Cine a văzut o idee?

La început de primăvară era binevenită o întâlnire între iubitorii de poezie. Nu am fost mulți, dar nici puțini. Poate nu mai vedem în poezie un fel de “Stargate” care să ne facă să pătrundem în toate neștiutele despre versurile și viața poeților. Poate nu ne mai plac ideile abstracte, profunde. Nu mai vrem să trăim prin metafore, epitete, simboluri universale, dar ce ne facem atunci când ele încă există? Soluția pentru noi este să le încercăm deliciul. O poezie este un fel de desert; o prăjitură. De multe ori e umplută cu ceva lichior, uneori prea dulceagă, alteori cam amăruie; ca o cafea câteodată?

Am rămas mult timp așezați pe sentimentele poetice ale lui Emil Bota și Camil Petrescu. La primul am văzut lupta cu dorul, cu deciziile și ideile prefațând parcă un act creator în continuă mișcare. La cel de-al doilea ne-am întrebat firesc: când vezi o idee și cum o vezi? Ce este ideea? Cine a văzut o idee? Petrescu ne spune că sunt niște “astmatice avânturi de simboluri / Zadarnic încercând să urce în goluri”. La Bota ideea e ca un dor, sau un dor nesătul și “parcă mereu din adânc / un ochi răpitor de Himeră / ar vrea să mă prade”.  Ideea poate fi o decizie: trebuie să cunoști, să descoperi, să fii în acțiune, să interacționezi, sau ideea poate fi o continuă căutare: un sentiment, un moment al naturii, o bibliotecă, un desen, o librărie. A văzut cineva vreo idee?

De la filosofia ideii am trecut la dragostea ironică a lui Marin Sorescu și un “descântec” al Anei Blandiana. În joc era aceeași ființă: FEMEIA. Dacă la Sorescu am avut parte de o căutare, de o posibilă transcendență, o refulare, o frustrare, de ce nu un reproș adus femeii. În ciuda sentimentelor sale el îi spune femeii:

“O cafea neagră voi servi, totuși.

Din mâna ta.

Îmi place că tu știi s-o faci

Amară.”

La Ana Blandiana femeia e o “dezlănțuire” numai în timpul ploii. Îi plac “ploile feciorelnice și ploile – dezlănțuite femei”. Face rugăminți către un posibil admirator/iubit să îi ofere șansa de a spune numai atunci când plouă că “sunt cea mai frumoasă femeie”. Ce poți să mai spui despre o femeie căreia îi place să fie Femeie? Acea femeie care ar aștepta, ar “mirosi dragostea în aer”, căreia îi place îndrăgostirea, îi place frumusețea și încă așteaptă:

“Ești departe plecat și eu te aștept,

Și tu știi că te-aștept,

Sunt cea mai frumoasă femeie și știu să aștept,

Și totuși aștept.”

În final pot aduce în discuție și gândurile lui Arghezi, cel care cu patimă îi spune unei femei să plece, iar apoi regretă:

“Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.

Nu te oprise gândul fără glas.

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”

Iată, se dovedește din nou că Bărbatul e un contrast, o contradicție (de multe ori nu cu rea intenție), iar femeia o desăvârșire sau a fost așa.

Oare am fost prădați de poezii? Nimic mai frumos!

Vă invităm în viitor la întâlnirile Clubului de Poezie “DELOS”.