Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea II

Demascarea regionalizării

Regionalizarea în contextul european implică multe elemente ce pot fi sensibile, cum ar fi teritoriul, economia, funcţionarea instituţională, ierarhii etc., iar toate acestea, chiar dacă vrem sau nu să recunoaştem deţin şi destule caracteristici culturale. Este important să menţionăm că este o diferenţă între regionalizarea de tip administrativ politic instituţional şi modelele de autonomie propuse de unele regiuni, cum ar fi Catalonia. Regionalizarea este o organizare teritorială şi trebuie să se facă o trecere identitară, de la una mai unitară, naţională, la o societate mai deschisă, poate auto-determinată (termenul va trebui explicat într-un alt context mai faborabil), cu mult mai multe conectări interregionale. Pentru a se reuşi o astfel de procedură administrativ-teritorială, care de altfel funcţionează foarte bine în unele state europene, cum ar fi Germania, Elveţia, chiar Franţa, Marea Britanie, trebuie ca statul să nu mai fie înţeles ca o “ultimă expresie a identităţii unui anumit grup politico-teritorial” (Knight, 1982, p. 516). Astăzi auzim că se vorbeşte despre “societatea locală”, “societatea universală”, iar noţiunea de “naţiune” a reuşit să controleze de multe ori grupul social dominant (Knight, 1982, p. 517). Vorbim aici de înţelegerea conceptelor de stat şi teritoriu, cele care consemnează şi clarifică ideea de regionalizare.

La nivelul Uniunii Europene există şi o instituţie care va începe să primească o importanţă mai mare o dată ce conceptul de regionalizare va fi adoptat de cât mai multe state. Comitetul Regiunilor este în acest moment instituţia care se ocupă de regiunile de dezvoltare economice la nivelul UE. Are doar rol consultativ în momentul de faţă. Însă prin această instituţie s-au reuşit multe colaborări interregionale, punând în acelaşi mecanism de dezvoltare mai multe regiuni din mai multe state din Uniunea Europeană. Oficiile regionale, Uniunea Capitalelor Regionale, Asociaţia Europeană a Regiunilor Transfrontaliere, Eurocities (Hooghe & Marks, 1996, pp. 86-87) sunt doar câteva exemple de acest fel.

În ultimii ani am văzut o serie de proteste în Europa, care prin liderii lor emiteau un mesaj unionist, nicidecum separatist, cum ar fi în Republica Moldova, în Irlanda. Dar, regionalizarea ţine de existenţa ca entitate politică, însă aşa cum se precizează şi în articolul lui Knight (1982), idea de naţiune încă este o percepţie la scară mare în Europa, pentru că naţiunea “a fost definită ca o entitate culturală, mai degrabă decât una politică” (p. 519). Trebuie să observăm şi spre ce formă de organizare se îndreaptă întreaga Uniune Europeană. Se pare că va fi unul mult mai federal, în trepte, cum ne spune Barosso, iar regionalizarea este un sistem politic mult mai eficient în acest condiţii. Ideea lui Knight vine să completeze viziunea noastră teoretică:

„in some plural societies federal systems of government give legitimate recognition to regionalisms that might not be recognized within a unitary form of government” (1982, p. 524).

Poate un exemplu de înţelegere a modelului de regionalizare sunt şi proiectele la nivel european care au menirea să stimuleze iniţiativa locală pentru o dezvoltare identitară, economică, turistică, iar un prim exemplu poate fi declararea în fiecare an la nivelul Uniunii Europene a două Capitale Culturale. Anul acesta Capitalele Culturale sunt Marsillia (Franţa) şi Kosice (Slovacia).

Luând în considerare un articol de Grigg, “The logic of regional systems” (1965), regionalizarea a fost de multe ori analizată, sau confundată cu un anumit tip de clasificare. Dispune şi de anumite motive clasificante, dar regionalizarea implică un sistem de organizare ce vizează aspecte economice, etnice, turistice. Apoi este necesar să observăm dacă regionalizarea este o entitate reală, care îşi legitimează existenţa sau este un simplu “construct intelectual” (Grigg, 1965, p. 478).

E posibil ca regionalizarea să reducă din “unitatea” culturală a statelor din UE, pentru că ele au fondat acest concept de cultură pe un sentiment naţional, patriotic, istoric, religios. Nu există o formulă de calcul că o posibilă reaşezare teritorială ar produce frustrări, dar ştim că ideea de stat este una la fel de subtilă, spirituală, aşa cum este şi o cultură ce alcătuieşte societatea unui stat. Vorbim de societate şi nu de naţiune, popor, neam. De multe ori, ideea de regionalism implică o “conştiinţă etnică” (Knight, 1982, p. 523). Aşa cum menţiona Freud, „nu este suficient deci să repetăm că termenul <cultură> desemnează întreaga sumă a activităţilor şi amenajărilor prin care viaţa noastră s-a îndepărtat de cea a strămoşilor noştri animali şi care servesc pentru două scopuri: apărarea omului împotriva naturii şi reglementarea relaţiilor între oameni” (2011, p. 49).

Ce domeniu, sau ce ştiinţă are capacitatea în ziua de astăzi să se ocupe de studiul culturii? Urmărind o posibilă scară istorică, cultura a fost explicată mai întâi de filosofie, apoi de psihologie, antropologie şi se pare că acum ar fi rândul sociologiei. De ce, în special în cazul regionalizării? Pentru că sociologia se ocupă cu studiul comportamentului uman în strictă legătură cu instituţiile, cu alte grupuri sociale, cu anumite comunităţi. Pentru unii “regiunile sunt unităţi etnice şi culturale, pentru alţii economice sau geografice, sau pentru cei din urmă, simple subdivizii politice ale naţiunii-stat” (Applegate, 1999, p. 1158). Chiar dacă există tendinţa regionalizării şi se va materializa în timp, populaţiei tot trebuie să i se găsească un sens identitar, cultural deoarece “cultura trebuie să ofere totul pentru a stabili restricţii pulsiunilor agresive ale oamenilor, pentru a le diminua manifestările prin formaţiuni reacţionale psihice” (Freud, 2011, p. 84).

Unul dintre elementele care se pot manifesta diferit faţă de populaţie, va fi funcţionarea instituţională, ce îşi va schimba modelul administrativ, specific locului. Bine, dacă e să ne gândim la România, ce poate fi mai rău de atât? Trecând peste ironie, funcţionarea instituţională chiar este specifică fiecărei societăţi în parte, pentru că ea îi marchează unele existenţe:

„The institutions of man are as distinctly stratified as the earth on which he lives. They succeed each other in series substantially uniform over the globe, independent of what seem the comparatively superficial differences of race and language, but shaped by similar human nature acting through successively changed conditions in savage, barbaric, and civilized life” (în Thomas, 1936, p. 180).

În unele modele regionale, cum sunt cele ale Germaniei, Franţei, ele arată un proces de “programare structurală” (Hooghe & Marks, 1996, p. 81). Exista şi înainte o formă independentă în unele regiuni, cum este Bavaria, dar pentru ca ele să funcţioneze într-o idee de naţiune-stat, a fost nevoie de o structură care să le definească şi să le facă dinamice din punct de vedere politic, economic, turistic.

Concluzii

Cercetarea cu privire la regionalizare începe să redevină un subiect la zi. Construcţia europeană a pus un pariu pe o astfel de structură administrativ-teritorială şi chiar observăm în multe state, chiar şi în România, o discuţie tot mai amplă pe această problemă. Pentru noi este important de observat dacă modelul de regionalizare propus nu afectează sau nu inhibă culturile europene, la nivel de stat-naţional. Pentru acest motiv este necesar să aprofundăm cercetarea şi să aducem completări celor indicate într-o primă etapă în eseul de faţă.

Referințe

1. Applegate, C., „A Europe of Regions: Reflections on the Historiography of Sub-National Places in Modern Times”, 1999, The American Historical Review, 104:4, pp. 1157-1182.
2. Freud, S., Disconfort în cultură, Bucureşti: ALL, 2011.
3. Grigg, D., „The logic of regional systems”, 1965, Annals of the Association of American Geographers, 55:3, pp. 465-491.
4. Hooghe, L., Marks, G., „Europe with the regions: Channels of Regional Representation in the European Union”, 1996, The Journal of Federalism, 26:1, pp. 73-91.
5. Knight, David B., „Indentity and territory: geographical perspectives on Nationalism and Regionalism”, 1982, Annals of the Association of American Geographers, 72:4, pp. 514-531.
6. Thomas, W., „The comparative study of cultures”, 1936, American Journal of Sociology, 42:2, pp. 177-185.
7. White, Leslie, A., “The concept of culture”, 1959, America Anthropologist, 61:2, pp. 227-251.

Partea I poate fi citită AICI.

 

Regionalizarea – declinul culturilor europene? partea I

Am decis că este necesar să luăm în considerare un subiect ce de multă vreme analizează modele de administrare teritorială la nivel statal, dar mai nou, la nivelul Uniunii Europene, prin statele membre. Regionalizarea este un concept susţinut de diferiţi lideri europeni, de anumite state, dar se comportă diferit de la o zonă la alta, pentru că, din punctul nostru de vedere implică multe elemente cultură politică, economică, socială. Avem a face pe continentul european cu o sumă de culturi, care îşi manifestă identitatea teritorială, istorică, tradiţională constant, iar problema regionalizării pare a creşte numărul de întrebări cu privire la o posibilă pierdere a identităţii culturale de către unele zone specifice ale Uniunii Europene. Este posibil acest lucru? Ce este de fapt regionalizarea şi ce mecanism de organizare comportă? Există un declin al culturilor europene prin secţionarea identităţilor naţionale, unitare? La aceste întrebări încercăm să răspundem în următoarele pagini, atât cât ne permite studiul, timpul şi spaţiul necesare.

În prima etapă ne vom ocupa să analizăm cei doi termeni implicaţi în abordarea noastră teoretică: CULTURA şi REGIONALIZAREA. Vom încerca să observăm dacă poate exista o dependenţă sau interdependenţă între aceste două concepte ca să putem constata dacă aşa- numitele culturi europene[1] pot intra într-o perioadă de declin, şi cât de mult sunt sau pot fi influenţate de o posibilă regionalizare.

Cultura – motor multiplu de identitate al Uniunii Europene

Cultura unui spaţiu geografic, al unei societăţi, al unei organizaţii, al unei comunităţi există şi se formează continuu. Nu ştim însă cât de mult se schimbă sau dacă se schimbă, ori doar suferă unele mutaţii. La o simplă întrebare pe canalul de social-media, Facebook, ce este cultura?, răspunsurile au fost următoarele: “etichetă, identitate, distincție, existență, istorie, tradiții, unicitate, un mod de a fi sau face”. Iată că în mare parte cuvintele ce apar atunci când ne referim la cultură duc direct cu gândul la ideea de diferenţă, specific a ceva, al cuiva, al unui loc etc. Se poate cinstit pune întrebarea “a văzut cineva cultura?” (White, 1959, p. 228). Nu ştim dacă o anumită cultură poate fi văzută, dar ea există la un nivel al limbajului, al istoriei, al psihicului, al credinţelor. Pentru noi, dacă poţi defini cultura, înseamnă că o şi poţi vedea.

Să luăm un exemplu la scara minimă şi anume cultura unei organizaţii. Acolo se construiesc în timp anumite idei, imagini, comportamente ce definesc activitatea acelei organizaţii, iar oamenii prin identificare aderă la ea. La nivelul unui stat lucrurile stau la fel. Elementele culturale s-au format pentru a da caracteristicile existenţei sau facerii unui stat. Oamenii le-au acceptat şi le-au transmis mai departe din generaţie în generaţie. Întrebarea care se pune este, din ce este formată această cultură?

Din punctul nostru de vedere, şi aşa cum vom vedea în continuare, prin cultură înţelegem tot ce ţine de organizare la nivel social, politic, economic, prin tradiţii şi acceptare. Iată ce spune E. B. Taylor în 1871:

culture…is that complex whole which includes knowledge, belief, art morals, law, custom, and any other capabilities and habits acquired by man as a member of society (White, 1959, p. 227).

Mai departe, “…recunoaştem drept culturale toate activităţile şi valorile care le servesc oamenilor” (Freud, 2011, p. 50).

Mulţi analişti consideră că în centrul conceptului de cultură stă termenul de “behavior”, acel comportament pe care un om, sau un grup de oameni îl manifestă într-un mediu anume. Ceea ce este corect, dar ele se învaţă şi se respectă, se transmit mai departe.

---

[1] Ne referim la acele culturi naţionale, unitare, semnificative şi cunoscute de o anumită societate dintr-un stat european.