RSS

Arhive pe etichete: România

Șansa generației noastre

Cu sinceritate gândesc la o posibilitate ca generația noastră să poată ieși din nivelul de ignoranță, excitare mediatică sau spectacol de societate, zisă democratică. Nu e vorba despre gândirea în perspectivă, de împlinirea unor dorințe, ci de simple orientări în sfera binelui, a dreptății și a corectitudinii. Putem merge pe varianta unei viziuni și să ne inițiem aceste viziuni pentru a crea un spațiu comun trăibil. Inițiativa unei viziuni, a unei atitudini civice, nu este o impunere de ansamblu a unor repere, valori, principii. Inițiativa înseamnă imaginație și prima cerință pentru a încerca să înțelegi. Măcar atât, pentru că nu mulți au forța să și acționeze, cu toate că ar fi nemaipomenit. Urmează apoi, ușor, responsabilitatea și cercetarea. Trebuie să ne formăm un cadru (nu tipic), un cadru pentru înțelegere și cercetare. Acest cadru poate fi creat prin mai multe moduri. Unul dintre ele ar fi scrisul, dar nu doar atât. Viziunea noastră trebuie să ne determine să fim și să dovedim că am dobândit o anumită maturitate în ceea ce privește rolul pe care îl poate arăta generația noastră (știind că părinții și bunicii au fost încercați șă încă mai sunt încercați de diferite sisteme). Fie că este vorba de anumite sfere ale socialului: politic, sociologic, artistic, psihologic, linvgistic, dorința noastră ar trebuie să fie aceea de a contribui acționând (prea mulți teoreticieni nu va rezolva nicio problemă, mai ales într-ale civismului) la formarea unei culturi societale dezvoltate și civilizate.

Această dezvoltare nu este egală cu progresul deșănțat și grandomania partizană. Dezvoltarea tocmai asta înseamnă – maturitate – iar la fiecare vârstă există un anumit grad de maturitate. Vârstă atât a persoanelor cât și a generațiilor. Dezvoltarea nu înseamnă etape, tipologii, modele impuse sau prezentate scenic (e ca și cum cineva ne hrănește cu lăptic). Ea înseamnă preocuparea pentru cotidianul real, cu ale sale probleme și tendințe și rolul pe care fiecare dintre noi ni-l asumăm în aceste contexte. Din nou, asumarea, adică responsabilitatea, înseamnă înțelegere și predispoziția pentru a fi parte la această rațiune, uneori ca spectator, alteori ca persoană care acționează și în final, decident întra-ale funcționării statului. Dezvoltarea nu înseamnă nici norme, reglementări și standardizări, adică o formă mai specifică a monopolului. Ea înseamnă grija pentru calitate prin cumpătare și educație. Calitatea înspre bine și nu înspre forme ale răului ce duc la puteri și înstăpâniri de tot felul.

Civilitatea, pe cealaltă parte, nu este o dorință, este o împlinire, o găsire a identității individuale, comunitare și societale. Trebuie să ne gândim că orice lucru rău întâmplat cuiva, ne poate afecta și pe noi la un moment dat, pentru că un sistem nu funcționează întotdeauna prin tragere la sorți. Când fac referire la sistem, includ fără nicio reținere instituțiile și modul în care acestea funcționează într-un stat. Justiție, mediul sanitar, educație, siguranța publică ș.a.m.d. Nu este obligatoriu ca un sistem corupt, să lovească deodată pe toată lumea. Tocmai asta e problema în România actuală, sistemul lovește sistematic și punctat, încât ne dă impresia că noi nu suntem parte la acest joc. Dar cu toate acestea suntem sau vom fi afectați mai devreme sau mai târziu.

Este important ca tinerii generației noastre să colaboreze și nu să se alieze cu sistemul. Este important să colaborăm prin orice mijloc, să ne exprimăm ideile, să le argumentăm, să luptăm împotriva corupției, a nedreptății pe care o vedem la tot pasul în România. Nu trebuie să fim adepți care impun tipuri de moralități, pentru a deveni niște autorități într-un anumit domeniu, dar ar trebui să ne dorim să contribuim la consolidarea și imaginarea unei societăți civilizate. Suntem într-o  etapă de maturitate și trebuie să ne aducem contribuția prin exemplul personal și prin a răspunde prompt și sigur la nedreptate. Generația noastră are acum o șansă și șansa noastră este SĂ NU NE ALIEM CU SISTEMUL. TREBUIE SĂ COLABORĂM ȘI SĂ LUPTĂM ÎMPOTRIVA NEDREPTĂȚILOR DE ORICE FEL.

 

A face pentru a scrie. A scrie pentru a înțelege. A înțelege pentru a face.

 
 

Etichete: , , , , , ,

Democrația – între destin și circumstanțe, între iluzii și speranțe

Dragoș-Andrei Preutescu: Alegerile prezidențiale din acest an au pus tema democrației într-o nouă dimensiune a îndeplinirii. Acest lucru nu se întâmplă foarte des și nici la un mod ideal. Nici acum, după rezultate, putem constata că nu avem parte de o democrație ca un model ideal. Nu știu dacă este binevenit să o avem astfel. Circumstanțele au făcut să arătăm, tot noi, românii, o față diferită a democrației. Dacă în ’89 se stătea la rând pentru alimente, azi se stă la rând pentru vot. Și nu oriunde, ci în toată Europa. Europa a învățat în acest an cum se stă la rând pentru a vota. Oare și-au schimbat europenii viziunea asupra democrației după cele oferite de români? De cealaltă parte, eu presimt o conceptualizare teoretică diferită a democrației, care nu mai înseamnă „puterea poporului” ca simplă retorică populistă, cât a echilibrului stabilit între puterea poporului (o numim societate, iar societatea e diferită de popor) și sistemul politic (ne gândim direct la partide și politicieni și reformele pe care nu reușesc să le realizeze). Destinul nostru a fost vizualizat de vot, circumstanțele ne-au fost date de generația noastră și schimbările economice și sociale pe care le trăim. Cum putem defini acest nou tip de democrație ce se găsește, în primul rând, între destin și circumstanțe?

Vasile Brașovanu: Cu siguranţă este faptul că atât românii cât şi europenii vor ţine minte ziua în care democraţia în România s-a jucat de-a democraţia. Nu e admisibil ca tu, guvern al unei ţări cu regim democratic să te joci cu regulile democraţiei, să mimezi respectarea unuia dintre cele mai fundamentale drepturi şi anume acela de a-ţi alege conducătorii liber şi corect. Ori noi am demonstrat că oamenii pe care tot noi i-am ales acum 2 ani se joacă într-un mod discreţionar cu puterea, am asistat poate la tentativa de a rescrie regulile democraţiei, am arătat cât de slabe ne sunt instituţiile şi cât de politizate pot fi şi funcţiile publice, am arătat că partizanatul şi frica de a nu pierde puterea sunt mai importante decât voinţa unor oameni care într-un final, mai mult sau mai puţin informaţi, mai mult sau mai puţin animaţi de sentimentul cetăţenesc şi de reponsabilitatea alegerii viitorului au mers şi şi-au exprimat nemulţumirea în cazul unora sau încrederea în cazul altora. Nu cred că votul a fot animat de viziunea economică ori socială pe care au încercat într-o anumită măsură să o prezinte principalii candidaţi în această cursă electorală, cât adâncirea unor clivaje mai vechi din societatea românească, am apelat la frici şi mituri pe care le credeam stinse, am reînviat sentimente deloc sănătoase pentru un regim democratic consolidat. Cu toate acestea observ şi o dorinţă de reformare a clasei politice tocmai prin candidatura unui om care nu a făcut până recent politică la nivel naţional. Poate fi şi acesta un semn că e rândul oamenilor profesionişti, e rândul ca partidele politice să se profesionalizeze, să aleagă elitele având alte criterii faţă de cele folosite până acum în a atrage elite. Profesionalizarea politicului şi atragerea elitelor din rândul oamenilor care au rezultate în calitatea lor de reprezentanţi ai comunităţii chiar şi la nivel local arată că începem să punem preţ pe competenţă, iar faptul că un om care cred eu şi-a demonstrat calităţile  în cele aproape 4 mandate de primar demonstrează că politica de vârf nu se face doar la Bucureşti, că încrederea oamenilor şi votul lor poate merge către oameni mai puţin charismatici dar cu siguranţă mai competenţi. Nu cred că asistăm la o reconceptualizare a noţiunii de putere a poporului, ci mai degrabă la efectele unor acţiuni care au dezamăgit profund societatea românească şi care arată că în ciuda miturilor cum că alegem răul cel mai mic am ales binele în faţa unui aşa-zis bine dar care venea oarecum forţat.

Dragoș-Andrei Preutescu: Eu totuși susțin că democrația aceasta  pentru vot și prin proteste, care nu e totuna cu o anumită cultură politică sau cu o democrație consolidată (dată de instituții care funcționează bine și cu legi valabile), a ținut de o voință a oamenilor. Voința aceasta face un pas și în fața ideii de putere, sau de a fi la putere. Tipul acesta de democrație s-a născut după o perioadă de frustrări, care nu știu dacă s-au potolit, iar momentul alegerilor au produs o formă de refulare. Că a fost împotriva unui partid sau a unui candidat, încă nu știm, dar trebuie să fim sinceri cu noi și să înțelegem că în această campanie nu s-au prezentat programe politice și nu a fost o confruntare politică între dreapta și stânga, cum ne place să credem. Confruntarea dintre dreapta și stânga se va da pe viitoarele programe politice, pe care eu încă nu le-am văzut. Mergând pe câteva idei ale lui Almond și Verba (Cultura Civică), este drept că s-a realizat o nouă orientare a politicii publice prin candidatura lui Iohannis (dar sper să nu rămână o simplă orientare); avem apoi un nou model de socializare, cel online, care se pare, a făcut și mai mult diferența în aceste alegeri. Democrația a fost regândită și prin circumstanța dată de social-media. Nu știu însă dacă avem o orientare cultural-politică, dar vom vedea. Mă întreb cum va reacționa generația noastră mai departe? Cu siguranță va fi o luptă între iluzii și noi speranțe.

Vasile Brașovanu: Deşi asistăm la un nou model de socializare politică, new media e doar unul din mijloacele de implicare politică. Întradevăr, în turul II al acestor alegeri dat fiind că 8 milioane de români zilnic interacţionează în spaţiul online, 3 milioane din ei având acces la mijloacele de comunicare online de pe telefoanele mobile, au făcut ca manifestaţiile de solidarizare şi abuzurile autorităţilor române prin nerespectarea dreptului de a vota a celor din diasporă să fie distribuite şi mediatizate în rândul unei categorii sociale care până acum nu participa în mod tradiţional la alegeri. Ceea ce am văzut duminică însă este doar un prim pas. Cred că este foarte important să nu uităm că mijloacele de implicare în spaţiul public nu se reduc doar la vot. Cred că este important ca în continuare să menţinem activ spiritul cetăţenesc, să monitorizăm activitatea reprezentanţilor, a actorilor politici, să reacţionăm atunci cand observăm derapaje. Dezavantajul mijloacelor new media ar fi în aceea că produc atomizare şi polarizare dat fiind că atitudinile sunt lipsite de o anumită personificare, pe forumuri subiectele politice sunt dezbătute în mod agresiv, există un limbaj de multe ori tendenţios dat fiind că internetul îţi oferă posibilitatea de a contesta fără să îţi asumi o responsabilitate efectivă aşa cum se întâmplă în cazul comunicării tradiţionale când interlocutorii se cunosc, interacţionează în spaţiul real. Să sperăm că nu am asistat pur şi simplu la un val cu o puternică încărcătură emoţională ci la crearea şi dezvoltarea unei atitudini cetăţeneşti responsabile, care să arate că e interesată de viaţa cetăţii, iar acest lucru se pare că depinde de noi, de generaţia Facebook.

Dragoș-Andrei Preutescu: Referitor la new media, susțin că acestea produc cele mai frumoase aparențe. Cândva am mai discutat despre asta. Sunt de acord cu formularea ta că avem un nou model de socializare politică. Ei bine, cum facem ca acest model de socializare politică să confere o valoare corectă conceptului de democrație consolidată? În fapte, bineînțeles. De aceea spun că trebuie și el reinventat. Poate că deja se întâmplă asta. Și mai important, care sunt caracteristicile acestei noi socializări politice? Nu aș dori să facem lecții de futurism ideologic, dar vorbim foarte des de democrație, implicare civică, libertare, JUSTIȚIE și este necesar să ne consolidăm rațiunea asupra realităților, în primul rând. Realități pe care fie le substituim nevoilor noastre moderne, fie le utilizăm (poate ca în teoriile utilitariste) pentru a genera noile tendințe morale ale societății în care trăim. Am pus democrația între destin și circumstanțe, între iluzii și speranțe după finalizarea alegerilor, pentru că nu sunt sigur dacă va exista cu adevărat o orientare către problemele actuale ale societății românești. Dacă toate acestea pot fi rezolvate prin simpla utilizare a simbolismului, nu știu cum putem conduce dezbaterea mai departe. În final, permite-mi să redau câteva versuri pe care le-am identificat (culmea, imediat după finalizarea alegerilor) într-un eseu al lui Russell și care poate caracteriza foarte bine imaginarul publicului român din acest moment:

„Prea fărîmițate sînt lumea și viața.

Mă voi îndrepta deci către profesorul neamț

Care știe cum să pună la un loc faptele vieții

Și să facă din ele un sistem lesne de înțeles.”  (Filozofii ale puterii)

Vasile Brașovanu: Cu tot optimismul de care dau dovadă atunci când vorbesc despre parcursul viitor al democraţiei în România nu cred că este de ajuns ca doar modelul de socializare să sufere schimbări. Cultura politică, instituţiile politice se schimbă cu greu, e nevoie de o implicare, informare susţinută, în lipsa perseverenţei în ceea ce priveşte monitorizarea actorilor politici, a interesului pentru binele public, nu cred că putem vorbi despre democraţie consolidată. În ultimii ani conform datelor prezentate în Indexul Democraţie de către cei de la The Economist se observă că ţara noastră nu este un regim democratic consolidat ci este o democraţie semiconsolidată. Cred că mai mult ca oricând este nevoie să avem aşteptări reale, să încercăm să privim dincolo de clivaje sau de optimismul exagerat de care dau unii dovadă şi să fim ancoraţi în realitatea politică. Idealizarea sau pesimismul exagerat nu fac altceva decât să provoace dezamăgire şi lehamite, aşa că zic să nu lăsăm treburile cetăţii în grija unui singur om ci să ne asumăm răspunderea pentru alegerile făcute încercând să demonstrăm că doar prin implicarea ce porneşte de la nivelul comunităţii regulile democraţiei pot aduce binele general.

 

Etichete: , , , , ,

Nu am fost un „bun cetățean”

Cetățenia poate fi un dar sau un chin, bunătatea poate fi o atitudine naturală sau o provocare. Toate cele patru perspective mai sus menționate nu au cum să fie lipsite de apartenență, voită sau nu, în spațiul mioritic românesc. În momentele dificile, de o parte și de alta a baricadei (pe o parte sunt ceilalți și statul și pe cealaltă parte ești tu), te întrebi cinstit ce înseamnă a fi un „bun cetățean”? Și mai ales cum, atunci când peste tot vezi ce ți-ar displace să vezi. E o întrebare firească pentru orice om normal, rațional și incapabil de a genera rău, invidie, furt, poate cu excepția momentelor când ești provocat sau forțat.

Calitatea de „bun cetățean” intră în conflict de cele mai multe ori, cu instituțiile statului – spitale, poliție, justiție etc. și cu o serie de principii fundamentale ale conviețurii oamenilor într-o societate – dreptate, adevăr, altruism. Fie te remarci (intuitiv, când crezi că e un moment potrivit), fie accepți ce îți oferă soarta, hazardul, fie îți planifici intențiile de „bun cetățean”. Votul, spre exemplu, este o formă planificată a intențiilor tale de „bun cetățean”; cu justiția e un pact cu hazardul și sincer să fiu nu vorbesc în necunoștință de cauză.

Recent mi s-a întâmplat să fiu pus în situația de a intui dacă e bine să mă remarc ca un „bun cetățean” sau să trec mai departe. Cu ceva seri în urmă, venind liniștit către casă, pășind mai puțin sonor prin gropi și calm prin praful și zgomotul urban, observ de la distanță un echipaj de la poliția rutieră. Nimic neobișnuit. Mi-am continuat drumul, iar în momentul când am ajuns aproape de echipajul de poliție, o altă mașină oprită acolo pleacă din acel loc. Imediat sunt chemat de unul dintre polițiști. Mi-a trecut prin minte: „Aoleu, să vezi că am mers neregulamentar pe trotuar!” Nu că ar fi imposibil pentru România, dar la asta m-am gândit. În schimb ei mi-au cerut să rețin numărul mașinii și apoi mi-au explicat că șoferul greșise cu ceva, iar eu trebuia să completez un proces verbal (ca martor, cu datele personale) cu cele întâmplate. „Tu, ca bun cetățean, trebuie să ne ajuți…”, îmi explica unul dintre polițiști. Doar că eu nu văzusem cu ce greșise șoferul. Ar fi fost nedrept să fiu martor la ceea ce nu am văzut. Am refuzat să ofer datele personale și să evit să fiu chemat în instanță pentru ceva la care nu luasem parte. Pentru că asta urma să se întâmple. Polițiștii au continuat: „Nu pățești nimic, trebuie doar să ne dai datele”. Am refuzat din nou, iar replica de final al unuia dintre cei doi prestatori în ale rutierei m-a bucurat pentru tot restul serii: „Bine, e dreptul tău să refuzi!” Uau, în sfârșit mi-am revendicat și eu un drept de care nu prea știam. Dreptul de a refuza să fiu martor la un incident la care nu am asistat.

Mi-am continuat drumul și m-am gândit: „Oare am făcut bine că am refuzat? Puteam să ajut la stoparea celor care încalcă legile rutiere, puteam să fiu un <bun cetățean>. Dacă sunt toți așa ca mine, ce se va întâmpla cu țara asta?” Doar că mi-am dat seama că totuși putea fi martor cel de-al doilea polițist, de ce era nevoie tocmai de un cetățean nevinovat, nebănuit și bântuit de alte rele?  Mai știam că atunci când ție ți se întâmplă ceva, să spunem, ți-a fost furat telefonul mobil, mergi la poliție, ei te întreabă melancolic: „Știi cine e infractorul?”, sau cineva te agresează fizic, violent (experiență personală de care voi vorbi la momentul potrivit) și ți se spune că „noi nu prea avem ce să facem. Codul Penal și Codul de Procedură Penală nu ne ajută. Legislatorii sunt de vină! Eventual dăm o amendă și dacă infractorul vrea să o plătească bine, dacă nu, nu mai avem ce să facem, decizia e la Procuror” (aici intri în schema hazardului).

Foarte frecvent citesc, aud, că din cauza celor care nu se implică, țara asta se duce de râpă. Că nu vrem să fim și nici nu știm să fim „buni cetățeni”. În acea seară nu am vrut să fiu un „bun cetățean”. Neștiință, ignoranță, prostie, dar știu că nu ar fi fost drept. Cât de curând vom fi obligați să fim „buni cetățeni”, nu să devenim.

 

Etichete: , ,

Discurs – ‘Generaţia între paradoxuri’

Discursul a fost ţinut în faţa colegilor de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul cursului festiv dedicat absolvirii celor trei ani de facultate. Redau mai jos textul acestui discurs:

            ‘Salut prezenţa voastră aici, a rudelor, familiilor, prietenilor şi îi mulţumim domnului profesor pentru dispoziţia de a fi astăzi alături de noi şi pentru ceilalţi profesori, care sunt prezenţi, sunt sigur, cu sufletul la acest eveniment.

Permiteţi-mi să vă vorbesc, nu din poziţia de şef de an, cât mai degrabă, din postura unui amic, poate a unui prieten pentru unii dintre voi şi bineînţeles, ca student pentru domnul profesor.

Ideile de astăzi se vor concentra pe tema generaţiei noastre aflată între paradoxurile cotidiene. O generaţie nu între tranziţii, reforme sau regimuri politice/sociale – nu mai sunt de mult cuvinte valabile, ci doar abuzuri dialectice.

O constatare importantă despre noi, tinerii, este că nu mai credem în nimic. Este un mare păcat să nu mai avem orizonturi şi viziuni, nu doar despre societate, dar cel puţin pentru propria noastră viaţă. Într-o ţară unde:

–        Încă îl mai alegem pe Barabas în locul lui Iisus, făcând din puşcărie spaţiu de pelerinaj şi loc pentru căutarea de noi eroi naţionali;

–          Unde acordăm premii de excelenţă în educaţie pentru cei suspectaţi de plagiat sau unii care deja au fost dovediţi plagiatori;

–          Unde magnaţi din mass-media şi căutători de putere comodă, ne fac legile şi ne povestesc despre valori şi principii – doar ne „povestesc”;

–        Unde Constituţia se face la o ţigară şi la un pahar cu vin între moştenitorii patriei ce nu-şi legitimează existenţa nici în cel mai mic amănunt.

Pentru toate cele menţionate mai sus şi multe altele, ne întrebăm cu ce mai poate contribui generaţia noastră între aceste paradoxuri?

Am avut parte de o călătorie academică de trei ani de zile. Emoţii, încercări, tendinţe de performanţă – unii au reuşit, alţii mai puţin – şi profesori pe care poate nu o să-i uităm. Acum, suntem absolvenţi, încă tineri – pentru că unii la vârsta noastră au ajuns bătrâni – cu speranţe, neliniştiţi, romantici, însă trebuie să intervenim între aceste paradoxuri. Din acest motiv, Luaţi-vă Libertatea:

–        De a nu accepta abuzurile şi nedreptăţile perfecţionate de unii prin media, prin propriile lor sisteme de educaţie, prin puterea lor de a vă domina;

–          Să interveniţi acolo unde ridicolul şi prostia caută pături pentru a se înveli;

–       De a nu cădea în patima ŞOMAJULUI; aveţi propriile voastre iniţiative şi construiţi totul prin muncă şi demnitate;

–          Să iubiţi şi să suferiţi;

–          De a face parte din cercuri VIRTUOASE şi evitaţi-le pe cele VICIOASE. Nimic nu este mai simplu decât să fii comod, iraţional, fără afectivitate şi predispus la a face rău celorlalţi.

Nu vă fie frică să aveţi idealuri, ambiţii, vise şi nu în ultimul rând, nu îngăduiţi nimic din ce este exces de înşelătorie cotidiană, pentru ca mai târziu să nu aveţi pentru ce să pătimiţi.

Pentru a combate existenţa noastră între paradoxurile de astăzi, putem urma o simplă deviză:

„Să te străduieşti, să cauţi, să nu găseşti şi să nu te dai bătut niciodată”.

Nu trebuie să fim resemnaţi şi să acţionăm în disperare.

Închei prin a vă spune că:

Teama noastră cea mai profundă nu e că suntem incapabili. Teama noastră cea mai profundă este că suntem mult prea puternici. Ne sperie cel mai mult lumina din noi, nu întunericul. Dacă ești neînsemnat, nu aduci servicii nimănui. Nu vei câștiga nimic dacă te faci mic, ca ceilalți oameni să nu se simtă nesiguri în preajma ta. Toți avem o aură strălucitoare, precum copiii. Nu e doar apanajul unora, ci al tuturor. Dacă propria lumină va străluci fără să vrem, vom permite celorlalți să facă la fel. Dacă ne eliberăm de propriile temeri, prezența noastră îi va elibera și pe ceilalți” (Coach Carter)’

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Interviu Chirilă Victor – România pentru Basarabia

Situaţia din Basarabia (Republica Moldova) trebuie să reprezinte pentru România un interes mult mai mare. Nu ne leagă de această ţară mică doar sentimente patriotice, istorice, dar există şi o legătură simbolică, omenească. În planurile de politică externă România a acordat o atenţie sporită situaţiei din Basarabia. Au fost oferite burse de şcolarizare tinerilor, cetăţenie română mai multor moldoveni, fonduri de la bugetul de stat (nu a fost o sumă imensă, dar importantă).

În acest moment, în ţară de desfăşoară o campanie de strângere de semnături, pentru a propune o măsură legislativă ce are menirea de a confirma existenţa comună dintre Basarabia şi România. O deschidere a graniţelor şi o circulaţie mai liberă între aceşti cetăţeni este necesară. Sub denumirea “Acţiunea 2012”, un număr de ONG-uri şi voluntari doresc să strângă 200.000 de semnături de la cetăţenii români, pentru a confirma o aliniere a sentimentelor noastre faţă de existenţa românească a Basarabiei.

Interviul este realizat cu Chirilă Victor, Preşedintele Asociaţiei Voluntarilor, iar coordonatorul proiectului pentru judeţul Iaşi este Doina Grosu. El ne va răspunde despre cum este percepută această iniţiativă în Iaşi şi cât de aproape suntem de Basarabia.

1. De ce Chirilă Victor a dorit să fie parte voluntară a acestei iniţiative şi cum a ajuns aici?

M-am implicat în acest proiect deoarece consider că abuzurile comise de Imperiul Ţarist în 1812 şi URSS in 1940 nu pot fi uitate. În ambele momente Basarabia a fost pur şi simplu anexată în urma unor negocieri dintre două super puteri militare. O astfel de atitudine cotropitoare a unei puteri superioare din punct de vedere militar  asupra unui stat mic este inacceptabilă. De asemeni statutul de “teritoriu oferit la schimb” al unui ţinut românesc este de neconceput pentru mine. De aceea am decis să mă implic cât pot de mult şi să îndrept această anomalie.

IASI(TeCaFi 278

2. Care este percepţia publicului din Basarabia faţă de iniţiativa voastră? crede în ea?

În 2009 la Chişinău, moldovenii au ieşit în stradă riscându-şi viaţa şi au cerut Unirea. O dovadă mai clară decât acesta pentru a demonstra dorinţa de unire a moldovenilor, nu am.

3. Semnăturile colectate pot fi o confirmare clară că România doreşte o Basarabie mai aproape, fără graniţe închise? Aderă publicul român la scopul vostru şi în acelaşi timp la scopul nostru comun?

Bineînteles, este cea mai paşnică şi democratică modalitate de a demonstra că poporul român nu doreşte sa fie împărţit în două state. Orice copil român ştie că primul nostru ideal ca popor a fost să ne Unim. Poporul român încă nu şi-a încheiat Unirea. Astfel ne bucurăm de o largă simpatie din rândul populaţiei care ne încurajează şi sprijină în fiecare zi.

4. Câte semnături au fost strânse până în acest moment în Iaşi şi la nivel naţional?

Până duminică 23 iunie la nivel naţional s-au strâns 70673 semnături, iar din judeţul Iaşi se strânseseră 3500 de semnături. De remarcat că judeţul Iaşi este pe primul loc în ţară după Bucureşti. Situaţia actualizată săptămânal o găsiţi aici: http://basarabia-acasa.ro/situatia-pe-judete/.

IASI(TeCaFi 276

5. Ce va conţine mai exact iniţiativa voastră legislativă şi care credeţi că va fi deznodământul?

Cele mai importante prevederi ale acestei legi sunt: înfiinţarea unui departament în subordinea Primului Ministru cu scopul de a se ocupa de strategiile pentru cel de-al doilea stat românesc, obţinerea mai uşoară a vizelor de intrare în România cetăţenilor din Republica Moldova, precum şi integrarea în viaţa socio-culturală a românilor de peste Prut.

6. Este unirea cu Basarabia un ideal prea neadecvat timpurilor noastre? Este tipul acesta de „diplomaţie publică” folosit de voi, prin strângerea de semnături, un prim pilon de confirmare şi susţinere a acestui ideal?

Singurul lucru neadecvat îl reprezintă atitudinea mai autoritară a Rusiei. De fiecare dată când doreşte să-şi impună punctul de vedere foloseşte organizaţii teroriste din Transnistria pe care le finanţează pentru a destabiliza politic Republica Moldova. Pe lângă deja ştiutul şantaj al gazelor naturale. Da, această campanie de strângere de semnături dorim să reprezinte un prim pas în unirea cu Republica Moldova.

Mireasa

7. Cine mai susţine iniţiativa voastră şi ce probleme aţi întâmpinat până acum?

Noi cel mai mult ne dorim ca prin această campanie să aratăm că poporul român îşi doreşte Unirea. Poporul român este cel mai important factor de susţinere. Peste 100 de parlamentari din actualul Legislativ au semnat Pactul pentru Basarabia. Spaţiul de aici este mult prea scurt pentru a enumera toate personalităţile care susţin această campanie. Mă refer nu numai la personalităţile în viaţă, ci şi la cele care nu se mai află printre noi, deoarece acest ideal al românilor este vechi de secole.

8. Ce trebuie să mai cunoască publicul român despre acest proiect şi care vor fi următorii paşi?

Acest proiect reprezintă cel mai important exerciţiu democratic din primii 23 de ani de democraţie. Societatea civilă are ocazia de a se “trezi” cu ajutorul acestui ideal de unire şi poate (sperăm) că va fi capabilă să taxeze orice derapaj al clasei politice.

9. Care este mesajul tău pentru generaţia noastră, de aici şi de peste Prut, faţă de situaţia Basarabiei şi o posibilă reafirmare naţională unitară?

Aşa cum spuneam şi la întrebarea anterioară, noi românii avem marea ocazie de a crea o societate civilă unită. În întreaga ţară (inclusiv Moldova) grupuri de tineri încep să se cunoască să colaboreze, la fel şi diferite ONG-uri, închegându-se astfel o structură naţională. Niciodată în primii 23 de ani de democraţie nu s-a mai întâmplat acest lucru. Cu toţii sunt voluntari, cu toţii se implică pentru că simt că fac un lucru bun pentru ţară. Ei sunt patrioţi, iar aceşti patrioţi vor aduce schimbarea, atât de aşteptată, în România.

2013-06-14 14.03.26

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 06/30/2013 în Interviu

 

Etichete: , , , , , ,

Faţă în faţă cu autonomia

Pentru că este necesar să participăm la o dezbatere ce aprinde multe ofensive, problema autonomiei trebuie să o clarificăm. Perioada aceasta temele la care trebuie să fim parte activă cu propuneri, clarificări şi cu bune metode de comunicare sunt: revizuirea Constituţiei, tema regionalizării şi problema minorităţilor. Mă voi opri acum doar la situaţia minorităţilor, luând în considerare şi ultimele evenimente, nu de ieri sau de azi, dar de vreo câteva luni.

În ultimul timp s-a pus problema tipului de stat pentru România, că nu este un “stat-naţiune”, iar declaraţiile au fost date de lideri politici naţionali (vezi Kelemen Hunor), sau de alţi lideri din Ungaria. Se tot plusează pe subiectul mai sus menţionat. Într-un articol am explicat ce este statul-naţiune şi de ce argumentele împotriva lui nu sunt valabile pentru cazul României. Dacă nu suntem un stat-naţiune, să ni se spună ce suntem, pentru a şti ce trebuie să explicăm şi către cine. Apoi, minoritatea rromă este cea mai mare şi care necesită o sporită atenţie acum în defavoarea celei maghiare. Sunt convins că atitudinele prea naţionaliste există doar ca o formă de stârnire a gâlcevei, aprinse de nejustificate sentimente. Trebuie să luăm în considerare relaţiile bilaterale amicale stabilite între cele două ţări şi apartenenţa lor la două organizaţii cheie (UE şi NATO), apărute după consensuri diplomatice, politice, economice, care nu vizează altceva decât colaborare şi un respect reciproc.

Din perspectiva mea problema autonomiei nu are justificare, dar este nevoie să o dezbatem pentru a-i lămuri pe cei nestăpâniţi de vitalităţile naţionaliste că nu au dreptate şi că nu este nevoie de acest joc public, mediatic, forţat, pentru a dovedi ceva ce nu are explicaţie. Dacă România vrea să mizeze pe aspectele istorice, la fel cum încearcă să facă minoritatea maghiară, suntem într-un avantaj consistent, dar consimt că nu este cazul.

De ce apar declaraţii de acest gen şi ce urmăresc ele?

Trebuie să menţionez că nu doar minoritatea maghiară pune gaz pe foc. Şi pe la Tiraspol, un anumit analist politic, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, sugera că este momentul ca România să se dezmembreze. Şi Vladimir Putin susţine cauza “moldovenismului”, acordând premii “înalte” unor nu ştiu ce istorici, pentru a nu fonda existenţa românilor. Poate nici nu ar trebui să fim atenţi la astfel de declaraţii sau evenimente, dar ele transmit un mesaj cât se poate de clar: coeziunea socio-politică din ţară, pune România sub semnul unui “stat slab” (iau în considerare teoria lui B. Buzan), iar profitorii, extremiştii, nu fac altceva decât să stea la pândă şi să aştepte momentul. El a venit din nou acum, când suntem nevoiţi să dezbatem probleme fundamentale cum sunt revizuirea Constituţiei şi tema regionalizării. Dacă a noastră clasă politică nu îşi revigorează capacitatea de stabiliza economic, social, cultural ţara, atunci să ştiţi că vom mai avea surprize.

Argumentele aduse de minoritatea maghiară nu sunt fondate. De fapt nici ei nu ştiu exact ce vor. Chiar şi “unitatea” lor este pusă sub semnul întrebării, iar un exemplu concret este că nici măcar nu au un partid în adevăratul sens al cuvântului pentru a fi reprezentaţi ca o minoritate. Mai departe, ei trebuie să înţeleagă un lucru, că regionalizarea nu este acelaşi lucru cu autonomia. Se pare că le confundă, intenţionat bineînţeles, dar realitatea conceptuală este alta. Argumentul că nu sunt respectate minorităţile în România este un fals declarat. Doresc să mi se arate în ce alt stat-naţiune din Europa, jumătate de guvern a fost format din reprezentanţi ai unei minorităţi. Ce altă minoritate, a fost aproape an de an la masa negocierilor importante pentru nevoile României. Vă asigur eu că nu mai există alt exemplu.

Ce poate face România?

1. Fie evităm să intrăm în polemica minorităţii maghiare, care nu este una fondată şi nici susţinută.

2. Fie abordăm o atitudine diplomatică bazată pe eleganţă şi fermitate, iar cu multă răbdare să explicăm şi să reacţionăm atunci când este cazul. Însă trebuie să avem o coeziune socio-politică bine definită şi mai puţin destabilizatoare. Eu aş merge pe această variantă, pentru că este nevoie să ne demonstrăm maturitatea şi existenţa ca stat.

 

Etichete: , , , ,

Pe urmele migratorilor

Mi-am petrecut nu mai mult de două ore să citesc și să fac câteva remarci cu privire la o temă pe care revista Dilema Veche a propus-o în penultimul număr (464, 3-9 ianurie 2012) pe problema “migratorilor”. O temă ce îi vizează pe cei care pleacă, sau vor să plece într-o altă țară, să locuiască și să muncească, altundeva decât în România, țara cea “cu de toate pentru toți”. Fie că e vorba de simpli cetățeni, studenți, muncitori, academicieni, migrația este un model social, dacă mi se permite să o numesc astfel, la care mulți aderăm, o abordăm sau o copiem. Ce se află în spatele acestei decizii, de multe ori este greu de intuit. Nu este cazul pentru cei care merg să muncească și să câștige un ban în plus, dar e puțin mai “șocant” când ne gândim la cei care nu au sentiment patriotic ori uită de locurile natale. Și totuși nu este un capăt de lume, iar prin articolele propuse în revistă cam asta poate fi concluzia.

Prima întrebare care merită comentată este de ce nu își mai iubesc unii românii țara natală, locurile unde au copilărit, unde au prieteni? Discuția pe tema patriotismului este exclusă, pentru că fiecare are menirea și libertatea de a se simți la locul lui unde crede că așa este. Eu dacă mă declar patriot astăzi, este pentru că încă mă mai simt atras de ceva aici, dar de ce anume, nu știu dacă pot oferi un răspuns valabil. Unii nu se pot despărți ușor de anumite sentimente, alții sunt mai aventurieri, alții nu au nimic de pierdut și câte și mai câte.

Îmi aduc aminte de ce spunea Stefan Zweig, în autobiografia “Lumea de ieri”, despre sentimentul de a rămâne fără patrie: “de-abia cel rămas fără patrie, într-un alt sens, liber și numai cel care nu mai este legat de nimic nu mai are nevoie să țină cont de ceva” (p. 18). Spunea asta pentru că nu mai credea în țara-imperiu pe atunci, Austro-Ungaria, care s-a lăsat condusă într-un război mondial și apoi s-a destrămat (comparația mea este exagerată, dar tot se poate trage o concluzie). O lume pentru el “statornică” și utilă artelor. Nici Nietzsche nu era un mare atașat de locurile de unde provenea. Nu era adeptul formării unei “religii” patriotice, însă nu deprecia cu tot simțământul proveniența sa, era doar mai libertin cu unele puncte de vedere. Detașată de acest sentiment este și Ioana Baetica Morpurgo: “procesul înrădăcinării nu implică pentru mine fluturarea de steaguri. Aș zice că implică nașterea conștiinței, dacă n-ar suna atât de pedant. Iar conștiința nu poate avea cetățenie”. Nu sună frumos?

Mergând mai departe, comentăm că nu se mai întorc tinerii învățați în țară, că este nevoie de ei. Și eu intru în acest joc și știu că nu este corect, pentru că nu poți judeca necesitatea unui om și dorința lui de realizare. Și nici nu este foarte util, pentru că ei vor veni aici, doar pentru că este o “nevoie”, nu pentru că ar simți asta. Chiar și Eminescu, în poezia “Ai noștri tineri”, critică prea multa luminăție a celor care se cred studiați dincolo. Cât e de bine sau de rău încă nu știm, dar putem avea intenții sincere pentru unele concluzii. Să îi lăsăm să decidă singuri.

Avem acum parte, în ideea lui Andrei Pleșu (“Să ne facem ruși”), de cei care sunt atrași de Rusia. Mai nou Ilie Năstase se vrea mai scutit de taxe, deci alege o altă destinație. Poate fi acuzat că e lipsit de patriotism? că nu este corect moral cum procedează? ce putem spune de scriitori, regizorii (vezi cazul Mungiu) care sunt contestați pentru ceea ce fac în propria lor țară? ar fi corect dacă ar decide să nu mai fie parte din România, să meargă să creeze în altă țară?

Continuând pe firul articolelor din Dilema Veche, pot fi de acord cu Cristina Hermeziu care spune că “uneori pare că sistemul îi ia în brațe pe venetici, fără ca mentalitatea populației să țină pasul”. Și cam nu ținem pasul cu procesul migrării și cu existența ei. “Al patrulea val” al migrării început după aderarea României la UE este un moment de cugetare, mai ales când vorbim de minimul necesar de oameni calificați de trebuință unei societăți, unui stat, cum sunt medicii, iar Olivia Sgarbură în articolul “Trei lecții de la o generație emigrată”, aduce argumente foarte adevărate cu privire la sistemul de sănătate din țară. Și știți de ce? Pentru că încă de pe vremea studenției, cei de la medicină trebuie să suporte cele mai mari nedreptăți, până la momentul când ar trebui să profeseze, unde sistemul pune capac. Vă invit să discutați cu studenții, rezidenții, să aveți o părere despre ce se petrece pe acolo. O lecție de “medicină <nervoasă> internă” la care trebuie să luăm parte dacă vrem să primim răspunsuri. În condițiile astea aflăm că e și normal ca oamenii să plece.

Un argument poate fi și părerea domnului Ioan Wagner, plecat cu două generații înaintea noastră, din motive care par la fel de reale și astăzi: “În momentul plecării, atunci, în 2000, eram extrem de dezamăgit de România. Pot să spun chiar că în emigrarea noastră un factor mai important a fost dorința de a <scăpa> cu orice preț din România, și nu atât de a ne făuri o viață nouă altundeva”. Pun pariu că același sentiment îl au mulți dintre noi și astăzi: să SCĂPĂM.

E loc de mai bine pe aici?

Este loc de mai bine, dacă urmăm un proces conștiincios despre contribuția noastră pe locurile natale. Prima dată trebuie să trecem de modelele și gândirile unor excelente automutilări, autodistrugeri, căderea în păcatul “victimizării”, stări de frustrare excesivă, pentru a nu ne păli sentimentul de “scăpare”, care poate fi ușor sinonim cu “a fugi”, interpretat ca o lașitate de multe ori. Dar ești laș în fața a ce? Nu contest, toți trecem prin comportamentele exemplificate mai sus, dar putem ajunge la un punct când le putem opri sau corecta.

Însă tinerii din ziua de astăzi sunt mai deschiși și se adaptează mai repede, în special atunci când venitul e ultima frontieră a existenței (și este!), sau succesul nu e doar un “minim garantat”. Când spun “minim garantat” fac referire la succesul de tip showbiz, vedetisme ieftine, pe care unii nu le suportă, chiar dacă vor să aibă succes, dar un altfel de succes, nu un simplu “trebuie să fiu văzut”. Nimic mai greșit. Poți avea succes și satisfacții fără a fi o apariție pe sticlă constantă, ce e bun rămâne bun și fără prea mari “succesuri”. Unii nu acceptă modelul de succes românesc și decid să plece. Iată o cauză.

Să răspund la o întrebare: care ar fi motivul în momentul de față pentru care aș dori să plec din România? Simplu. Situația socio-politică din țară. Nu motive economice. Devine și pentru mine, un patriot dezamăgit, un chin la care nu se mai găsește cale de ieșire. Poți ieși, dar doar din țara ta. Compromițătoare de tot situația, dar ea este o mare realitate. Cercurile vicioase nu îți mai permit să fii om, să fii profesionist, să fii sincer, să construiești etc. Până și omul bun e acuzat că e nebun.

Pe de altă parte, nu sunt nici de acord cu acele plecări care duc către o grandomanie dedicată “avuției” de mâine, sau o înscenare a mitului “înstăritului” de azi, care e mai importantă de cele mai multe ori. Avem parte, așa cum se sugerează și în articolele revistei Dilema Veche și de aspecte pozitive, dar și negative ale migrației. Trebuie văzute și dezbătute.

Multe sunt de povestit, multe s-au spus, dar și mai multe este necesar să înțelegem, pentru că fenomenul migrației nu mai ține cont de frontiere, de patimi patriotice, de copilării, de prietenii, de  familie și altele, care pâna la urma urmei ne definesc ca oameni.

 
2 comentarii

Scris de pe 01/10/2013 în Atitudini educate

 

Etichete: , , , , ,