RSS

Arhive pe etichete: societate

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

Editura Publica ne propune un nou titlu editorial care are ca temă centrală realitatea înconjurătoare. Un profesor de politici publice pe numele său Bobby Duffy încearcă să afle care sunt „Pericolele percepției” și „de ce ne înșelăm în aproape toate privințele”. Într-un nou dialog alături de colegul meu psiholog Alexandru Crețu, încercăm să aflăm cât de pregătiți suntem să înfruntăm realitățile pe care nu le cunoaștem.

Dragoș Preutescu: Înainte să fin conștienți prea mult de noi ca oameni, aveam ca reper o singură realitate – natura înconjurătoare. Ea dădea tonul felului în care noi evoluam, fie că era vorba de hrană, adăpost, sau procreere. Chiar și astăzi mai avem ca reper natura, doar că ne dăm superiori și încercăm să o confruntăm sau să o stăpânim. Ar fi mult mai sigur să pornim dialogul nostru despre cartea Pericolele percepției – de ce ne înșelăm în aproape toate privințele scrisă de Bobby Duffy, încercând să explicăm care dintre următoarele două afirmații este mai aproape de adevăr: Percepția înseamnă realitate sau Realitatea înseamnă percepție? Sunt două idei pe care le poți jongla, dar eu țin să cred că tot ceea ce percepi și cum percepi și de ce percepi, formează o realitate. Prin această afirmație mulți dintre noi își construiesc impresiile despre viață și oameni. Nu știu dacă una sau cealaltă este mai adevărată, dar observ că prima afirmație este mai aproape de realitate.

20190714_212342

Alexandru Crețu: Dacă la începutul vieții pe Pământ realitatea obiectivă era singura realitate – preocupările ființelor vii fiind cele descrise de tine (hrană, apă, adăpost etc.), totul a început să se schimbe din momentul în care a apărut omul modern/homo sapiens. Acest nou animal avea caracteristici ce îl diferenția de majoritatea animalor: era biped, putea folosi cu ușurință mâinile pentru a apuca obiecte sau construi unelte, putea percepe și diferenția între o mai mare varietate de stimuli vizuali și auditivi și, cel mai important, avea un creier suficient de evoluat încât să îi permită utilizarea simbolurilor (limbaj, imagini) pentru comunicarea cu ceilalți membrii ai speciei, rezolvarea de probleme complexe folosind informațiile reținute anterior sau reflecția asupra mediului în care era (Este sigur dealul ăsta? Dar dealul celălalt? Sunt de încredere oamenii din tribul meu?). Dacă la început aceste funcții au ajutat la supraviețuire, ulterior au devenit unelte de expansiune și dezvoltare a civilizației. Ca efect secundar, acest nou creier funcționează diferit la fiecare om: acesta asimilează și filtrează informațiile din mediu în funcție de specificul individului și de experiențele anterioare, reținând unele informații și eliminând pe cele inutile. Și așa s-a născut realitatea subiectivă.

Dragoș Preutescu: Am ajuns la o realitate subiectivă, într-adevăr, dar așa cum confirmă și Bobby Duffy, omul nu mai este capabil să filtreze informația pentru că sunt din ce în ce mai diverse și mai complexe. Homo sapiens își construia percepțiile pe baza observațiilor din natură. Omul post-modern are percepțiile deja construite, pentru că le primește și doar le privește. Astfel nu știu dacă mai construim o realitate subiectivă pentru că „libertatea mințiii”  sau „nebunia de a gândi cu mintea ta” este îngrădită de mecanisme făcute să automatizeze comportamentul nostru și să distorsioneze realitatea pe care am fi dispuși să o percepem. Așa cum foarte bine afirmă și autorul, „facultățile noastre critice sunt anihilate de «răspunsurile emoționale» și «identitățile tribale»” (p. 233). Ca să urmez trendul teoriilor, suntem într-un fel de realitate post-subiectivă. Subiectivitatea e dată de percepțiile eronate cauzate de tehnologiile media și sociale. Mai mult, omul post-modern este asaltat de prejudecăți și forme avansate de dezinformare. Ce rezultă din acest „parteneriat” prejudecată – dezinformare? Și cum mai putem ajunge să rămânem în situația de a exista o realitate subiectivă.

Alexandru Crețu: Mintea umană este complexă și superioară din punct de vedere evolutiv, omul fiind capabil de multe operații precum abilitatea de amânare a recompenselor, de luare a deciziilor pe baza experiențelor trecute sau de focalizare a atenției pe stimuli diferiți ca relevanță. Cu toate aceste avantaje, mintea umană are și anumite limite: procesele cognitive superioare consumă multe resurse fizice și mentale, iar mediul (mai ales mediul digital) solicită din ce în ce mai mult răspunsuri automate din partea individului. Din cauza aceasta, omul modern tinde să apeleze la scurtături mentale pentru a lua decizii mai rapide, precum formarea unor stereotipuri, apelul la emoții în luarea deciziilor, conformarea la norme sociale etc. Faptul că trăim într-o societate digitală care oferă informații mai rapid decât putem să le procesăm ne forțează să căutăm informații adunate și compuse de alte persoane sau instituții, ceea ce în schimb ne fac mai vulnerabili la dezinformare sau manipulare. Iar odată formate atitudinile, ele pot deveni rezistente la schimbare, chiar dacă ele ar putea fi invalidate de puncte de vedere valide sau corecte.

Dragoș Preutescu: Daca este să mă opresc la un concept, ar fi cel de Umwelt („lumea înconjurătoare”), adică ce fel de lume dorim să vedem din ceea ce ni se dă. Dar o lume înconjurătoare virtuală (pentru că deja se vorbește despre o realitate virtuală) nu are limite, iar tu nu reușești să vizualizezi și să creezi o singură realitate subiectivă, ci înglobezi multe altele de care nu ai nevoie și te afectează (supraabundența de informații). Iar percepțiile unor lumi pe care presupunem că le înțelegem și le considerăm realități, conduc către comportamente absurde. Prejudecata, în mod special, se naște dintr-o lipsă de cunoaștere a mediului înconjurător. În ceea ce privește dezinformarea, o altă formă de a obstrucționa și transforma realitatea, aceasta este ambiguă. Cei care reușesc să proceseze informația cel mai bine vor reuși să se ferească de Pericolele percepției.

Alexandru Crețu: Consider că problema nu o reprezintă faptul că percepțile, reprezentările și gândurile noastre de sine, ceilalți și lume ar fi eronate datorită massmediei sau a accesului la lumea digitală, întrucât aceste limitări ale sistemului nostru cognitiv respectiv unele dezavantaje ale naturii noastre sociale avansate (ex.: conformism, stereotipizare) au existat încă de la începutul civilizației. În schimb, problema este că trăim într-o societate digitală și informațională vastă, bogată și nereglementată: avem acces rapid și (relativ) facil la nenumărate surse de informare, însă nu avem nici filtru pentru a deosebi informațiile relevante de cele irelevante sau cele adevărate de cele false și nici nu avem abilitatea de a analiza și de a evalua critic aceste informații. Dacă ar fi să căutăm soluții pentru a ne feri de formarea unor percepții eronate despre realitate, ar trebui să vorbim despre formarea la oameni a unor competențe de tratare eficientă a informațiilor precum gândirea critică, organizarea informației, înțelegerea materialului scris precum și competențe metacognitive.

Dragoș Preutescu: Nu știu dacă vom reuși să ne păzim în totalitate de percepțiile greșite, mai ales dacă luăm în considerare felul în care oamenii gândesc și se comportă, atât de diferit într-o societate tot mai complexă. Autorul Bobby Duffy vine și cu soluții pentru a încerca o „filtrare” a lumii în care trăim: „[…] păstrarea unei înțelegeri a lumii bazate pe fapte” (p. 35). Pentru mine mai există o soluție la fel de bună și pe care o susțin oriunde merg: CITITUL. Și exemplul suntem chiar noi, care am citit cartea Pericolele percepției. De ce ne înșelăm în aproape toate privințele și am încercat să schițăm idei despre cum gândim și simțim realitatea. Să nu ne ferim să admitem că trebuie să înfruntăm și ceea ce nu știm despre noi și lumea înconjurătoare.

Alexandru Crețu: Citind cartea lui Bobby Duffy mi-am amintit că înainte de a accepta o informație ca fiind adevărată, trebuie să o analizăm la modul obiectiv, respectiv să verificăm sursele acelei informații, datele statistice care o susțin – dacă este cazul, precum și nivelul de certitudine sau de adevăr al acelei informații (Este adevărată sau nu? Dacă da, în ce context? Etc.). Sigur că nu putem să ne ferim de convingeri eronate sau distorsionate, dar dacă ne antrenăm curiozitatea și scepticismul intelectual, respectiv gândirea critică, putem deveni mai rezistenți la presiunile venite din partea altora de a gândi la fel ca aceștia și putem deveni mai autonomi, mai eficienți și mai înțelepți. Cititul este doar primul pas. Un alt pas important ar trebui să fie antrenarea abilității de a pune întrebări și utilizarea acesteia când citim ceva nou. Nu în ultimul rând, ar trebui să începem să ne punem la îndoială convingerile majorității, ca și pe cele personale. Nu este nimic rău în a gândi diferit față de ceilalți : marile descoperiri din istorie au venit întotdeauna de la oameni îndrăznit să depășească barierele psihologice și sociale specifice vremii în care trăiau. Trebuie doar să îți permiți să faci primul pas.

Dragoș Preutescu: Eu spun că trebuie să antrenăm și multe altele ca să ne putem feri de informațiile eronate. Putem să încercăm să ne construim un spirit critic față de modul nostru de a gândi și să chestionăm serios convingerile eronate, mai ales ale majorității. Sunt de acord că trebuie să rămânem curioși față de realitatea care ne înconjoară, iar cartea lui Bobby Duffy ne poate ajuta să luăm un start bun. Noi am făcut primul pas în a citi și conștientiza care sunt Pericolele perceției. Să ne îndreptăm sigur spre următorii pași.

Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.

EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.

Articole similare

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

 

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Lipsa de originalitate (creativitate) ne va face o societate mediocră

Știți acei oameni care se dau mari cu realizările altora? Acele persoane care nu știu să stea bine pe propriile picioare și deodată devin mari? Poate cunoașteți și ziare care “excelează” în articole nemaipomenite?

Societatea românească nu a fost capabilă să facă o clară departajare între a imita și a lua ca model. Țin minte că la ultimele două training-uri pe care le-am susținut am vorbit și despre cele două forme foarte nuanțate în mintea noastră.

Chiar și fondatorii Junimii, au remarcat acest aspect, că totul la noi este bazat pe copiere, o imitație perfectă, nici măcar nu putem vorbi de o adaptare (ar fi fost bine). Cine stă să verifice de unde a venit ideea, modelul creat, originalitatea, autenticitatea? Nimeni. Tocmai de aceea avem personaje mistificate de darul de a imita până la refuz cu scopul de a spune “eu am făcut asta”, “sunt deștept foc și uite ce am realizat”, “mi-a venit o idée de proiect”, “vreau să ajut, să fac că e bine” etc.

Când vorbim de imitatori, facem referire la acele persoane care nu vor recunoaște că altcineva a fost în spatele acelei “idei bune” sau „idei mari”. El va mușamaliza foarte bine produsul finit, îl va ambala până îi ies ochii din orbită ca să aibă pieptul mare. Și uite așa devenim mediocri și înceți la minte. Niște mimi ce excelează în săli de spectacole care ar trebui să fie goale, dar de fapt sunt pline de cei care abia așteaptă la rând să devină imitatori şi să aprecieze “munca mimilor”.

Cei care iau un model își recunosc sursa de informare, îi recunosc pe creator. Originalitatea și creativitatea nu mai este un plus pentru cel care le creează, doar dacă și le ține foarte bine păzite. Persoana care imită nu va ajunge niciodată cu bine la punctul final, pentru că nu are în minte viziunea creatorului. Se va cufunda în reușite fantastice și se va “înneca ca țiganul la mal”.

Să luăm exemplul unui ziar. Dacă mie îmi vine ideea să vorbesc creativ despre X situație, cine mă cunoaște pe mine atât de mult încât să îmi recunoască munca? Dar dacă la ziar scrie nenea Y, om de cultură, cunoscut pe acel subiect, după două zile, altfel stă treaba. La oamenii politicieni nu mai spun. Așteaptă comentariile, analizele, experiențele pentru a vedea care e direcţia pentru viitor, înșelând minți și suflete cu idei copiate, dar transportate de gândiri vulgare și meschine, hai să zicem mitocani sau mitocane. Nu îi vedeţi? acum vorbesc despre cultură, cărţi citite, sport, politică externă. Dar ei nu sunt vinovaţi, ei îşi urmează destinul fals, mitic şi depravat. Vinovaţii sunt cei care îi ascultă, îi ridică în slăvi. O să vă miraţi când o să ştiţi ce de adulatori există. Soluţia: oamenii de bună-credinţă, cunoscători, cei care apreciază autenticul şi dezvoltarea ideilor în locuri neînrădăcinate cu proaste obiceiuri meschine trebuie să renască, atunci avem o şansă. Exemple am cu sutele, dar cine mă crede pe mine? Mai degrabă ascultaţi un specialist în Z, W, M domeniu, decât un simplu cetăţean care se chinuie şi face muncă voluntară. Specialiştii ăştia apar ca omizile. Hop, na că sunt specialist!

Astăzi e mai simplu pentru mimi şi imitatori. Sursele de informare şi căutarea unei idei profunde sunt mai uşor de găsit. O persoană din T orăşel transmite un mesaj pe FB, TW, blog (nesemnificat am spune, pentru că persoana este nesemnificativă), dar la colţ stă un Raptosaurus gata să triumfe. Tocmai de aceea critic reţelele sociale şi am început nici în puterea blogurilor să nu mai cred. Majoritatea bloggerilor suferă de un sindrom al “marketing-ului online”, sunt un fel de pseudo-economişti, sau pseudo-promotori, pseudo-muncitori.

Cicero, mare gânditor antic, ne învaţă cum să facem diferenţa între adevărata virtute şi imitarea acesteia.

Trebuie, însă, distinse cu atenţie, ca să nu ne amăgească acele vicii care par a imita virtutea. Căcirăutatea imită prudenţa, sălbăticia în alungarea plăcerilor imită temperanţa, trufia care se înalţă prea mult imită mărinimia sufletului şi risipa imită dărnicia, îndrăzneala imită curajul, duritatea sălbatică imită răbdarea, cruzimea imită dreptatea, superstiţia imită religia, moliciunea sufletului imită blândeţea, timiditatea imită sfiiciunea, cearta şi capcana cuvintelor imită înţelepciunea disputelor şi fluxul gol al rostirii imită forţa oratorică. Toate cele exagerate în acest gen par asemănătoare străduinţelor bune.

Ca să depăşim momentele de felul “toată lumea este rea”, “cine să mai creadă?”, “nu mai sunt prieteni adevăraţi” şi multe altele, e nevoie să învăţăm corect o virtute, asta doar dacă vrem. Trebuie să ştim care ne sunt valorile şi principiile. Trebuie să fim recunoscători și sinceri cu ideile și faptele noastre. Sinceritatea! Principiile! Recunoștință! Ce abstract sună pentru viețile celor sălbăticiți de notorietatea făcută de munca neajutoraților căutători de dreptate și cultură civică. Părerea mea nu contează pentru că eu nu sunt un specialist, un foarte bun cunoscător, un internaut care fur vizualizări ca să arăt ce vizitat sunt eu şi citit. Trebuie să învăţăm să facem distincţia între cel care creează şi cel care imită.

 

Etichete: , , , , , , ,