RSS

Arhive pe etichete: Actul de imagine

Trăim în cutii de imagini care ne modelează gândirea

Percepția noastră asupra imaginilor se schimbă constant. De la pictură, arhitectură, film, cărți, natură, fotografie (mai ales), ne înconjurăm de imagini. Horst Bredekamp, un istoric al artei, face o analiză a „actului de imagine”, o incursiune istorică și filozofică asupra reprezentărilor date de imagini într-un volum apărut la Editura Tact în anul 2018, cu o traducere din limba germană de Andrei Anastasescu. Am construit un dialog alături de Mihaela Sonea, doctorandă în cadrul Școlii Doctorale de Studii Filologice a Facultății de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza”.

received_284744272436143

Locație foto: Librarium Iulius Mall

Mihaela Sonea: De câteva săptămâni, în fiecare seară înainte de culcare iau Actul de imagine cu mine în pat. O citesc seara pentru că mi-am dat seama că nu e o carte pe care să o pot citi dimineața la cafea, cum fac cu altele pe care le citesc ca să mă destind. Deși e un subiect de nișă, m-a prins de la primele pagini, pentru că tocmai la raportul dintre imagine și cuvânt mă gândesc adesea și mă întreb care dintre cele două rămâne mai mult cu noi. Ambele ne modelează gândirea, ceea ce produce un efect direct asupra modului în care simțim și acționăm, dar care ne influențează mai mult sau care ne provoacă mai mult în a descifra natura lumii? Nu este un mister faptul că Bredekamp înclină balanța spre imagine, ne dăm seama din titlul cărții, însă ce se află în spatele imaginii și nu se găsește în spatele cuvântului? Cum se face că oamenii se lasă impresionați și copleșiți de magia imaginii mai mult decât de cea a cuvântului, având în vedere că ambele au același creator?

Dragoș Preutescu: Ce se ascunde în spatele imaginii, nu se găsește și în spatele cuvântului. Chiar autorul menționează că actul de imagine ia locul actului de limbaj. Imaginea oferă în schimb un alt sistem de limbaj, unul simbolic, metaforic, iar în spatele fiecărei imagini se formează o percepție a fiecăruia dintre noi pe care o avem asupra acelei imagini. E o întrebare foarte bună dacă putem descifra natura lumii. Să luăm un exemplu actual – prima imagine cu o gaură neagră ce a fost difuzată publicului. Ce impact a avut această imagine asupra ta? Cum percepi lumea, universul, după ce ai văzut imaginea? Cei care ne oferă imagini știu că vor avea un efect asupra privitorilor. Ar fi bine dacă am avea o explicație clară despre ceea ce produce o imagine în mintea celui care o vede, dar mai avem mult până acolo. Trăim în cutii de imagini. Facebook este o astfel e cutie. Televizorul este o cutie cu imagini, cartea la fel. De-a lungul timpului, fiecare a oferit și încă oferă o percepție diferită asupra naturii lumii. Oare „imaginile pot decide asupra libertății privitorului”?

received_1059754807566730

Mihaela Sonea: După ce am văzut prima imagine cu gaura neagră mi-am dat seama că toți oamenii de știință au studiat până acum ceva ce nu au văzut niciodată, dar de care erau siguri că există. Au reușit să alinieze și să sincronizeze opt telescoape de pe jumătate de mapamond, ca să demonstreze existența unui fapt invizibil până atunci. Acesta e un exemplu clar în care imaginea cântărește mult mai mult decât cuvântul. De la Platon știm că imaginile sunt mai puternice decât adevărul sau ideile, că acestea au contribuit la modelarea omului cu mult înaintea apariției scrisului sau vorbitului. Imaginile decid cu siguranță asupra libertății privitorului, pentru că omul nu este capabil să înțeleagă decât ceea ce a creat el însuși. Sigur, ne putem apropia de ceea ce a fost construit de o forță creatoare superioară, dar nu vom pătrunde niciodată legile creației întru totul. Capacitatea noastră de cunoaștere răzbate doar până la marginile a ceea ce am produs noi înșine. Bredekamp oferă nenumărate exemple de imagini: evoluția omului conturată de către Darwin, imaginile de pe monede, tablourile pictate cu sângele din propriile răni ale lui Yoko Ono, prima radiografie umană sau atacul de la Charlie Hebdo. Toate m-au făcut să mă întreb dacă pentru privitor imaginea conturează un aliat sau un adversar, dacă ne confruntăm mai mult cu imaginea în sine (cu autonomia și autosuficiența ei), cu suma interpretărilor îndreptate către aceasta sau cu perspectivele care ne scapă interpretării.

Dragoș Preutescu: Atunci când un privitor vede o imagine, el este cuprins în primă fază de emoții, este surprins și abia apoi decide dacă vrea să pătrundă și mai mult înțelesul acesteia. Imaginea relevă o realitate (adevărată sau falsă), nu o imită așa cum face pictura sau sculptura. Să ne gândim la toate imaginile pe care le avem la îndemână despre schimbarea climei și despre zonele poluate de om sau icoanele care reprezintă personaje biblice sau sfinți. Toate au un impact emoțional puternic, dar cred că ne scapă perspectiva interpretării în aceste ultime cazuri. Important este să ne dăm seama ce vede mintea noastră prin ochi. Ochii sunt poarta către imaginație. Apare mai întâi imaginea și apoi imaginația. Are loc o reprezentare, o percepție, care face jocul realității. Fiecare dintre ele are reguli specifice de interpretare. Dacă eu postez o imagine cu o carte, pentru privitor impactul este doar unul imaginativ (depinde de ceea ce vrea el să vadă în acea imagine – titlul, culoarea coperții, imaginea de pe copertă, autorul etc.). De multe ori, imaginea acționează în locul privitorului. Cum este și exemplul cazului Charlie Hebdo. Este un bun exemplu de act de imagine. Mi se pare firească întrebarea: noi privim imaginea sau imaginea ne privește pe noi? Actul de imagine este o teorie a privirii, iar atunci când încerci să teoretizezi privirea, vrei să îți educi simțurile percepției și reprezentării lumii.

Mihaela Sonea: Imaginilor le revine un rol central în teologie pentru că au funcționat ca model indispensabil în societate; se simte o forță activă inerentă a icoanelor până în contemporaneitate: femeile poartă văl în timpul slujbei și stau în partea stângă înăuntrul bisericii nu pentru că s-ar spune în Biblie ceva despre aceste obișnuințe, ci pentru că Maica Domnului are capul acoperit de văl în icoana care se află în stânga ușilor centrale ale iconostasului, iar creștinii urmează acest tipar. După aceeași analogie, bărbații își dau jos pălăria în biserică și stau în partea dreaptă. Astfel, înțelegem că icoanele generează un model atât de intens, încât a intra fără văl în biserică sau a sta în partea bărbaților au ajuns să fie păcate menționate în îndreptarele pentru spovedanie. Foarte puțini oameni mai știu de unde provin obișnuințele despre care tocmai am menționat, dar totuși le urmează. Prin urmare, vedem cum actul de imagine ne influențează și ne privește direct, mult mai profund decât îl influențăm sau privim noi. Lucrurile stau așa de la origini și vor continua în același ritm, chiar dacă se schimbă paradigma: în societățile puternic tehnicizate, tot imaginile ocupă o poziție privilegiată, iar individul este nevoit să se adapteze și să se consolideze pe sine într-o epocă a provocărilor vizuale. Din carte aflăm că, luând drept exemplu fotojurnalismul, Ernst Gombrich a demonstrat că supraproducția de imagini nu le anulează acestora forța, chiar dimpotrivă, se constituie în sursa unei puternice presiuni pentru individ. Actul de imagine ajunge să fie plasat într-o poziție centrală, ceea ce conduce la un conflict între operă și creator; este în carte o povestire originară din Asia Mică în care, având sentimentul propriei imperfecțiuni, un vas de cupru își mustră creatorul, îl blestemă și îi cere să-l arunce în apă. Astfel, raportul dintre cei doi se modifică în profunzime. Mă întreb dacă actele de imagine create de noi astăzi au devenit deja adversarele noastre sau încă nu ne regăsim într-un conflict de tipul celui tocmai menționat.

Dragoș Preutescu: Idee „consolidării pe sine” mi se pare una ce merită dezbătută. Imaginea, în accepțiunea autorului, substituie („Forme de substituție a socialului”) sinele, pentru că individul are nevoie să se identifice, să se asocieze, să se depersonalizeze prin actul de imagine. Să luăm exemplul canalelor de social-media care au o funcție importantă – promovarea imaginii. Fiecare dintre noi postăm tone de fotografii care încearcă să construiască un act de imagine ce ar trebui să fie o „consolidare de sine”, dar se întâmplă exact invers. Imaginea dezintegrează sinele în piese sau forme de imagine. Noi creăm acte de imagine, dar facem asta pentru că socialul cere această preocupare din partea noastră. De aici apare și presiunea așezată pe sinele individului. Este identic cu exemplul dat de tine despe icoane; faptul că există platforme pline cu imagini ne fac să ne conformăm și să acționăm după un model, să facem cu toții același lucru. Actele de imagine din social-media ne modifică statutul de individ, nicidecum nu ne consolidează sinele. Și, ca să închei, există astăzi un conflict ce trebuie analizat, cel dintre noi și actele de imagine despre noi. Nu mai avem dreptul asupra propriei imagini, imaginea are dreptul asupra noastră.

Un dialog marca Idei și Efecte.

 

Etichete: , , , , , , , , ,