RSS

Oameni care își dansează viața – interviu cu Irina Nistor – instructor și coregraf (Salsa Amazing)

1. Viață, dans și oameni! Descrie puțin viziunea proprie asupra vieții din perspectiva dansului și expune câteva idei despre tine.

Dansul pentru mine este un mod de viață, un mod frumos de a trăi, de a cunoaște oameni, de a socializa, de a te bucura de viață, de a-ți exprima atitudinea, stilul propriu pe ringul de dans, de a trăi cu pasiune fiecare moment, dansul mă face să mă simt liberă, să uit de griji și înseamnă o provocare de fiecare dată. Dansul pentru mine se traduce în pasiune. Pasiune pentru ce faci, pasiune pentru viață și trăire pur și simplu. Dacă nu dansezi din pasiune, nu mai dansa deloc. În dans trebuie să te dăruiești complet, să simți ritmul până în măduva oaselor și înapoi, până în vârful degetelor. În momentul de față nu aș putea trăi fără dans, fără să predau, fără să fiu pe scenă, fără să mă fac remarcată prin experiența acumulată în dans. Dansul îmi dă energia de care am nevoie zi de zi și mă face să mă simt liberă și să iubesc ceea ce fac.

Ce fată nu-și dorește să fie frumoasă, elegantă, admirată și plăcută de toată lumea? Nici eu nu am făcut excepție. Ușoara mea timiditate mă încurca uneori și mă înfuria. Doream să am farmec și să nu mă mai pierd cu firea când îmi era lumea mai dragă…. și am descoperit Salsa, care a devenit bucuria mea zilnică, prietena mea secretă și confidenta mea. Acum îmi cunosc puterea de a mă adapta, de a fi fermă și încrezătoare. Dansul mi-a schimbat atitudinea, mi-a dat încredere și m-a făcut să mă simt frumoasă și elegantă. Mi-a dat distincție și rafinament  în mișcări, și așa am ajuns să mă îndrăgostesc de acest dans, precum o adevărată declarație de dragoste.

irina nistor 3

2. Ce comunică sau ar trebui să comunice dansul? Pot oamenii socializa, iubi, prin dans?

Dansul exprimă pasiune, trăire și cu siguranță îmbunătățește comunicarea interpersonală. Este cel mai plăcut mod de ați face prieteni noi cu care să ieși, cu care să te distrezi, cu care să te bucuri de viață, ajută la menținerea unei siluete frumoase, crește stima de sine. Dansul reprezintă una din cele mai bune metode dovedite împotriva stresului. Nu în ultimul rând prin dans lumea își exprimă iubirea, transmite emoții, multe cupluri s-au format pe ringul de dans, ajungând la căsătorie, deci are mari beneficii asupra vieții în general.

3. Sunt curios ce anume urmărește un dansator/ instructor/ coregraf: perfecțiunea, prestigiul, improvizația, transmiterea unor emoții, sociabilitatea sau o dinamică existențială?

Un dansator urmărește să învețe figuri de dans, tehnici la cursurile de dans pe care să le expună pe ringul de dans, să îți exprime emoțiile, personalitatea, să fie remarcat, să improvizeze, să creeze o poveste timp de 3 minute cu oricine dansează.

Ca instructor sau coregraf lucrurile sunt văzute altfel, îți dorești să oferi cei mai bun pentru cursanții tăi, să îi îndrumi să evolueze ca dansatori, să își înfrângă timiditatea, să aibă încredere în sine, să cunoască tehnicile de muzicalitate, să interpreteze, să se perfecționeze, să meargă la congrese, festivaluri. Cel mai frumos lucru ca instructor este  ideea de a împărtăși pasiunea și mici secrete ale dansului cu toți cei care pășesc pragul și ajung în sala de dans.

irina nistor 4

Au început participările la workshopuri, cursuri, festivaluri în România și în străinătate, unde erau asemenea activități, apoi au venit premiile și diplomele la concursuri. Dorința de a fi mai buni a găsit răspunsul și în afara țării, la congresele de la Berlin, Roma, Varna, Madrid, Istanbul, Borovets. Aceste participări ne-au ajutat să ne găsim un drum propriu, pe care îl căutam de la început. Am simțit  că  ne dorim mai mult și am ajuns la Salsa Amazing, am început să facem diferența! Simțim că avem ceva de spus, ceva ce nu s-a spus încă, ceva ce ne face diferiți!

4. Având un acces liber la informații și materiale video online, dar și capacitatea de a călători pentru a explora diverse forme ale dansului, care este nivelul de receptare al tinerilor (și nu numai) cu privire la practicarea dansului?

Dansul se știe că este prezent în lumea oamenilor de mult timp, este un mod plăcut din viața fiecăruia pentru distracție, socializare, iubire și ia amploare din ce în ce mai mult atât pe plan național, cât și internațional. Pot afirma din propria experiență că am rămas plăcut surprinsă la Berlin Salsa Congres, în 2012, când am văzut peste 3000 de oameni plini de viață, energici, dansând cu pasiune. De asemeni în Italia, Madrid, Istanbul sunt foarte mulți dansatori cu care creezi o legătură fără nici măcar să știi cum îi cheamă, câți ani au sau alte informații. O formă intelectuală de cunoaștere a lumii dansului, a muzicii și a prieteniei care se naște între practicanții acestui stil de dans latino! Este un „exercitiu fizic” potrivit pentru orice vârstă. Câștigăm, prin salsa, încredere, curaj, mobilitate și atitudine…și, nu în ultimul rând, prieteni…prieteni legați de bucuria de a dansa, împreună.

5. Te rog să ne povestești una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-ai avut ca instructor, coregraf sau simplu practicant, în lumea dansului. Ce învățăminte putem extrage din experiența ta?

Cea mai frumoasă experiență a fost atunci când am câștigat prima cupă la Latin Fever Fest, Constanța 2012 și prima medalie. Sentimentul de pe scenă este unic și greu de exprimat în cuvinte. Cel mai important aspect și totodată, motivul pentru care m-am îndrăgostit de scenă este atmosfera care se creează între cel care oferă spectacolul (eu) și cel care savurează spectacolul (publicul). Emoții, adrenalină, devotament, toate acestea însoțite de aplauze, realizează o conexiune cu publicul care DOAR se simte și nu necesită cuvinte.

irina nistor 2

Dansul este o artă, dansul înseamnă emoție, cucerirea spațiului, curajul de a depăși mobilitatea, ne învață să fim armonioși în întreg limbajul gesturilor. Frumusețea dansului reușește să lase oamenilor trăirile pe care nu numai că le-au simțit, ci știu că nimic altceva nu le poate înlocui sau exprima.

Îndrăzniți să dansați, vă promit că n-o să regretați nicio clipă.

6. Un citat mi-a atras atenția încă din timpul liceului – „Viața fără un pic de nebunie ar fi ca un act vulgar”. Trebuie un pic de nebunie (în sensul bun al cuvântului) în lumea dansului?

Trebuie un pic de nebunie în viața fiecăruia, mai ales a celui care se exprimă prin dans. Pe ringul de dans suntem liberi să creăm, să ne simțim bine, fără reguli, fără stres, doar cu veselie și bună dispoziție.

Irina Nistor 1

7. Ajută dansul la construirea unor identități sociale și la stabilirea unor raporturi sociale între oameni, mai deschise și mai virtuoase? De ce se întâmplă astfel?

Dansul ajută la construirea unei identități sociale și îmbunătățește comunicarea interpersonală. Dansul este un limbaj comun oriunde ai merge, la un congres, la un festival, la o petrecere latino, nu trebuie să cunoști pe cineva ca să poți merge la un astfel de party, trebuie doar să știi să dansezi. Dansul înseamnă apropiere față de ceilalți. Când mergi într-un club de dans, pot pune pariu că nu știi pe nimeni de acolo decât pe cei cu care ai venit, când mergi într-un club de salsa, deja cunoști mai bine de un sfert din oamenii de acolo de la cursuri, workshop-uri sau festivaluri de gen, iar până pleci acasă o să mai cunoști încă pe atâția. Astfel până la sfârșitul serii este imposibil să nu îți faci prieteni noi și să te simți în largul tău cc și cum ai cunoaște pe toată lumea.

8. Atunci când  ești instructor/ coregraf, tot timpul ești înconjurat de oameni,  de aceea te voi întreba, care a fost cel mai plăcut sau neplăcut mesaj pe care l-ai primit din partea cuiva, în activitatea pe care o desfășori?

Cel mai frumos mesaj primit din partea cursanților sunt aplauzele de la sfârșitul fiecărui curs, asta înseamnă respect și un lucru clar – că ceea ce faci e bine. Menționez și faptul că dacă pui pasiune în ceea ce faci, zâmbești și ești dispus să explici orice nelămurire, e cea mai mare mulțumire ca instructor, și astfel nu întârzie să apără mesajul „vreau să dansez și eu ca tine”.

9. Existând o varietate de dansuri, și o întreagă creație de dansuri prin combinarea diferitelor stiluri și tehnici, nu îmi voi permite să te întreb ce stil de dans te reprezintă, însă ar fi plăcut să știm ce anume ai imagina în materie de dans și cum s-ar numi propriul tău stil de dans?

Ca și o ierarhie în ceea ce privește stilurile de dans pot spune că SALSA ocupă locul 1, urmată de bachata, cha-cha, kizomba. La momentul acesta am un stil propriu creat, ceea ce mă face diferită pe ringul de dans și bineînțeles remarcată, de aici și numele școlii pe care o dețin este SALSA AMAZING. Lady styling-ul este o componentă importantă în viața oricărei dansatoare, pentru mine înseamnă senzualitate, atitudine, eleganță. Stilul meu de dans se poate exprima într un singur cuvânt: AMAZING!

10. Prin dans, am căutat personal să răspund la o componentă social-relațională foarte importantă, aceea dintre bărbat și femeie. În viziunea ta, cum se transpune acest tip de relație prin dans?

Dansul înseamnă pentru mine senzualitate. Vreți să fiți femei senzuale, sexy și să atrageți atenția unui bărbat dintr-o simplă mișcare?! Ei bine, puteți să faceți asta la modul cel mai propriu- în dans puteți avea toată atenția unui bărbat dintr-o mișcare a mâinii, când vă lăsați tot corpul să vorbească, limita o puneți doar voi.

11. În final, te voi ruga să ne oferi câteva definiții personale, sau simple descrieri, pentru următoarele stiluri de dans:

Salsa – Este cea mai populară variație a unui dans latino și s-a dezvoltat rapid într-un fenomen internațional. Tehnic, salsa se dansează în 8 timpi, însă practic se calcă doar 6 pași, 2 fiind pauze. Se poate dansa fără partener, însă de obicei se dansează în cuplu, bărbatul fiind cel care conduce și dirijează mișcările femeii. Mișcările picioarelor (pașilor) sunt lente în comparație cu mișcările brațelor, care trimit în permanență diferite semnale partenerei: semnal de piruetă pe stânga, pe dreapta.

Bachata – Bachata este considerat cel mai senzual dans. De ce? Pentru că partenerii stau foarte apropiați (normal, acest lucru nu este obligatoriu, dar totuși vorbim despre un dans pasional), iar în poziția de bază genunchii fetei țin cât de cât strâns genunchiul băiatului. Astfel picioarele ei se mulează pe piciorul drept al partenerului și acestuia îi va fi mai ușor să o conducă.

Kizomba – Kizomba ca stil de dans a fost influențat major de Semba și Tango-ul argentinian. Partenerii dansează într-o poziție apropiată (close embrace), utilizând în general timpii accentuați (uneori sunt folosiți și pași sincopați). Datorită poziției apropiate a partenerilor, Kizomba reprezintă unul dintre cele mai senzuale dansuri în pereche, conexiunea dintre parteneri formându-se încă de la primele acorduri ale unei melodii. Datorită ritmului simplu și fiind un dans bazat pe mers, Kizomba este un stil care „prinde” partenerii încă de la prima melodie.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 03/14/2016 în Artă, Interviu

 

Etichete: , , , , , , , ,

Make LOVE, not SELFIE!

Tendințele virtuale pe care ni le asumăm tot mai mult, duc la o pierdere importantă în ceea ce privește stabilitatea și valoarea relațiilor noastre sociale. Avem impresia că virtualul ne oferă camera unde să ne ascundem, unde să ne vărsăm egoismul, unde să savurăm clipele de magie ale popularității. Ni le oferă, chiar mai mult decât ne dorim noi asta.

Nu pot să nu remarc genialitatea în observații ale lui A. Paleologu: „Numai cuplul e o realitate umană, aptă de fericire (și tot ce intră în alchimia fericirii: suferință, sacrificiu, bucurie, gratitudine). Aptă, nu îndreptățită. Aș putea zice că fericirea nu numai că nu e un <drept>, ci o îndatorire, cea de a aprehenda miracolul vieții.” Astăzi, cuplul înseamnă ripostă, neîncredere, confruntare, capacitatea de a-l înșela pe celălalt, de a testa limitele puterii de a poseda sentimentele cuiva. În cuplu se poate crea doar fericire. Și aici nu e vorba de un idealism personal, ci de o chestiune de bun-simț. Una este să înșeli, să provoci suferință, să urăști, să faci rău și alta este să refuzi iubirea, să oferi doar pentru a vedea bucuria.

Dacă în istoria nu foarte îndepărtată eram îndemnați astfel – Make LOVE, not WAR – eu îmi îngădui să încerc o altă regulă – Make LOVE, not SELFIE. Unii nici măcar nu mai au ocazia de a se uita în oglindă. Acest sentiment de SELFIE a înlocuit și singura metodă de a ne observa, de a ne studia – OGLINDA. Nu ne mai privim în oglindă, ne uităm la noi printr-un SELFIE.

Recunosc lipsa noastră de a relaționa și de a crea relații sociale, indiferent de tipul acestora. Oamenii fug de posibilitatea de a conversa direct, de privirile directe, de atingeri, de capacitatea de a descoperi sentimente prin experiența directă într-o relație. Și e firesc să se întâmple astfel. Confundăm individualismul cu egoismul, neîncrederea cu frica și nevoia de a iubi și de a fi iubiți cu aceea de a ne face populari, pentru că unii cred că popularitatea le aduce și iubire. Popularitatea se presupune că ar înseamna putere. Puterea de a dobândi pe cineva, prin ceea ce se presupune că ești sau arăți că ești. Și aici nu vorbim de mediul virtual ca dimensiune nocturnă a confuziilor noastre sociale, ci de mediul real care a creat din om o stafie, cel care fuge de realitate pentru că îi obstrucționează și îi năucește „starea de bine” dată de virtual. Dacă realul arată multe despre noi (eșecuri, dependențe, vicii, virusuri romantice, devianțe emoționale), virtualul ascunde tot ce nu vedem la noi. Pentru că virtualul nu asigură „contactul”.

Culturalizarea iubirii (despre care voi scrie curând) ne induce ideea că trebuie să avem standarde pentru perechea noastră și să reglementăm până și sentimentele de iubire sau capacitatea de a relaționa. Îmi aduc aminte de o frază dintr-o carte a lui Fabio Stassi (Ultimul dans al lui Charlot): „[…] pentru că numai în dezordinea iubirii orice acrobație devine posibilă”. Acrobațiile sunt făcute astăzi de virtual (în toate privințele). Imaginați-vă o lume unde oamenilor le-ar fi frică să danseze, să sărute, să se țină de mână. Dacă nu reușiți să mergeți atât de departe cu imaginația, sigur observați cum oamenii dansează, iubesc, își construiesc familii, disprețuiesc, suferă, în mediul virtual.

Nu într-un SELFIE stă calitatea relațiilor noastre sociale și nu printr-un SELFIE dobândim  calități de „iubitori”. Așadar, Make LOVE, not SELFIE și vedeți ce se întâmplă. Astfel, poate nu le-om mai da atât de lucru psihoterapeuților și vom descoperi că viața are mai multe dimensiuni și o singură direcție – adevărul descoperit prin relațiile sociale.

 

Etichete: , , , , ,

Filme și alte stări – interviu cu Agatha Ioana Păltinel – regizor și scenarist

Putem include filmul, alături de fotografie, în lista artelor frumoase și „împlinite” ce construiesc simțurile și gândurile noastre vizuale ale secolului XXI. Dansul, muzica, pictura, teatrul, cunoscute ca forme „vechi” în domeniul artelor, sunt completate aproape firesc de cinematografie și fotografie. Producția cinematografică este tot mai consistentă, diversă, cu un public numeros și care acaparează tehnologii ale vizualului într-o viteză nemaipomenită. Agatha Ioana Păltinel este absolventă a Universității de Teatru și Film „Ion Luca Caragiale”, din București, secția Regie de Film, iar interviul dorește să evidențieze aspectele unei activități studențești în lumea filmului.

1. De ce Agatha Ioana Păltinel a făcut o trecere importantă de la impulsurile regizorale, la cele de studierea medicinei? Cine este Agatha, într-un scurt scenariu cu posibile noțiuni medicale?

De ce? Pentru că am vrut să fac şi asta. Ba chiar încă de prin anul doi de facultate  la UNATC mă gândeam să dau admitere şi la medicină, însă mi se părea atât de prostesc acel gând, încât încercam să mi-l scot din minte. M-a atras întotdeauna şi profesia de medic, doar că nu am avut suficient de mult curaj şi aveam prea mulţi „fluturi” în cap cu arta la 18 ani ca să mă pot gândi la ceva serios. Dacă nu aş fi intrat la UNATC aş fi dat admitere cu siguranţă la medicină. În plus, oricât de clişeistic ar suna, vreau să fac medicină înainte de toate ca să ajut oameni. Filmul a fost o facultate pe care am făcut-o strict pentru mine şi care mi-a dezvoltat înfiorător de mult ego-ul şi hedonismul. Arta în general este o lume care te transformă fără să-ţi dai seama chiar, într-un om individualist. Există o aşa-numită „dezumanizare”, o alienare şi o îndepărtare de  tot ceea ce înseamnă „frumos” în lumea artistică de astăzi, amplificată tot mai mult de ideile de „extravaganţă”, „vulgaritate” şi de „compromis”, idei  de care se lovesc tot mai mulţi, fie că vor sau nu. Dacă eşti actor,eşti nevoit să joci în diverse producţii comerciale de genul „reclamă la iaurt” ca să te poţi întreţine, iar dacă eşti regizor trebuie să tot faci asistenţe şi alte munci de „sclav pe plantaţie” tot în zona de producţii comerciale. Şi tot ca regizor, în cel mai fericit caz poţi să faci un film plin cap-coadă de înjurături şi timp de un an de zile ai dat lovitura în marile festivaluri. Aş fi putut lejer să mă conformez sistemului şi să fac şi eu asta, dar mi-am dat seama că timpul e scurt și că nu voi avea o viaţă 20 de ani şi important este cu ce voi rămâne mai târziu. În aceste condiţii am decis şi simt că e momentul să îmi aleg o meserie de viitor în care să mă pot „păstra” pe mine însumi aşa cum sunt, în care să pot să ajut oamenii să-şi redobândească sănătatea fizică, în care să mă dezvolt permament şi în care să pot învăţa zilnic lucruri noi despre cum funcţionează această operă măreaţă a Creatorului, corpul uman. Şi în medicină se întâmplă „nasoale”, sunt oameni şi oameni peste tot, însă eu personal de când sunt în această facultate simt deja că am schimbat „aerul” într-un sens foarte bun. Îmi era dor de acea autenticitate şi inocenţă a oamenilor care nu sunt artişti. Acei copii care învaţă pe brânci că să ajungă viitori medici, acei copii care numai ei ştiu câte ore dorm că să poată învăţa pentru un examen şi care învaţă să devină tot mai responsabili pe măsură ce trec anii. Acei copii, studenţi la medicină, sunt cei mai sinceri şi mă bucur nespus să mă aflu printre ei. În plus, nu sunt chiar singurul om din lumea asta care s-a hotărât să mai facă încă o facultate. Sunt unii care s-au dus să facă Regie de film după medicină, cum este Andrei Negoiţă Zagorodnâi, regizorul filmului „7 Cuvinte”. Am cunoscut şi cazuri de oameni care s-au lăsat încă de prin anul întâi de film sau de teatru şi s-au apucat de medicină şi de asemenea cazuri, de oameni din cu totul alte profesii care au venit să facă film. Când eram eu în anul doi, am avut un coleg la Regie în anul întâi care era de profesie procuror. Aşadar, se poate. Important este să vrei şi să-ţi placă, restul lucrurilor se întâmplă de la sine. De asemenea, de când sunt în această facultate am cunoscut şi mulţi artişti. Oameni cu voci deosebite, oameni care au jucat teatru, oameni pasionaţi de fotografie, oameni care compun muzică, oameni care cântă la un instrument, oameni care pictează, etc. Ba chiar am şi un coleg de serie absolvent de Conservator, cu doctorat în muzică. Agatha, într-un scurt scenariu cu posibile noţiuni medicale, este o fată a cărei dorinţă în momentul acesta este să treacă de prima sesiune cu examenele luate la anatomie, biochimie şi fiziologie. Prima sesiune, pe urmă a două, anul doi şi abia din anul trei voi putea îndrăzni să-mi fac planuri de viitor în domeniul medical.

agatha

2. Cum ar fi arătat lumea dacă prima dată ar fi fost inventat filmul și abia apoi oamenii s-ar fi apucat de scris poezie?

Hm, filme inspirate din poezii sunt multe. Poezii inspirate din filme, nu prea. Sau probabil că or fi existând în literatura neomodernistă, însă eu nu cunosc. Aşa încât, dacă oamenii nu s-ar fi apucat să scrie poezie înaintea apariţiei filmului, cu siguranţă ar fi trebuit să o facă. Cu atât mai mult cu cât rolul poeziei în dezvoltarea cinematografului de artă este aproape incontestabil. Dacă nu ar fi fost poezia probabil că filmele din „Realismul poetic” ale lui Jean Vigo, Jean Renoir şi Marcel Carné, urmate de filmele lui Tarkovsky, Parajanov şi Sokurov  nu ar mai fi avut acelaşi „gust”. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, ţinând cont de faptul că primul film din istorie a fost realizat pe la 1888 în Marea Britanie de către inventatorul Louis le Prince, cu 7 ani înaintea apariţiei filmului fraţilor Lumière, probabil că până la vremea respectivă lumea ar fi fost cu siguranţă mult mai săracă din punct de vedere cultural şi mult mai puţin evoluată pe plan spiritual, fără existenţa poeziei. Cu alte cuvinte, în opinia mea, poezia a reprezentat un prag necesar în pregătirea şi aşa-numita „sensibilizare” atât culturală, socială şi spirituală a viitorului consumator de cinema de la acele vremuri şi până în zilele noastre.

3. Dacă ar fi să faci o serie de asemănări între o poezie și un film (exemplificate), care ar fi acelea?

The Raven din 1935 cu Bela Lugosi și Boris Karloff, film bazat pe poemul „Corbul” al lui Edgar Allan Poe, bineînțeles.

4. Știu că ai o pasiune aparte pentru filmul documentar. Cum a evoluat această „specie” cinematografică în ultimii ani și care îi este menirea în domeniul cunoașterii și al simțurilor (istorice, politice, culturale, economice)?

Da, am o pasiune şi pentru filmul documentar, deşi în ultima vreme nu am mai avut timp să văd filme, cu atât mai mult documentare. Filmul documentar a evoluat şi evoluează. În Bucureşti se organizează anual festivaluri pentru acest gen unde se remarcă din ce în ce mai multe producţii bune. Dintre cele mai importante festivaluri de film documentar ar fi Docu’Art şi One world Romania, cel din urmă cu tematică bazată pe drepturile omului. În cadrul One world am reuşit să văd nişte filme documentare deosebite pe care le mai ţin minte şi acum: Anton’s right here, Matthew’s laws, The act of killing, Fortress şi Winter, Go away, sunt doar câteva dintre producţiile care m-au impresionat la una dintre ediţiile acestui festival. Consider că la capitolul film documentar România a stat dintotdeauna bine, avem oameni foarte talentaţi în domeniu. În facultate am avut chiar şi doi colegi care au luat premii cu filme documentare realizate de ei. Acestea ar fi „City tour”, în regia lui Andrei Teodorescu şi „RIO”, de Bianca Rotaru, două filme documentare „fresh” pe care le recomand. Avem atât regizori cu experienţă cât şi regizori tineri studenţi care excelează în acest domeniu cinematografic, deci, evoluţia documentarului în zilele noastre este de la bine spre foarte bine. În general, regizorii care sunt foarte buni pe film de ficţiune, regizează şi documentare de excepţie. Totodată, filmul documentar reprezintă şi o manieră unică şi modernă de a prezenta pe ecran lucrurile aşa cum sunt. Personal consider că publicul român ar trebui să acorde o mai mare consideraţie acestui gen pentru că de multe ori un film documentar poate fi mult mai „încărcat” din toate punctele de vedere decât un film de ficţiune. Şi gândiţi-vă că în acest caz, în mare parte, este vorba despre o poveste reală.

5. Dintre filmele de scurt metraj la care ai lucrat, numește unul dintre ele care a avut un impact mai puternic asupra ta. De ce s-a întâmplat astfel?

Filmul de licenţă, „N-ai fost acolo”, ultimul scurt metraj pe care l-am realizat, mi-a fost cel mai drag. Am avut o echipă de oameni deosebiţi care şi-au făcut treaba impecabil şi s-au implicat intens. Cred că singura părere de rău că am renunţat la UNATC, este aceea că m-am retras fix în momentul în care am reuşit să-mi formez echipa de filmare ideală. Până în anul trei am tot schimbat oameni şi abia în anul trei mi-am descoperit „sufletele pereche” cu care aş fi putut să fac mega-filmele care să „radă” tot la Cannes. Glumesc, nu mi-am dorit să fac filme pentru premii, însă mi-am dorit încă din anul întâi de facultate o echipa omogenă de oameni serioşi, talentaţi şi dedicaţi cum a fost cea de la scurtul de licenţă. Mereu am mizat şi mizez pe oameni. Numai când am avut în jur oameni „compatibili” lucrurile au mers ca pe roate.

6. Cum te descurci cu măștile sociale din societatea noastră și cum reușești să le faci față? Suntem legați între noi prin crearea măștilor sociale, sau de valori și idei despre viață și oameni?

Apropos de măşti, primul meu film pe care l-am realizat pentru examenul din semestrul I, anul I de la Regie, s-a numit „Masca”. Tema filmului a fost „autoportret”, iar scurt-metrajul experimental „Masca” a fost fix despre măştile acestea cu care te întâlneşti şi pe care uneori eşti obligat să le porţi ca să poţi să te integrezi în societate. Când am realizat acel film eram puţin obsedată de teoria conspiraţiei, aveam  19 ani şi o puternică tendinţă, tipică vârstei, de a duce lucrurile la extrem. Acum tind să văd totul mult mai deschis şi mai relaxat. Dacă cineva poartă o mască şi tu îţi dai seama de chestia asta, nu înseamnă că trebuie să-l tratezi diferit de ceilalţi, fără respect sau cu desconsideraţie. Cu precauţie însă, da. Cu măşti sau fără, suntem toţi oameni până la urmă, iar acest lucru nu ar trebui uitat, indiferent de clasa socială, orientare politică sau religioasă. Prin crearea unor măşti sociale nu ştiu cât suntem sau nu de legaţi, personal am deprins să fiu eu însămi în toate circumstanţele, însă de valori şi idei suntem legaţi în mod sigur. Tindem să fim mai apropiaţi de oamenii cu care împărtăşim idei şi valori comune, nu? Sau cel puţin este nevoie de măcar unul sau două lucruri în comun, restul sunt „contraste” care se atrag.

7. Filmul vechi sau filmul modern ce folosește tot mai multe tehnologii de realizare a imaginii? De ce?

Atât filmul vechi cât şi filmul modern au folosit tehnicile de realizare a imaginii atât cât le-a permis bugetul şi tehnologia vremii respective. Au fost filme foarte bune din punct de vedere tehnic şi în până în anii 90’, cum ar fi „Last year at Marienbad”(1961), film care se remarcă prin tehnicile de montaj, imagine, machiaj, costume şi până la decoruri expresioniste sau „Citizen Kane”(1941), acesta din urmă fiind considerat de criticul Roger Ebert „cel mai bun film al tuturor timpurilor”. Însă cel mai elocvent exemplu de evoluţie tehnologică în cinematografie este reprezentat de Star Wars, combinaţia perfectă între vechi şi nou. Diferenţa de mijloace tehnice este remarcabilă între cele două serii, cea din 1977-1980 şi seria din 1999-2005, culminând cu episodul 7 din 2015. Tehnologia 3D şi-a spus cu desăvârșire cuvântul, în cazul unui film SF, cum este filmul lui George Lucas, fiind mai mult decât necesară. Personal, recunosc, îmi place mai mult ultima serie, deoarece efectele speciale, calitatea vibrantă a imaginii şi a montajului conturează mult mai bine atmosfera din film, locaţiile unde se desfăşoară acţiunea şi personajele. Evoluţia tehnologică în cinematografie a venit să facă mai uşoară munca realizatorilor prin mijloace tehnice de ultimă generaţie care se pretează la fel de bine atât în filme futuriste  3D sau 4D, precum şi în filme alb-negru care se mai produc şi în zilele noastre, şi printre care se numără The Artist (2011), Blancanieves (2013), sau Ida (2013).

8. Nu te voi întreba de regizori și filme preferate, dar în schimb te-aș ruga să ne povestești despre replici din filme care au avut o însemnătate pentru tine.

Nu am replici din filme care au avut însemnătate pentru mine, aș putea doar  să enumăr câteva replici din filme care mi-au plăcut, pe care le-am reținut și de care îmi mai amintesc cu drag:

 “I’m the captain of my faith, i’m the master of my soul” (Invictus, 2009, de Clint Eastwood)

“I see dead people” (The sixth sense, 1999, de M. Night Shyamalan)

“- Of course i can make the giraffe vanish!

– Then make me vanish too.” (La grande bellezza, 2013, de Paolo Sorrentino)

“Laugh, and the world laughs with you. Weep, and you weep alone.” (Oldboy, 2013, de Chan-Wook Park)

 “You know hope is a mistake. If tou can’t fix what’s broken, you’ll go insane” (Mad Max, 2015, de George Miller)

“I suppose in the end the whole of life becomes an act of letting go” (Life of PI, 2012, de Ang Lee)

“I see now death is easy. It is love that is hard” (Restless, 2011, de Gus Von Sant)

“When my love turns to hate i’ll wear a cap as i go” (Tirrez sur la pianiste, 1960, unul din filmele mele preferate în regia lui Francois Truffaut)

“I was born inside the movie of my life…I don’t remember how i got into the movie, but it continues to entertain me.” (Roger Ebert in Life itself, 2014,  regia Steve James)

“You remain dead for all eternity but you’re alive only for a brief moment” (Lilya4ever, 2002, de Lukas Moodysson)

“I don’t remember the film either, but I remember the feelings” (Amour, 2012, de Michael Haneke)

Și bineînțeles, “May the force be with you!” și „Do, or do not. There is no try” (Star Wars)

9. De curând ai început să realizezi o scurtă emisiune despre film la Radio U. Care sunt intențiile acestei emisiuni și cui i se adresează?

Emisiunea se numeşte Film U, iar intenţiile ei sunt de a aduce la cunoştinţă ascultătorilor care sunt cele mai bune producţii actuale de film şi dacă ele merită sau nu să fie văzute la cinema. Conceptul emisiunii a pornit de la faptul că şi eu mă gândeam de multe ori înainte să merg la un film dacă  merită sau nu, citeam cronici, mă uităm pe IMDB, şi negăsind ceva suficient de convingător sfârşeam de multe ori prin a merge la filme care mă dezamăgeau. Există filme care merită să fie văzute acasă şi filme care merită cu orice preţ să fie văzute într-o sală de cinema, pentru imagine, tehnică sonoră, efecte speciale, s.a. Aceste detalii fac diferenţa. Tocmai de aceea cred că ar fi utilă o astfel de emisiune prin care să-i spui omului  ce merită şi ce nu merită să vadă pe ecran mare. Emisiunea se adresează tuturor celor care au internet şi 10 minute libere să acceseze online siteul http://radio-u.umfiasi.ro.

10. Te rog să adresezi un mesaj generației noastre și să ne spui dacă viața poate fi trăită și prin film, așa cum nu de mult ni se spunea că viața poate fi trăită și prin cărțile citite.

Nu ştiu cât de în măsură sunt eu să adresez mesaje generaţiei noastre, nu sunt nici formator de opinie şi nici vreo altă personalitate influentă, ca mesajul meu să conteze sau să aibă vreun impact. Însă ca de la un simplu tânăr student, la alţi tineri ca mine pot doar să transmit următoarele: nu va lăsaţi manipulaţi, informaţi-vă constant despre ce se întâmplă în jurul vostru, vedeţi filme, consumaţi artă în general, credeţi cu tărie în ceva, citiţi şi altceva în afară de ce vi se cere la facultate, fiţi mai aspri cu voi înşivă şi mai îngăduitori cu ceilalţi; mai uşor cu spiritul de turmă şi copy-paste-ul şi mai mult cu originalitatea şi iniţiativa personală. Cam acesta ar fi mesajul. Practic, e fix ceea ce-mi sugerez şi mie. Cât despre viaţă care ar putea fi trăită prin film… E o mare diferenţă între a-ţi asemăna viaţa cu un film sau cu o carte şi a trăi prin filme văzute sau cărţi citite. Trebuie să învăţăm să facem totuşi diferenţa între ficţiune şi realitate, nu? Altfel am ajunge cu toţii nişte lunatici care se îmbracă şi se comportă aşa cum văd la actorii din filme şi care vorbesc numai cu replici din romane poliţiste.

De vizualizat:

Masca

N-ai fost acolo

Filme recomandate de Agatha:

Legile lui Matei                                 Du-te, iarna!

Anton chiar aici                                Fortăreața

Actul de a ucide                                 City Tour

Rio 2016

 

Etichete: , , , , ,

De la biserici la spitale – un drum prea scurt

Am numărat bisericile, am numărat școlile, am numărat spitalele, numărăm tipurile de șpăgi, numărăm corupții, numărăm anii de la revoluție, numărăm și iarăși numărăm. Dar cu fiecare numărare în parte, cădem, din nou, în grotescul existenței. Zilele acestea ne-am oprit la numărul mare al bisericilor și numărul mic al spitalelor. Oricât de mare ar fi numărul celor două entități, nu facem decât să mergem în aceeași direcție, una extremistă:

  • pe de o parte, avem monopolul bisericii, cea care oferă cadrul de iertare (până la ieșirea din lăcaș) a păcatelor, de curățire a sufletului prin metodele acatistelor și a mătăniilor. Biserica trebuie să fie peste tot, omul să nu cunoască alt orizont al devenirii. Să fim puși să citim Biblia fără înghițituri. Mai pe scurt, o venerație irațională pentru a scăpa de chinurile existenței. Iar biserica și preoții cunosc chinurile noastre.
  • de cealaltă parte, vrem mai multe spitale. Adică un fel de tratament medicamentos recomandat (nu cu mătănii și acatiste), sau cu operații chirurgicale, pentru a justifica șpăgile date doctorilor. Un doctor, în ziua de astăzi, te poate opera nu doar că ai fi bolnav, dar te poate opera doar pentru a te face să te simți sănătos (cu o boală inexistentă, aparentă). Este exact ca în romanul lui Jerome K. Jerome (Trei într-o barcă) unde unul dintre personaje devine din ce în ce mai bolnav, citind într-un compendiu medical despre diferitele simptome ale bolilor. Noi devenim din ce în ce mai bolnavi căutând vindecare numai în spitale sau biserici.

Cele două dimensiuni, a monopolului generat de biserici sau a chirurgismului generat de eventualitatea unui număr mai mare de spitale, ne arată un fapt cert, suntem bolnavi și pe interior și pe exterior. Eu zic să încercăm să nu mai căutăm un număr perfect al spitalelor, dar în cazul în care vreți să mergeți în aceeași direcție, vă recomand să numărați farmaciile.

Eu nu vreau mai multe spitale, mai multe biserici și nici mai multe școli. Eu vreau mai multe locuri de joacă, mai multe biblioteci în aer liber, mai multe spații verzi unde să ne adunăm și să dialogăm. Nu merită să ne păcălim cu existențe delirante și să căutăm salvarea acolo unde nu ni se cere decât venerare sau supunere chirurgicală or medicamentoasă.

Să mai medităm, vă rog, la ce fel de numărări atribuim existenței noastre!

 

Etichete: , , , , , ,

Pentru Diana-Elena Gugulică!

Pentru oamenii veseli și buni

Atunci când un eveniment tragic sau neplăcut se întâmplă, o serie de întrebări apar în mintea oricărui om. Unii spun că nu mai pot gândi pe moment și este adevărat, dar apoi tot la întrebări ajungi. Așa se întâmplă și cu mine după cazul verișoarei Diana-Elena Gugulică. A părăsit lumea într-un loc cunoscut ca simbol al iubirii, un loc de pelerinaj al îndrăgostiților. Câți nu și-au împlinit și manifestat iubirile în parcul Copou? Acum acel loc va fi diferit, poate nu pentru toată lumea, dar cu siguranță pentru cei ce au cunoscut-o pe Diana. M-am gândit mult dacă e necesar să scriu acest articol, dar trebuie să o fac pentru că în acest moment doar posibilitatea de a vorbi despre Diana rămâne o sursă vie de adevăr prin tot ce a fost și a dorit să devină. Și mai scriu pentru că și Dianei îi plăcea să scrie, să citească. Scrisul rămâne o mărturie diferită ale celor care au fost și ale celor care mai sunt.

Andrei Pleșu ne povestea despre „întrebările rusești”: ce este iubirea? Ce este viața? Ce este moartea? (în special la Tolstoi), ce este binele? Pentru mine e mult mai limpede că și noi românii avem o listă specifică de întrebări, pe care nu le-am identificat în literatură, dar în viața de zi cu zi sigur se întâmplă așa: ce este suferința? De ce murim? De ce există criminali? Ce este răul? De ce avem probleme?

Imaginația omului care face și vrea să facă rău depășește de multe ori orice imaginație a omului bun, mai cumpătat, mai vesel. Oamenii răi au un șablon simplificat despre viață, pe când oamenilor buni întotdeauna le place să descopere viața, să învețe despre ea, să învețe despre oameni. Un astfel de om rău este și criminalul (un rău absolut). Și ce om rău poate fi cel care planifică totul, din timp, iar la final își așteaptă nu o sentință judecătorească, cât un anumit tip de atenție publică. Când mi se aduce argumentul că „a fost fără discernământ, era minor”, pe mine personal mă îngrozește. Un criminal nu are o vârstă a copilăriei, a adolescenței, a maturității etc. Nu poți spune că o persoană bătrână a comis o crimă pentru că nu mai este lucid datorită vârstei. Nu există o vârstă specifică pentru a comite o crimă. De ce întotdeauna căutăm să evităm realitatea, de ce nu încercăm să găsim adevăratele cauze ale unor astfel de comportamente? Ele există și nu de ieri, de azi. Răspunsul este simplu: pentru că alții ne învață ce este răul, de ce trebuie să ne fie milă de cei răi, de unde vine el. Întotdeauna un infractor va dori să îți insufle două tipuri de sentimente – FRICA și MILA. Și aici intră și cei care apără infractorii, cei care îi creează și îi protejează.

Observ un comportament tipic și în rândul politicienilor, la orice fel de situație de genul acesta. Vin cu niște aere de sentimentaliști și încearcă să ne emoționeze, pretinzând că și ei sunt emoționați de ceea ce s-a întâmplat. Haideți să fim sinceri cu noi, așa cum trebuie să fim de foarte multe ori: politicienilor nu le pasă de noi! E foarte simplu. Eu nu pot accepta forme de manifestare sentimentalistă ipocrite. În astfel de situații de cele mai multe ori e bine să taci. Să nu politizăm nimic de pe urma suferinței oamenilor buni.

Aud discutându-se tot mai mult de numărul de camere de SUPRAVEGHERE neexistente pentru a opri astfel de tragedii. Vă asigur că un criminal nu va ține cont de asta. Un criminal își va crea propriul plan (cum de altfel s-a și întâmplat). Vă dau și un exemplu – cum am fi putut opri crima unui obsedat împotriva unei tinere din scara unui bloc (un caz recent)? Ar trebui să amplăsăm camere de SUPRAVEGHEAT și în scările de bloc? Căile de a preveni astfel de nenorociri nu sunt numărul mare de camere de filmat, cât mai degrabă influențele pe care unii le au datorită mediului în care cresc. Problema este că nu percepem realitățile sociale bine, pentru că alții ne spun care este realitatea. Dacă veți citi Codul Penal sau Codul de Procedură Penală veți fi uimiți de ce libertate li se oferă infractorilor de orice fel. Iar cei care ne falsifică realitatea ne spun: “păi ținem cont de libertățile oamenilor și drepturile lor, trebuie să fim umani”. Fals! Ei nu știu că “dreptul la viață” nu este același cu “dreptul de a lua o viață”. Problemele sociale sunt multiple, iar cauzele sunt numeroase, pornind de la mediul familial până la cum funcționează o instituție a statului (care ar trebui să prevină și să protejeze).

Revenind la cazul Dianei, am rămas uimit de curajul pe care l-a avut mergând să se întâlnească cu acest personaj rău. Curajul de a înfrunta răul! De unde să știe ea că deja a întâlnit „răul absolut”? CURAJUL! Asta ne trebuie multora dintre noi în ziua de azi. Întotdeauna voi fi alături de oamenii buni și veseli, de oamenii care vor înfrunta răul. Oamenii buni sunt naivi și inocenți. Acești oameni ne arată că umanitatea și spiritul liber înseamnă cu totul altceva decât ne spun alții sau încearcă să ne învețe. Am fost uimit și de câtă multă lume o cunoștea la vârsta de 16 ani, datorită energiei și activității ei. Uimit din nou pentru că personajul nu a reușit să comită nenorocirea decât printr-o minciună. Aceea că Diana va primi un dar, un dar pe care l-a crezut adevărat, așa, în vârsta inocenței la care se afla ea. Dacă sacrificul Dianei este unul care va însemna ceva pentru ca noi să învățăm din el, atunci așa să fie, dar dacă nu reușim să intervenim, să prevenim și să înfruntăm răul, un astfel de sacrificiu este în van. Opinia tuturor celor care au cunoscut-o pe Diana și cei care au venit ca într-un pelerinaj în ultimele sale zile pe acest tărâm al oamenilor vii, a fost că se dorește DREPTATE, nu răzbunare:  „legile sunt prea ușoare, de asta își permit să facă asta”, „merită să fie pedepsiți în același mod”, „un criminal va rămâne un criminal orice ar fi” (mai ales unul care planifică totul), „cum se va face dreptate pentru o persoană nevinovată?”.

Câteva concluzii

  • Diana ar fi putut reuși să prevină nenorocirea ce s-a abătut asupra ei cu ajutorul familiei, prietenilor, dar a vrut singură, prin curaj, să înfrunte omul rău.
  • Tare mi-ar place să consolidăm Codul Penal și de Procedură Penală în favoarea oamenilor buni și să aud asta din gura politicienilor, juriștilor. Vorbim de un criminal care a planificat totul.
  • Parcul Copou trebuie de azi înainte să nu mai fie un parc doar al îndrăgostiților, dar și un parc al oamenilor veseli, activi, iubitori și plini de viață, așa cum a fost și Diana.
  • Băieți și fete – iubiți sincer și nu încercați să impuneți nimic cu forța. Nu există gelozie dintr-o iubire prea mare. Asta se numește altfel: INVIDIE! Fiți conștienți de toate acțiunile voastre, pentru că viața merită să fie frumoasă și trebuie să fie frumoasă. Dacă nu reușiți prin metodele simple ale rațiunii, atunci e recomandabil să vorbiți cu prietenii, familia, fie să faceți un duș cu apă rece, fie să vă oferiți singuri câte două perechi de palme înainte de a lua o decizie.

 

Etichete: , ,

Șansa generației noastre

Cu sinceritate gândesc la o posibilitate ca generația noastră să poată ieși din nivelul de ignoranță, excitare mediatică sau spectacol de societate, zisă democratică. Nu e vorba despre gândirea în perspectivă, de împlinirea unor dorințe, ci de simple orientări în sfera binelui, a dreptății și a corectitudinii. Putem merge pe varianta unei viziuni și să ne inițiem aceste viziuni pentru a crea un spațiu comun trăibil. Inițiativa unei viziuni, a unei atitudini civice, nu este o impunere de ansamblu a unor repere, valori, principii. Inițiativa înseamnă imaginație și prima cerință pentru a încerca să înțelegi. Măcar atât, pentru că nu mulți au forța să și acționeze, cu toate că ar fi nemaipomenit. Urmează apoi, ușor, responsabilitatea și cercetarea. Trebuie să ne formăm un cadru (nu tipic), un cadru pentru înțelegere și cercetare. Acest cadru poate fi creat prin mai multe moduri. Unul dintre ele ar fi scrisul, dar nu doar atât. Viziunea noastră trebuie să ne determine să fim și să dovedim că am dobândit o anumită maturitate în ceea ce privește rolul pe care îl poate arăta generația noastră (știind că părinții și bunicii au fost încercați șă încă mai sunt încercați de diferite sisteme). Fie că este vorba de anumite sfere ale socialului: politic, sociologic, artistic, psihologic, linvgistic, dorința noastră ar trebuie să fie aceea de a contribui acționând (prea mulți teoreticieni nu va rezolva nicio problemă, mai ales într-ale civismului) la formarea unei culturi societale dezvoltate și civilizate.

Această dezvoltare nu este egală cu progresul deșănțat și grandomania partizană. Dezvoltarea tocmai asta înseamnă – maturitate – iar la fiecare vârstă există un anumit grad de maturitate. Vârstă atât a persoanelor cât și a generațiilor. Dezvoltarea nu înseamnă etape, tipologii, modele impuse sau prezentate scenic (e ca și cum cineva ne hrănește cu lăptic). Ea înseamnă preocuparea pentru cotidianul real, cu ale sale probleme și tendințe și rolul pe care fiecare dintre noi ni-l asumăm în aceste contexte. Din nou, asumarea, adică responsabilitatea, înseamnă înțelegere și predispoziția pentru a fi parte la această rațiune, uneori ca spectator, alteori ca persoană care acționează și în final, decident întra-ale funcționării statului. Dezvoltarea nu înseamnă nici norme, reglementări și standardizări, adică o formă mai specifică a monopolului. Ea înseamnă grija pentru calitate prin cumpătare și educație. Calitatea înspre bine și nu înspre forme ale răului ce duc la puteri și înstăpâniri de tot felul.

Civilitatea, pe cealaltă parte, nu este o dorință, este o împlinire, o găsire a identității individuale, comunitare și societale. Trebuie să ne gândim că orice lucru rău întâmplat cuiva, ne poate afecta și pe noi la un moment dat, pentru că un sistem nu funcționează întotdeauna prin tragere la sorți. Când fac referire la sistem, includ fără nicio reținere instituțiile și modul în care acestea funcționează într-un stat. Justiție, mediul sanitar, educație, siguranța publică ș.a.m.d. Nu este obligatoriu ca un sistem corupt, să lovească deodată pe toată lumea. Tocmai asta e problema în România actuală, sistemul lovește sistematic și punctat, încât ne dă impresia că noi nu suntem parte la acest joc. Dar cu toate acestea suntem sau vom fi afectați mai devreme sau mai târziu.

Este important ca tinerii generației noastre să colaboreze și nu să se alieze cu sistemul. Este important să colaborăm prin orice mijloc, să ne exprimăm ideile, să le argumentăm, să luptăm împotriva corupției, a nedreptății pe care o vedem la tot pasul în România. Nu trebuie să fim adepți care impun tipuri de moralități, pentru a deveni niște autorități într-un anumit domeniu, dar ar trebui să ne dorim să contribuim la consolidarea și imaginarea unei societăți civilizate. Suntem într-o  etapă de maturitate și trebuie să ne aducem contribuția prin exemplul personal și prin a răspunde prompt și sigur la nedreptate. Generația noastră are acum o șansă și șansa noastră este SĂ NU NE ALIEM CU SISTEMUL. TREBUIE SĂ COLABORĂM ȘI SĂ LUPTĂM ÎMPOTRIVA NEDREPTĂȚILOR DE ORICE FEL.

 

A face pentru a scrie. A scrie pentru a înțelege. A înțelege pentru a face.

 
 

Etichete: , , , , , ,