută de la răzvrătirea singurătăţii în lagărelele socialului şi al omenescului.

Cam aşa a fost şi filmul italian “O călătorie numită iubire (Un viaggio chiamato amore)”, o producţie din anul 2002 al regizorului Michele Placido.  O nouă seară din cadrul Festivalului Multicolor, cu o vreme răcoroasă, dar iertătoare, a reuşit să aducă şi mai mulţi spectatori la Casa de Cultură “M. Ursachi” din Parcul Copou. Un film care prezintă iubirea dramatică dintre doi mari scriitori italieni, Sibilla Aleramo şi Dino Campana.

Dino Campana a fost un poet vizionar al Italiei, născut în anul 1885, destul de nebun în comportamentul său şi critic cu o mare parte din colegii de breaslă ale acelor timpuri. Sibilla Aleramo a fost o faimoasă scriitoare italiană născută în anul 1876, cunoscută pentru  autobiografia, “Una donna”, o carte dăruită lui Dino pentru o posibilă critică.

Filmul este dramatic pentru că trăirile celor doi sunt atât de extreme în a-şi manifesta iubirea unul faţă de celălalt, încât nebunia este cea care ia locul romantismului şi al împlinirii. Sibilla reuşeşte să găsească în Dino acea persoană care să îi ofere o iubire pierdută în drama propriei copilării. Ştie că este unul dintre cei mai mari poeţi ai Italiei, în ciuda problemelor sale de sănătate şi ştie că poezia lui va reuşi să o facă fericită. Chiar în timpul unei scene din film ea spune că “poezia este viaţa mea”. Dino o iubeşte pentru că îi cunoaşte capacităţile de femeie puternică şi inteligentă, dar nu poate trece peste imaginea creată în timp ca fiind o femeie uşuratică.

Una dintre celebrele poezii ale lui Dino Campana este prezentată în film şi pe care o pun alături de această postare:

Sono sfiorite le rose…

In un momento
Sono sfiorite le rose,
I petali caduti
Perché io non potevo dimenticare le rose
Le cercavamo insieme
Abbiamo trovato delle rose,
Erano le sue rose, erano le mie rose
Questo viaggio chiamavamo amore
Col nostro sangue e colle nostre lagrime facevamo le rose.
Che brillavano un momento al sole del mattino
Le abbiamo sfiorite sotto il sole tra i rovi
Le rose che non erano le nostre rose
Le mie rose, le sue rose.

P.S: E così dimenticammo le rose.

~ Dino Campana per Sibilla Aleramo ~

Trebuie să înţelegem că dimensiunea sufletească ale unor artişti, mai ales ale celor doi, trecuţi prin drame proprii şi un Război Mondial, pune într-o “coloană infinită” accederea la o iubire liniştită şi lipsită de vrăjile oamenilor neînsufleţiţi. Ce este mai departe de infinit se poate regăsi în lupta dintre poezie şi nebunie.

 

Etichete: , , , , , , ,

“One Thing Can Make a Soul Complete and that Thing is Love”

Friday morning. The mist piled in my mind the dream from yesterday night, and the thought of what I believed that would follow. I was just curious. I have the book at home in my city, Iaşi. I had forgotten it among other books a long time ago, even if until then I was aware that I didn’t have time to read it, though I intended to do this. Rumour had it that it was a good one, and that its plot was an inspiration for a movie. But only now did I find out.

I stepped into the lecture room. I was a bit nervous because I was about to see a film about the life in Germany during World War II, which is actually the name of the course that I attend at the University of Konstanz- “Life in Germany since World War II”. I wasn’t convinced if the movie depicted a love story entirely or if it just recomposed some historical events. I watched the trailer on the Internet but I wasn’t really convinced.

Do you wonder what movie I refer to? The movie is called “The Reader”, and it seems to have raised further questions in my mind, about life, truth (“There’s no need to talk about it, because the truth of what one says lies in what one does”), about guilt and who accuses us of this, and most significantly, about love; as one of the characters in the film says, “love is the only way to escape… or to make a soul complete.”

After preparing an oral report on the “individual and collective guilt and (strategies of) memory” in Germany and Japan, and trying to draw both a comparison and a possible similarity on the manner in which the people were forced to live after World War II, now I was watching a movie. I was well-informed, it seemed that I knew what justice and truth meant, I was also aware what it implied to feel guilty or to feel like a victim, and what it was like to lack love. But did I trully acknowledge all this? I don’t think so. Was I willing to discover? I didn’t know that either.

I tried to find an answer in a book written by Karl Jaspers, The Question of German Guilt, on the shapes that guilt may take, and who has the right to judge all this. But an interrogation contained by a line in the movie I mentioned popped up in my mind, and perhaps you may find an answer to it: “What is law? Is it what is on the books, or what is actually enacted and obeyed in a society? Or is it a law what must be enacted and obeyed, whether or not it is on the books, if things are to go right?

Now I was absorbed by the plot of the film. Love scenes, moments that were recalled, judgement, family, the letting go of he past. And everything was a love story that only attempted to erase the past which was devoid of affection, justice, and of innocent thoughts. The part of Hannah Schmidt is exceptionally played by Kate Winslet (irrespective of what the movie critics said after the movie had been released). She either doesn’t want to discover the truth, or she isn’t convinced that it exists but she does have strong inner experiences that make her desire to be loved, and she finds her place in the heart of a boy who is much younger than her (a 15-year-old boy), still an innocent schoolboy, studious, and who hasn’t tasted the fruit of love or of an exciting life until then. Did she choose him on purpose? Did she truly fall in love? I have no answer to these questions. Having recourse to the games of fantasy I have tried to dig into Hannah’s past, to find the reasons why she didn’t know how to read and to write, or to figure out how she was recruited by the SS troops. And by what means did she have the valliance to be of aid when she was supposed to kill? The thought that perhaps she was orphan crossed my mind, that either she had been born in a Germany that recovered after World War I, or that she couldn’t be sent to school, either…or…

Her sole escape was someone to read to her. The words and the stories were the only gateways to love, life, beauty, truth, and in the person of Michael Berg she found the best outlet to love. But she did not want to show the outcomes of the memory to him, for they didn’t suggest happiness. But “sometimes the memory of happiness cannot stay true because it ended unhappily. Because happiness is only real if it lasts forever?” Did she love because she suffered, did she desire to be in love in order to overcome the miseries, or in order to fall in love even more? Nevertheless, the answer was provided by one of the lines in the movie: “I’m not frightened. I’m not frightened of anything. The more I suffer, the more I love. Danger will only increase my love. It will sharpen it, forgive its vice. I will be the only angel you need. You will leave life even more beautiful than you entered it. Heaven will take you back and look at you and say: Only one thing can make a soul complete and that thing is love.

The choice of the books that Michael read to Hannah looked interesting to me: Homer’sThe Odyssey, or Anton Checkov’s The Lady with the Dog. “The Odyssey is the story of motion both purposeful and purposeless, successful and futile. What else is the history of law?” Indeed, what is the fair, righteous history?

At that moment I wasn’t aware if we, the audience of that movie, were supposed to conceal our thoughts, our feelings, and I know we did this, because I glanced at the faces of the people in the lecture room. What a difficult thing is to hide one’s feelings, to show that some things are not as we imagine but different, and to detach from the reality. Did Hannah’s character in the film attempt the same thing?

At the end she only needed a hug to chase away the suicidal thought, and at that moment she didn’t receive what she wished for. This petty and perhaps insignificant aspect might have made her not to desire anymore to remain among people. The only person that she had to love was Michael Berg, and she wanted to convey to him a final message before passing away: “Hallo!” However, the significance of this movie goes beyond what I tried to explain here, it’s worth it to be seen but you should know that good movies cannot be watched if you are in a state of normality.

The important scenes from the film engaged my way back to the students’ residence, and I wanted to intermingle them with other verses and lines that I learnt by heart before long:

I dare do all that may become a Man.
Who dares do more is none.” (Macbeth)
and
By the power of truth, I, while living, have conquered the universe„. (Faust)

Shall we conquer the Universe or the power of being human? What would it be your choice?

References

 

Etichete: , , , , ,