RSS

“Inamici publici”?!

04 Ian

Am reuşit să citesc zilele acestea o carte, foarte instructivă a ceea ce înseamnă să fii un “inamic public”, cine te contestă, de ce şi mai ales în favoarea cui. Cartea unor scriitori, cunoscuţi şi contestaţi în Franţa, “Inamici publici”, de Michel Houellebecq şi Bernard Henri-Levy, e o carte despre filosofia de viaţă, analizată prin corespondenţă.

Scriitorii tratează de la început ce înseamnă să fii iubit sau să fii dispreţuit. Asta se poate întâmpla, ciudat sau nu, în acelaşi timp, de aceeaşi oameni sau prieteni. Poţi fi într-un interval de câteva minute, cel mai frumos, cel mai rău, cel mai neloial, cel mai mare judecător al adevărului şi totuşi tu nu eşti decât TU. Spui ce gândeşti.
Dorinţa de a fi iubit de toată lumea pare imposibil, mai ales când îşi fac apariţia printre “admiratori” frustrările personale, indeciziile sentimentale, ideea că ţi-ai trădat prietenii (lucru ciudat uneori), “impresionarii” politici şi jucătorii de idei.

Care dorinţă? Asta-i bună: aceea de a displăcea. Gustul pentru stigmatizare. Vertijul, bucuria infamiei.” (p. 8)
Dorinţa de a fi iubit. De-a fi iubit pur şi simplu, de către toţi, aşa cum pot fi iubiţi cântăreţii sau sportivii, de-a pătrunde într-un spaţiu vrăjit lipsit de acuze, de lovituri pe la spate sau de polemici….viaţa este limitată, iar iertarea imposibilă.” (p. 10)

Bătălia între a plăcea şi a displăcea pare cea mai confortabilă atunci când vrei să lansezi idei bune şi netrucate. Acum depinde cine le citeşte şi cum le foloseşte împotriva celorlalţi şi a ta în mod special. Pentru că nu te poţi modela după propriile convingeri ale celor mulţi şi total diferiţi aşa cum am spus mai sus, decât într-o ordine total neclară în conceptul tău. “Baudelaire afirmă că cineva nu este om de seamă decât în ciuda ansamblului tovarăşilor săi, că trebuie, aşadar, să dezvolte o forţă de agresiune egală sau superioară forţelor defensive ale ansamblului compatrioţilor săi.” M.H. (p. 9)

Michel Houellebecq consideră Google a fi ceva “diabolic”, care te face să urmăreşti tot ce se scrie despre tine, sau ce mai apare despre tine pe acest motor de căutare şi pe care nu ai cum să nu îl foloseşti, pentru că trebuie să ştii cine eşti în viziunea celorlalţi, să te maturizezi în idei prin critica celorlalţi.Cine sunt “remarcabilii provocatori?” Sunt aceia care stau şi chicotesc la colţul străzii, cei care abia aşteaptă să mai vorbească ceva despre ceva, cei care abia aşteaptă să te prindă în “offside”, cei care nu ştiu cine sunt etc. (lista e lungă cu astfel de “cei care”). Dar se pare, cei doi scriitori au rezolvat problema, cel puţin unul dintre ei: “Am garanţia unui ego ignifugat, blindat în faţa atacurilor.” (p. 24)

Cele “două otrăvuri gemene, care sunt voinţa de a plăcea şi de a displăcea”, pentru a merge mână în mână au nevoie de dorinţa de “a scrie nu atât pentru a şti ce eşti, cât pentru a afla ce devii”. (Foucault)Unul dintre autori propune două noi drepturi pentru om: “dreptul de a te contrazice şi dreptul de a-ţi lua tălpăşiţa” (p. 226). Da, trebuie să avem şi aceste două drepturi, primul pentru că azi toată lumea îţi poate învârti ideile încât ajungi să le bulversezi şi tu (tehnici psiho-socialiste, şantajiste, coruptibile, mitico-fanteziste din punctul meu de vedere), şi îţi poţi lua tălpăşiţa din mai multe motive: pentru că nu vrei să fii prins într-un cerc vicios, pentru că te-ai săturat de invidia altora şi ura lor (“nu invidiezi la alţii decât ceea ce îţi închipui că vei putea obţine tu însuţi cândva” p. 152), pentru că nu vrei să fii îndoctrinat cu “adevărul” altora (“adevărul: experienţa şi proba”), pentru că nu vrei să fii asociat şi comparat cu “dihănii” (“comparând omul şi animalul, esenţa este identică; e vorba despre diferenţă de grad, nu de natură p. 156), pentru că în concepţia ta nu totul este permis şi liber (“totul este permis doar dacă Dumnezeu nu există” – Dostoievski) şi multe altele.

Mi-au plăcut alte două idei lansate de Houellebecq şi Levy. Statutul de “invitat permanent” la televiziune (şi avem doritori de genul ăsta, mai ales în politică) – “Singurul mod de a te impune la televiziune este acela de a fi invitat permanent şi să gândeşti aşa cum îşi dă o fată rochia jos.” (p. 36) Şi au mai discutat despre subiectul “intelectualului angajat”, al omului care are o cultură şi o minte, de aceea este mai mult decât vrednic să aibă un rol în jocul argumentelor. Avem şi noi astfel de intelectuali.Fie că mergem pe o idée a lui Gothe: “Prefer să comit o nedreptate decât să tolerez dezordinea” (mult controversată în corespondenţa celor doi scriitori), un lucru trebuie să ne dea de gândit: “Ce este mai definitoriu, în ultimă instanţă pentru un om: ceea ce arată, sau ceea ce ascunde, ceea ce spune, sau ceea ce nu spune (iar aceste lucruri nespuse poate că nici nu sunt până la urmă, latura lui cea mai interesantă)” BHL (p. 189)

Inamic public? depinde unde te deplasezi cu ideile şi principiile tale.

Anunțuri
 

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: