RSS

Arhive pe categorii: Aviz Teoretic

Respect pentru cultură și educație

Întotdeauna vorbim de educație, cultură și cât de importante sunt ele pentru o societate civilizată sau cel puțin normală într-un context de progres în ale accesului la cunoaștere. Știm că sistemul de educație din România nu este sănătos, că o cultură a ideilor, o „piață a ideilor” (Patapievici) nu există, dar câteva condiții pentru a păși în această direcție sunt elementare. Un exemplu în acest sens sunt bibliotecile publice. Nu am reușit să experimentez calitatea (în materie de titluri) a multor biblioteci și forma lor de lucru. Însă am experimentat timp de câteva luni calitatea unei biblioteci germane (deschisă non-stop, zeci de mii de titluri în foarte multe limbi străine, bibliotecari drăguți, număr nelimitat de cărți pe care le poți împrumuta, spații minunat amenajate pentru studiu etc. etc.) și bibliotecile din Iași. Mai exact, Biblioteca Central Universitară „Mihai Eminescu” și Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi”.

Am să aduc în atenție problemele și lipsa unui mediu deschis pentru educație, cultură, studiu, pe care ar trebui să îl ofere Biblioteca Central Universitară, unde mii de studenți sau alte persoane interesate vin să își satisfacă „poftele” intelectuale.

Mobilierul sălilor de studiu sunt de demult, din vremuri vechi. Dacă vrei să ai probleme ale coloanei vertebrale și nu știi cum, aici e locul perfect. Poate vrei să îți testezi capacitatea de răbdare, de chin.

Lipsa energiei și căutarea alternativei. Știm că într-o lume a tehnologiei avansate, multă lume vine cu laptopul, are nevoie de acces la internet, caută cărți în arhivă, reviste, se scriu licențe, dizertații (mai mult sau mai puțin plagiate, dar e important că se încearcă ceva) încât energia este vitală. Sunt săli unde nu există destule prize și unde de multe ori nu merg. Ori trebuie să stai la rând, ori cauți alternativa. Este un demers contratimp, nu se știe când se va opri curentul sau când nu vor funcționa prizele. Am ajuns la concluzia că funcționează în serie – azi la primul etaj, mâine la al doilea și așa mai departe. E adevărat, păienjenișul de fire de la toate aceste „cutii negre” este fabulos. Din când în când mai sunt unii gânditori care se împiedică, iar atmosfera devine amuzantă sau tragică pentru deținătorul de laptop. Depinde cum te poziționezi.

Cititori care caută în îngrămădeala deja specifică, deloc intimă, un locșor unde să își satisfacă nevoile intelectuale, în tihnă, fără a fi privit de vreun feibucist cu rânjetul în excitație. În situația aceasta am fost pus și eu de multe ori. Intimitatea unui cititor împătimit, curios, îndrăgostit de cărți este esențială. Încă un motiv că spațiul și mobilierul dăunează grav acestei nobile dorințe – de a fi singur sau cu mai multă liniște, doar tu și câteva cărți. Am sugerat la un moment dat ca în Corpul E să se facă o anexă a BCU, unde să existe spații de studiu, de dialog, de petrecere a timpului liber cu prietenii și cărțile în față.

Bibliotecarele demne de o asemănare cu personajul Cruella de Vile, dar cu ceva calmante la bord. Privirea lor distrugătoare, replicile în funcție de starea de sănătate sau salariul primit, sunt elemente cheie la care trebuie să fii atent. Scuipă cu ochii întrebări de genul “ce cauți pe aici?”, “ce vrei de la mine?”, “așteaptă!”. Dacă ai nevoie de o informație (mai clară) trebuie să fii grijuliu să nu deranjezi prea mult. Să nu mai spun că domnul de la “informații” e pus parcă să te pedepsească pentru fiecare incapacitate personală. Mai sunt și personaje simpatice care lucrează acolo, le poți identifica ușor în atmosfera alb-negru.

Mirosurile nu sunt nici ambientale, nici de carte. E un mozaic de transpirație (vara e o atmosferă incendiară), parfumuri (după gust), mâncăruri gătite și negătite pe care studenții le au la ei. De multe ori ești făcut să nu mai știi la ce pagină ai rămas cu cititul.

Privirile unor cititori scot în evidență o gamă largă de noi (re)sentimente. Cu ce au greșit că se află acolo! Pentru unii chiar e un chin să citească sau să se pregătească la unele materii, darămite să mai stea închiși și în sălile unei biblioteci defectuoase. Bine, de multe ori și eu îmi pun întrebarea asta – ce caut într-o astfel de bibliotecă? Sunete de tocuri și pantofi pe o pardoseală greoaie, încât orice mișcare nu are cum să nu fie sesizabilă, depistată, care să îți atragă atenția.

Cărți sunt și nu prea. Adică ce se citește de regulă și ce s-a vândut mai bine, că oricum ce apare nou pe piață (și de calitate) rar găsești. Totuși, vrei să fii în pas cu tonul cultural al vremii, dar pentru asta trebuie să ai importante răspunderi economice și să investești. Până la un punct este corect, dar ce se întâmplă când ești șomer, student sau fost student, o persoană în căutarea liniștii sufletești în paginile unor cărți, care dorește să investească banii în altceva, iar cărțile să le ai la dispoziție prin viza permisului de bibliotecă plătită la zi? Este important să existe un acces deschis la piața de carte pe care nu toți și-o pot permite. Este punctul esențial de a arăta respect pentru cultură și educație.

Pe lângă toate acestea, mobilier vechi, săli puține și mici, din timp în timp se mai organizează și expoziții sau conferințe (vezi cea cu dermatologia), care ocupă sălile și așa puține pentru studiu. Dacă vreau să merg într-un centru comercial, am unde să mă duc, dar eu vin la bibliotecă, vin să citesc, nu să aflu ce fel de pudre au mai apărut pe piață. Nomenclaturiștii (foștii) mi-ar replica urgent: „capitalism și economie de piață!”.

E posibil ca tot ce am spus că fie doar mofturi personale, dar, cu toate acestea consider necesare următoarele:

–          Achiziție de carte

–          Mobilier și săli amenajate ca să fii fericit și împlinit când vii să citești o carte

–          Energie și aerisire

–          Corpul E – o posibilă anexă a BCU

–          Simplificarea modului de împrumut a cărților

–          Accesul (electronic) la cuprinsul cărților, ca să știi dacă ceea ce împrumuți îți va fi util

O bibliotecă este simbolul central prin care arăți că respecți cultura și educația. Restul vin din motivațiile personale.

Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” a început să facă achiziție de cărți, ceea ce e foarte bine, pentru că accesul (ieșenilor) la cărți nu costă nimic, dar e în urmă rău de tot cu spațiile de studiu, lectură. În schimb, la BCU se plătește taxă. Fiind cititor, îți asumi câteva riscuri de nivel înalt dacă dorești să ai parte de serviciile unei biblioteci publice în Iași.

 

Etichete: , , , ,

Discurs – ‘Generaţia între paradoxuri’

Discursul a fost ţinut în faţa colegilor de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul cursului festiv dedicat absolvirii celor trei ani de facultate. Redau mai jos textul acestui discurs:

            ‘Salut prezenţa voastră aici, a rudelor, familiilor, prietenilor şi îi mulţumim domnului profesor pentru dispoziţia de a fi astăzi alături de noi şi pentru ceilalţi profesori, care sunt prezenţi, sunt sigur, cu sufletul la acest eveniment.

Permiteţi-mi să vă vorbesc, nu din poziţia de şef de an, cât mai degrabă, din postura unui amic, poate a unui prieten pentru unii dintre voi şi bineînţeles, ca student pentru domnul profesor.

Ideile de astăzi se vor concentra pe tema generaţiei noastre aflată între paradoxurile cotidiene. O generaţie nu între tranziţii, reforme sau regimuri politice/sociale – nu mai sunt de mult cuvinte valabile, ci doar abuzuri dialectice.

O constatare importantă despre noi, tinerii, este că nu mai credem în nimic. Este un mare păcat să nu mai avem orizonturi şi viziuni, nu doar despre societate, dar cel puţin pentru propria noastră viaţă. Într-o ţară unde:

–        Încă îl mai alegem pe Barabas în locul lui Iisus, făcând din puşcărie spaţiu de pelerinaj şi loc pentru căutarea de noi eroi naţionali;

–          Unde acordăm premii de excelenţă în educaţie pentru cei suspectaţi de plagiat sau unii care deja au fost dovediţi plagiatori;

–          Unde magnaţi din mass-media şi căutători de putere comodă, ne fac legile şi ne povestesc despre valori şi principii – doar ne „povestesc”;

–        Unde Constituţia se face la o ţigară şi la un pahar cu vin între moştenitorii patriei ce nu-şi legitimează existenţa nici în cel mai mic amănunt.

Pentru toate cele menţionate mai sus şi multe altele, ne întrebăm cu ce mai poate contribui generaţia noastră între aceste paradoxuri?

Am avut parte de o călătorie academică de trei ani de zile. Emoţii, încercări, tendinţe de performanţă – unii au reuşit, alţii mai puţin – şi profesori pe care poate nu o să-i uităm. Acum, suntem absolvenţi, încă tineri – pentru că unii la vârsta noastră au ajuns bătrâni – cu speranţe, neliniştiţi, romantici, însă trebuie să intervenim între aceste paradoxuri. Din acest motiv, Luaţi-vă Libertatea:

–        De a nu accepta abuzurile şi nedreptăţile perfecţionate de unii prin media, prin propriile lor sisteme de educaţie, prin puterea lor de a vă domina;

–          Să interveniţi acolo unde ridicolul şi prostia caută pături pentru a se înveli;

–       De a nu cădea în patima ŞOMAJULUI; aveţi propriile voastre iniţiative şi construiţi totul prin muncă şi demnitate;

–          Să iubiţi şi să suferiţi;

–          De a face parte din cercuri VIRTUOASE şi evitaţi-le pe cele VICIOASE. Nimic nu este mai simplu decât să fii comod, iraţional, fără afectivitate şi predispus la a face rău celorlalţi.

Nu vă fie frică să aveţi idealuri, ambiţii, vise şi nu în ultimul rând, nu îngăduiţi nimic din ce este exces de înşelătorie cotidiană, pentru ca mai târziu să nu aveţi pentru ce să pătimiţi.

Pentru a combate existenţa noastră între paradoxurile de astăzi, putem urma o simplă deviză:

„Să te străduieşti, să cauţi, să nu găseşti şi să nu te dai bătut niciodată”.

Nu trebuie să fim resemnaţi şi să acţionăm în disperare.

Închei prin a vă spune că:

Teama noastră cea mai profundă nu e că suntem incapabili. Teama noastră cea mai profundă este că suntem mult prea puternici. Ne sperie cel mai mult lumina din noi, nu întunericul. Dacă ești neînsemnat, nu aduci servicii nimănui. Nu vei câștiga nimic dacă te faci mic, ca ceilalți oameni să nu se simtă nesiguri în preajma ta. Toți avem o aură strălucitoare, precum copiii. Nu e doar apanajul unora, ci al tuturor. Dacă propria lumină va străluci fără să vrem, vom permite celorlalți să facă la fel. Dacă ne eliberăm de propriile temeri, prezența noastră îi va elibera și pe ceilalți” (Coach Carter)’

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Hayek şi etica constituţionalismului

Şi pentru că s-a vorbit despre o posibilă nouă Constituţie, redau aici trei fragmente dintr-o lucrare celebră a lui Hayek (Constituţia Libertăţii). Dacă luăm în considerare situaţia actuală, ne dăm seama cât de „particularizată” va fi noua lege fundamentală, totul fiind pus pe ideea (în mintea legiuitorilor de comisii speciale): „ce mai trebuie ca să ne fie bine?” Din punctul meu de vedere, o Constituţie este un set de filosofii politice, nu un fel de emergenţă de tehnicitate care spune la fiecare cum va centra şi cum va da cu capul în mingea asta pătrată, numit statul român. Când propui pentru Constituţie modele de subordonare şi verificare (aşa le numesc ei), totul este clar, nu va exista stat de drept. Parlamentul cu puteri enorme (ascuns sub tirania majorităţii – aceea de 35% dintre cetăţeni, care se spune că vin la vot), că Justiţia mai trebuie să fie cumva subordonată, atunci nu vorbim de lege fundamentală, ci de una foarte circumspectă şi pragmatică din motive personale ale politicienilor.

A. “Întâia maximă a unui stat liber este aceea că legile trebuie făcute de un grup de oameni şi administrate de un alt grup; cu alte cuvinte, caracterul legislativ şi cel judiciar trebuie menţinute separate. Când aceste funcţii sînt reunite în aceeaşi persoană sau adunare, se emit legi particulare pentru cazuri particulare, adesea izvorâte din motive parţiale şi dirijate către scopuri personale; când ele sînt menţinute separate, legile generale sînt făcute de un grup de oameni, fără ca ei să prevadă la cine se vor referi ele; iar o dată făcute, ele trebuie aplicate de către celălalt grup, indiferent cine vor fi cei afectaţi […] Când părţile şi interesele ce urmau a depinde de legi erau cunoscute, simpatia legiuitorilor se îndrepta inevitabil într-o parte sau alta; iar dacă nu ar exista nici reguli fixe care să le călăuzească deciziile, nici puteri superioare care să le controleze dezbaterile, aceste înclinaţii ar influenţa integritatea justiţiei publice. Consecinţa ar fi aceea că supuşii unei astfel de constituţii ar trăi fie în lipsa unor legi constante, adică fără reguli prestabilite de adjudecare, fie sub legi făcute pentru persoane particulare, marcate de contradicţiile şi inechităţile mobilurilor cărora le datorează originea.

B. Prin separarea între funcţia legislativă şi cea judecătorească, în ţara noastră s-au luat măsuri efective de protecţie împotriva acestor pericole. Parlamentul nu cunoaşte indivizii cărora li se vor aplica actele sale, nu are înaintea sa nici cazuri particulare, nici tabere, nu serveşte nici unor scopuri private: în consecinţă, hotărârile sale vor fi inspirate de consideraţii privind efectele şi tendinţele universale, care vor produce întotdeauna reglementări imparţiale şi în general avantajoase.” (William Paley, în Hayek – Constituţia Libertăţii, pp. 191-192)

C. “De aceea, ideea unei constituţii implică nu doar ierarhia autorităţilor sau a puterilor, ci şi ierarhia regulilor sau a legilor: cele care reprezintă un grad mai înalt de generalitate şi provin de la o autoritate superioară ar urma să controleze conţinutul deciziilor mai specializate, adoptate de către o autoritate delegată.” (p. 197)

 

Etichete: , , , , ,

Unde-s teii, mor ciocoii

Amăgiţi cu vestitele politice poveşti,
Arde-n patima civilă
Doar “un singur dor”: de TEI!

Pentru că ciocoii ăştia,
Care nici măcar nu-s de prin Ieşi,
Ne învaţă ce-i morala
Planurilor de tăiat săracii Tei.

Şi din nou ciocoii ăştia,
Într-un static şi partaj local
Îi vedem cum vând în plină iarnă,
nişte simple, pitoreşti idei.
Că din Tei n-avem nimic,
Doar proiecte arhitecturale,
făcute de savanţi mititei.

Dar defel nu poate-aprinde
Într-un suflet de ieşean,
O mai mare nebunie
De a te crede mai viral,
Pentru a salva în mie, Teii, un simbol din Ieşi.

Unde-s teii, mor ciocoii,
Am ajuns şi noi la timpul,
Când ne-am săturat de triburi,
Ce trăiesc în clanuri angajate,
În Palatul Roznovan’.

Cine-ar fi crezut vreodată
Că ai noştri, dragii Tei,
Ne vor învăţa vreodată
Că ciocoii-s nişte clei?

Căutând să luăm laude
De la al nostru Eminescu, drag poet,
Ne permitem să ne batem
Pentru o frumoasă alee de Tei.

Şi încă-odată eu vă spun,
Unde-s Teii, mor ciocoii
Chiar şi cu mărunta lor greşeală,
De a se crede mai presus de Prometei.

 
Un comentariu

Scris de pe 02/10/2013 în Aviz Teoretic, Poezie

 

Etichete: , ,

Ştim că avem un patrimoniu?

Vreau să îmi încep articolul cu două mici poveşti. Prima este despre Palatul Culturii şi Ştiinţei din Varşovia (cunoscut şi după numele de Palatul Culturii şi Ştiinţei Joseph Stalin), o clădire imensă, între primele opt clădiri ca mărime din Uniunea Europeană. Eram ghidat de o colegă, studentă la universitatea din capitala Poloniei şi îmi povestea că a existat şi încă mai există, o dezbatere controversată dacă să distrugă marea clădire a culturii oferită de Stalin “prietenilor” polonezi în anii ‘50. Dezbaterea se purta pe aspecte ce ţin de morală culturală şi identitate, care nu se regăseşte nicidecum în memoria polonezilor. Ce se întâmplă acum în jurul palatului? Se construieşte un mare centru de business. Avea un nume gen “Trade Center”, ce se impunea în faţa colosului cultural. Polonezii nu se recunoşteau şi nu recunoşteau un monument ce nu le  aparţine, dăruit de unul dintre cei mai inumani lideri din lume. E de înţeles reacţia lor.

A doua poveste este despre Ljubljana, capitala Sloveniei, singurul oraş care m-a impresionat în cele mai mici detalii. Fiecare parte a oraşului vechi, fiecare stîlp, rămăşiţă de monument, era păstrată şi amenajată. De la vechi anticariate, la mici poduleţe care treceau peste micul râuleţ ce înconjura oraşul. Sus, pe o colină era Castelul ce domina peste toate şi tot. Acolo aveau loc toate evenimentele culturale importante (intuiţia mea în cele două zile cât am poposit pe acolo).

Avem şi noi la Iaşi un Palat al Culturii. “Zdrenţuit”, cu tablă strălucitoare pe acoperiş şi mai nou înconjurat de o serie de clădiri fără logică estetică sau arhitecturală. Mai mult, la subsol se regăseau situri arheologice de o importanţă pe care doar specialiştii o pot explica. Şi am ajuns unde? Să venerăm un Mall. Să ascundem faţadele Palatului, cele care ofereau oraşului un punct simbolic ce putea fi văzut din mai toate celelalte colţuri ale Iaşului. Este un simbol pe care nu-l apreciem. Cele două poveşti sunt relatate pentru a vedea diferenţa între cum percem noi memoria culturală şi identitară şi cum o percep alţii.

Zi de zi mai aflăm că alte clădiri sunt lăsate în paragină, sunt distruse şi nu reacţionăm cu nimic. Ştiu, comunismul ne-a furat obiceiul MEMORIEI. Nu doar comunismul, ci şi o venetică atitudine capitalistă dezordonată de după ‘89. Patrimoniul reprezintă o moştenire culturală, iar refuzându-l nu facem altceva decât să ne obstrucţionăm identitatea şi să ne torturăm simţurile.

Zilele trecute am participat la o dezbatere organizată de colegii de la Cafeneaua Publică, pe tema: “Avem un patrimoniu, ce facem cu el?” Invitaţi au fost conf.dr. Laurentiu Radvan, profesor la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași şi Ing. Virgil Babii, director interimar la Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Iași. Am aflat că avem peste 1600 de clădiri de patrimoniu (biserici, mănăstiri, case memoriale, palate boiereşti etc.), dar din păcate nimeni nu mai contribuie să le întreţină şi să le amenajeze. Acel “nimeni” este Statul (în mare parte), cel care este în posesia clădirilor, prin Ministerul Culturii. Unele se găsesc şi în subordinea autorităţilor locale.

IMG_5629

Iaşul, vrem nu vrem, are o moştenire culturală, nu unitară, aşa cum menţiona un profesor prezent la eveniment, dar variată şi autentică, iar noi nu prea dorim să ne angajăm pentru a le proteja. Trăim într-o lume globalizată, foarte dinamică, agitată, dar cu toţii convieţuim într-o comunitate şi trebuie să ne bucurăm de ceea ce ne-au lăsat cei de dinaintea noastră, pentru că prin aceste monumente s-a format identitatea noastră.

IMG_5624

Ce ne lipseşte şi ce putem face?

  1. Ne lipseşte o organizaţie care să protejeze şi să ajute la conştientizarea oamenilor din comunitate asupra acestor aspecte legate de patrimoniu. Pot lua ca exemple de bună practică proiecte precum “Salvaţi Bucureştiul”, sau oraşul Braga din Portugalia, unde tinerii şi-au asumat responsabilitatea (uniţi printr-o asociaţie), să protejeze clădirile de patrimoniu. Poate fi găsit şi un articol pe acest subiect în numărul 10 al Revistei IUVENTA, un articol scris de colega mea Ines Barbosa.
  2. Este necesar să facem din ce în ce mai public lista cu monumentele din Iaşi, să le cunoască ieşenii, să le viziteze. Sunt colegi care deja, în mediul online au o astfel de iniţiativă, prezentând săptămânal câte un monument istoric.
  3. Mai avem nevoie de o listă, dar partajată, unde să se menţioneze în subordinea cărei autorităţi intră fiecare monument (la nivel judeţean, local, direct la minister). Ieşenii nu ştiu la cine pot apela şi nu îi cunosc pe cei care administrează patrimoniul local. În plus, pentru a nu mai exista o aruncare a vinei de la o instituţie la alta, mai ales atunci când vorbim de sensibilităţi politice.
  4. Trebuie să ne învăţăm să avem o reacţie atunci când nu suntem mulţumiţi de o anumită situaţie. În cazul Palatului Culturii a existat o oarecare împotrivire, dar puteam mult mai mult.
  5. Dacă ştiţi persoane care au poze vechi cu oraşul Iaşi, vă rog să le puneţi la dispoziţia celor care sunt pasionaţi de fotografie, pentru a putea fi arătate publicului. E o necesară împrospătare a memoriei. Să nu mai suferim de această maladie a “fragmentării”.

IMG_5625

Sunt doar câteva idei, dar trebuie să fim mai conştienţi că nu ne putem afunda în birouri de afaceri şi centre comerciale. Trăim într-un oraş cu o moştenire culturală recunoscută, dar mai puţin văzută. Identitatea noastră s-a construit pe supravieţuirea acestor clădiri încă din cele mai vechi timpuri.

Fotografiile sunt realizate de Alexandrina Dinga.

 

Etichete: , , , , , ,

Democrația existențială la români

Democrația existențială este un nou concept socio-politic promovat de mamele noastre grijulii, Televiziunile. Totul este trăit la maxim. Dramele sunt micul dejun, ceaiul având aromă de fantezie și mistic; tragicul apare ca o ciorbă de legume la amiază, piperat cu elemente de thriller, iar pe seară comedia și ironia devin garnitura ce trebuie să ne stăpânească stomacul până a doua zi dimineață. Formula este cât se poate de curativă. Mintea este spălăcită, curățită, albită.

Cât despre EXISTENȚIALÍSM, el este un curent filozofic contemporan care propagă o concepție tragică asupra existenței, generată de sentimentul înstrăinării individului și care preconizează utopic dobândirea libertății, prin desprinderea de relațiile social-istorice concrete. (< fr.existentialisme, germ. Existentialismus) – conform DEX-ului.

Vă propun o astfel de formulă. E bazat doar pe faptele unei singure zile.

TV affect

Televiziunea este o adevărată promotoare a sentimentelor nebănuite. Este ușor astăzi să cucerești “oamenii Tele-ghidați”. Invitații își frâng inima pentru toate netrebniciile pe care le suportă românul de rând, din rând sau din afara rândului, moderatorii transpiră, clocotesc în tehnicile aranjărilor de culise, iar de subiecte și teme pentru mestecat nici nu mai poți comenta. Sunt convins că în spatele oricărei propuneri de subiect stă un grup profesionist unde găsim maeștri ai calculului, inventatori ai destinelor.

Mi-am permis să numesc tot acest grup de televiziuni, “TV affect”. Singurul lor scop este să ne înduioșeze, să ne transforme în adevărați pătimitori al vrutelor și nevrutelor. Dacă o pisică a căzut de la etaj, suferind traumatisme grave, democrația și existența noastră este de vină; dacă Badea Ion și-a înecat amintirile din pribegie într-o sticlă cu spirt, atunci asupra noastră nu mai veghează niciun destin.

O întrebare onestă: Dar cine mă pune să mă uit la TV? Nimeni. Nu este neapărat nevoie să te uiți tu direct la acele posturi de televiziune. E de ajuns să îți transmită toate rudele, toți amicii, ce dezmierdări au fost în timpul zilei. Tu fiind conștient că ai alte așteptări conversaționale. Dacă ești interesat să fii informat, mai ales când faci anumite studii, încerci să ții pasul. Nu te uiți la TV, dar vrei să citești presa, ca să constanți că ele dau un copy / paste elegant, fără greșeli, la ce s-a discutat cu o seară înainte pe “marile ecrane”. Și tot așa până se formează cercul vicios.

“Cultul mortului” și morala incinerării

Ce bine că în România mai moare câte o “personulitate”, vorba lui Radu Pavel Gheo, că au ce comenta televiziunile zile întregi. Deodată apar toți susținătorii, toți  copiii nelegitimi care își cer drepturile bănești, toate rudele de care nu auzise nimeni vreodată. Sunt curios cum va fi  la mortea lui Stănculescu, sau Iliescu. Acolo o să vedem noi toate adevărurile și toți puricii de pe vulpi care plâng și trăiesc cu un gând etern la cel care nu mai este.

Nu știam însă că pe problema incinerării poate exista o așa de amplă dezbatere moral-religioasă. Dacă omul a vrut să fie ars, ars să fie. Tot noi o să fim vinovați, că nu mai avem și nu mai păstrăm un “cult al mortului”. Este mai ieftin ce e drept, să fie mortul incinerat, decât să aibă parte de o slujbă cu preoți, să se apeleze la o firmă de pompe funebre, să cumperi un loc în cimitir. De morala incinerării încă nu am dat, dar iată că prin cazul de studiu Sergiu Nicolăescu vom afla. Era și timpul nu știu cum să vă spun. Și o să ne mântuim perioada următoare cu toate filmele mortului, repetate pe toate posturile de televiziune, ca nu cumva să fie vreunul din noi care nu știe ce filme a regizat omul.

Ce este statul națiune și ce nu este (pentru cei frustrați)

Pe lângă toate probleme astea existențiale, într-o democrație desăvărșită cum este a noastră, iată că ni se mai fac lecții de istorie și teorie politică despre ce este și ce nu este statul națiune. Hunorică, brav om politică, tânăr și în forță ca Ponta, vrea să arate că are și el o creastă de cucoș mai roșie pe frunte. Ce s-a gândit el: “Dacă tot nu sunt la guvernare, să îi învăț eu pe români cum stă treaba cu națiunea, cu istoria de la ’48 încoace, cu de toate pentru toți”. Omul își face treaba. Nu știu exact ce e cu partidul ăsta UDMR, mi-ar fi ușor să îmi dau cu părerea despre el, așa cum face Hunorică cu ideea de stat națiune, dar prefer să fiu peste coeficientul lui de….inteligență. Nu este de contestat că omul vorbește, dar ca să răsucești idei naționaliste și periculoase în mințile oamenilor nu e prea sănătos. Prostimea mușcă orice momeală.

Lecția de teorie și analiză politică. Poate domnul Hunorică nu are timp să citească, iar în aceste condiții îi propun eu câteva idei, poate va reuși într-un final să ne spună ce fel de stat sau națiune este România. Într-o lucrare de Barry Buzan, “Popoarele, statele și teama” (pp. 74-103), ni se spune că există mai multe tipuri de legături între națiune și stat: națiunea-stat, statul-națiune, națiunea-stat parțială, multinaționalul (federativ, imperialist) luând în considerare trei elemente importante:

–          Ideea de stat (fiind vârful unui triunghi imaginar), având două surse de formare: națiunea și ideile organizatoare

–          Baza fizică a statului

–          Exprimarea instituțională a statului, (p. 75).

O altă interpretare este utilă și anume că “ideea de stat este cea care oferă legăturile majore ce țin laolaltă pachetul teritoriu-politică-societate și definește o bună parte din caracterul lui și din puterea lui ca actor în sistemul internațional” (p. 74).   Mai departe, autorul ne spune că “după uzanțele moderne, națiunea este definită ca un grup larg de oameni având în comun aceeași moștenire culturală și, probabil, etnică sau rasială” (p. 80).

Iată ce spune Ortega y Gasset în lucrarea “Europa și ideea de națiune”: “Ce este o națiune?… națiune în sensul pe care îl dăm acestui cuvânt atunci când îl raportăm la popoarele europene însemnează o unitate de conviețuire distinctă de ceea ce înțelegem prin <popor>”, (p. 11).

O ultimă definiție și poate mai potrivită, este cea din lucrarea “Transformări globale. Politică, economie și cultură” (Held & all, 2004): “națiunea este o comunitate a tuturor claselor ale cărei sentimente împărtășite de identitate, de solidaritate și de interese sunt înrădăcinate într-o entitate etnică și într-o experiență istorică comună (reală, imaginată sau interpretată) și al cărei proiect politic central este posedarea unui stat distinct într-un teritoriu delimitat”, (p. 382).

Așadar, domnule Hunorică, ce este România? Eu mai pot continua să definesc statul, suveranitatea, teritoriul, Constituția și apoi să le propun spre dezbatere.

Pseudo-victimele

După așa un parcurs teoretic, inițiatic, este bine să intrăm și pe planurile conspiraționiste pe care “foștii” le fac împotriva “actualilor”, dar care sunt tot ei. Nu înțelege nimeni nimic. Cert este că domnul Voiculescu nu e vinovat. Cum nu este vinovat nici Năstase. Sigur e un aranjament între Becali și Pivniceru, că tot sunt buni prieteni. Dacă ai azi televiziune devii cel mai bun, cel mai corect, cel mai util, cel mai erou, trebuie doar să ai curajul să crezi în ce spui. Lupta se dă pentru “calitatea” Justiției. Cine o înhață va fi “supremul binefăcător” de dreptate.

Liniștea de după

Politicienii noștri ne dau acum o gumă de mestecat cu aromă de “LINIȘTE”. Liniște pentru popor, pentru binele românilor, pentru stabilitate, pentru adevăr și dreptate, pentru un “nou drum politic” (ce o fi și asta, nu îmi pot da seama). Ei domnilor, ați fi vrând dumneavoastră liniște, dar e posibil să nu mai dorească asta poporul. Când ani întregi ești manipulat, hăituit, mușchii puși în mișcare intră într-o contracție continuă, chiar un timp îndelungat imediat ce tu te-ai oprit. E un fenomen biologic, nu ai ce să faci.

Liniștea asta de după propovăduită de clasa politică este un răspuns la lipsa lor de legitimitate. Din toate părțile și cu toți actorii.

Lucirea gheții și trezirea la realitate

Revenind la orașul nostru drag, Iașul, unde din când în când mai ninge, mai plouă, mai apar gropi pe străzi, se mai măresc taxele. Ieri se face că a plouat. Anotimpul săracul nu are nicio vină! Și din mix-ul ăsta de zăpadă necurățată, cu ploaie, a ieșit cel mai frumos derdeluș, iar lucirea gheții îmi luminau mintea. Cu o încrede nebunească în abilitățile mele de fost sportiv de performanță am crezut că pot depăși momentul, am luat trotuarele orașului ca pe un patinoar. Am încercat să găsesc partea pozitivă și optimistă din tot ce se petrece, dar iată că destinul mi-a jucat feste. Am fost trezit la realitate de o frumoasă căzătură. Mi-am zis atunci: “Dar Dragoș, tu nu ai votat cu Nichita! De fapt cam tot cartierul a votat altfel”. M-am învinovățit. Nu i-am dat primarului dreptul de a mă reprezenta și acum sunt pedepsit. Dacă așa stau lucrurile mai este necesară plata taxelor? Nu cred. Dar sunt convins că ele se vor mări în 2013. De ce? Iarăși nu știu.

Nu știu cum pot numi starea asta a lucrurilor. Că e bazată pe nesimțire, pe ipocrizie, nu o să niciodată. Păduchii stau bine ascunși, asta o cunoaște toată lumea. Nu o să iasă măcar unul din ei și să spună ce se petrece. E posibil în câteva lui să ne apară din nou pe ecran binefăcătorii (se vor pregăti alegerile pentru Parlamentul European și pentru funcția de Președinte). Dacă primarul vrea să ne curățăm noi străzile și trotuarele, o facem cu mare plăcere, dar nu mai dorim să plătim taxe. Punct și de la capăt.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Omul “Tele-ghidat”

Ce ar fi dacă am şti să nu ne mai lăsăm păcăliţi? Iată enigma zilelor noastre. Şi nu vorbim aici de cele mai mari conspiraţii, sau cele mai ciudate şi trăsnite poveşti spuse de oameni care gândesc mai fantezist (sunt alte idei aici). Vorbim de o realitate cât se poate de dură şi înfricoşătoare. Da, ştiu că totul este atât de precar pentru înecaţii de frică şi alte minunăţii cotidiene, dar ce pot să spun, “Cu o voce puternică şi o strategie perfidă, câştigi în faţa oricărui adevăr”.

Nu scriu toate acestea doar pentru a-mi îndulci sentimentele, ci pentru că în ultima perioadă mania de a scoate “apocalipticul” din întunericul său pare a cuprinde o mare parte din mass-media şi oamenii politici, care se arată lipsiţi de hăţurile democraţiei şi a unei minunate, dar iluzorii dreaptăţi. Am văzut poveştile de la TVR şi ICR, am văzut cum unii ne învaţă că la noi cultura nu are nevoie de banii statului, că artistul e un furăcios de sentimente, scriitorul un contabil neplătit prin propria muncă şi câte şi mai câte. Recunosc, există şi “controversaţi”. Să nu uit, din nou suntem învăţaţi ce e dreapta, ce e stânga, că parcă nu am şti (şi am tot repetat pe blog) că noi, în ţărişoara noastră avem o stânga de stânga şi o stânga de dreapta.

Pe mine mă preocupă în acest moment televiziunile ad-honc-tronc-Bum! “bum” fiind explozia din capul păcăliţilor. Am înţeles că nu mai are voie statul să dea bani pentru cultură sau manifestări culturale, că unii care mai creează pot deveni sau sunt deja impostori, dar atunci mă întreb la ce pot fi destinaţi banii de la buget? Pe educaţie, sănătate şi agricultură nu avem multe procente date. Vă reamintesc eu unde se pot duce banii: campanii electorale, “premii” sociale, bugetărime fără instituţionalizare (nu prea ştiu ce înseamnă asta, dar mi-a trecut aşa fulgerător prin cap), maşini de lux etc.

Perfect până aici! Să luăm un exemplu. Eu am un prieten, Toto. Nu doar eu, dar şi amicii mei (imaginari) îl consideră un talent pentru nu ştiu ce tip de artă. Săracul nu are capacitatea să îşi desăvârşească talentul, nu ştie de unde să înceapă, sau poate ştie, dar nu are resurse. Sunt convins că trebuie eliminat din cercurile vicioşilor, sau a obsedaţilor de bugete. Toto nu e singurul exemplu de genul acesta. După “liberali” cultura se face doar dacă ai bani se pare, sau se cumpără cum bani, după ăilalţi de stânga se face, dar prin câteva manevre de impotenţă creatoare.

Revenind la scopul acestui articol, vreau să scot în evidenţă “apocaliptizarea” televiziunilor care mai au nevoie şi ele, din când în când de un sens al normalităţii. Avem astăzi parte, într-o majoritate covârşitoare de un nou tip de om. Este vorba de Omul “Tele-ghidat”. Nu este ideea mea, ci provine dintr-un articol citit recent în volumul “Mass-media şi democraţia în România postcomunistă” (coordonatori Daniel Şandru şi Sorin Bocancea). Articolul este semnat de Sabin Drăgulin, “Puterea cuvântului versus puterea imaginii”, unde autorul face o interpretare pe o lucrare a lui Giovanni Sartori, “Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”. Tema principală al acestui articol este explicarea conceptului de “sărăcire a înţelegerii”, fenomen care se abate din ce în ce mai mult asupra raţiunii individuale sau colective. Televiziunea devine astfel o “putere politică” ce se abate asupra conştiinţelor sau inconştienţilor, iar rezultatul este într-o anume manieră vizibil acum, dar va fi şi mai vizibil în viitor.

Dependenţa unora de a rămâne blocaţi în trusturi sau în imaginile televizate, fără a încerca să ofere replică, fără dialog, dezbatere, dovedeşte că suntem ataşaţi de o maşinărie din care cu dificultate o mai poţi părăsi. Se pare că dezbaterea se poate rezuma la două importante elemente: “cuvântul” sau “imaginea”. Depinde unde se poziţionează fiecare. “Cunoaşterea prin concepte înseamnă elitism, în timp ce cunoaşterea prin imagini este democratică”(p. 161). E cât se poate de adevărat. Nu îi poţi interzice unei televiziuni să “informeze” corect, pentru că la urma urmei ce este “corect”? Nu poţi acuza trusturile că devoalează nimic, că atunci nu ar mai exista libertate de exprimare. Şi tot aşa până când prăpastia e demult în faţa noastră. Când spun prăpastie mă refer bineînţeles la “tele-ghidare”. “Televiziunea are un efect exploziv, deoarece ia locul aşa-numiţilor lideri intermediari de opinie şi înlătură din cale mulţimea de <autorităţi cognitive> care stabilesc în mod diferit, pentru fiecare dintre noi, în cine să credem, cine este demn de încredere, şi cine nu”(p. 163). Nu ni se mai oferă nicio o fărâmă de înţelegere. Totul se vede în sânge, în bătaie, în sinucidere (dacă e politică e şi mai grav), în imagini abuzive etc. Tocmai de aici avem şi “sărăcirea înţelegerii”, furată de imagine în schimbul cuvântului. Omul nu mai este capabil să înţeleagă şi nici nu ştie dacă ar mai vrea asta, tocmai din acest motiv “importanţa cuvântului în sensul sartorian al înţelegerii a trecut într-un plan secundar. Ceea ce contează este imaginea. Efectul este că natura omului politic s-a denaturat, chiar dacă scopul a rămas acelaşi. Politica tinde să nu se mai desfăşoare în sediile tradiţionale. Parlamentul, sediile de partid, comiţiile încep să fie înlocuite din ce în ce mai mult cu prezenţele la televiziune. Nu mai avem omul politic, indiferent de natura democratică sau mai puţin nedemocratică a acestuia, care vine să lupte în agora pentru câştigarea adeziunilor, a voturilor. Omul politic se transformă într-un produs de marketing, care este vândut cetăţeanului prin intermediul mass-media. Aici apare diferenţa majoră, este un nou stil de a face politică. Ideea în sine nu implică probleme de tip ideologic, şi asta pentru că obiectivele şi scopurile au rămas neschimbate. Totuşi, ceea ce s-a observat a fost că, în cazul în care piaţa media este controlată de stat apar abuzuri, iar natura fundamentală a celei de-a patra puteri în stat, care este aceea de a informa corect demos-ul, se transformă în aceea de a-l influenţa, cu scopul de a-l controla” (p. 166). Am văzut să un astfel de sistem funcţionează. Scăparea vine de la noi, cei mai tineri, care prin multiplele surse de informare mai putem înlătura prăpastia “tele-ghidării”, dar asta se rezolvă şi printr-o participare civică mai bătăioasă. Până atunci “apocaliptizarea” continuă.

PS: Trebuie să spun adevărul. Toto este doar un căţel, un adept al lătratului şi al leneviei cu burta la soare, dar să ştiţi că mulţi, foarte mulţi oameni se aseamănă cu el. Şi ăsta este un talent.

 

Etichete: , , , , , , ,