RSS

Arhive pe etichete: Valori

Între “Friends” şi “Friends with Benefits”

Mi-am dus lupta ideilor despre felul în care mai este percepută prietenia astăzi, urmărind două seriale, opuse în totalitate în ceea ce priveşte miracolul prieteniilor veşnice şi dăunătoare de bine şi frumos. Cele două seriale sunt “Friends” şi “Friends with Benefits”. A fost clar încă de la început, că cel de al doilea se asemăna ca idee generală cu primul serial, cel mai celebru şi cel mai bun dintre serialele difuzate în Statele Unite ale Americii.

Fiind un mare fan al serialului “Friends” şi un adept înfocat al tipurilor de relaţii între prieteni aşa cum au fost între personajele din serial (Ross, Phoebe, Chandler, Monica, Joey, Rachel), am remarcat imediat diferenţa de poziţionare socială a celorlalte cinci personaje din serialul “Friends with Benefits”, Ben, Sara, Fitz, Aaron şi Riley.

Nu aş fi scris articolul de faţă, dacă în urmă cu două zile nu exista o discuţie cu o parte dintre amicii din Bucureşti despre prietenia de astăzi. Lucrurile sunt simple, sau nu sunt. Manifestările sociale pe tema prieteniei diferă, din punctul meu de vedere, într-un sens negativ. Dacă la început prietenia a fost ceva firesc, de credinţă, de apropiere faţă de alte persoane dragi, acum totul se transformă într-o dispută pentru “beneficii” în ciclul unei presupuse prietenii.

Prietenia există ca tip de comportament doar pentru a te alinia cerinţelor fireşti (că aşa spune morala socială, că dă bine, că e de folos, că poţi pierde timpul într-un mod plăcut etc.). Ar fi fost bine dacă prietenia avea la bază cel puţin cele menţionate de mine mai sus. În serialul “Friends” există câteva principii pe care regizorul şi personajele le urmăresc: starea naturală a omului pentru nevoia de prietenie, grija unuia faţă de celălalt, dragoste şi îndrăgostire pe bune, ironia şi sarcasmul care sunt specifice prieteniilor dedicate (este acea formă de încântare prin defectele celuilalt, iar mie îmi place nespus de mult), mediul familial creat, lipsa interesului personal, iar dacă exista, era printr-o formă de căutare tot de apreciere din partea prietenului etc.

De cealaltă parte, în serialul “Friends with Benefits” lucrurile şi principiile se schimbă. Primează interesul personal, chiar dacă personajele sunt unite într-un grup, aderă la ideile promovate de fiecare. “Beneficiul” apare ca principal actor în a lega prietenia celor cinci personaje. Practic, principiile din primul serial se inversează în cel de al doilea. Se merge pe ideea “faci ce îmi place mie, ca mai târziu să fac şi eu ce îţi place ţie”. În serialul “Friends” ideea este următoarea: “simt că trebuie să fac ce îţi place, că trebuie să fac ceva pentru tine”, iar restul vine de la sine.

Pe vechiul blog am scris un articol intitulat “Unde sunt marile prietenii?”, vorbind despre prieteniile dintre M. Eminescu şi I. Creangă, Titu Maiorescu şi P. P. Carp, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri şi C. Negruzzi, A. Pleşu şi G. Liiceanu, Gala Galaction şi Tudor Arghezi, Goethe şi Schiller etc. Poate o să republic acel articol şi pe acest blog. Ideea este că suntem în căutarea unor mari prietenii, dar nu reuşim să ne atribuim câteva principii esenţiale: încredere, plăcerea de a te afla în compania celuilalt, valori comune, idei diferite (atenţie să nu confundaţi ideile cu valorile), posibile viziuni comune, credinţă, dedicaţie, ironie şi sarcasm (aşa cum am explicat în rândurile de mai sus), atenţie şi cooperare. Pot fi mai multe, dar cele prezentate sunt baza.

Atunci când intervine într-o posibilă prietenie o nevoie de a fi iubit(ă), doar nevoia de a fi util la anumite timpuri, ca să dai bine pe lângă alţii, doar pentru a copia un model şi apoi a răzbate în lumina vedetismului, pentru a şantaja mai târziu, pentru a te apropia de alţii etc. etc. atunci nu putem discuta de “Friends”, ci de “Friends with Benefits”.

Nu mă opresc să spun întotdeauna că marile prietenii au ajutat şi alte destine.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Interviu Larisa Dumitriu – Psiholog

Trăim într-o lume mai puţin aranjată în decorul conştiinţelor şi a trăirilor şi pentru asta ni se spune că o să avem nevoie tot mai mult de psihologi, datorită depresiilor, a frustrărilor, a familiei care pierde în faţa consumerismului şi a construirii unei cariere profesionale etc. Dacă în trecutul Greciei Antice filozofia ţinea locul tuturor ştiinţelor de a cunoaşte omul, natura, universul, astăzi avem o profesionalizare pentru fiecare domeniu în parte. Am apelat la Dumitriu Larisa să ne vorbească despre psihologie, despre oamenii de astăzi, despre valori şi cărţi.

  1. Ce ne poţi spune despre tine şi despre domeniul pe care îl studiezi? Ai o definiţie personală a PSIHOLOGIEI?

Despre mine pot să vă spun că profesez ca psiholog, urmez un master în Psihologie clinică şi Psihoterapie la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza’’. Activitatea de psiholog o desfăşor în domeniul autismului, a terapiei ocupaţionale a tinerilor şi adulţilor cu autism. Imi place ceea ce fac, depun mult suflet în toate. Fără să te dedici, fără să-ţi placă ceea ce faci nu poţi trăi cu adevărat satisfacţiile ce apar. Aş putea să spun multe despre mine şi nu pentru că îmi place să mă laud, ci pentru că îmi place să mă implic în multe acţiuni care vizează oamenii. Îi iubesc şi sunt dependentă de contactul cu aceştia, chiar dacă uneori nu este deloc uşor să-i înţelegi, dar munca de psiholog presupune un antrenament continuu, în primul rând cu propria persoană pentru optimizarea contactelor interpersonale. Domeniul psihologiei este unul vast în cadrul căruia intâlnim multe abordari şi aş aminti aici câteva: abordarea Psihodinamică, abordarea Cognitivă, abordarea Comportamentală, abordarea Umanistă, etc. Fiecare dintre noi rezonăm cu o anumită abordare, în special, sau cu anumite părţi din cadrul mai multor abordări. Eu mă situez în cea de a doua categorie deoarece ca specialist agreez o abordare în ansamblu, integrativă. În plus, fiecare fiinţă umană este unică şi intervenţia psihologică ar fi necesar să fie facută în mod adaptat acesteia. Nu poţi selecta clienţii, pacienţii în funcţie de preferinţa lor pentru o anumită abordare sau alta, ci trebuie să le poţi oferi tuturor ajutorul de care au nevoie indiferent de toate acestea, în limitele impuse de competenţele pe care le are fiecare specialist.

Nu am o definiţie personală a Psihologiei şi aceasta poate din cauza faptului că viziunea mea cu privire la acest domeniu, asa cum spuneam şi mai sus, este integrativă şi ar fi dificil să pot îngloba într-o definiţie mai multe abordări ale Psihologiei. Nu doresc să nedreptăţesc pe una sau pe alta deoarece fiecare are importanţa sa. Dacă este să fac totuşi abstracţie de definiţiile (şi nu sunt puţine) pe care le-am învăţat în anii de facultate şi să consider ca fiind un punct de vedere personal, ce pot spune este că pentru mine, cea care sunt acum şi cea care voi fi, Psihologia este un mod de viaţă.

  1. Între psihologie şi filozofie ce ai alege? Este o întrebare pe care o pun în toate cercurile de prieteni, iar răspunsurile mi s-au părut de o abordare interdisciplinară minunată, însă răspunsul tău trebuie să fie unul cât mai convingător, pentru că din punctul meu de vedere oamenii au nevoie de mai multă filozofie decât psihologie.

Deja eu am ales. Am ales Psihologia. De ce? Din dorinţa de a cunoaşte mai bine omul, de a-l înţelege, de a mă dezvolta la rândul meu. Cred în evoluţia în bine a noastră, ca fiinţe umane şi ar fi necesar ca acest lucru să ne preocupe în permanenţă. De ce nu am ales Filozofia? Sunt mult prea practică pentru aceasta, nu i-am văzut caracterul aplicativ, dar face parte din cultura mea ca psiholog. La facultatea de Psihologie, în anul I nu lipsesc opere filozofice ca: ,,De Anima’’ – Aristotel, ,,Fenomenologia spiritului’’ – Hegel, ,,Critica raţiunii pure’’ – Immanuel Kant. Deşi la un moment Filozofia dat a deţinut supremaţia, Psihologia fiind considerată doar o mică parte din aceasta, partea pragmatică dobânditâ în timp de Psihologie m-a atras mai mult. Cum spuneam şi la întrebarea anterioară, anumite alegeri le facem în funcţie de cum o anumită structură psihică din noi rezonează cu acestea. Probabil structura mea practică m-a determinat să optez pentru Psihologie şi nu pentru Filozofie.

Dacă este să ne întoarcem puţin în timp, Psihologia este foarte veche gândindu-ne la ea ca preocupare a omului pentru explicarea şi înţelegerea vieţii sufleteşti. Omul, pe lângă întrebările pe care le avea în legătură cu procesele şi fenomenele din natură, avea şi întrebări ce vizau propria viaţă sufletească şi chiar propria conduită. Prin urmare, privind această perspectivă, Psihologia este la fel de veche ca şi fizica, matematica, astronomia.

Dificultăţile Psihologiei au fost cele legate de caracterul ei ştiinţific, nu era considerată ştiinţă de sine stătătoare deoarece nu satisfăcea cerinţele modelului logic de circumscriere şi definire a unei ştiinţe, şi anume: obiectivitatea, măsurabilitatea şi caracterul cuantificabil a fenomenelor ce urmau a fi supuse studiului. Immanuel Kant în ,,Critica raţiunii pure’’ a avut o întreagă pledoarie pentru a demonstra că Psihologia nu este o ştiinţă de sine stătătoare atât timp cât nu se putea face apel la calculul matematic. Totuşi, acesta a recunoscut singura dimensiune a proceselor psihice –durata (dimensiunea temporală).

Sunt recunoscute patru etape în evoluţia istorică a cunoaşterii Psihologiei (Golu, 2007, p. 15-18):

  1. Etapa preştiinţifică
  2. Etapa filozofică
  3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern-contradictorie
  4. Etapa ştiinţifică integrativ-sistemică

Nu voi vorbi despre toate etapele, ci aş dori să mă opresc puţin asupra etapei cu numărul trei, cea ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie. În anul 1879, savantul Wilhelm Wundt înfiinţa la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală. În această perioadă pentru prima dată, s-a dovedit posibilitatea de aplicare sistematică a metodei experimentului obiectiv în studiul fenomenelor psihice şi al stărilor subiective interne. Prin înfiinţarea acestui laborator se face desprinderea Psihologiei de Filozofie şi constituirea ei în ştiinţă independentă. Ca urmare a acestui fapt se va înregistra un proces accelerat de desfăşurare a cercetărilor psihice concrete şi de acumulare a unor date şi fapte experimentale obiectiv constatate privind conţinutul, dinamica şi mecanismul diferitelor funcţii şi procese psihice particulare.

În următoarea etapă, studiul vieţii psihice se axează şi mai mult pe metodologie, etapă care se află în continuă desfăşurare şi în zilele noastre.

În concluzie, chiar dacă Psihologia a trecut prin chinurile facerii, iată că în zilele noastre aceasta se bucură de locul meritat având la baza cercetării metode ca şi alte ştiinte. Caracterul obiectiv, măsurabil şi cuantificabil nu mai este considerat inexistent, contestat, si cei care urmează facultatea de Psihologie simt aceasta din plin studiind materii ce vizează cercetarea.

  1. Cum arată omul de astăzi, cum mai percepe viaţa, familia, prietenii? Cine îl mai influenţează şi de ce?

Omul de astăzi este omul practic, omul de consum care are nevoie în permanenţă să fie stimulat. Sistemul său axiologic a suferit o inversiune şi cu tristeţe spun acest lucru deoarece consecinţele sunt observate de către noi toţi. Valorile familiale nu mai ocupă un rol important, nu mai sunt preţuite şi la acest fapt asistăm cu toţii în fiecare zi. Ca o specificitate a zilelor noastre, omul de astăzi este influenţat de latura materială. Viaţa o percepe în termeni de câştig sau nu, relaţiile cu prietenii în mare parte au la bază aspectul material şi nu în ultimul rând, multe mariaje sunt constituite tot pe acest cadru al materialismului. Dacă în urmă cu mulţi zeci de ani, pentru cuvinte ca onoare, dreptate, oamenii chiar se şi duelau, acum acestea şi-au pierdut esenţa. Îmi vine acum în minte editorialul scris de Mihai Eminescu acum 131 de ani ,,Patologia societăţii noastre’’ publicat în ziarul ,,Timpul’’ în care poetul făcea referire tocmai la valorile societăţii referindu-se în special la clasa politică de atunci. Citindu-l ai impresia că este scris în zilele noastre. Fără a dori să fac politică deşi am o implicaţie şi în acest sens, pot spune că ceea ce se petrece cu omul zilelor noastre la nivelul sistemului axiologic, mai exact la nivelul inversiunii acestuia, se reflectă şi în viaţa politică din ţara nostră, alegerile fiind făcute de către oameni. Dacă nu va avea loc o reaşezare a sistemului de valori acordând locurile fruntaşe valorilor spirituale, valorilor naţionale şi să nu mai fie influenţat doar de materialismul agresiv care i-a invadat viaţa, cred că acest om are toate şansele să îşi piardă spiritul viu de fiinţă umană.

  1. Care este psihologul român pe care îl apreciezi cel mai mult şi de ce?

Îmi este dificil să pot alege doar unul, mai ales că multe personalităţi marcante au avut scrieri valoroase în domeniul Psihologiei, aceştia neavând neapărat diplomă în acest domeniu, de exemplu, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt. Totuşi, gândindu-mă la un psiholog român pe care îl apreciez, aş aminti aici pe Vasile Pavelcu pentru că scrierile lui tratează teme foarte dragi mie, dintre care: personalitatea, identificarea suportului afectiv al comportamentului, cunoaşterea de sine.

  1. Ne poţi recomanda 3 cărţi din domeniul psihologiei pe care ar trebui să le citim şi care crezi că ne pot învăţa ceva special?

Iarăşi sunt pusă în dificultate deoarece sunt foarte multe cărţi din domeniul Psihologiei, unele se adresează în mod special celor cu studii în acest domeniu, altele sunt concepute în aşa fel încât să poată fi înţelese şi de cineva care a studiat cu totul altceva. Voi enumera trei cărţi care să facă parte dintr-o categorie sau alta:

1. ,,A deveni o persoană’’– Carl Rogers

2. ,,Motivaţie şi personalitate’’ – A. H. Maslow

3. ,,Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile’’ – F. Lelord, C. Andre

  1. La ce proiect important lucrezi sau ai lucrat şi consideri că te-a schimbat sau ţi-a schimbat percepţia asupra oamenilor?

În timpul facultăţii am lucrat la mai multe proiecte, dar unul anume a fost marcant pentru mine şi mă refer la un proiect de voluntariat care a durat trei ani. Am lucrat cu persoanele bolnave de schizofrenie, atunci punându-mi şi mai mult întrebarea asupra relativităţii normalităţii. Acest proiect m-a schimbat prin prisma faptului ca m-a ajutat să-mi dezvolt abilităţile necesare în lucrul cu pacienţii speciali, o condiţie sine-qua-non pentru a deveni un bun psiholog deoarece te ajută să-ţi lărgeşti orizonturile cunoaşterii, a percepţiei asupra oamenilor, a ceea ce este considerat normal sau anormal de către societate şi de ce nu, de capacitatea noastră de a accepta ceea ce este diferit de noi.

  1. Este omul un “animal social” cum ne spune Aristotel, sau un animal care face promisiuni pentru a fi acceptat de societate şi pentru a nu fi pedepsit aşa cum ne spune Nietzsche? Ce spui de abordarea conceptului de “comportament uman condiţionat” lansat de Ivan Pavlov?

Cred că omul este un ,,animal social’’ deoarece acesta nu poate exista în afara societăţii, relaţiile cu ceilalţi fiindu-i indispensabile pentru dezvoltarea sa. Avem multe exemple în acest sens, printre care cele ale copiilor din sălbăticie. Îmi vine acum în minte o scenă dintr-un film cu Tom Hanks, al cărui titlu nu mi-l amintesc acum. Protagonistul filmului este la un moment dat pe o insulă pustie şi la un moment dat găseşte un balon, ca o minge. Pentru că nu mai suporta singurătatea pe insulă, bărbatul găseşte ceva cu care desenează pe balon ochi, gură, nas şi începe să converseze cu acesta aşa cum ar fi făcut-o cu un om. Alt exemplu care îmi vine în minte este cel din ,,Cartea junglei’’, şi anume că deşi Mowgli avea mulţi prieteni în junglă, tot prefera să mai fugă în sat la semenii săi. Exemplele care au scos în evidenţă faptul că omul este un ,,animal social’’ pot continua, dar ca o mărturisire de final, pot să spun că şi eu sunt o dovadă a acestui fapt. La începutul interviului chiar m-am declarat dependentă de oameni şi nu aş putea trăi în afara societăţii.

Conceptul lui Ivan Pavlov a fost foarte apreciat atunci cand a fost constituit, el stând şi astăzi la baza multor metode de intervenţie în Psihologie, de exemplu, în domeniul autismului.

  1. Se tot vorbeşte despre o influenţă colectivă a reţelelor sociale în rândul oamenilor. Într-o balanţă “negativ-pozitiv” ce ne poate spune psihologia despre aceste noi tehnologii comunicaţionale?

Ca în orice, există această polaritate pozitiv-negativ şi în cazul reţelelor sociale. Cred că problema nu este existenţa acestora, ci faptul că atunci când viaţa ta se desfăşoară doar în mediul virtual îşi pierde din farmec, trăirile dintre oameni devenind superficiale. Aş vrea în mod deosebit să accentuez faptul că efectele negative pe care le au aceste reţele se fac mai mult resimţite în rândul copiilor, adolescenţilor şi iar îmi vine în minte un film pe care îl recomand datorită caracterului său educaţional cu privire la reţelele de socializare, ce se intitulează ,,Megan is missing”, care scoate în evidenţă faptul că niciodată nu poţi fi sigur de cine este dincolo de monitor, iar consecinţele în cazul copiilor, adolescenţilor pot fi foarte grave. Cred că un control riguros al categoriilor de vârstă vulnerabile în ceea ce priveşte accesul la acestea ar putea să mai diminueze din partea negativă. Să nu uităm partea pozitivă a acestora, faptul că putem avea acces la foarte multe informaţii, că putem comunica instant oricând şi cu oricine dorim. Vă mărturisesc că eu am găsit anunţul de angajare pentru postul de psiholog chiar pe o astfel de reţea de socializare. Nu mai zic de faptul ca interviul de faţă (râd) a fost mijlocit tot de aceeaşi retea de socializare, deci cred că partea pozitivă sau negativă a acestor reţele este influenţată de scopul pe care ne axăm atunci când apelăm la acestea.

  1. Dintre următoarele trei valori, Motivaţie, Inteligenţă şi Empatie, pe care o apreciezi cel mai mult?

Apreciez Inteligenţa. Empatia se poate antrena, chiar daca nu te naşti cu ea, motivaţia oricum există în fiecare dintre noi, fie ea intrinsecă sau extrinsecă. Aşa cum spun şi studiile, inteligenţa generală sau factorul G aşa cum se mai spune in Psihologie, cred şi eu că stă la baza succesului în orice domeniu.

  1. Cum se poate cunoaşte omul mai bine? Prin contacte interpersonale, experienţe culturale, familie, proiecte şi activităţi? Prin adevăr şi dreptate? Prin defecte, credinţe şi valori personale?

Alegerile, acţiunile, contactele interpersonale, sistemul axiologic spun foarte multe despre om, despre acel om care a făcut o alegere sau alta, care a întreprins o acţiune sau alta, care are un anume sistem de valori, etc. Nu pot spune că îl poţi cunoaşte mai bine sau mai puţin bine, ci doar poti avea prin intermediul acestora informaţii despre acel om. În ceea ce priveşte adevărul, dreptatea, acestea sunt relative. Ceea ce este adevăr, dreptate pentru un om, poate să nu fie pentru altul. Noţiunea de defecte nu există pentru un psiholog. Oamenii sunt diferiţi, unici. Ceea ce este diferit nu înseamnă că este greşit.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 04/19/2012 în Interviu

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Interviu Bianca Alexandra Cobori

Bianca Alexandra Cobori a transmis săptămâna trecută un mesaj sincer și cât se poate de adevărat României despre proiectul Roșia Montană. Articolul poate fi citit aici. Îi mulțumesc pentru timpul acordat și gândurile excepționale și realiste transmise.

Interviul cu Bianca Alexandra Cobori este realizat din mai multe motive: studiez în străinătate și am sentimentul de ACASĂ (iar Bianca la exprimat foarte bine); lucrez împreună cu o colegă la un eseu despre patriotism, cultura pură și identitatea locală, iar articolul despre Roșia Montană transmite într-un mod natural aceste sentimente și se pot măsura; sunt împotriva proiectului Roșia Montană din mai multe puncte de vedere; facem parte din aceeași generație, o generație care vrea să se simtă acasă acolo unde s-a născut, unde au famiile, unde simt că își pot crește copiii; și eu am primit același sprijin și primesc în continuare de la părinți pentru continuarea studiilor; apreciez valorile și principiile.

Bianca, ce ne poți spune despre tine, despre activitățile la care participi și studiile tale?

Am 24 de ani, mi-am început studiile în Management, dar am continuat cu studiul Antropologiei, cu focusare pe analiza şi studiul comportamentului socio-economic al oamenilor. Am participat la proiecte universitare internaţionale în SUA, Elveţia şi Franţa, unde am avut posibilităţi uriaşe de cunoaştere nu numai a mediilor culturale şi a specificităţilor sociale deosebite, ci şi a cercurilor de cercetare internaţională ale unor domenii de vârf. În ţară, am colaborat cu mai multe organizaţii, de la firme de consultanţă în afaceri şi instituţii financiare, până la ONG-uri, şi în acest moment pot să afirm cu toată încrederea că, fiecare experienţă mi-a oferit propriile lecţii.

Interviu

1. În articolul scris despre Roșia Montană ai vorbit foarte frumos despre sentimentul de ACASĂ. Prin ce se măsoară dorința de a te întoarce la peisajele natale? Prin dezvoltarea economică a locului unde ai copilărit (o dorință de a câștiga bani, eventual să îți vinzi trupul, amintirile)? E un patriotism care nu conlucrează cu tendințele globalizării? Sau doar o formă de eroism pentru că vrem să ne salvăm cultura, orașele, oamenii în care ne identificăm?

Nu cred că există un factor extern cu o forţă suficient de mare încât să condiţioneze sau să altereze în vreun fel, perceperea sentimentului de acasă. Şi asta pentru că, cu fiecare zi ce trece, indiferent de context social sau evoluţie personală, acasă depăşeşte limitele rigide ale unui concept sau ale unui sentiment banal, şi devine un complex subiectiv cu o forţă incredibilă. Pentru mine, acasă este trăirea pură, prin care găsesc curajul de a redeveni cea care am fost; e locul, în care ştiu că îmi voi regăsi încrederea şi puterea de a merge mai departe; sunt oamenii, care mă iubesc şi care mă aşteaptă cu sufletul la gură atunci când sunt departe; sunt amintirile, prietenii din copilărie, oamenii dragi pe care i-am pierdut; e casa, în care fiecare lucru ascunde o amintire; sunt visele, regretele, tristeţile şi bucuriile; sunt alegerile care m-au determinat să merg pe un anume drum. Şi mai e încă atât de multe lucruri… Cum ai putea să măsori aşa ceva? Nu este vorba nici despre patriotism, nici despre accederea la vreo formă de eroism. Este vorba pur şi simplu, de părticica de lume pe care o laşi în urmă şi a cărei amintire o porţi cu tine oriunde te-ai afla.

2. Suntem noi capabili să discernem între campaniile vulgare de marketing ale companiilor ce vor să cumpere suflete, să schimbe, și conceptul de a salva un loc, pentru a fi frumos peste mulți  ani? Eu am un argument împotriva acestui proiect, numit Roșia Montană și anume că mai bine lăsăm aurul în pământul nostru, dezvoltăm turistic zona, apoi invităm turiștii și le spunem: “Aici, sub picioarele voastre, în pământ, se află cel mai mare zăcământ de aur din Europa!” Oare nu vom câștiga în acest fel mai mult peste ani?

Absolut, în cazul Roşiei Montane, varianta viabilă de dezvoltare socio-economică pe termen lung era evidentă de mult timp, iar oamenii conştientizau treptat, că este practic imposibil să dezvolţi economic, social şi cultural o localitate, depopulând-o şi ştergându-i urmele din istorie.  Cred că, acesta a fost şi punctul de plecare al acestei strategii de marketing impresionante, atât prin valoarea capitalului implicat cât şi prin diversitatea mijloacelor de promovare şi a canalelor media folosite. Este o campanie cu o miză uriaşă, care recurge la nişte subterfugii bine gândite, menite să afecteze nu latura raţională a publicului, ci cea emoţională. Devine astfel o luptă purtată nu cu argumente, ci cu poveşti mai mult sau mai puţin fabricate, triste, sumbre şi care inoculează spectatorului un anumit sentiment de vinovăţie. Să nu uităm că, trăim o perioadă în care cea mai mare problemă economico-socială la nivel naţional, este şomajul. În momentul în care, aduci în presă spoturi de promovare cu oameni care “nu vor decât să muncească”, într-o zonă în care posibilităţile de dezvoltare nu mai există (fiind distruse forţat), dar aduci varianta locurilor de muncă de ordinul sutelor, chiar miilor (chiar dacă nu sunt fundamentate economic sau managerial), ai câştigat o bătălie. Falsa compasiune câştigă în faţa raţionalului, şi scepticismul atât de necesar în acest caz este pierdut. Restul nici nu mai contează, gândim în termeni de 10-15 ani, fără a încerca măcar să ne proiectăm existenţa într-un viitor, în care toate resursele vor fi dispărute, nu numai cele din subteran, dar şi cele de la suprafaţă – păduri, ape, faună, patrimoniu, oameni. Şi nu ne dăm seama că, abia atunci, Roşia Montană va rămâne fără nicio şansă.

3. Ai o teoria preferată pe care o transmiți prietenilor despre verticalitatea ce nu trebuie subminată în fața banilor, a viciilor, a erorilor, ci susținută cu principii și valori?

Devine din ce în ce mai greu să transmiţi aşa ceva… Adevărul este că, sunt lucruri pe care le-am învăţat acasă, de la părinţii mei, de la bunica mea. M-au învăţat să fiu de neînduplecat în ceea ce priveşte principiile în care cred, m-au învăţat valoarea unei conştiinţe curate şi m-au ”avertizat” cu privire la modul în care un om poate reacţiona în faţa banilor sau a puterii, la modul în care poate să se schimbe fulgerător, în care poate să uite oameni, valori, principii, în care poate să şteargă o viaţă întreagă.

Sunt lucruri simple, pe care am învăţat să le preţuiesc însă departe, acolo unde provocările, lăcomia, sau povara unui gol interior, puteau dicta regulile unei alte vieţi, care te reducea la o simplă victimă. Încerc să nu uit ce-am învăţat, nu datorită unei moralităţi exagerate, ci datorită faptului că, în unele momente, au fost singurele lucruri pe care m-am putut baza. Nu este uşor să fii departe şi singur, iar acest sistem de valori, obiective, principii deprins acasă, forma un sprijin solid ce îmi acorda încredere, putere şi curaj pentru a merge mai departe şi un reper care îmi condiţiona întotdeauna alegerile şi deciziile.

4. Cum ai copilărit în Roșia Montană și ce cuvinte cheie ne poți transmite pentru a evidenția cel mai bine iubirea “Amintirilor din copilărie” ?

Roşia Montană este un loc minunat pentru un copil şi sunt recunoscătoare pentru că am avut şansa să cresc într-un asemenea loc. Dealuri, stânci, munţi de jur-împrejur… toate te făceau să te întrebi, ca şi copil, cât de mare e lumea şi îţi ”sădeau” dorinţa de a călători, de a cunoaşte, de a vedea ce se ascunde dincolo de orizont. Vara în special era spectaculoasă, dealuri înverzite şi încununate de o mireasmă tainică şi felurite culori, nopţi în care aveai parte de adevărate recitaluri ale greierilor, dimineţi în care erai trezit de păsărelele ce-şi găsiseră adăpost în copacul de lângă fereastră; iar după o ploaie fugitivă, îşi făcea apariţia un fabulos melanj de culori, nuanţe, arome plutind în aer… Era un cadru perfect pentru a te dezvolta ca om, ca gândire, ca individualitate ce trebuia să pornească pe propriul drum; era locul liniştit în care te lăsai purtat de vise, era familiarul ce ştiai că nu te va dezamăgi niciodată şi că indiferent de ce s-ar fi întâmplat, rămânea acolo, stabil şi de neînduplecat, gata să-ţi ofere întotdeauna sprijin, refugiu şi mângâiere.

 5. Suntem noi o generație care POATE ? Care sunt defectele noastre? Trebuie să le cunoaștem pentru a le corecta în timp.

Suntem o generaţie care poate şi acest lucru îl dovedim în fiecare zi. Suntem ambiţioşi, şi dorim să demonstrăm că putem avea libertatea şi curajul de a ne urma visele. Adevărata provocare în această lume globalizată şi rapidă este să ne cunoaştem priorităţile, obiectivele şi să nu le pierdem pe parcurs. Am văzut atâtea cazuri de oameni tineri, extraordinar de talentaţi care renunţaseră însă la singurul lucru care îi făcea fericiţi, care le acorda valoare şi semnificaţie vieţii, din cauza unor opţiuni poate mai avantajoase financiar; o renunţare urmată însă întotdeauna de un regret profund. Este într-adevăr un act de curaj în societatea românească de astăzi, să rămâi fidel viselor tale, talentului unic cu care eşti înzestrat şi care te face special, şi devine din ce în ce mai greu să nu cazi pradă oportunismului sau lăcomiei. Şi aici cred că, sprijinul din partea familiei devine hotărâtor. Poţi lua decizia de a renunţa în favoarea unei complăceri forţate la un anumit mediu social sau economic, sau poţi alege să mergi mai departe, conştient fiind de sacrificii, riscuri, greutăţi. Este o alegere pe care fiecare dintre noi trebuie să o facă la un moment dat şi care devine grăitoare pentru identitatea şi moştenirea noastră culturală.

6. Ce este viața? O “cursă” așa cum ne explică Adam Smith, unde cel mai bun câștigă, un joc , o luptă sau o construcție în timp pentru suflet, familie, amintiri, greșeli și capabilitatea de a ne schimba în urma greșelilor?

Nu aş vrea să îi spun cursă; şi aşa trăim într-o eră a vitezei, dominată încă de o concepţie materialistă, în care, în graba noastră de a avea din ce în ce mai mult, uităm sau ”nu mai avem timp” de prietenii dragi, de lucrurile care ne făceau fericiţi, de visele pe care le aveam de când eram mici, de o îmbrăţişare oferită bunicilor noştri, sau de o vorbă bună celor care suferă. Alergăm neatenţi şi virulenţi, nepăsându-ne de ceea ce pierdem pe parcurs, ci doar de ceea ce-am putea  câştiga la final, nepăsându-ne de lucrurile pe care le dărâmăm sau de vieţile pe care le afectăm în cursa nebună pentru premiul final ce ne-ar putea sătura în sfârşit egoul. Construim însă în fiecare zi, chiar şi inconştient, cu grabă, obosiţi sau resemnaţi, negândindu-ne că această “construcţie” este singura pe care nu o vom putea pierde niciodată; familia, oamenii dragi, pasiunile, călătoriile, amintirea tuturor acestora ne ajută să înţelegem că nimic nu este statornic, că viaţa trece dincolo de banalităţile fiecărei zile şi că prin conştiinţă şi luciditate, reuşim o anumită detaşare care ne permite în final devoalarea iluziei unui materialism pe care l-am considerat de prea mult timp, real.

7. Suntem capabili să construim comunități de oameni care să ofere o democrație reprezentativă și să exprime coerent viziuni și mai multe dreptăți (nu spun toate dreptățile, pentru că aș fi prea idealist)?

Ne confruntăm în ultimii ani în România cu un fenomenal paradoxal. Pe de-o parte, avem o clasă politică ce-şi ignoră propriile atribuţii, o presă ce a renunţat la imparţialitate, şi un sistem (de învăţământ, sanitar, juridic, administrativ etc.) haotic. Pe de altă parte, se observă o vizibilă sporire a gradului de conştientizare din partea populaţiei, oamenii devenind mai greu de “păcălit”, mai puţin sfioşi în a-şi cere drepturile în stradă şi mai dezgustaţi de o clasă politică, care indiferent de culoare, foloseşte aceleaşi mijloace de tergiversare în oferirea unor soluţii de durată. Societatea civilă a oferit, în lipsa unor pârghii fireşti de susţinere din partea Statului, un model impecabil de mobilizare, şi cazul cel mai la îndemână, rămâne Roşia Montană. În momentul în care administraţia prezidenţială a unui stat, devine un aliat evident al unei organizaţii economice private, în condiţiile în care rolul acesteia trebuia să fie de simplu catalizator între mediul privat şi comunitate, atunci se poate spune că s-a atins un prag critic, în care societatea civilă nu s-a resemnat, ci dimpotrivă, a luat atitudine. Iar când oamenii au curajul să critice public atitudinea şi deciziile unui preşedinte devenit “jucător”, atunci aceştia au capabilitatea de a construi o societate cu o viziune clară asupra drepturilor lor fundamentale şi asupra libertăţii. Oamenii pot să zguduie din temelii orice sistem politic, şi istoria ne-o demonstrează; condiţia primordială rămâne însă solidaritatea şi acceptarea unui sistem comun de valori şi principii, care să menţină în centru nu omul, ca muncitor din fabrică, nici omul ca unealtă corporatistă, ci omul ca fiinţă socială, liberă, cu drept de alegere asupra propriului viitor.

8. Pe final, cum vezi România peste 10 ani și ce dorințe ai de la tine și generația noastră?

Văd în România ultimilor ani, producerea unor schimbări majore, adâncirea discrepanţelor sociale, creşterea neîncrederii într-un sistem care s-a dovedit de atâtea ori incapabil în a gestiona scopul şi misiunea pentru care a fost creat, o presă care, o dată cu alegerea trivialităţilor în locul problemelor reale, şi-a pierdut din putere şi credibilitate, oameni care devin mai neîncrezători în privinţa viitorului lor, dar şi mai curajoşi şi sceptici. Posibilitatea adoptării unei reforme importante sau a unui proiect de lege care ar putea să schimbe vieţi, sunt trecute cu vederea şi acoperite de un văl de opinii incompetente, scandaluri mediatice şi grosolănii jurnalistice. În aceste condiţii, societatea actuală nu va mai rămâne mult timp aşa cum o ştim cu toţii, ci se va schimba radical… în bine sau în rău. Diferenţa cred că, ar putea fi făcută doar de oameni; sunt câteva sute de parlamentari şi guvernanţi, dar sunt 20 de milioane de români, şi dacă fiecare ar conştientiza rolul pe care îl poate avea, lucrurile ar fi puse în mişcare şi schimbările ar veni de la sine. Însă şi aici, există alte variante, cea a lăcomiei, a egoismului, a resemnării, sau simplu, a părăsirii definitive a ţării; iar în condiţiile actuale, oamenii nu sunt de condamnat pentru alegerea niciuneia dintre aceste opţiuni. Trebuie însă să ne asumăm rolul pe care îl avem, să renunţăm la a ne mai ascunde după masca placidă a unui om neputincios, să ne cunoaştem drepturile şi să cerem respectarea lor. Dacă noi nu ne asumăm şi nu cerem respectarea propriilor drepturi, nimeni nu o va face. Este o realitate simplă, însă care cred că va deveni hotărâtoare pentru una dintre cele mai imprevizibile evoluţii sociale şi politice de până acum.

Mulțumesc pentru interviu!

 

Etichete: , , , , , ,