RSS

Arhive pe etichete: joaca

Realități obeze – cazul Bătrâna și tânărul

O femeie venea în fiecare zi în parc și se trăgea într-un leagăn. Părea un lucru neobișnuit, mai ales pentru cei în vârstă (copiilor li se pare cât se poate de matur – sună ciudat, dar așa este – și nu am înțeles nici eu de ce), dar uite că într-o zi, un băiat mai curajos, Mihai, merge să vorbească cu ea.

–          De ce veniți în fiecare zi aici să vă dați în leagăn?

Femeia se uita la el mai mult decât uimită. Încerca să găsească și ea un răspuns. Era mirată. Acum își dădea seama că făcea un lucru nefiresc celor cotidiene. Până la urmă găsi un răspuns potrivit:

–          Tinere, fac asta ca să îmi amintească de ceva.

–          De ce anume?

Din nou, într-un blocaj ce se baza pe frica de a nu cădea în ridicol, răspunse:

–          De faptul că viața e o simplă bălăngăneală! O dată în față, o dată în spate!

Mihai nu înțelegea ce legătură avea leagănul cu viața și cu bălăngănitul. El știa că a te legăna e doar o simplă joacă. Dar, se gândi el, că poate doar așa bătrâna găsește un moment de relaxare și liniște. Și totuși, joaca este strict legată de zâmbete, țipete, mulțime. “Poate mă înșel”, își spuse.

Deodată, bătrâna care se uita la el și nu mai suporta liniștea, spune cu o voce mai puternică:

–          Mi s-a furat o mare parte din copilărie! Faptul că vin în fiecare zi aici, stând într-un leagăn, e doar o simplă formă de a scăpa de chinuri.

Confuzia puse stăpânire pe cei doi. Nici bătrâna nu știa de ce oferise un astfel de răspuns, nici Mihai nu găsea o explicație, iar totul plana într-un cerc închis care se rotea în jurul a două mari cuvinte: Viață și Copilărie. Își dă seama într-un final că merită să caute răspuns la o întrebare:

–          Eu, sub care cerc închis mă aflu?

Anunțuri
 

Etichete: , , , ,

Oare cât poate alerga Lola? – Germania

Iată şi prima provocare din seria filmelor de la Festivalul Multicolor, ce se desfăşoară în aceste zile la Iaşi. Seara germană a fost populară, sala fiind mult mai plină decât de obicei. Poate pentru că a fost în joc filmul, sau atragerea de cinematografia germană, nu ştiu sigur, dar filmul a creat reacţii diverse. O producţie din anul 1998, “Fugi, Lola, fugi!”, în germană “Lola Rennt!”, ne-a pus în mişcare imaginaţia. Regizorul şi scenaristul Tom Tykwer chiar a vrut să lase impresia unui scenariu care nu ar avea sfârşit, doar soluţii, repetitive într-o mare măsură, dar cu rezultate diferite. Nu este singurul film realizat de el în acest tip de “dilemă”. Alte filme din propria colecţie sunt: “The princess and the warrior”, “True”, “Perfume – the story of a murderer” etc.

Filmul este dramatic şi amuzant în final. Tot dramatismul filmului este continua alergare a Lolei, care în acelaşi timp încearcă să găsească soluţii pentru a-şi ajuta prietenul să recupereze o sumă mare de bani, ce aparţineau unui mafiot. Aş putea spune că mafiotul este personajul principal, pentru că celelalte două personaje, Lola şi Mannie, au murit, au înviat, s-au iubit, au rememorat, au salvat, au ameninţat etc. pentru el, sau pentru bani?

După terminarea filmului am încercat să fac conexiunea cu începutul acestuia, unde ni se spunea că omul este cea mai misterioasă fiinţă de pe acest pământ, că el pune întrebări şi află răspunsuri, răspunsuri care la rândul lor au nevoie de alte întrebări, pentru a căuta alte răspunsuri. Gândirea matematică calculată prin întrebări şi soluţii pare a fi fost tema principală pe care regizorul a vrut să o scoată în evidenţă.  Nu degeaba, repetitivitatea filmului, în care Lola alerga, ne-a fost difuzată.

Curios de felul în care poate decurge filmul, sau ar fi putut decurge, am întrebat-o pe colega mea Anca Gîlcă, de ce nu a luat de fiecare dată un taxi personajul Lola. Dacă ar fi fost aşa, trebuia să intru într-un alt posibil scenariu, unde Lola avea accidente, se certa cu taximetristul, nu găsea taxiul potrivit etc. Întrebări şi răspunsuri, evident.

Ceea ce mi-a captat atenţia a fost mica introducere înainte ca filmul să înceapă: “După joc e înaintea jocului”. Da, se poate ca tot acest scenariu să fi fost un joc. Sau jocul întrebărilor şi al răspunsurilor să fie un “înaintea jocului”. Îmi aduc aminte de o carte citită recent, “Homo Ludens” de Johan Huizinga, unde jocul, în filosofarea autorului, pare a fi tot ceea ce coordonează activitatea noastră umană. Poate pentru Lola nu a fost o simplă iniţiativă de a-şi ajuta iubitul, dar a fost pus la mijloc şi un joc. Jocul de a căuta soluţii, chiar dacă totul era dramatizat. O luptă pentru rezolvarea unei probleme.

Revenind la Huizinga, iată ce spune autorul în capitolul V, “Jocul şi războiul”:

A denumi lupta un joc înseamnă a folosi un dicton la fel de vechi ca şi însăşi cuvintele <luptă>, şi <joc>. […] într-adevăr, cele două noţiuni, <luptă>, şi <joc>, par de multe ori să se contopească. Orice luptă care este legată de reguli restrictive prezintă, chiar datorită acestei ordini restrictive, semnalmentele unui joc, ale unei forme deosebit de intensive, de energice şi totodată extrem de evidente a jocului.” (p. 161) Partea restrictivă în film, sau regula de joc a fost că personajul, sau personajele nu aveau la dispoziţie decât 20 de minute să recupereze banii pentru mafiot. Aici avem jocul pentru personaje. Ele nu aveau de respectat decât regula principală, restul se aflau la libera lor alegere. Mai avem şi jocul regizorului, el folosind repetitivitatea pentru a încerca  să găsească soluţii. Problema era însă, cât mai putea alerga Lola.

Un film care a provocat o serie de întrebări la care putem găsi răspunsuri prin joc. Fie că e vorba de comedie, dramatism, tragedie, jocul pare să fie destinaţia celor preocupaţi de găsirea soluţiilor. Este oare mai important acel “înaintea jocului”? Răspunsul îl primim poate într-un viitor film de Tom Tykwer.

 

Etichete: , , , , , , ,