Romanul lui Peter Carey, Furtul. O poveste de iubire (Editura ART, București, 2019), arată care este valoarea artei dată de acțiunile oamenilor. Ceea ce face ca acest roman să fie unul al percepției, sunt personajele, complexe și complexate, atașate sau detașate de lumea artei. Vă invit la un dialog despre acest roman, realizat împreună cu Cezara Dima, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.
Cezara Dima: De obicei, atunci când citesc romane, există acea magie a intrigilor începutului care te introduc în lumea protagoniștilor, încercând să te convingă să rămâi alături de ei până la final. Așa că aceste situații au două posibile urmări: magiacontinuă până spre final și decid că am avut parte de o experiență frumoasă, sau îmi pierd entuziasmul în momentul în care romanul își schimbă traiectoria într-o direcție care nu îmi mai atinge așteptările, fie stilistic, fie narativ. De această dată, Furtul mi-a oferit impresia opusă. Primele pagini m-au făcut să îmi dau ochii peste cap și să bănuiesc că ceea ce urmează va fi o altă poveste generică despre nefericirile și retribuirile unui bărbat alb din clasa de mijloc care de fapt nu are nimic de spus, dar care se folosește de statutul său de artist plastic și de divorțul incomod și păgubos pentru a ne convinge să îi dăm atenție. Spre bucuria mea, tonul pe care îl dă Peter Carey în această carte e doar o diversiune pe lângă ce reușește el să construiască de fapt pe parcurs. Imediat după ce am remarcat trecerea de la perspectiva lui Michael la cea a fratelui său cu handicap, Hugh, Furtul a devenit pentru mine un roman despre percepție, în special despre percepția asupra iubirii și asupra condiției artistului sub capitalism. De ce crezi că a decis Carey să împartă narațiunea în două și să ne ofere atât viziunea lui Michael, cât și pe a lui Hugh?
Dragoș Preutescu: Te gândești: cum poți împărtăși despre greșelile comportamentului nostru capitalist? Și de ce jocul cu arta este tema pe care o propune Peter Carey ca să ne facă atenți la detaliile schimbărilor? Presupusa nebunie (pentru că acesta este handicapul pe care îl sesizez la Hugh) joacă un rol important în romanul Furtul. Peter Carey vrea să construiască și un personaj detașat de ceea ce se întâmplă în viața lui Michael, una în care acesta este prins în mrejele dealerilor și ale colecționarilor. Îți propun și un pasaj care încearcă să confirme ceea ce tocmai am spus: „[…] toți cei care mă iubeau încercau să se modernizeze. Uneori mi se părea că nu există nici un loc pe planeta asta, nici un cătun în care muștele se plimbă prin vitrina brutarului, unde să nu existe și vreun doctorand cu papion à la Corbusier care în acea secundă citea despre linia partidului în Studio International și ARTnews, și toți la un loc se speteau să mă modernizeze, să mă elibereze nu numai de tușele acelea demodate, ci și de orice fel de referire la lumea reală”. De fapt asta e întrebarea, cine deține lumea reală, Hugh sau Michael? Dar cum tot Michael spune, „problema artei e lumea care o cumpără”, eu spun că problema lumii e cei care o gândesc.
Cezara Dima: Așa e, cei doi frați reprezintă două perspectiveasupra lumii în jurul căreia se învârte cariera lui Michael, cei doi având păreri complet diferite în privințaafacerilor din spatele galeriilor de artă, afaceri care influențează mai mult decât tranzacțiile ulterioare organizării expozițiilor. Michael se vede pe sine drept un „pirat”, un fel de nelegiuit care trebuie să îi păcălească pe colecționari pentru a obține banii foarte prețioși pentru traiul său și pentru continuitatea creației sale. Talentul se dovedește deseori a fi de prisos în condițiile în care, așa cum ai evidențiat, dealerii sunt mai interesați de ceea ce este la modă, artiștii trebuind să își modeleze ideile după tendințe. De fapt, una dintre principalele lui frustrări pare a fi tocmai această dependență de banii celor foarte bogați, aspect conștientizat de el și care ajunge să îl dezumanizeze. Nici Hugh nu îl consideră pe fratele său o persoană obișnuită, însă, în ochii acestuia, Michael capătă forma unei ființe supraumane. Pentru el, artistul este chinuit veșnic de povara artei sale, responsabilitățile sale ridicându-l la rangul unui călugăr atunci când trebuie să se izoleze pentru a putea crea, sau chiar al unui rege, atunci când opera sa este apreciată și faima își arată beneficiile. Dacă ne gândim la trecut, soarta artei a fost întotdeauna decisă de preferințele celor care dețineau controlul asupra economiei și care acționau astfel drept sponsori. Carol al IV-lea al Spaniei l-a făcut faimos pe Francisco Goya, așa cum Vaticanul l-a sprijinit și promovat pe Rafael. Dacă noi credem că geniul lor le-a permis să aibă destine excepționale în care puteau fi liberi să facă ce le plăcea cel mai mult și ce știau mai bine,poate că, în realitate, ei sufereau de aceleași frustrări ca ale lui Michael și se considerau la fel de limitați de cerințele celor care îi plăteau să creeze. În toată această poveste, Marlene este deviantul care nu deține o pasiune reală pentru artă, dar care reușește să îl aducă pe protagonistul nostru înapoi în atenția criticilor, cea care nu poate iubi, dar care îl face pe Michael să nu o mai uite niciodată. Ce reprezintă ea în raport cu toate celelalte figuri prezente în Furtul?
Dragoș Preutescu: Pentru Michael, arta este un fel de „măcelărie”: „e muncă grea să măcelărești un animal dar când e gata e gata. Dacă FACI ARTĂ corvoada nu se termină niciodată, n-ai pace, nici zi de sabat, numai zbucium veșnic și înjurături și griji și frământări și nu te poți gândi la nimic altceva în afară de idioții care o cumpără sau insectele care îi distrug SPAȚIUL BIDIMENSIONAL”(pag. 35). Acest „a face artă” dă dimensiunea dramatică a romanului lui Peter Carey. Scopul economic al artei o scoate din sfera umanului ca formă de exprimare a umanului. Mă gândesc, cum ar fi fost un Salvador Dali, sau un Hieronymus Bosch dacă duceau o luptă internă cu ideea de „a face artă”? Mai mult, se cunoaște o teorie că artistul trebuie să sufere pentru a crea o operă mare. Dar am pornit de la „Torturați-l pe artist” și am ajuns la „Vindeți-l pe artist”. Hugh este un non-artist, dar care spun eu că întruchipează geniul unui artist de a observa lumea, mai ales lumea fratelui său. Marlene nu are o pasiune pentru artă, cu adevărat, dar poartă povara numelui unui artist căruia i se face o nedreptate. Ea intră în acest joc subteran al operelor de artă pentru că anumite conjuncturi o aduc în această ipostază. Mă gândeam că Peter Carey ne va oferi și câteva „fire” telenovelistice prin apariția lui Marlene Leibovitz, dar nu a făcut decât să-i ofere lui Michael posibilitatea de a nu fi acel „genial căruia i se acordă LIBERTATEA de a se comporta ca un IDIOT PERFECT” (pag. 129).Marlene reprezintă acea mockingbird ce se revoltă aducând în atenția publicului opera „idiotului perfect” care trăiește o dramă a „facerii artei”.
Cezara Dima: Ce aș adăuga despre raportul dintre Michael și Hugh este că, la nivel metatextual, Carey face o treabă foarte bună din a delimita și evidenția și mai mult viziunile celor doi frați. Dacă la primul nivel al lecturii, se remarcă acea diferență de mentalitate în ceea ce privește condiția de artist plastic a lui Michael și destinul de dependent de ajutoare sociale al lui Hugh, al doilea nivel ne oferălimbajul și forța creatoare a celor doi frați pentru a stabili dihotomiiale clasificării artei, așa cum le cunoaștem noi azi: calofilie –anticalofilie, respectiv clasicism-modernism. Michael preferă să privească lumea din jurul lui printr-o lentilă sterilă care filtrează puritatea și echilibrul lumii. Când observă picioarele goale ale lui Jean-Paul, le asociază imediat cu delicatele plante din pictura Lacul cu nuferi a lui Claude Monet. Pentru el, Marlene este frumoasă datorită aparentei sale desăvârșiri: „o transparență profundă fără urmă de defect sau pete.” ( p. 173). Imaginea propriului său frate îl îngrozește, refuzând să creadă că în spatele chipului său se află altceva decât o deplină neînțelegere a acestei lumi: „uitându-mă în ochii roșii de asasin ai fratelui meu, n-am văzut decât că era un retardat”( p. 163).În ciuda acestui fapt, Hugh surprinde sentimente și senzații mai puternice decât fratele său, preferând să descrie lumea încojurătoare în nuanțe stridente, fără a nega existența elementelor considerate inestetice: „pescărușii erau ca un mușuroi de termite fojgăind în jurul pilonilor podului” (p. 139), „Ultimele inundații se retrăseseră lăsând în urmă iarba turtită ca un cadavru și ceva ce aducea a vomă jalnică […]” ( p. 67).
Dragoș Preutescu: Este destul de clar că în romanul lui Peter Carey ni se fac cunoscute multe elemente din marea artă, cea care este perfectă, care are un mesaj și care nu este destinată economicului. Iar despre decăderea artei în favoarea economicului putem spune foarte multe. Așa cum noi am identificat în viețile personajelor (decăderea), ele urmează această luptă pentru a face dreptate artei, fiecare cu potențialul și caracteristicile sale. Un artist, Michael, un „ignorant” bolnav în persoana lui Hugh și un personaj feminin ce întruchipează o (Ma)donna care apare ca o posibilă salvatoare a artistului. Dar cred că dorința lui Michael de la finalul romanului este un bun mesaj pentru felul lui uman de a fi, în ciuda luptelor din lumea artei: „Vreau să mă placă lumea, să-și amintească de mine cu afecțiune, așa c-ar trebui să fiu un idiot să mă înfățișez așa gol în fața voastră, dar ce altceva am făcut oare vreodată?” (p. 364). Și de aici îi adresez o întrebare pentru concluzii: Oare arta este un simbol al afecțiunii?
Cezara Dima: Cu siguranță, arta este rezultatul direct al sentimentelor noastre față de ceea ce percepem în viața reală, de aceea avem atât de mare nevoie de ea. Așa că indiferent de ce parte a baricadei ne aflăm, a celor care trăiesc pentru artă sau a celor care plătesc pentru artă, rămânem dependenți de ea sub toate formele ei pentru a ne putea exprima.
Un dialog ce face parte din proiectul Idei și Efecte.
EDUCAȚIA NU SE CUMPĂRĂ. SE CITEȘTE.
Articole similare
„Stăpânirea” inteligentă a deciziilor
„Statut și anxietate” – cum ne provocăm singuri răni și cum le putem vindeca
Diplomație și Cultură - Dragoș Preutescu 