RSS

Arhive pe etichete: Copilărie

Realități obeze – cazul Bătrâna și tânărul

O femeie venea în fiecare zi în parc și se trăgea într-un leagăn. Părea un lucru neobișnuit, mai ales pentru cei în vârstă (copiilor li se pare cât se poate de matur – sună ciudat, dar așa este – și nu am înțeles nici eu de ce), dar uite că într-o zi, un băiat mai curajos, Mihai, merge să vorbească cu ea.

–          De ce veniți în fiecare zi aici să vă dați în leagăn?

Femeia se uita la el mai mult decât uimită. Încerca să găsească și ea un răspuns. Era mirată. Acum își dădea seama că făcea un lucru nefiresc celor cotidiene. Până la urmă găsi un răspuns potrivit:

–          Tinere, fac asta ca să îmi amintească de ceva.

–          De ce anume?

Din nou, într-un blocaj ce se baza pe frica de a nu cădea în ridicol, răspunse:

–          De faptul că viața e o simplă bălăngăneală! O dată în față, o dată în spate!

Mihai nu înțelegea ce legătură avea leagănul cu viața și cu bălăngănitul. El știa că a te legăna e doar o simplă joacă. Dar, se gândi el, că poate doar așa bătrâna găsește un moment de relaxare și liniște. Și totuși, joaca este strict legată de zâmbete, țipete, mulțime. “Poate mă înșel”, își spuse.

Deodată, bătrâna care se uita la el și nu mai suporta liniștea, spune cu o voce mai puternică:

–          Mi s-a furat o mare parte din copilărie! Faptul că vin în fiecare zi aici, stând într-un leagăn, e doar o simplă formă de a scăpa de chinuri.

Confuzia puse stăpânire pe cei doi. Nici bătrâna nu știa de ce oferise un astfel de răspuns, nici Mihai nu găsea o explicație, iar totul plana într-un cerc închis care se rotea în jurul a două mari cuvinte: Viață și Copilărie. Își dă seama într-un final că merită să caute răspuns la o întrebare:

–          Eu, sub care cerc închis mă aflu?

 

Etichete: , , , ,

Interviu Bianca Alexandra Cobori

Bianca Alexandra Cobori a transmis săptămâna trecută un mesaj sincer și cât se poate de adevărat României despre proiectul Roșia Montană. Articolul poate fi citit aici. Îi mulțumesc pentru timpul acordat și gândurile excepționale și realiste transmise.

Interviul cu Bianca Alexandra Cobori este realizat din mai multe motive: studiez în străinătate și am sentimentul de ACASĂ (iar Bianca la exprimat foarte bine); lucrez împreună cu o colegă la un eseu despre patriotism, cultura pură și identitatea locală, iar articolul despre Roșia Montană transmite într-un mod natural aceste sentimente și se pot măsura; sunt împotriva proiectului Roșia Montană din mai multe puncte de vedere; facem parte din aceeași generație, o generație care vrea să se simtă acasă acolo unde s-a născut, unde au famiile, unde simt că își pot crește copiii; și eu am primit același sprijin și primesc în continuare de la părinți pentru continuarea studiilor; apreciez valorile și principiile.

Bianca, ce ne poți spune despre tine, despre activitățile la care participi și studiile tale?

Am 24 de ani, mi-am început studiile în Management, dar am continuat cu studiul Antropologiei, cu focusare pe analiza şi studiul comportamentului socio-economic al oamenilor. Am participat la proiecte universitare internaţionale în SUA, Elveţia şi Franţa, unde am avut posibilităţi uriaşe de cunoaştere nu numai a mediilor culturale şi a specificităţilor sociale deosebite, ci şi a cercurilor de cercetare internaţională ale unor domenii de vârf. În ţară, am colaborat cu mai multe organizaţii, de la firme de consultanţă în afaceri şi instituţii financiare, până la ONG-uri, şi în acest moment pot să afirm cu toată încrederea că, fiecare experienţă mi-a oferit propriile lecţii.

Interviu

1. În articolul scris despre Roșia Montană ai vorbit foarte frumos despre sentimentul de ACASĂ. Prin ce se măsoară dorința de a te întoarce la peisajele natale? Prin dezvoltarea economică a locului unde ai copilărit (o dorință de a câștiga bani, eventual să îți vinzi trupul, amintirile)? E un patriotism care nu conlucrează cu tendințele globalizării? Sau doar o formă de eroism pentru că vrem să ne salvăm cultura, orașele, oamenii în care ne identificăm?

Nu cred că există un factor extern cu o forţă suficient de mare încât să condiţioneze sau să altereze în vreun fel, perceperea sentimentului de acasă. Şi asta pentru că, cu fiecare zi ce trece, indiferent de context social sau evoluţie personală, acasă depăşeşte limitele rigide ale unui concept sau ale unui sentiment banal, şi devine un complex subiectiv cu o forţă incredibilă. Pentru mine, acasă este trăirea pură, prin care găsesc curajul de a redeveni cea care am fost; e locul, în care ştiu că îmi voi regăsi încrederea şi puterea de a merge mai departe; sunt oamenii, care mă iubesc şi care mă aşteaptă cu sufletul la gură atunci când sunt departe; sunt amintirile, prietenii din copilărie, oamenii dragi pe care i-am pierdut; e casa, în care fiecare lucru ascunde o amintire; sunt visele, regretele, tristeţile şi bucuriile; sunt alegerile care m-au determinat să merg pe un anume drum. Şi mai e încă atât de multe lucruri… Cum ai putea să măsori aşa ceva? Nu este vorba nici despre patriotism, nici despre accederea la vreo formă de eroism. Este vorba pur şi simplu, de părticica de lume pe care o laşi în urmă şi a cărei amintire o porţi cu tine oriunde te-ai afla.

2. Suntem noi capabili să discernem între campaniile vulgare de marketing ale companiilor ce vor să cumpere suflete, să schimbe, și conceptul de a salva un loc, pentru a fi frumos peste mulți  ani? Eu am un argument împotriva acestui proiect, numit Roșia Montană și anume că mai bine lăsăm aurul în pământul nostru, dezvoltăm turistic zona, apoi invităm turiștii și le spunem: “Aici, sub picioarele voastre, în pământ, se află cel mai mare zăcământ de aur din Europa!” Oare nu vom câștiga în acest fel mai mult peste ani?

Absolut, în cazul Roşiei Montane, varianta viabilă de dezvoltare socio-economică pe termen lung era evidentă de mult timp, iar oamenii conştientizau treptat, că este practic imposibil să dezvolţi economic, social şi cultural o localitate, depopulând-o şi ştergându-i urmele din istorie.  Cred că, acesta a fost şi punctul de plecare al acestei strategii de marketing impresionante, atât prin valoarea capitalului implicat cât şi prin diversitatea mijloacelor de promovare şi a canalelor media folosite. Este o campanie cu o miză uriaşă, care recurge la nişte subterfugii bine gândite, menite să afecteze nu latura raţională a publicului, ci cea emoţională. Devine astfel o luptă purtată nu cu argumente, ci cu poveşti mai mult sau mai puţin fabricate, triste, sumbre şi care inoculează spectatorului un anumit sentiment de vinovăţie. Să nu uităm că, trăim o perioadă în care cea mai mare problemă economico-socială la nivel naţional, este şomajul. În momentul în care, aduci în presă spoturi de promovare cu oameni care “nu vor decât să muncească”, într-o zonă în care posibilităţile de dezvoltare nu mai există (fiind distruse forţat), dar aduci varianta locurilor de muncă de ordinul sutelor, chiar miilor (chiar dacă nu sunt fundamentate economic sau managerial), ai câştigat o bătălie. Falsa compasiune câştigă în faţa raţionalului, şi scepticismul atât de necesar în acest caz este pierdut. Restul nici nu mai contează, gândim în termeni de 10-15 ani, fără a încerca măcar să ne proiectăm existenţa într-un viitor, în care toate resursele vor fi dispărute, nu numai cele din subteran, dar şi cele de la suprafaţă – păduri, ape, faună, patrimoniu, oameni. Şi nu ne dăm seama că, abia atunci, Roşia Montană va rămâne fără nicio şansă.

3. Ai o teoria preferată pe care o transmiți prietenilor despre verticalitatea ce nu trebuie subminată în fața banilor, a viciilor, a erorilor, ci susținută cu principii și valori?

Devine din ce în ce mai greu să transmiţi aşa ceva… Adevărul este că, sunt lucruri pe care le-am învăţat acasă, de la părinţii mei, de la bunica mea. M-au învăţat să fiu de neînduplecat în ceea ce priveşte principiile în care cred, m-au învăţat valoarea unei conştiinţe curate şi m-au ”avertizat” cu privire la modul în care un om poate reacţiona în faţa banilor sau a puterii, la modul în care poate să se schimbe fulgerător, în care poate să uite oameni, valori, principii, în care poate să şteargă o viaţă întreagă.

Sunt lucruri simple, pe care am învăţat să le preţuiesc însă departe, acolo unde provocările, lăcomia, sau povara unui gol interior, puteau dicta regulile unei alte vieţi, care te reducea la o simplă victimă. Încerc să nu uit ce-am învăţat, nu datorită unei moralităţi exagerate, ci datorită faptului că, în unele momente, au fost singurele lucruri pe care m-am putut baza. Nu este uşor să fii departe şi singur, iar acest sistem de valori, obiective, principii deprins acasă, forma un sprijin solid ce îmi acorda încredere, putere şi curaj pentru a merge mai departe şi un reper care îmi condiţiona întotdeauna alegerile şi deciziile.

4. Cum ai copilărit în Roșia Montană și ce cuvinte cheie ne poți transmite pentru a evidenția cel mai bine iubirea “Amintirilor din copilărie” ?

Roşia Montană este un loc minunat pentru un copil şi sunt recunoscătoare pentru că am avut şansa să cresc într-un asemenea loc. Dealuri, stânci, munţi de jur-împrejur… toate te făceau să te întrebi, ca şi copil, cât de mare e lumea şi îţi ”sădeau” dorinţa de a călători, de a cunoaşte, de a vedea ce se ascunde dincolo de orizont. Vara în special era spectaculoasă, dealuri înverzite şi încununate de o mireasmă tainică şi felurite culori, nopţi în care aveai parte de adevărate recitaluri ale greierilor, dimineţi în care erai trezit de păsărelele ce-şi găsiseră adăpost în copacul de lângă fereastră; iar după o ploaie fugitivă, îşi făcea apariţia un fabulos melanj de culori, nuanţe, arome plutind în aer… Era un cadru perfect pentru a te dezvolta ca om, ca gândire, ca individualitate ce trebuia să pornească pe propriul drum; era locul liniştit în care te lăsai purtat de vise, era familiarul ce ştiai că nu te va dezamăgi niciodată şi că indiferent de ce s-ar fi întâmplat, rămânea acolo, stabil şi de neînduplecat, gata să-ţi ofere întotdeauna sprijin, refugiu şi mângâiere.

 5. Suntem noi o generație care POATE ? Care sunt defectele noastre? Trebuie să le cunoaștem pentru a le corecta în timp.

Suntem o generaţie care poate şi acest lucru îl dovedim în fiecare zi. Suntem ambiţioşi, şi dorim să demonstrăm că putem avea libertatea şi curajul de a ne urma visele. Adevărata provocare în această lume globalizată şi rapidă este să ne cunoaştem priorităţile, obiectivele şi să nu le pierdem pe parcurs. Am văzut atâtea cazuri de oameni tineri, extraordinar de talentaţi care renunţaseră însă la singurul lucru care îi făcea fericiţi, care le acorda valoare şi semnificaţie vieţii, din cauza unor opţiuni poate mai avantajoase financiar; o renunţare urmată însă întotdeauna de un regret profund. Este într-adevăr un act de curaj în societatea românească de astăzi, să rămâi fidel viselor tale, talentului unic cu care eşti înzestrat şi care te face special, şi devine din ce în ce mai greu să nu cazi pradă oportunismului sau lăcomiei. Şi aici cred că, sprijinul din partea familiei devine hotărâtor. Poţi lua decizia de a renunţa în favoarea unei complăceri forţate la un anumit mediu social sau economic, sau poţi alege să mergi mai departe, conştient fiind de sacrificii, riscuri, greutăţi. Este o alegere pe care fiecare dintre noi trebuie să o facă la un moment dat şi care devine grăitoare pentru identitatea şi moştenirea noastră culturală.

6. Ce este viața? O “cursă” așa cum ne explică Adam Smith, unde cel mai bun câștigă, un joc , o luptă sau o construcție în timp pentru suflet, familie, amintiri, greșeli și capabilitatea de a ne schimba în urma greșelilor?

Nu aş vrea să îi spun cursă; şi aşa trăim într-o eră a vitezei, dominată încă de o concepţie materialistă, în care, în graba noastră de a avea din ce în ce mai mult, uităm sau ”nu mai avem timp” de prietenii dragi, de lucrurile care ne făceau fericiţi, de visele pe care le aveam de când eram mici, de o îmbrăţişare oferită bunicilor noştri, sau de o vorbă bună celor care suferă. Alergăm neatenţi şi virulenţi, nepăsându-ne de ceea ce pierdem pe parcurs, ci doar de ceea ce-am putea  câştiga la final, nepăsându-ne de lucrurile pe care le dărâmăm sau de vieţile pe care le afectăm în cursa nebună pentru premiul final ce ne-ar putea sătura în sfârşit egoul. Construim însă în fiecare zi, chiar şi inconştient, cu grabă, obosiţi sau resemnaţi, negândindu-ne că această “construcţie” este singura pe care nu o vom putea pierde niciodată; familia, oamenii dragi, pasiunile, călătoriile, amintirea tuturor acestora ne ajută să înţelegem că nimic nu este statornic, că viaţa trece dincolo de banalităţile fiecărei zile şi că prin conştiinţă şi luciditate, reuşim o anumită detaşare care ne permite în final devoalarea iluziei unui materialism pe care l-am considerat de prea mult timp, real.

7. Suntem capabili să construim comunități de oameni care să ofere o democrație reprezentativă și să exprime coerent viziuni și mai multe dreptăți (nu spun toate dreptățile, pentru că aș fi prea idealist)?

Ne confruntăm în ultimii ani în România cu un fenomenal paradoxal. Pe de-o parte, avem o clasă politică ce-şi ignoră propriile atribuţii, o presă ce a renunţat la imparţialitate, şi un sistem (de învăţământ, sanitar, juridic, administrativ etc.) haotic. Pe de altă parte, se observă o vizibilă sporire a gradului de conştientizare din partea populaţiei, oamenii devenind mai greu de “păcălit”, mai puţin sfioşi în a-şi cere drepturile în stradă şi mai dezgustaţi de o clasă politică, care indiferent de culoare, foloseşte aceleaşi mijloace de tergiversare în oferirea unor soluţii de durată. Societatea civilă a oferit, în lipsa unor pârghii fireşti de susţinere din partea Statului, un model impecabil de mobilizare, şi cazul cel mai la îndemână, rămâne Roşia Montană. În momentul în care administraţia prezidenţială a unui stat, devine un aliat evident al unei organizaţii economice private, în condiţiile în care rolul acesteia trebuia să fie de simplu catalizator între mediul privat şi comunitate, atunci se poate spune că s-a atins un prag critic, în care societatea civilă nu s-a resemnat, ci dimpotrivă, a luat atitudine. Iar când oamenii au curajul să critice public atitudinea şi deciziile unui preşedinte devenit “jucător”, atunci aceştia au capabilitatea de a construi o societate cu o viziune clară asupra drepturilor lor fundamentale şi asupra libertăţii. Oamenii pot să zguduie din temelii orice sistem politic, şi istoria ne-o demonstrează; condiţia primordială rămâne însă solidaritatea şi acceptarea unui sistem comun de valori şi principii, care să menţină în centru nu omul, ca muncitor din fabrică, nici omul ca unealtă corporatistă, ci omul ca fiinţă socială, liberă, cu drept de alegere asupra propriului viitor.

8. Pe final, cum vezi România peste 10 ani și ce dorințe ai de la tine și generația noastră?

Văd în România ultimilor ani, producerea unor schimbări majore, adâncirea discrepanţelor sociale, creşterea neîncrederii într-un sistem care s-a dovedit de atâtea ori incapabil în a gestiona scopul şi misiunea pentru care a fost creat, o presă care, o dată cu alegerea trivialităţilor în locul problemelor reale, şi-a pierdut din putere şi credibilitate, oameni care devin mai neîncrezători în privinţa viitorului lor, dar şi mai curajoşi şi sceptici. Posibilitatea adoptării unei reforme importante sau a unui proiect de lege care ar putea să schimbe vieţi, sunt trecute cu vederea şi acoperite de un văl de opinii incompetente, scandaluri mediatice şi grosolănii jurnalistice. În aceste condiţii, societatea actuală nu va mai rămâne mult timp aşa cum o ştim cu toţii, ci se va schimba radical… în bine sau în rău. Diferenţa cred că, ar putea fi făcută doar de oameni; sunt câteva sute de parlamentari şi guvernanţi, dar sunt 20 de milioane de români, şi dacă fiecare ar conştientiza rolul pe care îl poate avea, lucrurile ar fi puse în mişcare şi schimbările ar veni de la sine. Însă şi aici, există alte variante, cea a lăcomiei, a egoismului, a resemnării, sau simplu, a părăsirii definitive a ţării; iar în condiţiile actuale, oamenii nu sunt de condamnat pentru alegerea niciuneia dintre aceste opţiuni. Trebuie însă să ne asumăm rolul pe care îl avem, să renunţăm la a ne mai ascunde după masca placidă a unui om neputincios, să ne cunoaştem drepturile şi să cerem respectarea lor. Dacă noi nu ne asumăm şi nu cerem respectarea propriilor drepturi, nimeni nu o va face. Este o realitate simplă, însă care cred că va deveni hotărâtoare pentru una dintre cele mai imprevizibile evoluţii sociale şi politice de până acum.

Mulțumesc pentru interviu!

 

Etichete: , , , , , ,