RSS

Pe urmele migratorilor

10 Ian

Mi-am petrecut nu mai mult de două ore să citesc și să fac câteva remarci cu privire la o temă pe care revista Dilema Veche a propus-o în penultimul număr (464, 3-9 ianurie 2012) pe problema “migratorilor”. O temă ce îi vizează pe cei care pleacă, sau vor să plece într-o altă țară, să locuiască și să muncească, altundeva decât în România, țara cea “cu de toate pentru toți”. Fie că e vorba de simpli cetățeni, studenți, muncitori, academicieni, migrația este un model social, dacă mi se permite să o numesc astfel, la care mulți aderăm, o abordăm sau o copiem. Ce se află în spatele acestei decizii, de multe ori este greu de intuit. Nu este cazul pentru cei care merg să muncească și să câștige un ban în plus, dar e puțin mai “șocant” când ne gândim la cei care nu au sentiment patriotic ori uită de locurile natale. Și totuși nu este un capăt de lume, iar prin articolele propuse în revistă cam asta poate fi concluzia.

Prima întrebare care merită comentată este de ce nu își mai iubesc unii românii țara natală, locurile unde au copilărit, unde au prieteni? Discuția pe tema patriotismului este exclusă, pentru că fiecare are menirea și libertatea de a se simți la locul lui unde crede că așa este. Eu dacă mă declar patriot astăzi, este pentru că încă mă mai simt atras de ceva aici, dar de ce anume, nu știu dacă pot oferi un răspuns valabil. Unii nu se pot despărți ușor de anumite sentimente, alții sunt mai aventurieri, alții nu au nimic de pierdut și câte și mai câte.

Îmi aduc aminte de ce spunea Stefan Zweig, în autobiografia “Lumea de ieri”, despre sentimentul de a rămâne fără patrie: “de-abia cel rămas fără patrie, într-un alt sens, liber și numai cel care nu mai este legat de nimic nu mai are nevoie să țină cont de ceva” (p. 18). Spunea asta pentru că nu mai credea în țara-imperiu pe atunci, Austro-Ungaria, care s-a lăsat condusă într-un război mondial și apoi s-a destrămat (comparația mea este exagerată, dar tot se poate trage o concluzie). O lume pentru el “statornică” și utilă artelor. Nici Nietzsche nu era un mare atașat de locurile de unde provenea. Nu era adeptul formării unei “religii” patriotice, însă nu deprecia cu tot simțământul proveniența sa, era doar mai libertin cu unele puncte de vedere. Detașată de acest sentiment este și Ioana Baetica Morpurgo: “procesul înrădăcinării nu implică pentru mine fluturarea de steaguri. Aș zice că implică nașterea conștiinței, dacă n-ar suna atât de pedant. Iar conștiința nu poate avea cetățenie”. Nu sună frumos?

Mergând mai departe, comentăm că nu se mai întorc tinerii învățați în țară, că este nevoie de ei. Și eu intru în acest joc și știu că nu este corect, pentru că nu poți judeca necesitatea unui om și dorința lui de realizare. Și nici nu este foarte util, pentru că ei vor veni aici, doar pentru că este o “nevoie”, nu pentru că ar simți asta. Chiar și Eminescu, în poezia “Ai noștri tineri”, critică prea multa luminăție a celor care se cred studiați dincolo. Cât e de bine sau de rău încă nu știm, dar putem avea intenții sincere pentru unele concluzii. Să îi lăsăm să decidă singuri.

Avem acum parte, în ideea lui Andrei Pleșu (“Să ne facem ruși”), de cei care sunt atrași de Rusia. Mai nou Ilie Năstase se vrea mai scutit de taxe, deci alege o altă destinație. Poate fi acuzat că e lipsit de patriotism? că nu este corect moral cum procedează? ce putem spune de scriitori, regizorii (vezi cazul Mungiu) care sunt contestați pentru ceea ce fac în propria lor țară? ar fi corect dacă ar decide să nu mai fie parte din România, să meargă să creeze în altă țară?

Continuând pe firul articolelor din Dilema Veche, pot fi de acord cu Cristina Hermeziu care spune că “uneori pare că sistemul îi ia în brațe pe venetici, fără ca mentalitatea populației să țină pasul”. Și cam nu ținem pasul cu procesul migrării și cu existența ei. “Al patrulea val” al migrării început după aderarea României la UE este un moment de cugetare, mai ales când vorbim de minimul necesar de oameni calificați de trebuință unei societăți, unui stat, cum sunt medicii, iar Olivia Sgarbură în articolul “Trei lecții de la o generație emigrată”, aduce argumente foarte adevărate cu privire la sistemul de sănătate din țară. Și știți de ce? Pentru că încă de pe vremea studenției, cei de la medicină trebuie să suporte cele mai mari nedreptăți, până la momentul când ar trebui să profeseze, unde sistemul pune capac. Vă invit să discutați cu studenții, rezidenții, să aveți o părere despre ce se petrece pe acolo. O lecție de “medicină <nervoasă> internă” la care trebuie să luăm parte dacă vrem să primim răspunsuri. În condițiile astea aflăm că e și normal ca oamenii să plece.

Un argument poate fi și părerea domnului Ioan Wagner, plecat cu două generații înaintea noastră, din motive care par la fel de reale și astăzi: “În momentul plecării, atunci, în 2000, eram extrem de dezamăgit de România. Pot să spun chiar că în emigrarea noastră un factor mai important a fost dorința de a <scăpa> cu orice preț din România, și nu atât de a ne făuri o viață nouă altundeva”. Pun pariu că același sentiment îl au mulți dintre noi și astăzi: să SCĂPĂM.

E loc de mai bine pe aici?

Este loc de mai bine, dacă urmăm un proces conștiincios despre contribuția noastră pe locurile natale. Prima dată trebuie să trecem de modelele și gândirile unor excelente automutilări, autodistrugeri, căderea în păcatul “victimizării”, stări de frustrare excesivă, pentru a nu ne păli sentimentul de “scăpare”, care poate fi ușor sinonim cu “a fugi”, interpretat ca o lașitate de multe ori. Dar ești laș în fața a ce? Nu contest, toți trecem prin comportamentele exemplificate mai sus, dar putem ajunge la un punct când le putem opri sau corecta.

Însă tinerii din ziua de astăzi sunt mai deschiși și se adaptează mai repede, în special atunci când venitul e ultima frontieră a existenței (și este!), sau succesul nu e doar un “minim garantat”. Când spun “minim garantat” fac referire la succesul de tip showbiz, vedetisme ieftine, pe care unii nu le suportă, chiar dacă vor să aibă succes, dar un altfel de succes, nu un simplu “trebuie să fiu văzut”. Nimic mai greșit. Poți avea succes și satisfacții fără a fi o apariție pe sticlă constantă, ce e bun rămâne bun și fără prea mari “succesuri”. Unii nu acceptă modelul de succes românesc și decid să plece. Iată o cauză.

Să răspund la o întrebare: care ar fi motivul în momentul de față pentru care aș dori să plec din România? Simplu. Situația socio-politică din țară. Nu motive economice. Devine și pentru mine, un patriot dezamăgit, un chin la care nu se mai găsește cale de ieșire. Poți ieși, dar doar din țara ta. Compromițătoare de tot situația, dar ea este o mare realitate. Cercurile vicioase nu îți mai permit să fii om, să fii profesionist, să fii sincer, să construiești etc. Până și omul bun e acuzat că e nebun.

Pe de altă parte, nu sunt nici de acord cu acele plecări care duc către o grandomanie dedicată “avuției” de mâine, sau o înscenare a mitului “înstăritului” de azi, care e mai importantă de cele mai multe ori. Avem parte, așa cum se sugerează și în articolele revistei Dilema Veche și de aspecte pozitive, dar și negative ale migrației. Trebuie văzute și dezbătute.

Multe sunt de povestit, multe s-au spus, dar și mai multe este necesar să înțelegem, pentru că fenomenul migrației nu mai ține cont de frontiere, de patimi patriotice, de copilării, de prietenii, de  familie și altele, care pâna la urma urmei ne definesc ca oameni.

Anunțuri
 
2 comentarii

Scris de pe 01/10/2013 în Atitudini educate

 

Etichete: , , , , ,

2 răspunsuri la „Pe urmele migratorilor

  1. Alina

    01/12/2013 at 7:09 AM

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: