RSS

Arhive pe etichete: români

Psihologia românilor în 5 cărți

Mi-a plăcut să urmăresc care sunt tendințele de lectură ale românilor, mai ales în ceea ce privește „cele mai vândute cărți” (bestsellers), pentru că aceste tendințe dau o notă suficient de coerentă despre ceea ce gândim, ce simțim, ce ne dorim față de noi și față de ceilalți. De aceea, îmi permit să fac un portret psihologic (cu îngăduința specialiștilor din acest domeniu) al românilor în funcție de cele mai citite cărți (tendința lecturilor care spun totul despre toate și te „bucură”). Iată aceste 5 cărți:

Creierul și mintea universului de Constantin Dumitru Dulcan

Publicul pentru această carte este impresionant de divers, dar cea mai bună descriere a ceea ce reprezintă cartea pentru ei, mi-a fost relatată de o doamnă la vreo 70 de ani, ce căuta neobosit cartea: „- Îmi place de Dulcan? Băiat deștept. La vârsta lui își permite. Și-a dat seama despre ce trebuie să scrie. Câte un pic de aici, un pic de acolo și face ca totul să fie scris frumos și să îți placă”. Pe mine unul m-a impresionat doamna, pentru că mi-am dat seama cât de ușor se lasă impresionați românii și că își stabilesc un standard al inteligenței. Cu siguranță ați auzit următoarea replică în diferite ocazii (eu da, și nu mă încurajează deloc): „- Ce inteligent ești! Mi-ar plăcea să fiu ca tine”. Cartea lui Constantin Dulcan, ca de altfel toate celelalte, vorbesc despre energii, despre Dumnezeu, despre conexiunile noastre cu divinul și universul în același timp, despre răspunsurile pe care le putem găsi în aceste orizonturi nemărginite ale vieții etc. etc. Tu, cel care citești cartea, ești important, atât pentru Univers, cât și pentru Dumnezeu. Ai inteligența de care ai nevoie ca să înțelegi toate acestea. Frumos, spun eu.

Tu ai iubi un om ca tine? de Cristi Grosaru

O carte ce prezintă interes în mod special pentru adolescenți și tipele trecute puțin de 20 de ani (cu dorințe). Aici avem o combinație între un fel de filosofie despre natura umană și despre ceva ce dă un sens vieții, o raportare la iubire ca la un ocol în jurul dorințelor, suferințelor, secrete de viață. Fii prezent! Evaluările în viață se fac în funcție de oamenii din jurul tău, tu pari a fi o problemă pe care trebuie să o rezolvi. Recunosc, titlul cărții mă fascinează. Poți lua întrebarea ca pe o răutate a celor din jurul tău, sau poți lua întrebarea ca pe cea mai destoinică vină a ta ca persoană ce există (să îi spunem introspecție nevinovată). Îmi aduc aminte de titlul unui articol scris de Cătălin Ștefănescu, „Jefuitorii de sens”.

20200205_103220

Fluturi de Irina Binder

Oare cine nu cunoaște acest volum și toate celelalte care i-au urmat? Publicul este unul minunat de extins, mai ales doamnele și bărbații (care trebuie să le cumpere doamnelor aceste cărți, uimiți că nu pot înțelege de unde atâta fervoare de a fi citită cartea). Fluturi născocește în tine toate relele și suferințele de care poți avea parte. Tema centrală este iubirea, eterna și fascinanta iubire, care nu e cum vrem noi, nu o putem găsi la oamenii de lângă noi. Iubirea, iubirea, iubirea. Recunosc, am început să citesc cartea (curiozitatea, nimic altceva) și am tot dat să înțeleg, să înțeleg, cine e vinovat? Sper că nu iubirea. Efemeritatea vieții! Românilor le place să trăiască între melancolie, victimizare și lamentație. Arăți că te strădui să lupți cu viața, să lupți pentru iubire. Descrierea cărții mi se pare una imensă: „Citind cartea Fluturi, te bucuri de un univers plin de emoții și te regăsești în fiecare zbucium. Iar la finalul poveștii, te bucuri că Fluturi nu este doar o poveste, regăsind părți din sufletul tău ascunse acolo, între pagini. La sfârșit, te bucuri, zâmbești și multumești pentru tot: că ai cunoscut și trăit iubirea cu toți fluturii și cu toate lacrimile ei, că ai avut parte de prietenii adevărate și sincere, că ai crescut printre cei mai minunați și delicați oameni, că te-ai pierdut ca să te regăsești, pentru că toate au un rost și pentru că nimic nu este întâmplător…”. Pare destul de clar.

Poartă-te ca o doamnă, gândește ca un bărbat de Steve Harvey

Publicul (în proporție de 90% format din doamne) încearcă să găsească cele mai subtile răspunsuri despre mintea bărbaților. Noi bărbații nici nu încercăm să facem asta față de femei, recunosc. Avantajul pentru cititoare este că autorul e un bărbat, altfel nu știu ce putea ieși. E o carte ce explică să nu se mai caute vinovății, ci soluții pentru a păstra și întreține o relație. Dar cum oamenii (bărbații) sunt atât de diferiți, nu ai cum să prizezi toate cele spune acolo. Încercarea merită. Întotdeauna merită să încerci să înveți ceva despre relații, despre comunicare. E îmbucurător că răspunsurile pot fi găsite într-o carte (sincer vorbind). Ușurează căile existenței. Totul devine sigur, fără incertitudini și frustrări. Dar mie parcă mi se pare cam ușor (din perspectiva unui bărbat, evident).

Suge-o (Ramona și Andrei) de Andrei Ciobanu

Un clasic al cărților foarte bine vândute, Suge-o face o conversie nemaipomenită de la lumea online la cea offline. O carte despre maturitatea sexuală și relațională, o carte cu bune și rele, cum ar spune cei mai avizați cititori. O carte ce pune din nou pe tavă o lume în care trăim noi și pe care nu o înțelegem. Iubirea, certurile, relațiile. Nu avem cum să scăpăm ne-consumați.

Mi-a trebuit mult curaj să scriu articolul, pentru că mulți din cititorii acestor cărți se vor simți ofensați, jigniți, că nimeni nu are dreptul să le judece orientările în materie de lectură, dar răspunsul meu este următorul: Nu despre asta e vorba. E doar psihologia noastră ca cititori.

Să recapitulăm cele cinci caracteristici ale psihologiei românilor prin cele 5 cărți amintite.

  1. Românii caută standarde ale inteligenței.
  2. Noi suntem răul din viața altora și a noastră.
  3. Iubirea e un zbucium (suferință, lamentație, victimizare) și orice am face tot acolo ajungem.
  4. Românul e iubitor de soluții în materie de relații.
  5. Iubim poveștile simple care ne dau impresia că ne maturizăm față de ceva.

Articole similare care te pot interesa

„Furtul” – un roman al percepției

„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor

„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Realitate și percepție – cât de pregătiți suntem să înfruntăm ceea ce nu știm?

 

 
Comentarii închise la Psihologia românilor în 5 cărți

Scris de pe 02/05/2020 în Atitudini educate, Aviz Teoretic, Idei și Efecte

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Pe urmele migratorilor

Mi-am petrecut nu mai mult de două ore să citesc și să fac câteva remarci cu privire la o temă pe care revista Dilema Veche a propus-o în penultimul număr (464, 3-9 ianurie 2012) pe problema “migratorilor”. O temă ce îi vizează pe cei care pleacă, sau vor să plece într-o altă țară, să locuiască și să muncească, altundeva decât în România, țara cea “cu de toate pentru toți”. Fie că e vorba de simpli cetățeni, studenți, muncitori, academicieni, migrația este un model social, dacă mi se permite să o numesc astfel, la care mulți aderăm, o abordăm sau o copiem. Ce se află în spatele acestei decizii, de multe ori este greu de intuit. Nu este cazul pentru cei care merg să muncească și să câștige un ban în plus, dar e puțin mai “șocant” când ne gândim la cei care nu au sentiment patriotic ori uită de locurile natale. Și totuși nu este un capăt de lume, iar prin articolele propuse în revistă cam asta poate fi concluzia.

Prima întrebare care merită comentată este de ce nu își mai iubesc unii românii țara natală, locurile unde au copilărit, unde au prieteni? Discuția pe tema patriotismului este exclusă, pentru că fiecare are menirea și libertatea de a se simți la locul lui unde crede că așa este. Eu dacă mă declar patriot astăzi, este pentru că încă mă mai simt atras de ceva aici, dar de ce anume, nu știu dacă pot oferi un răspuns valabil. Unii nu se pot despărți ușor de anumite sentimente, alții sunt mai aventurieri, alții nu au nimic de pierdut și câte și mai câte.

Îmi aduc aminte de ce spunea Stefan Zweig, în autobiografia “Lumea de ieri”, despre sentimentul de a rămâne fără patrie: “de-abia cel rămas fără patrie, într-un alt sens, liber și numai cel care nu mai este legat de nimic nu mai are nevoie să țină cont de ceva” (p. 18). Spunea asta pentru că nu mai credea în țara-imperiu pe atunci, Austro-Ungaria, care s-a lăsat condusă într-un război mondial și apoi s-a destrămat (comparația mea este exagerată, dar tot se poate trage o concluzie). O lume pentru el “statornică” și utilă artelor. Nici Nietzsche nu era un mare atașat de locurile de unde provenea. Nu era adeptul formării unei “religii” patriotice, însă nu deprecia cu tot simțământul proveniența sa, era doar mai libertin cu unele puncte de vedere. Detașată de acest sentiment este și Ioana Baetica Morpurgo: “procesul înrădăcinării nu implică pentru mine fluturarea de steaguri. Aș zice că implică nașterea conștiinței, dacă n-ar suna atât de pedant. Iar conștiința nu poate avea cetățenie”. Nu sună frumos?

Mergând mai departe, comentăm că nu se mai întorc tinerii învățați în țară, că este nevoie de ei. Și eu intru în acest joc și știu că nu este corect, pentru că nu poți judeca necesitatea unui om și dorința lui de realizare. Și nici nu este foarte util, pentru că ei vor veni aici, doar pentru că este o “nevoie”, nu pentru că ar simți asta. Chiar și Eminescu, în poezia “Ai noștri tineri”, critică prea multa luminăție a celor care se cred studiați dincolo. Cât e de bine sau de rău încă nu știm, dar putem avea intenții sincere pentru unele concluzii. Să îi lăsăm să decidă singuri.

Avem acum parte, în ideea lui Andrei Pleșu (“Să ne facem ruși”), de cei care sunt atrași de Rusia. Mai nou Ilie Năstase se vrea mai scutit de taxe, deci alege o altă destinație. Poate fi acuzat că e lipsit de patriotism? că nu este corect moral cum procedează? ce putem spune de scriitori, regizorii (vezi cazul Mungiu) care sunt contestați pentru ceea ce fac în propria lor țară? ar fi corect dacă ar decide să nu mai fie parte din România, să meargă să creeze în altă țară?

Continuând pe firul articolelor din Dilema Veche, pot fi de acord cu Cristina Hermeziu care spune că “uneori pare că sistemul îi ia în brațe pe venetici, fără ca mentalitatea populației să țină pasul”. Și cam nu ținem pasul cu procesul migrării și cu existența ei. “Al patrulea val” al migrării început după aderarea României la UE este un moment de cugetare, mai ales când vorbim de minimul necesar de oameni calificați de trebuință unei societăți, unui stat, cum sunt medicii, iar Olivia Sgarbură în articolul “Trei lecții de la o generație emigrată”, aduce argumente foarte adevărate cu privire la sistemul de sănătate din țară. Și știți de ce? Pentru că încă de pe vremea studenției, cei de la medicină trebuie să suporte cele mai mari nedreptăți, până la momentul când ar trebui să profeseze, unde sistemul pune capac. Vă invit să discutați cu studenții, rezidenții, să aveți o părere despre ce se petrece pe acolo. O lecție de “medicină <nervoasă> internă” la care trebuie să luăm parte dacă vrem să primim răspunsuri. În condițiile astea aflăm că e și normal ca oamenii să plece.

Un argument poate fi și părerea domnului Ioan Wagner, plecat cu două generații înaintea noastră, din motive care par la fel de reale și astăzi: “În momentul plecării, atunci, în 2000, eram extrem de dezamăgit de România. Pot să spun chiar că în emigrarea noastră un factor mai important a fost dorința de a <scăpa> cu orice preț din România, și nu atât de a ne făuri o viață nouă altundeva”. Pun pariu că același sentiment îl au mulți dintre noi și astăzi: să SCĂPĂM.

E loc de mai bine pe aici?

Este loc de mai bine, dacă urmăm un proces conștiincios despre contribuția noastră pe locurile natale. Prima dată trebuie să trecem de modelele și gândirile unor excelente automutilări, autodistrugeri, căderea în păcatul “victimizării”, stări de frustrare excesivă, pentru a nu ne păli sentimentul de “scăpare”, care poate fi ușor sinonim cu “a fugi”, interpretat ca o lașitate de multe ori. Dar ești laș în fața a ce? Nu contest, toți trecem prin comportamentele exemplificate mai sus, dar putem ajunge la un punct când le putem opri sau corecta.

Însă tinerii din ziua de astăzi sunt mai deschiși și se adaptează mai repede, în special atunci când venitul e ultima frontieră a existenței (și este!), sau succesul nu e doar un “minim garantat”. Când spun “minim garantat” fac referire la succesul de tip showbiz, vedetisme ieftine, pe care unii nu le suportă, chiar dacă vor să aibă succes, dar un altfel de succes, nu un simplu “trebuie să fiu văzut”. Nimic mai greșit. Poți avea succes și satisfacții fără a fi o apariție pe sticlă constantă, ce e bun rămâne bun și fără prea mari “succesuri”. Unii nu acceptă modelul de succes românesc și decid să plece. Iată o cauză.

Să răspund la o întrebare: care ar fi motivul în momentul de față pentru care aș dori să plec din România? Simplu. Situația socio-politică din țară. Nu motive economice. Devine și pentru mine, un patriot dezamăgit, un chin la care nu se mai găsește cale de ieșire. Poți ieși, dar doar din țara ta. Compromițătoare de tot situația, dar ea este o mare realitate. Cercurile vicioase nu îți mai permit să fii om, să fii profesionist, să fii sincer, să construiești etc. Până și omul bun e acuzat că e nebun.

Pe de altă parte, nu sunt nici de acord cu acele plecări care duc către o grandomanie dedicată “avuției” de mâine, sau o înscenare a mitului “înstăritului” de azi, care e mai importantă de cele mai multe ori. Avem parte, așa cum se sugerează și în articolele revistei Dilema Veche și de aspecte pozitive, dar și negative ale migrației. Trebuie văzute și dezbătute.

Multe sunt de povestit, multe s-au spus, dar și mai multe este necesar să înțelegem, pentru că fenomenul migrației nu mai ține cont de frontiere, de patimi patriotice, de copilării, de prietenii, de  familie și altele, care pâna la urma urmei ne definesc ca oameni.

 
2 comentarii

Scris de pe 01/10/2013 în Atitudini educate

 

Etichete: , , , , ,