RSS

Singurătatea ca libertate totală

10 Noi

Cine nu se gândește din timp în timp la libertatea deplină, fără să fie constrâns de un sistem (un establishment), să nu aibă o grijă a zilei de mâine, să meargă oriunde și oricum, cu oricine, să nu se gândească la un posibil viitor mai bun, să nu lupte pentru acumularea de venituri și alte multe nesăbuite realități? E posibil, dar așa cum s-a menționat în filmul, Sans toit ni loi (fără acoperiș și fără lege), primul difuzat la Festivalul de Film Francez, despre care voi vorbi în rândurile următoare, “libertatea totală, deplină, duce la singurătate”. O dramă din anul 1985, regizată de Agnes Varda, cunoscută pentru filmele ei care prezintă o realitate pură, experimentală, distinctivă și egală de multe ori în nivelul afecțiunilor.

Pentru mine altceva devine mai important la început, este de condamnat un astfel de comportament, o ieșire din uzualul cotidian, sau fiecare decide pentru propria libertate? E de înțeles că a trăi într-un tip de libertate, deplină, trebuie să nu afecteze libertatea celorlați, ea se poate manifesta doar în cercurile unde și alții sunt dependenți sau aderă la ea, restul rămân la mână celebrului “contract social” propus de multă vreme de J. J. Rousseau (este interesantă povestea din spatele acestui concept apărut în anul 1762).

Vagabondajul (filmul are titlul de Vagabond în limba engleză) este o formă a singuratății, un tip de libertate acceptată. Dacă o să consultăm definițiile din dicționar iată ce ni se spune:

VAGABÓND, -Ă – (Cel) care rătăcește fără rost; (cel) care nu are domiciliu, loc stabil de așezare, meserie precisă, existență stabilă. ♦ (Fig.) Nestatornic, inconstant. ♦ (Om) de nimic, fără căpătâi. [< fr. vagabond, it. vagabondo < lat. vagabondus <vagari – a rătăci]. 

VAGABONDÁJ s. n. Vagabondare; starea celui care vagabondează. ♦ Infracțiune comisă de omul capabil de muncă ce refuză să exercite o ocupație, fără domiciliu stabil și lipsit de mijloace cinstite de trai. – Din fr. vagabondage. 

VAGABONDÁJ s. 1. v. hoinăreală. 2. hoinăreală, pribegie, pribegire, vagabondare. (Un ~ din loc în loc.) 

Sursa: DEX ’98 (1998)

După cum se observă și definițiile oferă o reprezentare negativă, sumbră a omului vagabond. Înțelegem că nu este un om care să aibă o meserie stabilă, o locuință, dar nu înțeleg de ce trebuie să fie un “om de nimic”? Este vagabondajul o infracțiune? E posibil să rătăcești cu rost, sau fără rost? Sunt întrebări oneste la care e nevoie să găsim niște răspunsuri. Cu adevărat avem mai multe forme de manifestare a vagabondajului, cum ar fi cerșetoria, infracțiunea etc., dar câteva diferențe se fac văzute.

Fără să mai continui cu o analiză socio-politică, filmul Sans toit ni loi, depășește barierele la care ne gândim atunci când reducem totul la un simplu termen. Până și celelalte personaje, admit, mai mult sau mai puțin onest, că ar dori să aibă același curaj pentru a trăi liberi. Curajul pare a fi ultima frontieră de acceptare a unei asemenea condiții și la drept vorbind este. Curajul se pierde când ai câștigat o stare de bine, confortabilă, fără prea multe riscuri, un fel de bunăstare, o acumulare de ceva, (a unui rost!?). Ce se întâmplă când nu le ai, sau nu le dorești? Cauți o scăpare. Personajul principal nu trăiește din milă, sau ca într-o tragedie. Muncește pentru banii câștigați, încearcă să iubească, adoră muzica și pare să accepte toate acestea. Se folosește de singurătate pentru a nu păcătui, a nu fi dependentă, amenințată de depresii, sau alte nevoi articifiale numite “dorințe”. Nu pare a trăi pentru un scop, pentru cineva, nu distruge, nu consumă exagerat, nu o interesează aspectele sociale care o înconjoară. Iată libertatea deplină!

La Clubul “Opinia Educată, ne-am asumat riscul să analizăm un articol despre singurătate și pot spune că personajul filmului acceptă doar o singurătate fizică, care este “o constantă cu viața noastră, cu scopul de a menține o lume de relații plină și de a nu pierde lupta ce ne-ar arunca în pragul incertitudinii, unde își dau întâlnire cele două lumi în care trăim: în una ne aflăm mereu, în cealaltă din când în când. Cea dintotdeauna, cea interioară, este cea adevărată; cealaltă, exterioară, este trecătoare.” Dar pentru a veni în aliniere cu starea interioară, trebuie să îți creezi mediul, ambientul. Exteriorul este un element solid, iar schimbarea lui duce la cele mai diferite stări, pe care le dorești pentru totdeauna, sau doar vrei să le experimentezi.

Așadar, contrar stării de libertate deplină (în cazul de față vagabondajul), este omul stabil, cel cu rost. Supraviețuirea și conviețuirea se contrazic de foarte multe ori și totuși există împreună, sunt interdependente, nu se pot separa, indiferent în care stare te regăsești, liber, sau cu un contract. Filmul nu face o pledoarie sau o critică asupra vreunui sistem (politic, economic, moral), dar arată că realitatea este mai presus de concepte și definiții, că omul este o făptură creată și condusă de stări împlinite sau neîmplinite, că el poate deveni un mijloc, sau un element.

Anunțuri
 

Etichete: , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: