RSS

Arhive pe etichete: Ateneu Tătărași

„6,9 pe scara” Nae Caranfil

Recent am vizionat la Ateneul din Tătărași, o ultimă producție cinematografică, în regia lui Nae Caranfil. Filmul, o comedie, ce ne propune cu destulă îndrăzneală din partea regizorului, câteva scenete cu tentă de musical. Este o încercare curajoasă, mai ales pentru publicul din România. Avem, așadar, o combinație între parodierea sentimentelor paranoice pe care micile cutremure din România le au asupra unora dintre noi (în așteptarea celui mare ca „replică”) și câteva realități obeze (cum îmi place mie să le numesc) din țara noastră (un tată care și-a părăsit familia, dar apare din senin;  modul în care se realizează un musical într-o instituție de stat; depresia datorate lipsei găsirii de sens a vieții sau a unui loc de muncă, etc.).

Suntem obișnuiți cu acest stil de a realiza comedii, de către regizorii români. Nae Caranfil este cel care a regizat Filantropica și Asfalt Tango. Putem face o asemănare (pentru unii poate părea exagerată), între Nae Caranfil și Gary Marshall (un cunoscut regizor, scenarist din SUA) și anume că cei doi realizează comedii-bufe (așa cum le numește Woody Allen) surprinzînd secvențe de viață destul de serioase. Și Cristian Mungiu are filme de comedie (Amintiri din epoca de aur, este poate cel mai cunoscut film) și Lucian Pintilie (dar cu ceva mai multă seriozitate, în sensul că sunt mult mai dure).

Jocul actorilor a fost bun, aceștia fiind debutanți (după spusele regizorului), dar, surprinzător sau nu, părțile cele mai bine realizate din film, au fost cele de musical. Acestea chiar au reușit, iar Laurențiu Bănescu, cel care joacă rolul lui Tony, are o prestație mult mai bună în parte de musical, în comparație cu restul filmului. Dintre actrițe, Maria Simona Arsu este cea care mi-a plăcut (are o voce puternică, arată bine, rolul i se potrivește – pare mai libertină și mai nonconformistă, este mai așezată și mai calmă).

Din punctul meu de vedere, ceea ce lipsește acestor gen de filme, sunt pe de o parte, dialogurile, apoi actorii mai atipici. Spun eu că s-ar potrivi câteva dialoguri mai sofisticate, mai incitante, nu doar cu un limbaj simplist, nu foarte atrăgător. Apoi, e nevoie și de actori. Mie îmi place să fac jocuri de imaginație și să văd ce alți actori ar fi fost potriviți la unele dintre filmele pe care le urmăresc. Niște actori atipici, mult mai naturali în jocul lor, ar fi mai potriviți. În comedii se potrivesc astfel de actori. E greu să îi găsești, sunt tot mai rari, dar merită riscat, pentru că temele acestor filme sunt bune, merită exploatate mai bine.

Am fost surprins și de cât de primitor și dichisit a devenit Ateneul din Tătărași. De ceva vreme nu am mai fost la vreun spectacol de teatru sau orice alt eveniment desfășurat în această instituție culturală, dar țin să apreciez evoluțiile pozitive.

69-pe-scara-richter-355233l-175x0-w-7cb744f6

Filmul, 6,9 pe scara Richter, este un film reușit, mai ales pe partea de musical și merită vizionat pentru experiența de cinefil. Se poate evolua cu astfel de comedii în România, pentru că teme sunt multiple, realitățile construiesc zilnic paradoxuri și situații nemaiîntâlnite, ce par a ne duce cu gândul de fiecare dată la sfârșitul lumii, sau ne fac să avem coșmaruri cu tot felul de cutremure. De fapt cutremurele (cele adevărate și cele mari) se petrec în viața reală, cu foarte multe replici.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 01/27/2017 în Artă

 

Etichete: , , , , , , ,

Între prea multe femei

Luptă

Stăpân, călău, slugă mincinoasă

Evitarea femeilor

Bărbatul este un naiv

Poezie sau proză

Punct și de la capăt…

Ce pot avea oare în comun toate cuvintele de mai sus? Vă spun eu: “prea multe femei”. Premiera piesei de teatru de la Ateneul Tătărași, “Un bărbat și cam…multe femei”, în regia lui Bogdan Ulmu a oferit momente de umor al clasicului conflict dintre femeie și bărbat. Regizorul ne spune: “Piesa de la care am pornit, spectatorule (a lui Leonid Zorin), are (cel puţin) două calităţi: pune o problemă importantă – fericirea; şi alternează umorul şi tristeţea cu măiestrie de valoros dramaturg.”

Despre actori:

Erica Moldovan m-a fascinat din nou. Am văzut-o prima dată în piesa “Tango în fum de țigare” și încă mi-au rămas în minte imaginile unor scene de acolo. Acum și-a asumat mai multe roluri, pe care le-a interpretat minunat. Este singura care a menținut un echilibru actoricesc în toată piesa.

Aurelian Bălăiță și Laura Bilic au avut câteva scăpări, dar au reușit să le evite cu bine. Rolul interpretat de Aurelian a fost presant și energic, iar consumul actorului a fost evident. Laura, la fel ca Erica, a fost nevoită să interpreteze mai multe roluri. Pentru unele a reușit foarte bine (rolul de soție în mod special).

Roxana Durneac a jucat rolurile unor personaje secundare, dar nu mai puțin importante.

Revenind la piesă, întrebarea principală de la care pot porni este următoarea: îmbătrânim atunci când nu mai iubim? Se pare că da. Personajul interpretat de Aurelian este de multe ori criticat de femeile apărute în calea lui că a îmbătrânit, că este lipsit de vlagă, chiar are unele manifestări și comportamente haotice etc.. Toate ne sunt utile pentru a da un răspuns, mai ales când ASG se luminează și prinde viață după întâlnirea unei poete, din timpul unei vacanțe-tratament de la un sanatoriu din Crimeea.

Rezultatul piesei ne spune ce este femeia, sau ce sunt femeile în raport cu un bărbat. Cum spunea prof. univ. dr. Tiberiu Brăilean la o conferință, femeia este un “complex de paradoxuri”. Acelaşi profesor a identificat şi patru dimensiuni la o femeie:

“Are capacitate de îndurare,

Un pic de frumuseţe,

credinţă rituală,

abilitatea de a înmulţi puţinul.”

După mine, întotdeauna o femeie va da naştere unor sentimente extreme. Poate fi iubitoare şi melancolică şi imediat se transformă în rea şi tragică, poate fi geloasă sau total dezinteresată de bărbat, poate fi egoistă sau o altruistă, trăsăturile feminităţii şi le poate exprima natural sau le poate duce la exagerări neînţelese. Femeia este întotdeauna modelul viu şi unicat în Univers, ce poate inspira extaz, agonie, tristeţe, fericire, împlinire, orânduire, simbol, ruşine, adevăr sau plăcere.

Dar care poate fi calea cea mai bună de comunicare dintre un bărbat și o femeie? Este “lupta”. Lupta este primul element care îl pune pe ASG în poziția de a lua parte, sau de a nega existența femeii, așa cum este ea cu toate atributele posibile. El învață să “lupte” prin arta seducerii, dezvoltată în momentul unor trăiri poetice pe versurile unei la fel de nebune femei, scriitoare, întâlnită de el în timpul vacanței-tratament.

Ajunge fără să știe, intrând în lumea bârfelor, un “stăpân, călău și slugă mincinoasă”. Sunt cele trei impostaze în care se poate găsi un bărbat. Un stăpân pentru că încearcă să evite femeile și să nu fie dependent de ele, că le poate domina cu un raționament și spirit tipic bărbătesc; un călău pentru că știe să taie elanul simbolic în devenire al femeii și slugă mincinoasă pentru că ajunge la momentul de maximă nesiguranță când nu mai înțelege transformările femeii și este nevoie să mintă, să disimuleze. Ultima ipostază e cea mai dificilă și chinuitoare, pentru că femeia este sigură că poate exagera, poate căuta mai mult decât a apreciat și primit la început, vrea să se desăvârșească într-o relație.

Fie că este înșelat, fie că este intrigat, depășit, sau confuz, un bărbat ajunge de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată un adevărat NAIV. Numai și numai bărbatul se poate regăsi în situația de a nu ști cum să procedeze, cum să mențină echilibrul. Cum poate un “stăpân, un călău și o slugă mincinoasă”, să ajungă întotdeauna un naiv? O întrebare la care sincer să fiu, nu am un răspuns.

Îmi aduc aminte de venirea lui Dan C. Mihăileascu la Iași, pentru a vorbi într-o conferință despre “totalitatea feminității”. A făcut atunci o comparație impecabilă, cu două repere de reprezentare a femeii, Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale, punând femeia între două coordonate: angelică şi demonică/drăcească. Mai întâi apare forma angelică a femeii la M. Eminescu, unde autorul, prin romantism, pasiune, plăcerea de a iubi o femeie, o arată lumii astfel prin poeziile sale (“Iubită dulce, o, mă lasă / Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc …Privindu-te, de-amor să nebunesc!”, Iubită dulce, o, mă lasă; “Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită / Zâmbind să mă săruţi, amorul meu… Că-n veci visez la ochii tă cei vii”, Iubitei). La I. L. Caragiale apare tipul misogin de reprezentare a unei femei, drăcească, se arată cum “joacă bărbatul”, un exemplu fiind Zoe din piesa “O scrisoare pierdută”. Majoritatea personajelor feminine din opera lui Caragiale au o faţă mai demonică.

Merită să vă destindeți cu o piesă de teatru, unde bărbatul și femeia capătă forme umane recunoscute, dar puțin împărtășite. Nu am găsit informații foarte multe despre scriitorul Leonid Zorin, ca să îmi ofer un reper de siguranță cu privire la ce a gândit dramaturgul.

În final, pot spune că bărbatul merge întotdeauna pe o variantă tragico-comică atunci când vine vorba de femei și putem vedea asta din versurile scrise de mari poeți. De exemplu: “Fii tu păşunea mea / Iar eu boul tău să o pasc”, sau “Un bou o iubea pe Luminița. Boul eram eu”. Și de ce nu așa:

“Două ciori, zburau deasupra unei gări.

La un moment dat ele văd o altă cioară pe calea ferată, sfâşiată, tăiată în bucăţi.

Una dintre ciorile care zburau, mai flegmatică, spune:

– Ei ce să spun: Anna Karenina!” (în varianta Dan. C Mihăilescu)

De aici se și vede de ce într-un loc este poezie și în altul proză. Cine se revendică mai bine la cele două dimensiuni, dintre femeie și bărbat?

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,